Idealul „echilibrului viață-muncă” promite de mult timp o coexistență armonioasă între exigențele profesionale și împlinirea personală. Totuși, în lumea muncii de astăzi, hiperconectată și în rapidă schimbare, acest ideal apare din ce în ce mai mult ca o iluzie. Accelerarea tehnologică, modelele de muncă la distanță și hibride și integrarea omniprezentă a inteligenței artificiale au estompat granițele tradiționale dintre muncă și timp liber. Această lucrare explorează critic evoluția și paradoxul echilibrului dintre viața profesională și cea personală în secolul XXI, luând în considerare implicațiile economice, organizaționale și psihologice ale unei societăți în care „flexibilitatea” ascunde adesea așteptări sporite. Bazându-se pe studii contemporane despre comportamentul organizațional, sociologie și cultură digitală, lucrarea susține că acest concept trebuie să evolueze de la „echilibru” la „integrare” și „sustenabilitate”, punând accent pe limitele autodeterminate, utilizarea conștientă a tehnologiei și responsabilitatea instituțională. În cele din urmă, articolul propune că iluzia modernă a echilibrului nu reflectă un eșec al indivizilor în gestionarea timpului, ci un eșec sistemic de a recunoaște limitele umane în cadrul economiei digitale postindustriale.
