Home » Blog » Arhiva » Câteva opinii privind etnogeneza românilor (1)

Câteva opinii privind etnogeneza românilor (1)

Cunoasterea - Descarcă PDFFarcaș, Dan D. (2023), Conceptele de putere și emergență (1), Cunoașterea Științifică, 2:4, 35-55, https://www.cunoasterea.ro/cateva-opinii-privind-etnogeneza-romanilor-1/

 

Some opinions regarding the ethnogenesis of the Romanians (1)

Abstract

The article presents an attempt to review the important moments of the genesis of the Romanian people, in an alternative vision compared to the one in the textbooks and in the light of recent information, to a large extent foreign. Since these are, almost entirely, accessible to Internet users, I indicated only the main sources in the bibliography. Considering that both the information and the comments remain open to future amendments, the paper also implicitly constitutes an invitation to dialogue.

Keywords: Romanians, haplogroups, Indo-Europeans, language, religions, nobility, migrations

Rezumat

Articolul prezintă o încercare de trecere în revistă a momentelor importante ale genezei poporului român, într-o viziune alternativă față de cea din manuale și în lumina unor informații recente, în bună măsură străine. Întrucât acestea sunt, aproape în totalitate, accesibile utilizatorilor internetului, am indicat la bibliografie doar principalele surse. Având în vedere că atât informațiile cât și comentariile rămân deschise unor amendări viitoare, lucrarea constituie implicit și o invitație la dialog.

Cuvinte cheie: Români, haplogrupuri, indo-europeni, limbă, religii, nobilime, migrații

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 4, Decembrie 2023, pp. 35-55
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/cateva-opinii-privind-etnogeneza-romanilor-1/
© 2023 Dan D. Farcaș. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Câteva opinii privind etnogeneza românilor (1)

Dr. Dan D. Farcaș[1]

dandfarcas@yahoo.com

[1] Academia Română – Comisia de Biometrie

 

Structura genetică actuală a românilor

La ora actuală, istoria răspândirii lui homo sapiens pe glob poate fi urmărită cu ajutorul haplogrupurilor. Între cromozomii din nucleul fiecărei celule există, la femei, perechea de cromozomi XX, iar la bărbați cromozomii X și Y. Cromozomul Y se transmite doar de la tată la fiii lui, de-a lungul a nenumărate generaţii. Dar, în acest proces, cromozomul Y se întâmpla să sufere mutaţii. Anumite mutaţii se regăsesc la majoritatea populaţiei pământului; acest fapt demonstrează că ele sunt mai vechi. Mutaţiile mai recente se manifestă doar la populaţiile dintr-un anumit grup. O colectivitate umană în care, la toţi indivizii masculini, regăsim acelaşi grup de mutaţii, poartă numele de haplogrup Y-DNA. Acestora li s-au dat nume formate din litere și cifre.

Apartenența la anumite haplogrupuri se poate determina atât la populația actuală dintr-un teritoriu, cât și la fosile umane mai vechi sau mai noi. Pe această bază s-au putut stabili, cu suficientă precizie, migrațiile populațiilor (masculine), pe tot globul, de la apariția lui Homo Sapiens până azi.

Migraţia feminină poate fi urmărită şi ea, cu ajutorul ADN-ului mitocondrial, mt-DNA, transmis doar pe linie feminină. Imaginea aici fiind mai neclară, ne rezumăm în continuare pe haplogrupurile Y-DNA.

Se știe astfel că, acum vreo 45.000 de ani, în Orientul Apropiat sau în Asia de Vest, haplogrupul IJ s-a divizat în grupurile I şi J. Haplogrupurile J s-au extins apoi în Orientul Apropiat şi Arabia, iar I apare în estul Europei acum vreo 42.000 de ani. Un subgrup, numit I1, va ocupa, de aici, nordul Europei şi Peninsula Scandinavă. Celălalt subgrup, numit I2, trecând prin zona actualei Ucraine, va popula apoi Balcanii, nordul Italiei şi insula Sardinia. El nu doar că a supravieţuit până azi, dar constituie o primă treime (până la 40%) din populaţia masculină a României actuale[i].

O altă treime sunt urmaşii unor populaţii diverse, venite din est și sud, care au ajuns la noi, mai ales începând de acum circa 8500 de ani, în perioada neolitică, în căutare de terenuri pentru agricultură şi creşterea animalelor. Urmaşii acestora aparţin, în proporții aproximativ egale, la trei tipuri de haplogrupuri: G2a  (numiţi şi „vest-caucazieni”), E1b1b, veniți din nordul Africii, și J2, din Orientul Apropiat.

A treia „treime” din populaţia actuală a României se trage din indo-europeni. Aceştia erau așezați inițial în nordul Mării Negre și erau formaţi, dintru început, din două grupuri: haplogrupurile R1a, mai la nord, şi R1b, mai la sud. Venite la noi acum circa 5000 de ani, ele au înrâurit aproape egal structura genetică actuală a poporului român.

În Europa, la ora actuală, haplogrupul Y-DNA predominant (cel mai numeros, chiar dacă nu totdeauna majoritar), se prezintă în felul următor: în Europa de Vest, până în Italia de nord, predomină R1b, cel numit de unii „euro-asiatic”. În Europa de Est (dar și în nordul Indiei, Iran și Afganistan) predomină R1a, numit „indo-european”, graniţa dintre acestea două fiind pe teritoriul Germaniei. În ţările nordice predomină „proto-europenii de nord” I1, contaminaţi masiv de R1b, iar în România, Bulgaria, Ungaria, Serbia şi Bosnia-Herțegovina, „proto-europenii de sud” I2. În sudul Italiei şi al Greciei predomină grupurile E şi J ale agricultorilor neolitici, iar în Finlanda şi nordul Rusiei haplogrupul N „finno-ugric” (prezent doar 1% în Ungaria şi practic absent la noi). Între multe altele, nu există o asemănare între structurile genetice ale populaţiilor actuale din România şi cele din Italia ori din Balcanii de sud-vest, ceea ce contrazice teoria imigrării românilor, susţinută de anumiți autori.

Paleoliticul

Cele mai vechi oseminte semnificative ale lui Homo Sapiens din Europa au fost descoperite, în 2002, pe teritoriul României, în „Peştera cu Oase” nu departe de Anina, jud. Caraş-Severin. Vârsta lor este apreciată, după diferite evaluări, între 35.000 şi 42.000 de ani. Am putea spune deci că, într-un fel, la noi a trăit cel mai bătrân strămoş european.

Timp de peste treizeci de milenii spațiul actual al țării noastre a fost stăpânit de acești vânători-culegători foarte mobili şi eficienţi. Înalţi de 180-190 cm, cu capacitatea craniană de 1600 cm3 și cu un creier se pare mai bine organizat, mai ales pe partea vorbirii şi a socializării, i-au eliminat treptat pe oamenii de Neanderthal care populaseră până atunci continentul. Au existat şi unele încrucişări, dar puţin importante, între cele două subspecii.

