Conceptele de putere și emergență

Noile transformări de la începutul secolului XXI au modificat ierarhia sistemului internaţional. Teoria sistemelor este atribuită lui Immanuel Wallerstein. Potrivit acestuia, lumea se împarte în centru, semi-periferie şi periferie. În secolul XXI, puterea va deveni un lucru greu de definit. Competiţia acerbă între actorii statali nu va înceta, iar lupta pentru supremaţia globală va fi din ce în ce mai intensă. Difuzarea şi disoluţia puterii nu vor fi posibile atât timp cât există mari puteri şi centre de putere. Vectorii principali de putere ai secolului XXI vor fi puterea economică şi puterea informaţională.

Puteri emergente şi noile paradigme în mediul internațional de securitate

Noul mediu de securitate este caracterizat de dinamism, asimetrie şi repunere în matcă a unor idei dar şi schimbarea unor concepţii generale despre arhitectura globală de securitate. După anul 1989, principiul ce domină relaţiile internaţionale este înţelegerea între state, principiu ce dă naştere unei noi arhitecturi de securitate. De asemenea, sistemul internaţional de securitate este văzut prin prisma a două paradigme, cea competiţional conflictuală şi cea a securităţii multidimensionale. După anul 1989, trei teorii au marcat evoluţia lumii. Teoria sfârşitului istoriei, teoria conflictului civilizaţional şi teoria valurilor schimbărilor politice.

Poziția statelor emergente în raport cu politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene

Sistemul internaţional este caracterizat de dinamism, noutate şi fenomene ce se succed cu o repeziciune foarte mare. Fenomenul globalizării este principalul fenomen al lumii de astăzi. Paul Virilio spunea că sfârşitul geografiei este datorat globalizării. Un sat global nu va avea nevoie de hărţi şi delimitări fizice. Securitatea este un domeniu dinamic şi activ datorat heteroclităţii mediului internaţional de securitate. Un mediu care surprinde, uimeşte prin fiecare mişcare strategică, mutaţii geopolitice de multe ori greu de preconizat.

O nouă arhitectură globală la sfârșitul Războiului Rece

Războiul Rece a fost evenimentul istoric care a schimbat omenirea pentru multe secole. Declanşat după cel de-al doilea mare război în istorie, acesta a reuşit să proclame două idei politice învingătoare, ideea liberală sau democratică şi cea comunistă sau totalitară. În anul 1946 la Westminster College, Fulton, Missouri marele om politic Winston Churchill ţine celebrul discurs care a reprezentat începutul Războiului Rece, un început marcat istoriografic pentru că efectiv acesta a început după Blocada Berlin-ului care a ţinut din 24 iunie 1948 până în 11 mai 1949. După opinia multor istorici Războiul Rece a fost pornit de ambiţia lui Stalin şi inflexibilitatea sa politică, o altă teorie este că adevăratul motiv a fost competiţia pentru Europa.

Dezvoltarea capabilităților europene în domeniul managementului crizelor

Ca actor pe scena internațională, UE trebuie să facă fată noilor pericole, amenințări și provocări, cu atât mai mult cu cât urmărește să joace un rol în securitatea globală ceea ce implică asumarea de responsabilități sporite, așa cum sunt prezentate în anexă. Mediul global este caracterizat prin insecuritate, astfel Uniunea Europeană are nevoie de un mecanism complex de management al crizelor. Dezvoltarea unei astfel de capabilități atrage de la sine o altă problemă majoră, dezvoltarea unei capabilități a Uniunii. Există pericolul ca această nouă capabilitate să dubleze NATO sau există pericolul ca Uniunea să își dezvolte o capacitate dar fără puterea de a o proiecta. Un conflict ce se întrevede în viitor este între președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate, în opinia unor eurosceptici. Dezvoltarea acestor capabilități este necesară Uniunii ce se dorește un important actor pe scena internațională.

Fondarea Uniunii Europene și evoluția tratatelor comunității europene

De ce a fost fondată Uniunea Europeană? Un prim răspuns ar fi dorinţa de pace după un război devastator şi umilitor. Un al doilea răspuns ar fi realizarea importanţei unităţii. O unitate care se va caracteriza printr-o diversitate a culturilor şi a limbilor. Statele europene nu au dorit să renunţe la suveranitatea lor, au vrut să devină un corp comun pentru a nu a mai putea fi călcate în picioare de iureşul istoriei. Ca orice unitate, UE avea nevoie de un cadru de reglementare oferit de instituţii şi politici europene. De asemenea, pentru a armoniza ceva trebuie să poţi pune împreună anumite elemente separate. Armonizarea Uniunii a fost realizată prin fondarea instituţiilor şi a reglementărilor acestora (structura instituţională a UE este prezentată în Anexa nr. 1). Instituţionalizarea Uniunii Europene este cheia de boltă a construcţiei istorice europene. Început în anul 1957, acest proces a lăsat urme adânci în conştiinţa politică europeană. Dacă la început a fost privită cu reticenţă, acum Uniunea nu poate exista fără instituţii.

Articolele fără specificarea altei licențe CC au licența CC BY-NC-ND.