stigmă

Persoanele fără adăpost reprezintă un grup vulnerabil, nu doar pentru că sunt fără locuință, ci și pentru că au probleme sociale, medicale, familiale, economice și din cauza acestor dificultăți, se învârt într-un cerc vicios, din care pot reuși să iasă, după intervenții specifice pe termen lung. Totuși, persoanele fără adăpost nu sunt singure și trebuie încurajate, atât de către membrii familiei, cât și de către membrii comunității și, de asemenea, de către instituțiile publice, să-și dezvolte abilități și capacități de autoîngrijire, autosusținere, pentru depășirea situațiilor de dificultate în care se află. De asemenea, persoanele fără adăpost nu trebuie să poate o povară și un stigmat social toată viața, mai ales că au aceleași drepturi ca orice altă persoană. De aceea, consider că, prin sprijin, efort comun, respectarea drepturilor și înlăturarea oricăror bariere în comunicarea și intervenția cu persoanele fără adăpost, acest fenomen poate fi atenuat sau cel puțin, aceste persoane pot trăi cu demnitate și avea o calitate a vieții mult mai bună.