Faptul că nu duceau o viaţă chinuită se vădeşte şi în producţiile artistice cu tentă spirituală. În peştera Coliboaia, de pe versantul vestic al Munţilor Apuseni, există cele mai vechi picturi rupestre din Europa Centrală, datând din perioada între 35.000 BP şi 23.000 BP. La Mitoc, judeţul Botoşani s-au aflat fragmente de os vechi de 29.000 de ani având incizate figuri geometrice. În august 2013, arheologii români au găsit un pandantiv vechi de 20.000 de ani pe situl paleolitic din Poiana Cireşului, lângă Piatra Neamţ. Unelte incizate din corn de ren, de cerb, unelte din os etc. au fost descoperite la Cuina Turcului, în Clisura Dunării. Având 13.000 de ani, sunt cele mai vechi obiecte de artă din acea zonă. Între ele este şi o falangă de cal sălbatic având ca ornament o siluetă umană schematizată. Este posibil ca aceste unelte ornamentate să fi fost folosite în ritualurile religioase. La toate acestea se adaugă multe figurine „Venus”, de altfel larg distribuite în Europa, figurine se pare esenţiale pentru un rit de fertilitate şi de închinare la „Marea Mamă Glia”, cea genitoare de roade.

Pe Clisura Dunării, locuitorii culturii Schela Cladovei-Lepenski Vir, din anii 7600-7800 BC (BC – Before Christian Era; adică înainte de Hristos), deci acum aproape 10.000 de ani, trăiau în principal din pescuit. Între altele, ştim că ei domesticiseră deja câinele. Pe malul sârbesc a existat importantul complex religios „Lepenski Vir” al acestei culturi, închinat marelui fluviu. Chiar şi mii de ani mai târziu, prin cultura sa materială, această zonă din jurul Dunării a păstrat, un avans constant de circa două milenii faţă de Europa Centrală şi de Vest.

„Vechea Europă”

Pe la 6600 BC populații venite din sud trec Dunărea şi introduc pe teritoriul actual al României agricultura, mai ales cultivarea grâului, creşterea animalelor şi diverse meşteşuguri conexe. Urmaşii noilor veniţi vor duce apoi tehnicile lor în sus, pe valea Dunării, mai departe, în toată Europa. Este începutul Erei Neolitice.

Migraţiile venite dinspre Peninsula Balcanică, au continuat, în valuri succesive, până în jurul anului 2000 BC. Ele au născut culturi succesive, de o mare diversitate, pe teritoriul ţării noastre. Primele au fost Starčevo-Criş (6400-5300 BC), în vest, şi apoi Vinča-Turdaş (5700-3500 BC), întinsă din Serbia actuală până în nordul Transilvaniei. Oamenii trăiau în aşezări adunate, uneori foarte mari. La Uivar, în câmpia Banatului, a fost cercetată o localitate care, acum 7000 de ani, avea o suprafaţă de peste 12 hectare şi era înconjurată de cinci valuri de apărare. Străzile erau dispuse concentric. Alte „orăşele” asemănătoare au fost identificate, în aceeaşi zonă, la Dudeştii Vechi, Sânnicolaul Mare, Foeni, Hodoni, Sânandrei, Chişoda Veche, Zorlenţu Mare, Liubcova, Gornea etc.

Religia agricultorilor neolitici venera, înainte de toate, Mama Pământ (poate Mama Glia/Geea) – care îi hrănea pe toţi. La Parţa (pe malul Timişului, la câţiva kilometri de Timişoara) a fost dezgropat, în 1978, un templu neolitic având o lungime de 11,5 m şi o lăţime de 6 m, vechi de aproximativ 6.200 de ani. El a fost mutat şi restaurat, în 1983, la Muzeul Banatului din Timişoara, unde se găseşte şi în prezent. În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină cu mască şi un taur, simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii; o altă cameră era destinată ofrandelor. Sanctuarul a fost folosit şi drept calendar solar.

Pe multe amulete şi piese de ceramică din această perioadă apar încrustaţii misterioase. S-au inventariat cam 700 (alţii spun că mai multe) semne diferite, care se repetă de la un obiect la altul, la distanţe de sute de kilometri şi sute de ani. Între ele se găsesc simboluri abstracte, cum ar fi svastici, cruci şi zigzaguri. Unii arheologi spun că ar putea fi cel mai vechi exemplu de „proto-scriere” din lume. Aproape sigur, nu e o scriere propriu-zisă, precum o ştim noi, cu litere sau cu pictograme, codificând limbajul (aşa cum se va întâmpla peste un mileniu şi jumătate, când va apărea scrierea cuneiformă sau hieroglifică), ci o scriere cu simboluri „magice”, transmiţând un mesaj (de pildă, de protecţie), fiecare semn având semnificaţia sa, cunoscută probabil doar de iniţiaţi. Nu este exclus ca unele simboluri de pe vase ceramice să semnifice numere sau tipul conţinutului.

Cele mai cunoscute piese ale acestei proto-scrieri sunt, la noi, cele trei tăbliţe găsite la Tărtăria (jud. Alba), alături de un schelet datat 5500 BC. Simboluri asemănătoare au fost găsite şi în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei. La Gracianiţa, localitate din nord-vestul Bulgariei s-au descoperit două platouri de dimensiuni reduse; pe fundul unuia dintre ele se poate recunoaşte reprezentarea schematică a unei fiinţe omeneşti sau divinităţi, iar cel de-al doilea relevă o decoraţie care ar putea fi o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo şi de pe una dintre tăbliţele de la Tărtăria[ii].

Între numeroase culturi de pe teritoriul ţării noastre din această perioadă probabil cea mai spectaculoasă a fost Cucuteni-Tripolie, întinsă, în faza ei maximă, de la Braşov la Kiev, cultură care a durat circa două milenii, între 4800-2750 BC şi care a fost, pe atunci, cea mai evoluată, cel puţin din punct de vedere artistic, din întreaga Europă. La început, majoritatea aşezărilor Cucuteni-Tripolie erau mici, dens locuite, la 3-4 kilometri una de cealaltă, concentrate mai ales în văile râurilor Siret, Prut şi Nistru. Dar în faza medie (circa 4000-3500 BC), populaţiile aparţinând culturii Cucuteni au realizat cele mai mari aşezări neolitice din Europa, unele dintre acestea având nu mai puţin de 3.000 de structuri, care puteau găzdui 20.000 până la 46.000 de locuitori[iii].

Ultima fază a neoliticului a fost anunţată de apariţia uneltelor, a armelor şi a podoabelor de metal. În urmă cu 7500 de ani, mult înainte de alte zone de pe Pământ, prin părţile noastre, din nordul Munţilor Apuseni, până către sudul actualei Serbii, a existat o activitate intensă de minerit şi de prelucrare a metalelor, în special a cuprului, dar şi a aurului şi a argintului, bogăţia zăcămintelor de aici fiind fără egal în Europa[iv]. Numai ca un exemplu, în împrejurimile Reşiţei s-au descoperit urme de locuire, topoare, ca şi alte unelte de piatră, vechi de 6-7000 de ani, dar şi urme de metalurgie preistorică. Asta înseamnă nu doar că au existat oameni pricepuţi la minerit, la construit şi exploatat cuptoare şi la făurit obiecte din metalul rezultat, ci şi că ei erau remuneraţi suficient de bine de societate pentru a se putea dedica acestor meserii. Perioada de trecere treptată din lumea pietrei şlefuite în cea a utilizării metalelor a fost numită calcolitic sau eneolitic (epoca cuprului).

Cuprul, aurul sau argintul, deşi au fost folosite un timp, în diferite scopuri, nu mulţumeau, deoarece erau moi în stare nativă. Dar treptat, prin experimente sau datorită hazardului, au fost realizate şi aliaje ale lor cu alte metale, obţinând materiale de o calitate mult mai bună. Reţeta ideală, găsită în antichitate, la un moment dat, a fost bronzul rezultat din alierea cuprului cu cositorul. Întrucât cuprul şi cositorul se găsesc foarte rar în acelaşi zăcământ, producerea bronzului presupunea existenţa unui comerţ cu metale, derulat pe mari distanţe. Este foarte posibil ca zona ţării noastre sau imediata ei vecinătate să fi fost printre primele locuri în lume în care s-au realizat aceste procese. La Pločnik, în Serbia, în 2008, s-a găsit un topor de cupru din 5500 BC, cel mai vechi de acest fel din lume. Într-un studiu din 2013, se arată că tot aici s-au găsit şi obiecte de bronz, datând din 4500 BC. Dar e bine să nu uităm că cele mai bogate zăcăminte de cupru din acea perioadă se găseau pe teritoriul actual al României.

Impactul utilizării bronzului a fost atât de important încât a definit o nouă eră în istoria omenirii, Epoca Bronzului, care a urmat neoliticului şi s-a caracterizat prin răspândirea treptată a fabricării uneltelor şi a armelor de bronz. Arheologii consideră, în mod tradiţional, că această eră începe, în toată lumea, prin 3500 BC (deci cu o mie de ani mai târziu decât primele urme din zona noastră), durând până către anul 1100 BC.

Neoliticul european, ca şi trecerea către epoca de bronz formează acea lume pe care faimoasa arheologă lituaniano-americană Marija Gimbutas (1921-1994) a caracterizat-o, încă din anii 1960, prin termenii de „Vechea Europă” şi „Civilizaţia Marii Zeiţe”[v]. Era o civilizaţie matriarhală, predominant agricolă, cu o religie având în centru zeiţa mamă a pământului şi a fertilităţii. Exista şi un cult special al strămoşilor. Între altele, morţii erau îngropaţi, la sânul „mamei pământ”, în poziţie chircită, ca a unui făt, poate în speranţa că, precum din bobul de grâu pus în pământ răsare spicul, această imensă mamă, care asigura hrana agricultorilor, va găsi şi o cale spre învierea răposatului.

Proto-indo-europenii

În jurul anului 5500 BC reprezentanții haplogrupurilor R1a (mai la nord) şi R1b (mai la sud), de care aminteam mai sus, extinzându-se, au ajuns în nordul Mării Negre. Ei au fost cei care sunt numiţi azi proto-indo-europeni. Mutaţiile genetice suferite datorită climei aspre le-au imprimat patru caracteristici, anume: pielea albă, ochii albaştri, părul blond sau roşcat şi toleranţa la lactoză. Aceste caracteristici mai apar şi la alte câteva haplogrupuri, care au trăit în condiţii similare. Primele trei trăsături aparţin îndeobşte albinoşilor (o anomalie genetică întâlnită peste tot). Dar în condiţii de frig intens, când doar porţiuni mici de piele puteau fi expuse la soare, culoarea albă a fost avantajoasă, permiţând acumularea de raze ultraviolete, suficiente producerii vitaminei D, esenţială la rândul ei unor oase sănătoase. În acelaşi sens, consumul – şi la vârsta adultă – al laptelui animalelor domesticite rezolva aportul de calciu. Merită o menţiune faptul că, pe vremea aceea, majoritatea vechii populaţii europene avea ochii negri şi pielea închisă la culoare. În plus, şi azi, doar puţine grupuri umane de pe glob digeră, fără probleme, lactoza la vârsta adultă.

În perioada 4500 BC – 3500 BC găsim deja proto-indo-europenii de la gurile Dunării până în nordul Mării Caspice (cultura Sredni Stog), vecini cu cei din cultura Cucuteni. Dar alte ramuri ale lor apar deja în sudul munţilor Ural şi chiar către Munţii Altai. În 3500 BC, primii proto-indo-europeni ajung în Anatolia, pe ţărmul de sud al Mării Negre, iar spre est până în bazinul Tarim (în vestul Chinei).

Şi în secolele care au urmat, proto-indo-europenii au rămas o populaţie seminomadă, cu o economie centrată pe creşterea vitelor, pentru carne, lapte etc., ca şi pe rudimente de agricultură, folosind vite înjugate la plug. Ei străbăteau încoace şi încolo, cu turmele lor, fâşia de stepă mărginită la sud de Marea Neagră, Azov, Caspică şi Aral, ca şi de munţii Carpaţi, Caucaz şi Altai, iar la nord de păduri dese şi de taiga. Nu e de mirare deci, că nevoile de mobilitate şi inevitabilele conflicte au făcut ca, împreună cu populaţiile cu care erau în contact, ei să fie primii care, în jurul anului 4600 BC, au îmblânzit caii, din care, în jurul anului 3000 BC, au produs, prin selecţie, o rasă care putea fi folosită la călărit şi în luptă. Tot ei au fost primii care, probabil înainte de 4000 BC, inventaseră roata (la început plină), montarea ei pe osie, ca şi carul (la început cu două roţi), mijloc de locomoţie şi transport care, odată apărut, s-a răspândit instantaneu în toate zonele de şes, fiind la scurt timp semnalat din Sumer până în Europa Centrală, inclusiv la civilizaţia Cucuteni. Pe la anul 2100 BC, perfecţionând roata cu spiţe, ataşată de osie, tot indo-europenii au fost, cel mai probabil, cei care au inventat şi carele de luptă.

Presiunea demografică produsă de „momentul stelar” specific unei perioade de relativă prosperitate (cultura Yamna, 3500-2000 BC), dublată de mobilitatea şi superioritatea militară conferită de călărit şi de armele de bronz, intrate de curând în dotarea proto-indo-europenilor, au generat un spirit războinic necunoscut până atunci, exercitat dinspre nord-est, începând încă de prin anii 4000 BC, asupra culturilor neolitice, agricole, „aşezate” ale „Vechii Europe”, pe care, în cele din urmă, le-au cotropit şi subjugat. Aşa se face că, în jurul anilor 3000-2800 BC, grupurile de proto-indo-europeni ocupaseră în întregime și actualele teritorii ale României, Bulgariei şi Ungariei, apoi întreaga Peninsulă Balcanică, impunându-și autoritatea şi limba.

În jurul anilor 4500-3500 BC, se presupune că toate triburile proto-indo-europene vorbeau încă (aproximativ) o aceeaşi limbă. După începerea expansiunii spre Europa şi Asia, prin interacţiunea cu limbile populaţiilor indigene pe care le-au supus, urmaşii proto-indo-europenilor vor dezvolta, pe parcursul mai multor secole, o mulţime de alte graiuri, din care s-au format multe limbi moderne.

Aparţinătorii la haplogrupul R1b, coborând spre Balcani, au dezvoltat precursoarele limbilor greacă şi poate traco-iliră. Alte grupuri R1b au înaintat pe culoarul Dunării şi s-au răspândit prin Europa. În 2500 BC ei ocupau deja actuala Austrie, vorbind o limbă pre-italo-celtă. Pe măsură ce avansau, limba indo-europeană pe care o folosiseră se va ramifica şi mai mult. Aşa au luat naştere limbile Pre-Italic, Pre-Celtic şi Pre-Germanic (aceasta din urmă cu un aport puternic R1a), limbi care se vor individualiza cam pe la 2300 BC, după care se vor diversifica în continuare. În jurul anului 2100 BC, indo-europenii R1b se impuseseră deja în toată Europa de vest. Şi la ora actuală, haplogrupul R1b este majoritar în Europa Occidentală.

În acelaşi timp, pe partea cealaltă a arealului originar, unii dintre reprezentanţii haplogrupului R1a trecuseră deja Caucazul, ajungând, cel târziu pe la 3500 BC, pe actualul teritoriu al Turciei, izolându-se de grupul principal. Ei vor înfiinţa, în jurul anului 2000 BC, regatele hitite. Acestea, în jurul anului 1600-1400 BC, se vor organiza în Imperiul Hitit, care a fost câteva secole rivalul Egiptului şi al Asiriei.

O ramură indo-europeană R1a, care a fost numită şi ariană, a coborât, în mai multe valuri, în jurul anilor 2000-1500 BC, prin Asia Centrală şi actualele Afganistan şi Iran, până în nordul Indiei, distrugând civilizaţia anterioară Harappa. Din limba indo-europeană, ajunsă în această regiune a Asiei, se va naşte iraniana (şi multe ramuri ale sale), iar în India, limba sanscrită.

În urma invaziei indo-europene, civilizaţia neolitică a „Vechii Europe” a dispărut treptat de pe teritoriul actual al României, fiind înlocuită de noi culturi (pe care nu le mai detaliez), cu predominanţă indo-europeană, cu un nou sistem administrativ şi cu noi credinţe. Întreaga civilizaţie devine patriarhală, bărbaţii căpătând o poziţie dominantă în familie şi în societate.

Ca la toţi migratorii, credinţele noilor veniţi nu mai erau îndreptate, în primul rând, către pământ, ci către cer, către Soare şi către stăpânul fulgerelor. Desigur, vechea populaţie nu dispare, doar este silită să-şi schimbe treptat obiceiurile şi credinţa.

Indo-europenii care au coborât spre Balcani dinspre nord-estul ţării noastre (la început R1b, mai târziu R1a), începând din 3500-3000 BC, au devenit, în sudul peninsulei, strămoşii grecilor, iar la nord de aceştia, la început ai traco-ilirilor, apoi al ilirilor în nord-vest şi al tracilor în nord-est. De o identitate tracă se poate vorbi abia după anul 2200 BC. Caracterul trac va continua să se diferenţieze în secolele care vor urma, asimilând concomitent resturile culturilor locale, dar confruntându-se totodată şi cu noi influxuri de populaţii, practic din toate direcţiile. În amalgamul etnic, elementul indo-european a fost vizibil până târziu. De pildă, Xenofan din Colofon scria, în jurul anului 500 BC: „Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negri; tracii spun că ai lor au ochii albaştri şi sunt roşcaţi”.

Probabil că Nicolae Densuşianu intuise expansiunea indo-europeană atunci când vorbea de „civilizaţia pelasgă“[vi], din care s-ar fi născut mai toate popoarele, limbile şi civilizaţiile de la Atlantic până în India şi Persia, întrucât, în cele din urmă, indo-europenii au ocupat într-adevăr tot acest areal. Dar Densuşianu nu cunoştea ceea ce ştim noi azi. Între altele, grecii, de la care provine termenul pelasgoi, denumeau astfel doar populaţiile care au trăit în Grecia şi în zona Mării Egee, înainte de venirea indo-europenilor şi care vorbeau deci o altă limbă decât greaca. Aşadar pelasgii erau probabil populaţiile agricole venite în zonă din Asia, în jurul anilor 7000 BC – 6500 BC. În plus, aceste limbi „pelasge” au avut o arie de răspândire mai degrabă modestă, probabil nedepăşind cu mult Balcanii şi insulele greceşti.

Către sfârşitul epocii de bronz, a avut loc o intensificare semnificativă a metalurgiei, mai ales cea a bronzului, bazată pe descoperirea de noi surse de minerale neferoase şi pe adoptarea unor tehnologii modernizate. În această perioadă, Transilvania apare ca cel mai prodigios centru al metalurgiei din toată Europa preistorică. Atelierele produc topoare, inclusiv de luptă, seceri şi alte obiecte de uz, dar şi o gamă largă de ornamente: inele, brăţări, inele de picior, ace, coliere şi pandantive făcute din cupru, aur, argint şi, în special, din bronz.

Extraordinara bogăţie de minerale neferoase din regiunea carpatică este atestată şi prin descoperirile de produse de cupru, bronz, argint şi aur, într-un număr fără egal în Europa. De exemplu, la Şpălnaca s-au găsit, în 1887, mii de articole, cântărind peste 1100 kg, iar la Uioara de Sus s-a găsit accidental, în 1909, un depozit conţinând 5827 de obiecte cântărind tot aproximativ 1100 kg. O ipoteză avansată a fost că depozitele erau un soi de tezaure, obiectele ţinând loc de monedă.

În ultimii ani, arheologi din Marea Britanie, Germania şi SUA au lucrat, la 18 km nord de Timişoara, pe situl de la Corneşti, unde se află cea mai mare cetate preistorică din Europa, din epoca bronzului, construită aproximativ în jurul anului 1500 BC, fiind arsă și abandonată pe la 1000 BC. Ea a fost deci contemporană cu civilizaţia miceniană, adică puţin mai veche decât cea a epopeilor homerice. Așezarea, cu o suprafață de 1800 de hectare, cuprindea patru cercuri concentrice de apărare; chiar şi în inelul interior ar fi încăput toată vechea cetate a Timişoarei. Turnurile străjuind una dintre porți aveau 4 metri înălțime. Localitatea a găzduit în permanenţă câteva mii de persoane. În plus, în vremuri de restrişte, alte numeroase mici comunităţi din jur se puteau pune la adăpost aici. O astfel de fortificaţie era condusă cu siguranţă de elite sociale şi militare capabile să angreneze la muncă mulţi oameni.

Treptat însă, avansul cultural al zonei noastre a încetinit. În acest timp, în alte părţi se închegau imperii centralizate, în Egipt se înălţau piramidele, iar între Tigru şi Eufrat apăreau zigurate şi oraşe imense. Pe tăbliţe de lut, pe papirusuri sau pe pereţii templelor găsim texte din care putem reconstitui în detaliu istoria, mitologia şi obiceiurile din acele locuri. În schimb, pe tot teritoriul Europei (exceptând unele insule ale Greciei), deci şi la noi, arheologii găsesc azi doar fortăreţe sau aşezări primitive, ale unor seminţii războinice dezbinate, dar nicio inscripţie cu numele localităţilor, ale triburilor sau ale şefilor acestora, ca să nu mai vorbim de consemnarea unor evenimente.

„Nobilii” venetici şi sedentarii

În mersul istoriei, inclusiv la noi, au existat anumite „regularităţi” adevărate paradigme, care au funcţionat, în nenumărate situaţii similare, milenii de-a rândul. A le ignora poate duce la neînţelegeri în explicarea unor fapte petrecute cu strămoşii noştri.

O imagine școlărească, simplistă, descrie Europa ultimelor milenii ca fiind formată din ţări, fiecare având un nume (Grecia, Galia, Britania, Germania, Dacia etc.). Fiecare din aceste ţări ar fi avut o populaţie conştientă de apartenenţa sa naţională şi o limbă vorbită pe tot teritoriul; iar pe măsură ce – în urma unor războaie – ţările şi graniţele lor se schimbau, şi populaţia arondată trebuia să se alinieze la aceste schimbări. În realitate, până de curând, nicăieri nu a existat o populaţie omogenă; iar pe vremea aceea cu atât mai puţin. Până acum câteva secole, nu au existat (cu mici excepţii care confirmă regula) nici naţiuni posedând o „conştiinţă naţională”, ci doar, cel mult, triburi ori populaţii, având o „conştiinţă tribală”.

Mai ales la indo-europeni, regişorii triburilor (rege în română, raja în sanscrită ș.a.m.d.) obişnuiau să realizeze uniuni vremelnice, sub conducerea unuia dintre ei (un primus inter pares), pentru a cuceri noi ţinuturi, pentru jaf ori pentru a se opune unei agresiuni. După ce obiectivul era atins, uniunile de obicei se destrămau.

O paradigmă a istoriei a fost faptul că, cel puțin în ultimele trei milenii, populaţia de la noi (dar nu numai) a fost formată în permanență din două pături foarte bine delimitate: sedentarii, statorniciți aici din zorii neoliticului, şi o nobilime provenită din migratorii care se impuneau peste aceştia cu forţa, mai mult sau mai puţin vremelnic.

Sedentarii puteau fi agricultori, crescători de animale, meşteşugari (olari, lemnari, blănari, mineri, fierari etc.) ş.a.m.d., trăind în cătune şi sate risipite, iubind stabilitatea, siguranţa casei şi a proprietăţii lor.

Migratorii, dimpotrivă, cu mic cu mare, considerau că singura activitate onorabilă pentru ei este războiul, însoţit fireşte de jaf. Ei iubeau artele militare, riscul şi iniţiativele, acumularea de bogăţii pentru o viaţă plăcută, considerând ocupaţiile sedentarilor înjositoare, dar şi bune de dijmuit prin biruri şi silnicii.

Agricultorii, posesorii de turme sau meseriaşii arareori fugeau din calea migratorilor, plecând în necunoscut, odată ce traiul lor depindea, înainte de toate, de resursele locului în care erau deja așezaţi, eventual cu proprietăţi recunoscute de megieși. Iar în cazul particular al României, relieful complex, ca şi pădurile (mult mai multe în trecut) puteau ţine oamenii oricând la adăpost de eventualele excese ale năvălitorilor.

Migratorii invadatori aveau totdeauna ierarhii de comandă bine definite, cu reguli clare pentru diferite situaţii posibile. În consecinţă, atunci când ocupau cu forţa un teritoriu, migratorii îl şi organizau administrativ, suprapunându-i propria ierarhie militară și devenind nobilimea locurilor. Chiar şi mai târziu, când peste un teritoriu deja structurat venea un nou val de migratori şi invadatorii se impuneau, ei erau, de obicei, mai bine organizaţi decât precedenţii stăpâni. Iar în mileniile care s-au scurs la noi, până la momentul descălecatelor, perioadele de linişte, în care populaţiile de pe teritoriul ţării noastre şi-au putut genera singure o pătură conducătoare de anvergură, au fost extrem de rare.

De regulă, între ocupanţii consideraţi „nobili” şi localnicii sedentari, a existat şi o interdicţie a amestecului genetic, prin căsătorii. Uneori, ca în India, această interdicţie a dat naştere chiar la un sistem de caste. Şi la daci populaţia era împărţită în două clase: nobilimea (pileati sau tarabostes) şi oamenii obişnuiţi (comati). Aceştia din urmă includeau ţăranii, meşteşugarii, dar şi militari. La noi, diviziunea nu a fost impenetrabilă, mai ales pentru aceștia din urmă.

La început, localnicii şi veneticii vorbeau limbi diferite, dar, în urma unei perioade de convieţuire, limba se uniformiza, de regulă preluând-o pe cea a majorității sedentare. În câteva cazuri, e drept, invadatorii au reuşit să-şi impună limba în teritoriile cucerite, aşa cum s-a întâmplat în cazul indo-europenilor, al Imperiului Roman, dar şi, mai recent, în cel al Ungariei sau al Turciei.

Un alt fapt esenţial, care se pierde sistematic din vedere în tot acest context, este că istoria a vorbit, prin documente, aproape exclusiv, despre războaie sau înţelegeri la nivelul marilor conducători, al oştirilor şi al nobilimii, locale sau invadatoare, ignorând sedentarii supuşi, cu atât mai mult cu cât ei erau îndeobşte neştiutori de carte şi lipsiţi de ambiţia de a-şi nemuri faptele. Profitând de această situaţie, în zilele noastre, unele minţi interesate au tras concluzia că dacă documentele nu-i pomenesc pe cei umili, înseamnă că ei nici nu au existat, comiţând astfel o binecunoscută eroare logică, întrucât „absenţa dovezii nu înseamnă şi dovada absenţei”.

În Europa există numeroase mărturii istorice ale paradigmei expuse mai sus. În vremea migraţiilor, în multe locuri în Europa, au coexistat cele două pături ale populaţiei: pe de o parte, vechii sedentari, de regulă majoritari, pe de altă parte, o elită conducătoare militară, minoritară, dar bine ierarhizată, venită relativ recent şi vorbind o altă limbă. Bulgarii, originari de pe Volga, şi-au impus astfel dominaţia asupra slavilor sedentarizaţi din sudul Dunării. Vizigoţii au cucerit Spania, organizând-o în regate. Francii, un neam războinic german, au dat numele şi au organizat teritoriul actualei Franţe. Vikingii, deveniţi normanzi în Franţa, şi-au însuşit limba franceză; după aceasta au cucerit tronul Angliei, impunând un timp franceza la curte. Aceiaşi vikingi, numiţi varegi, în peregrinările lor spre Constantinopol, au organizat primele stătuleţe ruseşti ş.a.m.d. În toate aceste cazuri, sedentarii majoritari și-au impus limba.

Epoca fierului și influența celtă

Pe la mijlocul epocii bronzului, în diverse locuri din lume a început prelucrarea unui nou metal: fierul. După încercări neconcludente de a folosi acest metal, în jurul anului 1200 BC, s-a întâmplat însă ceva care a făcut ca apoi fierul să devină metalul cel mai utilizat în viaţa oamenilor, schimbarea fiind suficient de importantă pentru a defini o nouă eră, astfel încât istoriografia mondială consideră perioada 1200 BC – 150 AD, „Epoca Fierului”.

În jurul anului 1200 BC, poate undeva, între centrul Balcanilor şi Alpi, cineva a descoperit reţeta, relativ ieftină, a unui aliaj performant de fier sau oţel. Spre deosebire de situaţia anterioară, când doar un mic număr de şefi militari dispuneau de săbii de bronz, acum fiecare luptător putea avea arme de fier, ceea ce conferea, chiar şi unor armate mici, o extraordinară putere combativă, inclusiv în confruntările cu cavaleria şi cu carele de luptă. Aproape sigur evenimentul a coincis şi cu o criză alimentară, cauzată de o secetă prelungită. Arheologii au descoperit semne că triburile din această zonă s-au războit, într-o primă fază, între ele, dezorganizând comerţul de cupru şi bronz către Grecia. Apoi, hoarde bine înarmate au pornit să cucerească, să prade şi să ardă toate marile oraşe întâlnite în cale, la început cele din Grecia și Asia Mică, apoi din toată Mediterana de Est, până în Egipt („popoarele mării”). A fost nevoie de câteva sute de ani pentru ca situația să revină la echilibrul anterior.

La noi, printr-un proces început în jurul anului 3000 BC şi încheiat, într-o primă fază, în jurul anului 1500 BC, infuzia indo-europeană a dus la nașterea unei populații care poate fi descrisă ca „proto-traci”. Istoricii au căzut de acord că, în prima parte a epocii fierului (1200-500 BC), din tracii de nord, aflaţi în spaţiul carpatic şi pe ambele maluri ale Dunării, până în Munţii Balcani, s-a desprins şi s-a constituit treptat neamul geto-dacilor, distinct de cel al tracilor din sud, ca şi de cel al celorlalte popoare vecine. Scrierile care apar în zona greacă, începând din secolul VI BC, vorbesc de traci doar la sud de Dunăre, iar la nordul fluviului despre triburi ale geţilor şi ale dacilor.

În plămădirea neamului geto-dac o importanță decisivă au avut-o invaziile din Epoca Fierului. La fel cum valurile stârnite de o piatră aruncată într-o baltă se întorc la centru după ce s-au izbit de maluri, după expansiunea indo-europeană, întinsă de la Atlantic până în India, în Epoca Fierului teritoriul actual al României s-a văzut supus, din vest, unor invazii celte, iar din est la năvala neamurilor scite.

În prima parte a acestei epoci (1200-500 BC) o cultură pre-celtică (de haplogrup R1b-S28), pornită din bazinul superior al Dunării şi numită „cultura Hallstatt”, după o localitate aflată nu departe de Salzburg. Aici a existat, timp de sute de ani, în perioada menţionată, o intensă activitate minieră şi metalurgică, urmată de o expansiune militară. Arheologii constată că și la noi a crescut atunci presiunea, dinspre vest, a populaţiilor Hallstatt. Apar timid și unelte pașnice de fier, între care şi brăzdarul de plug. Afluirea celţilor (galilor) a continuat și în perioada 500-50 BC, prin cultura La Tène, urmașa culturii Hallstatt. În perioada 400 BC – 350 BC, în drum spre sudul Balcanilor, celţii au invadat şi vestul teritoriului locuit de daci, care pe atunci se întindea mult dincolo de Tisa. Şi în Slovacia actuală, arheologia a scos la iveală dovezi pentru populaţii mixte celto-dace în bazinele râurilor Nitra şi Hron. Mai multe morminte de războinici din nord-vestul țării noastre sugerează pătrunderea în forţă a unei elite militare celtice. Aceasta a exercitat o stăpânire politico-militară asupra Transilvaniei între secolele IV şi II BC, dar veneticii și autohtonii au convieţuit relativ paşnic, fapt dovedit arheologic, fiecare preluând câte ceva din obiceiurile celorlalţi. Constantin C. Giurescu afirma că dacii au preluat atunci de la celţi roata olarului. O altă moştenire ar putea fi crucea celtică, simbol se pare precreştin, încă prezent la noi, mai ales în zona Maramureşului.

În jurul anului 150 BC, materialul La Tène dispare din zonă. Aceasta coincide cu scrierile antice care menţionează ascensiunea autorităţii dacice. O explicaţie plauzibilă propusă este că celţii transilvăneni s-au contopit în cultura locală şi astfel au încetat să mai fie distincţi.

Alte invazii celtice dinspre vest au continuat totuşi. Geto-dacii locuiau pe ambele maluri ale râului Tisa în secolul I BC, când tribul celtic al boilor a încercat să cucerească teritoriul dacic de pe malul de est al râului, dar dacii, conduşi de regele Burebista, i-au alungat definitiv.

Invaziile populațiilor stepei

O influenţă, mereu reînnoită și mai puternică decât a celților, a fost cea dinspre răsărit. Stepa, întinsă de la Carpaţi până în Mongolia, continua să genereze noi şi noi populaţii semimigratoare, războinice, dispunând de mari armate de călăreţi, care şi-au impus, succesiv, stăpânirea şi asupra sedentarilor de pe teritoriul ţării noastre.

Pe tot parcursul mileniului de dinaintea erei noastre, invadatorii din est au fost de origine iraniană. Primii dintre aceștia au fost cimerienii. Amestecul lor cu tracii a făcut ca azi unii cercetători să afirme că „distribuţia descoperirilor traco-cimeriene” se întinde din Austria şi nordul Italiei până în zona Volgăi[vii].

Cimerienii au fost dislocaţi, în jurul anului 700 BC de o invazie, dinspre stepele nord-pontice, a sciţilor, tot din ramura iraniană. Conform datelor arheologice, prin 700-600 BC, triburile de sciţi au invadat şi cucerit, din punct de vedere militar şi administrativ, o bună parte din teritoriul actual al României. Ei au devenit, în bună măsură, o aristocraţie militară, fiind asimilaţi treptat de cultura geto-dacilor sedentari. Interacţiunilor cu sciţii li se atribuie introducerea acelui sistem de conducere ierarhizată care a fost în măsură să asigure, mai târziu, către secolele I BC şi I AD, transformarea colectivităţilor locale de triburi în marile regate centralizate geto-dace.

Migraţia sciţilor a împins spre vest și tribul agatârşilor înrudiţi cu ei, care s-au aşezat pe teritoriile actualei Moldove, ale Transilvaniei şi, posibil, ale Olteniei. Sosind cu propriul tip de civilizaţie aparținând Epocii Fierului, ei s-au suprapus ca o „nobilime războinică” peste indigenii sedentari, cu care s-au amestecat, fiind ulterior asimilaţi complet. Herodot, în 430 BC, primul care îi menţionează, deja nu îi considera un popor scit, ci doar unul strâns înrudit cu ei, dar cu obiceiuri apropiate de cele ale tracilor. În timp, fortificaţiile agatârşilor au devenit centrele grupurilor geto-dacice. În consecință, o parte importantă a poporului geto-dac, mai ales a elitelor, descinde din agatârşi.

Luptele dintre geto-daci şi sciţii care au continuat să atace şi ulterior dinspre stepa pontică au continuat timp de câteva sute de ani, până prin secolul II BC. În jurul anului 300 BC, din rândul sciţilor s-au desprins, ca o confederaţie aparte de triburi, sarmaţii (numiţi şi sauromaţi), care vor stăpâni teritoriile din nordul Mării Negre, până la gurile Dunării. Dominaţia lor va fi întreruptă, abia după şapte secole, de năvălirile goţilor, dar mai ales ale hunilor. Dar e interesant că schelete găsite pe situl de la Corneşti, de lângă Timișoara, unde până în 1000 BC se afla cea mai mare cetate preistorică din Europa, indică deja o prezenţă de tip sarmat.

Invazii ale neamurilor iraniene au venit și din sud-est. În anul 514 BC regele Darius al perşilor a ajuns la gurile Dunării. Au urmat treizeci de ani (după alte versiuni 15) de ocupaţie persană.

Geto-dacii

Invaziile de mai sus au desăvârșit identitatea geto-dacilor, formată din două mari grupuri populaționale. Geţii locuiau pe ambele maluri ale cursului inferior al Dunării, între Carpaţi, Marea Neagră şi munţii Balcani din actuala Bulgarie. După ce romanii au ocupat teritoriile tracice din sudul Dunării, geţii sud-dunăreni au fost consemnaţi în izvoarele scrise sub denumirea de moesi sau mysi.

Numele de „daci” a fost utilizat mai ales de romani, pentru cei din părţile Transilvaniei şi ale Banatului, până dincolo de Tisa şi spre Slovacia de azi. Strabon (63 BC – 26 AD) scria că dacii sunt geţii care au locuit spre câmpia Panonică, în timp ce geţii propriu-zişi gravitau spre coasta Mării Negre. Munţii Carpaţi n-au constituit o graniţă între cele două grupuri, dimpotrivă, ei au oferit locurile tradiţionale de întâlnire, de refugiu, ca şi cele ale sanctuarelor comune.

Strabon mai scria că dacii şi geţii „vorbesc aceeaşi limbă”. Iar Trogus Pompeius, în aceeaşi perioadă, afirma că geţii şi dacii erau identici, singura deosebire între cele două grupuri fiind că geţii locuiau la câmpie, în timp ce dacii trăiau în zonele mai înalte, montane.

Interesante sunt și etimologiile propuse pentru aceste nume. Potrivit istoricului Arnold J. Toynbee, numele de „geţi” şi „daci” provin de la două grupuri scitice vorbitoare de iraniană care au fost asimilate de populaţia majoritară, vorbitoare de tracă, de pe teritoriul ţării noastre. S-a mai speculat astfel că numele de „geţi” ar putea fi înrudit cu cel al masageţilor, iar dacii cu populaţia dahae, cunoscută în persana veche ca daos, ambele fiind triburi scite trăind în secolul VI BC în zona Mării Caspice. Savanţi precum David Gordon White au legat în mod explicit etnonimele „daci” şi „dahae”.

Originea numelui de „daci” a fost relaţionată de mai mulţi autori cu cel de „lup”. De pildă, lingvistul german Paul Kretschmer a legat „daos” de lupi prin rădăcina „dhau”, adică a apăsa, a aduna sau a sugruma. Mircea Eliade, în cartea sa De la Zalmoxis la Genghis Han, a încercat să dea un fundament mitologic unei presupuse relaţii speciale dintre daci şi lupi. Dacii s-ar fi putut numi deci „lupi” sau „aceiaşi cu lupii”. Această apropiere este argumentată şi prin faptul că dacii foloseau, în lupte, un stindard cu cap de lup, aşa cum se poate vedea, de pildă, pe Columna lui Traian. Dar s-a vorbit mult mai puţin despre faptul că acelaşi steag de luptă îl foloseau şi strămoşii sciți ai populaţiilor din Kazahstan. Exploratoarea Uca Marinescu a făcut publică imaginea unui monument din Kazahstan cu un războinic purtând un asemenea stindard[viii], ceea ce poate fi încă un argument pentru înrudirea elitelor dacilor cu populaţia Dahae.

Burebista & Decebal

În jurul anului 200 BC, populaţia de pe teritoriul ţării noastre a intrat într-o rară perioadă de echilibru, respectând „paradigma celor două straturi”. Atât agatârşii şi sarmaţii, veniţi din est, cât şi celţii din vest, cei așezați pe teritoriul țării noastre, fuseseră complet asimilaţi de băştinaşii geto-daci, devenind, în bună măsură, elita lor conducătoare.

Aceste elite continuă expediţiile de jaf, mai ales la sud de Dunăre, raiduri care au început să-i deranjeze pe romanii aflaţi în plină expansiune în aceeaşi zonă. La un moment dat, pentru a face faţă ameninţării crescânde a Romei, triburile dacilor au convenit să se alieze, alegând drept şef suprem pe cel mai proeminent dintre regișorii lor (un primus inter pares), anume pe Burebista, care s-a dovedit a fi cel mai puternic rege din istoria dacilor, domnind între 82-44 BC și conducând singura construcţie statală de pe teritoriul ţării noastre care a avut, pentru un scurt moment, şi vagi veleităţi de imperiu. Sub el, regatul dac a atins o întindere fără precedent[ix]. Spre vest, regatul acoperea Câmpia Panonică şi Slovacia, unde predominau triburile celtice Boii şi Tauriscii, care au fost înfrânţi şi supuşi, în 60-59 BC. În perioada 55-48 BC au fost anexate toate oraşele pontice greceşti, astfel încât, spre est, regatul acoperea litoralul Mării Negre, de la estuarul Bugului până în sudul actualei Bulgarii. Unii autori mai spun că, spre nord, regatul ajungea la râurile Pripeat, Vistula şi Oder, incluzând triburile germanice ale bastarnilor. Geograful grec Strabon estima, probabil exagerat, că Burebista ar fi fost în stare să adune, în această perioadă, o armată de 200.000 de oameni (desigur, nu toţi geto-daci).

Capitala lui Burebista era iniţial oraşul Argedava (numit şi Sargedava în unele scrieri istorice), posibil pe malul Argeşului, pe teritoriul actual al satului Popeşti, la vreo 10 kilometri de la intrarea din Bucureşti spre Bragadiru. Dar Burebista a transferat apoi capitala în zona Sarmizegetusa Regia, în munţii Orăştiei, care era mai bine situată strategic, fiind şi zona cea mai sacră a dacilor. În timp, aici au fost ridicate mari construcţii defensive. Apoi, cel puţin un secol şi jumătate, zona Sarmizegetusa a constituit capitala dacilor, atingând apogeul sub regele Decebal.

Iulius Cezar a intenţionat să realizeze o campanie împotriva dacilor, între altele, şi datorită sprijinului pe care Burebista i l-a dat lui Pompei, rivalul său; dar Cezar a fost asasinat în anul 44 BC. Câteva luni mai târziu, Burebista a avut aceeaşi soartă, asasinat cel mai probabil de propriii săi nobili, care voiau să se întoarcă la vechile rânduieli, descentralizate, odată ce ameninţarea romană dispăruse pe moment.

Regatul dac s-a împărţit în cel puţin patru regate mai mici. Starea fragmentată a Daciei a continuat timp de aproape un secol, până la domnia lui Scorilo, apoi, în jurul anului 69 AD, al lui Duras, posibil fratele lui Scorilo. În 85 AD, dacii trec Dunărea în provincia Moesia, făcând ravagii şi ucigând pe guvernatorul Moesiei, Oppius Sabinus. Împăratul roman Domiţian (81-96 AD) a lansat rapid o contraofensivă cu cinci legiuni, sub comanda prefectului său pretorian Cornelius Fuscus. După ce i-a respins pe daci dincolo de Dunăre, la începutul anului 86, Fuscus a pornit într-o expediţie în Dacia, dar a suferit o înfrângere zdrobitoare la Tapae (lângă actualul Caransebeş) din partea armatei dacilor condusă de Decebal, posibil fiul lui Scorilo. Fuscus a fost ucis, iar stindardul de luptă al gărzii pretoriene a fost pierdut, ceea ce era şi un afront grav adus mândriei naţionale romane.

În contextul acestei victorii şi al previzibilei revanşe, Decebal a devenit rege al dacilor, din păcate ultimul, domnind între 87-106 AD. El a unit din nou diversele triburi dacice sau de alte limbi, care trăiau în zonă, dar de pe un teritoriu mai mic decât cel controlat anterior de Burebista, totuşi de peste 400.000 de kilometri pătraţi, cu o populaţie de circa două milioane. S-a estimat că Decebal n-ar mai fi putut mobiliza decât aproximativ 40.000 de soldaţi.

În 87, romanii au invadat Dacia încă o dată, de data aceasta sub comanda lui Tettius Julianus, şi în cele din urmă, la sfârşitul anului 88, l-au învins pe Decebal, în acelaşi loc în care a pierit Fuscus. Dar la scurt timp, romanii au fost confruntaţi cu probleme cu triburile germane. Pentru a evita un război pe două fronturi, Domiţian a negociat o pace cu Decebal, prevăzând accesul liber al trupelor romane prin regiunile dacice, dar şi plata către daci a unei subvenţii anuale de 8 milioane de sesterţi (salariul lunar al unui legionar roman era de 100 de sesterţi). Tratatul a fost considerat ruşinos de către romani, inclusiv deoarece a lăsat nerăzbunate morțile lui Sabinus şi Fuscus. Iar Decebal a folosit banii primiți pentru a-şi întări apărarea.

După o scurtă perioadă relativ liniştită, împăratul Traian (97-117 AD) şi-a propus să cucerească regatul dacic, în parte pentru a anihila un inamic ameninţător, dar şi cu scopul de a profita de vastele sale tezaure şi zăcăminte de aur. El a dus două războaie majore, unul în anii 101-102 AD, iar celălalt în 105-106 AD.

În primul război, în anul 101 AD, Traian a traversat Dunărea pe un pod de pontoane şi a provocat o înfrângere zdrobitoare dacilor, într-o bătălie desfăşurată tot la Tapae. Tratatul de pace încheiat acum de Traian şi Decebal a impus dacilor să cedeze un teritoriu romanilor, să-şi demoleze fortificaţiile şi să nu intre în alianţe cu alte triburi.

Atât Traian, cât şi Decebal au considerat înţelegerea doar un armistiţiu temporar şi s-au pregătit pentru un nou război. Traian l-a pus pe inginerul greco-sirian Apollodor din Damasc să construiască un pod de piatră peste Dunăre la Drobeta, în timp ce Decebal a realizat alianţe secrete împotriva romanilor. În 105 AD, Traian a trecut Dunărea, ajungând să asedieze capitala lui Decebal, Sarmizegetusa Regia. Romanii au fost respinşi, graţie şi ajutorului aliaţilor, dar în 106 Traian s-a întors cu o armată nou constituită. Iscoadele sale au aflat, prin trădare, amplasamentele apeductelor capitalei dacice şi, după ce au distrus alimentarea cu apă, au pus capăt unui lung asediu al Sarmizegetusei.

Decebal a fugit în munţi, dar, fiind încolţit de romani, s-a sinucis pentru a evita să fie capturat şi purtat pe străzile Romei, în cortegiul triumfal. Capul şi mâna lui dreaptă i-au fost duse lui Traian, care le-a expus în Forurile din Roma.

S-a scris că Traian a trimis la Roma 165 de tone de aur şi 300 de tone de argint, jefuite din tezaurele dacilor. (Spre comparație, tezaurul României, confiscat de ruşi în 1917, conţinea, între altele, 93,4 tone de aur.) Aceste valori nu cuprind desigur prada fiecărui ostaş, nici tezaurele rămase îngropate.

Dacia romană

Dacia ocupată de romani a fost organizată, de la început, ca o provincie imperială, numită popular Dacia Traiană sau Dacia Felix. Ea a rămas aşa pe toată durata ocupaţiei romane.

Dacia Romană acoperea mai puţin de jumătate din Dacia lui Decebal[x]. Ea cuprindea actualele provincii Transilvania, Banatul (până la Tisa), Oltenia şi vestul Munteniei (incluzând şi o şosea care pleca de la Dunăre şi, trecând pe valea Teleajenului, ajungea, prin trecătoarea Tabla Buţii, în ţara Bârsei). Dar Dacia Romană nu cuprindea Maramureşul, Crişana, Moldova ori estul Munteniei, deşi există relatări că, la un moment dat, graniţa ar fi ajuns pe Siret.

Un criteriu esenţial al stabilirii graniţelor Daciei a fost se pare includerea şi securizarea exploatărilor de aur, argint, cupru etc. din Munţii Apuseni şi din Banat. În Transilvania, linia de forturi romane de graniţă pare să indice că munţii Carpaţi estici şi nordici se aflau în afara provinciei romane. În perioada ocupaţiei romane, extracţia şi prelucrarea metalelor s-au intensificat. Din evaluările contemporanilor rezultă că exploatările din Ardeal şi Banat produceau pe atunci cam 10 tone de aur anual, numărul minerilor fiind estimat la 20.000. În exploatările din Munţii Apuseni, de pildă la Roşia Montană, mai există şi azi galerii vizitabile, provenind din epoca romană. În ele s-au găsit tăbliţe cerate, cu evidenţa activităţii. Evident, în limba latină. Dar şi în Banat, la Ocna de Fier şi Dognecea, la câţiva kilometri spre vest de Reşiţa, există galerii antice de mină, urme de cuptoare şi s-au găsit nenumărate unelte specifice, cum ar fi răngi, icuri, sape, ciocane etc. din acea perioadă.

Pierderile umane de partea localnicilor au fost enorme. Monumentele şi muzeele din Roma înfăţişează şi azi nobili daci care au fost luaţi prizonieri, inclusiv pentru a destructura clasa conducătoare. Sarmisegetuza Regia, care era capitala şi centrul spiritual al dacilor, a fost distrusă, în locul său fiind construit un castru cu o garnizoană romană care să interzică localnicilor apropierea de acest loc sacru, până îşi vor uita identitatea religioasă. În acelaşi spirit, noua capitală, construită la 40 km distanţă de locul celei vechi, a fost numită Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Ulterior, în Dacia au apărut şi alte centre urbane importante: Apulum, Napoca, Potaisa, Porolissum, Drobeta, Romula, Tibiscum etc., ca şi şosele de tip roman, care au remodelat complet structura mai degrabă tribală de până atunci a Daciei. Au existat şi revolte împotriva dominaţiei romane, de cel puţin două ori în perioada imediat după războaiele dacice şi într-o manieră mai hotărâtă în 117 AD şi 158 AD.

Estimările istoricilor privind populaţia Daciei romane variază de la 650.000 la 1.200.000. O parte însemnată a bărbaţilor a fost ucisă în lupte, trecută în sclavie sau înrolată în legiuni trimise în alte colțuri ale imperiului. Dar, în mod firesc, aşa cum s-a întâmplat mereu, aceste războaie au cruţat acea populaţie rurală care nu purtase arme, rămânând angajată în agricultură, creşterea animalelor, minerit, meşteşuguri etc., arheologia arătând că regiunea a continuat să prezinte caracteristici dacice.

Totuși, conform unor istorici, în scurt timp, localnicii au fost depăşiţi numeric, mai ales în oraşele nou înfiinţate, de colonişti veniți din toate provinciile romane, administrația, meşteşugarii, comercianţii etc. Au mai fost poate şi mulţi veterani (de unde cuvântul „bătrâni”) ai unor legiuni eterogene ca etnii, lăsaţi aici la vatră şi împroprietăriţi cu terenuri agricole.

Se mai ştie că uneori au fost aduşi aici, cu forţa, şi populaţii din zonele limitrofe neocupate. Toţi aceştia, în cei 170 de ani de ocupaţie, într-o circulaţie mult mai intensă a persoanelor şi a bunurilor, au folosit ca lingua franca latina vulgară. Toate textele rămase din această epocă sunt, de asemenea, în latină.

Referințe

[i]https://en.wikipedia.org/wiki/Haplogroup#/media/File:World_Map_of_Y-DNA_Haplogroups.png

[ii] From Symbols To Signs, Papers presented at the international symposium, Suceava, Romania, 2-5 September 2014,. Editura Karl A. Romstorfer, 2015

[iii] Cornelia-Magda Lazarovici, Gheorghe-Corneliu Lazarovici, Senica Ţurcanu, Cucuteni a great civilization of the prehistoric world, Iaşi, 2009

[iv]https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Metallurgical_diffusion.png

[v] Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucretius, 1997

[vi] Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Editura Meridiane, 1986

[vii] Arheologia RSS Ucraineană (rus. Археология Украинской ССР) vol. 2, Kiev (1986) https://en.wikipedia.org/wiki/Cimmerians

[viii]  http://www.cunoastelumea.ro/razboinic-din-kazahstan-cu-un-cap-de-lup-in-sulita-foarte-asemanator-cu-draconul-dacic-ce-cauta-o-statuie-cu-un-astfel-de-simbol-tocmai-in-asia/

[ix]https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/65/Dacia_82_BC.png

[x]https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0f/Roman_province_of_Dacia_%28106_-_271_AD%29.svg

 

NOTĂ: O dezvoltare mai detaliată a ideilor din acest articol se găsește în: Dan D. Farcaș, Despre geneza românilor, Ed. Eikon, 2023.

 

Follow Dan D. Farcas:
Email: dandfarcas@yahoo.com. Academia Română – Comisia de Biometrie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *