Cristian, Alexandru (2022), Fondarea Uniunii Europene și evoluția tratatelor comunității europene, Cunoașterea Științifică, 1:1, 44-58, https://www.cunoasterea.ro/fondarea-uniunii-europene-si-evolutia-tratatelor-comunitatii-europene/

Rezumat

De ce a fost fondată Uniunea Europeană? Un prim răspuns ar fi dorinţa de pace după un război devastator şi umilitor. Un al doilea răspuns ar fi realizarea importanţei unităţii. O unitate care se va caracteriza printr-o diversitate a culturilor şi a limbilor. Statele europene nu au dorit să renunţe la suveranitatea lor, au vrut să devină un corp comun pentru a nu a mai putea fi călcate în picioare de iureşul istoriei.

Ca orice unitate, UE avea nevoie de un cadru de reglementare oferit de instituţii şi politici europene. De asemenea, pentru a armoniza ceva trebuie să poţi pune împreună anumite elemente separate. Armonizarea Uniunii a fost realizată prin fondarea instituţiilor şi a reglementărilor acestora (structura instituţională a UE este prezentată în Anexa nr. 1). Instituţionalizarea Uniunii Europene este cheia de boltă a construcţiei istorice europene. Început în anul 1957, acest proces a lăsat urme adânci în conştiinţa politică europeană. Dacă la început a fost privită cu reticenţă, acum Uniunea nu poate exista fără instituţii.

Cuvinte cheie: Uniunea Europeană, tratate, comunitatea europeană

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022, pp.44-58
ISSN 2021 – 8086, ISSN – L 2021 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/fondarea-uniunii-europene-si-evolutia-tratatelor-comunitatii-europene/
© 2022 Alexandru Cristian. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor

Fondarea Uniunii Europene și evoluția tratatelor comunității europene

Alexandru Cristian

Istoria Europei recente este legată de istoria Uniunii Europene. Construcţia europeană a fost un mijloc de afirmare al ideilor latente ale europenilor de-a lungul timpului. Ideea de Europa a apărut după îndelungi ani de frământări şi după multe secole pline de evenimente istorice.

Fondarea Uniunii Europene

Imperiul Roman a fost un imperiu tri-continental care şi-a extins valorile în lume. Moştenirea culturală romană este uriaşă: filosofie, artă, religie etc., dar această sinteza culturală impusă de Roma nu a fost un proces paşnic şi dorit, ci s-a realizat prin intermediul armelor. Astfel, valorile culturale ale Romei au devenit valorile culturale ale unei Europe tinere.

După căderea Imperiului Roman de Apus, Europa a fost cotropită de popoare barbare. Amestecul romanilor cu noii veniţi a produs naşterea popoarelor europene. Ideea imperială a Romei a supravieţuit doar prin supremaţia papală. Creştinismul a fost factorul unificator al unei lumi în descompunere.

Personalitatea care a pus în practică ideea de unitate a fost Carol cel Mare (Charlemagne), rege al francilor între 768-814, proclamat împărat al francilor în anul 800 în ziua de Crăciun. Astfel, renaşterea carolingiană a oprit declinul politic al Europei[1]. Între imperiul carolingian şi imperiul bizantin s-a născut o dihotomie creatoare. Europa, în sens politic, era văzută doar la Aix-la-Chapelle, la Constantinopol, Europa nu exista decât în mod ideatic.

Biserica a sprijinit un imperiu creştin, creştinismul fiind văzut ca o forţă unificatoare a Europei[2]. Papa era autoritatea supremă religioasă. Naşterea crucia­delor a fost voinţa papilor. Cruciadele sunt considerate prima acţiune externă a Europei din istorie[3]. Papalitatea nu a impus unitate Europei, nu a fondat instituţii, nu a sprijinit unificarea popoarelor diverse.

Otto de Freising, episcop german şi călugăr cistercian care a trăit în secolul al XII-lea, a lansat conceptul de Reichsmystic[4]. Imperiul care nu există este de fapt imperiul creştin al Europei, Europa este unită de creştinism. Biserica nu ţine cont de identitate naţională, de integritatea statelor feudale europene, unitatea spirituală este baza, nu cea materială. Europa metafizică a lui Freising nu avea aplicabilitate deoarece Evul Mediu este caracterizat de dezordine[5]. Pierre Dubois dorea o unitate a Europei sub autoritate franceză, marele poet Dante Alighieri susţinea că unitatea Europei este o armă împotriva imperiului roman de naţiune germană. Trebuie menţionat că Dante Alighieri era implicat activ în disputa guelfilor şi a ghibelinilor, poetul fiind un adept convins al guelfilor. Acest conflict între papă şi împărat a dăunat unităţii europene timp de mulţi ani.

În secolul al XV-lea, filosoful german Nicolaus Cusanus este primul susţinător al ideii de unitate. La acesta, unitatea era un consens (concordantia), nu o uniformizare, ci o armonizare a elementelor disparate[6]. Cusanus era ferm convins că Europa ajunsese să fie o societas leonina, cine nu devorează este devorat. Conceptul de societas leoninas are rădăcini vechi în dreptul roman, este Leviathan-ul avant la léttre.

Societatea europeană a putut fi unită doar de creştinism şi de univer­salismul unui imperiu. Creştinătatea apuseană a susţinut unitatea politică tempo­rală[7]. Un papă nu-şi putea impune voinţa avânt în vedere că nu avea suficiente resurse. Respublica christiana a Evului Mediu era o unitate civilizaţională care nu lua formă politică dar se afla sub cupola unui imperiu[8].

În secolul al XVII-lea, filosofii luminilor susţineau unitatea Europei. Ideile lor au fost preluate şi puse în practică de Napoleon. Unitatea lui Napoleon a fost un lucru nenatural, forţat şi chiar fortuit. După destrămarea imperiului napoleonian şi eşecul politic al primului imperiu francez, se naşte conceptul balanţei de putere ca antidot împotriva hegemoniei unei singure puteri[9]. Balanţa de putere a oprit încer­cările de a stăpâni Europa. Visul imperial a bântuit minţile tuturor marilor condu­cători europeni, chiar Bismarck se întreba „Cine este Europa?”.

Secolul naţiunilor, sau secolul al XIX-lea, este legat de naşterea unui con­cept unificator, idealist dar şi periculos – naţionalismul. Mitologia naţionalismului a fost scânteia unificării statelor europene dar şi imboldul tragediei europene în secolul absurd, parafrazând-o pe Hannah Arendt. În acest secol, valorile naţionale prevalează valorilor europene, naţionalismul este visul unei naţiuni pentru majoritatea popoarelor, Europa este ceva abstract, greu de creionat.

Secolul al XIX-lea a fost denumit şi epoca neagră sau epoca cărbunilor, iar secolul XX, epoca albă sau a electricităţii[10]. Revoluţia industrială este a doua ca importanţă din istoria lumii. Prima este revoluţia neolitică, când omul devine din consumator producător. Revoluţia industrială este caracterizată de apariţia maşinii în procesul de producţie, când omul nu mai este implicat total în producţie iar maşina ia locul omului pentru anumite procese industriale. După Revoluţia Industrială, societăţile se dezvoltă ajungând în zeci de ani la un grad de dezvoltare egal cu lungi perioade istorice. Omului i-au trebuit mii de ani să construiască maşinile, iar maşinii un secol să înlocuiască omul.

Federalizarea este un antidot împotriva naţionalismului, şovinismului şi totalitarismului[11]. Acestea formează un amestec periculos ce dă naştere războiului. Federalizarea este cheia păcii, susţine Immanuel Kant în eseul său „Spre pacea eternă”.

După devastatoarele războaie mondiale, Europa doreşte pacea între hotarele sale. Cauzele naşterii comunităţilor europene sunt complexe şi diverse. Prima cauză este considerată politica externă agresivă a lui Stalin faţă de Occident, a doua cauză – suspiciunea liderilor occidentali faţă de URSS – şi o a treia cauză – inflexibilitatea apărută după armistiţiul din 1945[12]. Aceste cauze sunt generale şi pot fi inexacte. Perioada dintre 1945 şi 1950 este marcată de evenimente care au avut contribuţia lor în naşterea comunităţilor europene.

Conferinţele de la Yalta şi Postdam reliefează viitorul Europei şi al lumii, discursul lui Churchill anunţă umbra peste Europa, Doctrina Truman îngrădeşte expansiunea comunismului, Planul Marshall renaşte Europa din cenuşa ei. Eveni­mentul care a schimbat definitiv Europa este Planul lui Robert Schuman, un discurs care reprezintă temelia Uniunii Europene. Fără acesta, Uniunea de astăzi nu ar fi fost ceea ce este acum, un grup de state ce respectă valori profunde demo­cratice. Planul Schuman este un discurs inspirat de Jean Monnet rostit în data de 9 mai 1950 la sărbătorirea încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Declaraţia are câteva idei inovatoare pentru Europa.

Drept urmare, Europa va fi construită pas cu pas, treptat prin eliminarea disputei istorice franco-germane[13]. Această dispută va fi încheiată prin punerea în comun a producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei sub o Înaltă Autoritate. Noua Europă trebuie să-şi coaguleze interesele economice pentru a augmenta standardul de viaţă al cetăţenilor ei. Această unitate de interese va putea da naştere unei comunităţi europene. Schuman a ales inspirat cuvintele pentru a sublinia nevoia de pace şi de creştere a Europei. Robert Schuman este părintele Uniunii Euro­pene prin faptul că este primul care a pus în scris şi practică ideile despre unitatea europeană.

Uniunea Europeană nu se putea naşte fără sprijinul mai multor personalităţi. Liderii politici din aceea perioadă au împărtăşit viziuni politice comune. Naşterea Europei este un cumul de factori istorico-politici. Oamenii politici ce au gândit Europa ca un întreg sunt consideraţi Părinţii Fondatori ai Uniunii Europene.

Provenite din ţări şi medii politice diferite toate aceste personalităţi au în co­mun câteva însuşiri. O primă însuşire este sindromul frontierei[14]. Robert Schuman a crescut în Luxemburg, apoi a ajuns în Franţa, fiind la origine german. Alcide de Gasperi a fost membru al parlamentului austriac de la Innsbrück, Konrad Adenauer s-a născut la Köln, între Saar şi Ruhr în interiorul frontierelor istorice franco-germane[15].

O a doua caracteristică a fost unitatea gândirii politice. Părinţii fondatori ai Europei au fost creştini-democraţi sau au provenit din rândul creştinilor-democraţi[16]. Provenind din acelaşi curent politic au împărtăşit o sumă de idei şi valori comune, o Europă creştin-democratică putea să fie paşnică şi să facă uitate conflictele istorice. Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Robert Schuman, Jean Monnet, Paul Henry Spaak sunt nume care vor rămâne înscrise cu onoare în istoria Europei. Fie că au avut concepţii federaliste sau moderate, fie că au sprijinit integrarea deplină sau parţială, aceşti corifei ai Europei au realizat că Europa dacă era unită din punct de vedere politic şi cultural nu trecea prin tragediile ce au marcat-o profund şi ireversibil.

Inspiratorul construcţiei europene, Jean Monnet, a fost cel care a sprijinit fondarea Comunităţii Europene a Cărbunei şi Oţelului. De asemenea Jean Monnet a fost şi primul care a realizat rolul economiei în unitatea Europei. Europa va fi unită economic apoi se va trece la alt nivel. Fiecare perioadă istorică a avut dificultăţile ei, anii romantici ai istoriei Uniunii Europene sunt ani de căutări dar şi ani de rezistenţă împotriva mersului istoriei şi a ameninţării celei mai mari – regimul totalitar din estul continentului.

Evoluţia tratatelor comunităţii europene

Pentru a evita conflictele în viitor s-a decis unirea Europei. A fost o acţiune politică matură, inteligentă am putea spune chiar de prevenţie. Europa a fost unită împotriva ameninţărilor susţin unii istorici.

În data de 18 aprilie 1951, şase state (Belgia, Republica Federală Germană, Franţa, Italia, Ţările de Jos şi Luxemburg) semnează Tratatul de la Paris ce consfinţeşte fondarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Acest tratat va intra în vigoarea în data de 23 aprilie 1952 şi va fi valabil timp de 50 de ani[17]. Acesta este un prim pas în viitoarea construcţie europeană.

Încă de la începuturi, oamenii politici au avut viziuni diferite în ceea ce priveşte evoluţia construcţiei europene. Două viziuni au predominat, federalismul şi funcţionalismul. Federalismul însemna ca autorităţile locale, regionale şi naţionale să fie conduse de un for european, fiecare stat să se completeze cu celălalt pentru a crea o federaţie[18]. A doua viziune era cea funcţionalistă. Funcţionalismul însemna un transfer gradual de suveranitate naţională către comunitatea euro­pea­nă[19]. Funcţionalismul inducea regula consensului. Trebuia un consens pentru a înfiinţa instituţii europene, piaţă unică şi uniune vamală. Valabilă până în anul 2002, CECO, a fost un pas important în construcţia europeană – unitatea economică înainte de unitatea politică. O dată importantă este iunie 1955. La Conferinţa de la Messina, miniştrii de externe ai ţărilor europene hotărăsc să extindă procesul de integrare economică în toate domeniile economiei şi pe toate palierele economice.[20].

În 25 martie 1957, cele şase state care au înfiinţat CECO semnează Tratatul de Instituire a Comunităţii Economice Europene şi Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Cele două tratate sunt cunoscute ca şi Tratatele de la Roma[21]. Odată cu semnarea tratatelor, au apărut şi diverse instituţii europene. Primele instituţii europene au fost Înalta Autoritate a CECO şi Adunarea Comună a CECO. Du­pă semnarea Tratatelor de la Roma au apărut Adunarea Parlamentară Europeană, Consiliul de Miniştri, Tribunalul de Justiţie şi un Comitet Consultativ pentru Consiliu[22]. Înalta Autoritate va deveni Comisia Europeană, iar Adunarea Parlamentară va deveni Parlamentul European.

Ca o contrapartidă la construcţia europeană, Marea Britanie va institui, în 1960, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS). Statele membre, AELS, vor fi Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Austria şi Portugalia. Scopul fundamental al AELS va fi eliminarea treptată a frontierelor şi aprofundarea relaţiilor economice comerciale[23]. Observând succesul Comunităţii Economice Euro­pene, Marea Britanie va dori să fie membră, însă opoziţia Franţei a fost de netrecut. Charles de Gaulle consideră Marea Britanie ca fiind calul troian al Statelor Unite ale Americii. De Gaulle dorea o Europă europeană, nu atlantică. Dorinţa perfidului Albion, peiorativul dat de fran­cezi, de a intra în comunitatea europeană este stric legată de performanţa economică a noii comunităţi, dar şi de stimularea economiei britanice[24]. Marea Britanie va intra în comunitate după dispariţia de pe scena politică a generalului de Gaulle, dar îşi va păstra o relativă autonomie economică până în zilele noastre.

Un pas important spre unificarea instituţiilor comunităţii europene este anul 1965. În data de 8 aprilie, se semnează Tratatul de Fuzionare a organelor executive ale celor trei comunităţi, prin care se consfinţeşte fondarea unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice[25].

În anul 1968, s-au suprimat toate taxele între statele membre prin înfiinţarea Uniunii Vamale Europene[26]. Uniunea Vamală va stimula dezvoltarea unei pieţe unice care va permite libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor. La sfârşitul anilor 1960, Uniunea economică este consolidată. În primii ani, statele europene au ca obiective fundamentale realizarea de relaţii strânse, fondarea unei Bănci Europene de Investiţii, crearea unui Fond Social European, crearea unei politici comune în sectorul agricol ulterior extinsă la alte sectoare şi a unei uniuni vamale comune[27].

În anul 1969, la Haga se ia decizia continuării integrării europene. Astfel, pri­mul val de extindere va avea loc în anul 1973, incluzând Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. În anul 1974, este înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regio­nală[28]. Tot în acest an, la Summit-ul de la Paris se susţine ideea creări unei uniuni fără margini ale popoarelor europene[29]. Integrarea se va face treptat, gradual fără a leza interesele suverane ale unui stat. Înfiinţarea fondului social, agricol şi de dezvoltare regională este pasul cel mai important spre o deplină cooperare economică. În anul 1979, se fondează Sistemul Monetar European, un sistem ce va disciplina o zonă economică deschisă şi va crea politici economice stabile[30].

În anul 1986, la Luxemburg se semnează Actul Unic European (AUE). Principalul obiectiv al acestui tratat este relansarea construcţiei europene cu scopul de a instaura piaţa unică europeană[31]. Actul Unic European fondează Consiliul European, reuniunea la nivel înalt a şefilor de stat şi de guvern. Articolul 8 al Actului stipu­lează clar că scopul acestuia este instaurarea pieţei unice până la data de 1 ianuarie 1993[32]. AUE mai instituie o politică de coeziune economico-socială pentru a reduce efectele apariţiei pieţei unice europene. AUE a fost tratatul pregătitor pentru marele Tratat de la Maastricht. Succesul tratatului a fost stimulat şi de transformările scenei politice. Prin toate reformele aduse de acest tratat se va permite instaurarea pieţei unice şi naşterea Uniunii Europene.

Până la Maastricht, comunitatea europeană era o organizaţie născută din dorinţa de a coopera. După Maastricht, statele europene pot deveni, pentru prima oară în istoria lumii, un stat unic. Maastricht este actul de naştere al unei noi entităţi politice, Uniunea Europeană.

Tratatul de la Maastricht – crearea Uniunii Europene şi a conceptului de Politică Externă şi de Securitate Comună

Tratatul de la Maastricht este momentul de trecere către organizaţia internaţională numită Uniunea Europeană. Tratatul ne anunţă apariţia unui nou actor pe scena internaţională. Fără a avea pretenţii să fie un tratat fundamental şi neamen­dabil, acesta reprezintă o etapă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei[33].

Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat la data de 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993. Conform Tratatului de la Maastricht Uniunea are la bază trei piloni. Primul pilon este reprezentat de comunităţile europene care înglobează cele trei comunităţi existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea Economică Europeană. Al doilea pilon este Politica Externă şi de Securitate Comună. Iar, ce de-al treilea pilon este reprezentat de Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne[34].

Tratatul de la Maastricht are cinci obiective fundamentale: consolidarea legitimităţii democratice a instituţiilor, creşterea eficienţei instituţiilor, introducerea unei uniuni economice şi monetare, dezvoltarea unei dimensiuni sociale a Comu­nităţii şi instituirea unei politici externe şi de securitate comună[35]. Tratatul permite şi fortificarea instituţiilor europene. Continuând tradiţia Actului Unic, Tratatul mă­reşte rolul şi puterea Parlamentului European. O nouă procedură va fi inclusă, codecizia. Parlamentul European va lua hotărâri împreună cu instituţia Consiliului European[36]. Parlamentul devine cenzorul Comisiei de Europene şi participă la procesul de învestire al Comisiei. Durata Comisiei este extinsă la cinci ani pentru a fi aceeaşi cu cea a parlamentului[37]. Tratatul instituie procedura de vot cu majoritate calificată în cazul codeciziei în Consiliul European, dar şi pentru alte decizii unde intervine mecanismul de cooperare inter-instituţional.

Semnificativă este constituirea unui Comitet al Regiunilor, cu rol consul­tativ şi format din membri ai reprezentanţilor regionali. Importanţa pe care tratatul o acordă regiunilor este un semn că Uniunea doreşte să se dezvolte la toate nivelele posibile. Acest comitet a mai fost înfiinţat şi datorită introducerii pieţei unice cu scopul de a micşora clivajele inter-regionale.

Introducerea principiului subsidiarităţii este benefică pentru armonizarea domeniilor de cooperare europeană. Comunitatea Europeană va interveni pentru a reglementa anumite domenii decât dacă deciziile luate la nivel local, regional sau naţional sunt ineficiente[38].

Cea mai importantă schimbare la nivel social şi politic este introducerea cetăţeniei europene. Cetăţeanul european este persoana care are cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene. Cetăţenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională[39]. Aceasta produce o serie de drepturi: dreptul de liberă circulaţie în statele membre, dreptul de a beneficia de protecţie consulară, dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de petiţionare în Parlamentul European, dreptul de a depune la Ombudsmanul European o reclamaţie.

De asemenea, Tratatul de la Maastricht prevede crearea unei uniunii econo­mice şi monetare în trei etape. Prima etapă constă în liberalizarea capitalu­rilor, a doua etapă reprezintă o coordonare a politicilor economice, iar a treia etapă se referă la apariţia unei monede unice şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene[40].

Actul Unic European a instaurat mecanismul de cooperare politică ce este baza pilonului al doilea al Uniunii Europene, Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Obiectivul final este reprezentat de implementarea unei politici comune în domeniul securităţii cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO)[41]. Statele membre pot lua decizii la nivel naţional, cu excepţia ca acestea să nu contravină intereselor generale ale Uniunii. Pentru a avea o reprezentare mai mare, PESC a instaurat două acte şi anume: poziţiile comune reprezentând opiniile mem­brilor Uniunii referitor la o anumită problemă şi acţiunile comune ca activităţi operaţionale ale statelor membre[42]. Acest pilon este supus unui proces interguver­namental în cadrul căruia deciziile se iau în unanimitate[43].

Tratatele de la Amsterdam şi Nisa şi dezvoltarea componentei de securitate şi apărare a Uniunii Europene

Tratatul de la Amsterdam de modificare a tratatului privind Uniunea Europeană, a tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a altor acte conexe este un tratat ce a fost semnat la data de 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Acest nou tratat perfecţionează organizarea cooperării interguvernamentale între statele membre ale Uniunii Europene[44].

Tratatului de la Amsterdam i-au fost anexate 13 protocoale, majoritatea referindu-se la construirea unei politici comune de apărare. De asemenea, acest nou tratat este puternic orientat către dezvoltare forţei de muncă dar şi a mecanismelor de cooperare în cadrul Uniunii. Tratatul de la Amsterdam are patru mari obiective generale: forţa de muncă şi drepturile cetăţenilor europeni în atenţia UE, elimi­na­rea ultimelor obstacole privind libera circulaţie a persoanelor, consolidarea poziţiei Uniunii Europene pe plan global şi eficientizarea actualei arhitecturi europene în vederea viitoarelor extinderi[45].Tratatul introduce un articol, principiul general al nediscriminării[46], astfel, în conformitate cu acesta, Uniunea va combate orice discriminare politică, de religie, rasă sau sex. Tratatul consacră principiul egalităţii femeilor şi bărbaţilor la locul de muncă[47]. Tratatul de la Amsterdam este orientat către probleme sociale profunde dar şi către dezvoltarea unei culturi de securitate la nivelul comunităţii europene. Tratatul prevede o clauză de suspendare conform căreia „un stat membru poate fi suspendat din Consiliul European însă fără a-şi pierde calitatea de membru”[48].

Tratatul de la Amsterdam stipulează o strategie comună a Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC). Tot prin Tratatul de la Amsterdam, UE poate participa la misiuni internaţionale, misiuni de ajutor umanitar şi de menţinere a păcii[49]. Acest tratat instrumentalizează politica externă a Uniunii şi, odată cu acest tratat, aceasta va fi mai vizibilă pe plan internaţional. Putem defini Tratatul de la Amsterdam ca cel care a dat naştere unei noi puteri militare, UE. Poate părea exagerată afirmaţia acum, dar primii paşi au fost făcuţi. În domeniul PESC a fost creată funcţia de Înalt Reprezentant PESC care este şi şeful secretariatului Consi­liului European. În subordinea sa, a fost înfiinţată Unitatea de Planificare Politică şi de Alertă Rapidă cu rol de a monitoriza scena internaţională.

Tratatul de la Amsterdam este parte componentă a unui proces complex şi îndelungat al dezvoltării gradului de securitate şi apărare a Uniunii Europene. Fără prevederile acestui tratat, Uniunea era doar un for de state fără o dimensiune politică şi strategică externă.

Tratatul de la Nisa este un tratat care are ca scop transformarea instituţiilor europene pentru a putea fi apte să admită noi membri. Într-o Uniune cu 30 de membri se cer reguli noi. Tratatul a fost semnat pe data de 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Principalul obiectiv al acestuia este realizarea unei reforme instituţionale bazată pe trei direcţii. Prima direcţie este componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, a doua direcţie este procedura de de­cizie din cadrul Consiliului de Miniştri iar a treia direcţie, consolidarea coo­pe­rării inter-instituţionale[50]. Tratatul a stabilit un număr maxim de deputaţi europeni şi un număr de voturi alocat fiecărei ţări în cadrul Consiliului UE. Tot acest tratat a stipulat ca numărul comisarilor europeni să fie egal cu numărul statelor membre. S-a stabilit un prag maxim de 27 de comisari iar, dacă statele membre vor fi mai multe, atunci un sistem de rotaţie va ajuta la reprezentarea tuturor ţărilor în comisie.

Tratatul de la Nisa a reformat profund instituţiile europene şi nu a modificat prevederile din cadrul PESC fiind, totodată, un tratat necesar pentru extinderea Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona – spre o Europă Federalistă?

Tratatul de la Lisabona a fost semnat la data de 13 decembrie 2007 şi a intrat în vigoare pe data de 1 decembrie 2009. Acesta modifică tratatele de instituire a comunităţilor europene dar şi tratatul privind Uniunea Europeană fără a le înlocui[51]. Principalele prevederi ale Tratatului de la Lisabona se referă la consolidarea rolului Parlamentului European, un nou proces decizional, o afirmare puternică a drepturilor omului şi la dobândirea personalităţii juridice a Uniunii Europene.

Parlamentul European este ales de către cetăţenii europeni. Tot în acest tratat este stipulat rolul egal al Parlamentului cu Consiliul European[52]. Cetăţenii au o voce mai puternică, un milion de cetăţeni din mai multe state pot propune noi proiecte politice comisiei europene. Se mai stipulează o colaborare consolidată între instituţiile europene şi o legătură mai directă între cetăţeni şi instituţiile europene. Tratatul garantează drepturile înscrise în Carta Drepturilor Funda­men­tale. Solidaritatea între statele membre este un element central în Uniunea Europeană. Dacă un stat este ţinta unui atac terorist celelalte state îl vor apăra[53].

În ceea ce priveşte politica sa externă şi de securitate comună, Uniunea devine un actor de sine stătător prin acordarea personalităţii juridice. O cooperare consolidată se va păstra doar în cadrul unui grup mic de state.

Pentru prima oară în istoria Uniunii Europene, un tratat stipulează retra­gerea din Uniunea Europeană. Astfel, un stat se poate retrage după ce anunţă Consiliul European şi aşteaptă votul acestuia şi al Parlamentului European. Ulterior, Uniunea va stabili ce relaţii va avea cu acel stat.

Tratatul de la Lisabona este considerat un pas spre federalizarea Europei prin acordarea unor puteri sporite anumitor instituţii europene, dar şi prin creşterea în importanţă a acţiunii externe a Uniunii. Clauza de retragere acordă însă o libertate foarte mare oricărui stat. Europa federalistă este un vis pe care Tratatul de la Lisabona nu-l poate îndeplini deoarece rolul parlamentelor naţionale este mărit.

Articolul 4 al Tratatului afirmă că securitatea naţională este singura competenţă suverană a unui stat[54]. Acest articol subliniază valenţa federalistă a acestui tratat şi dorinţa membrilor Uniunii de a ceda treptat din suveranitate. Însăşi UE poa­te deveni un stat federal, dar aceasta este o problemă pe care numai viitorul o poate rezolva. Tratatul de la Lisabona este un act normativ ce abordează direcţia federalistă şi doreşte să impună un curs diferit istoriei Europei, o singură Europă cu un singur popor şi cu o singură voinţă. În plan politico-militar, tratatul vrea să evidenţieze nevoia unei voci unitare care să reprezinte Europa, dar şi a unei singure armate. Tratatul de la Lisabona este un prim pas în visul federalist de secole. Eşecul sau reuşita acestui proiect va ţine doar de actorii implicaţi în acest proces care este în plină evoluţie şi transformare.

Anexa nr. 1 – Structura instituţională a Uniunii Europene

Sursa: http://www.dadalos-europe.org/rom/Images_neu/gk4_sb02.gif,  accesat la data de 15 aprilie 2015

Note

• [1] Ioan Ciupercă, Istoria Europei şi a Ideii de Europa, suport de curs, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2010. p.5.
• [2] Ibidem, p.6.
• [3] Ibidem, p.7.
• [4] Idem.
• [5] Idem.
• [6] Ioan Ciupercă, op. cit., p.8.
• [7] Idem.
• [8] Ibidem, p.10
• [9] Ibidem, p.10.
• [10] Ibidem, p.18.
• [11] Ibidem, p.23.
• [12] Ibidem, p.24.
• [13] Declaraţia Schumann, disponibila online la: http://biblio.central.ucv.ro/bib_web/ bib_pdf/Declaratia%20Schuman %20din%209%20mai%201950.pdf, accesată la 25.03.2015.
• [14] Founding fathers of Europe, Foundation Robert Schuman, p. 1, disponibil online la: http://www.robert-schuman.eu/en/doc/divers/fathers-of-europe.pdf, accesat la 25.03.2015.
• [15] Idem.
• [16] Ibidem, p.3.
• [17] Cronologia construcţiei europene, disponibil online la: http://europa.eu/abc/12lessons/ key_dates/ index_ro.htm, accesat la 12.03.2015.
• [18] History of the European Union, document colectiv al Parlamentului European, p.1, disponibil online la: http://www.parliament.ge/files/1_901_108571_2.pdf, accesat la 26.03.2015.
• [19] Idem.
• [20] Cronologia construcţiei europene, disponibil online la:  http://europa.eu/abc/12lessons/ key_dates/index_ro.htm, accesat la 26.03.2015.
• [21] Ibidem.
• [22] La Union Europea, p.2, disponibil online la: http://servicios.elcorreo.com/especiales/ue-50-aniversario/pdf/00-ue-origenes.pdf, accesat la 25.03.2015.
• [23] Ioan Ciupercă, Istoria Europei şi a Ideii de Europa, suport de curs, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2010. p.41.
• [24] Idem.
• [25], Cronologia construcţiei europene, disponibil online la:  http://europa.eu/abc/12lessons/ key_dates/index_ro.htm, accesat la 25.03.2015.
• [26] La Union Europea, p.5, disponibil online la: http://servicios.elcorreo.com/especiales/ue-50-aniversario/pdf/00-ue-origenes.pdf, accesat la 26.03.2015.
• [27] Ibidem, pp. 2-3.
• [28] Cronologia construcţiei europene, disponibil online la: http://europa.eu/abc/12lessons/key_ dates/index_ro.htm, accesat la 25.03.2015.
• [29] Founding fathers of Europe, Foundation Robert Schuman, disponibil online la: http://www.robert-schuman.eu/en/doc/divers/fathers-of-europe.pdf, accesat la 25.03.2015.
• [30] History of the European Union, document colectiv al Parlamentului European, p.3, http://www.parliament.ge/ files/1_901_108571_2.pdf, accesat la 26.03.2015.
• [31] Actul Unic European, disponibil online la: http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/ treaties/treaties_singleact_ro.htm, accesat la 27.03.2015.
• [32] Idem.
• [33] „Tratatul de la Maastricht”, în Teme Europene nr.21, aprilie 2007, disponibil online la: http://ec.europa.eu/ romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf şi www.infoeuropa.ro, accesat la 27.03.2015.
• [34] Idem.
• [35] Tratatul de la Maastricht, disponibil online la:  http://europa.eu/legislation_summaries/ institutional_affairs/ treaties/treaties_maastricht_ro.htm, accesat la 27.03.2015.
• [36] Idem.
• [37] Idem.
• [38] „Tratatul de la Maastricht”, în Teme Europene nr.21, aprilie 2007, disponibil online la: http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf şi www.infoeuropa.ro, accesate la 27.03.2015.
• [39] Idem.
• [40] Tratatul de la Maastricht, disponibil online la: http://ec.europa.eu/romania/documents/ eu_romania/tema_21.pdf, accesat la 27.03.2015.
• [41] Idem.
• [42] Idem.
• [43] Tratatul de la Maastricht, disponibil online la: http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_ affairs/treaties/treaties_maastricht_ro.htm, accesat la 28.03.2015.
• [44] Teodor Frunzeti, „Uniunea Europeană – comunitate bazată pe interese şi valori comune”, în revista Impact Strategic nr.2( 43) din 2012, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti.2012, p.9.
• [45] „Tratatul de la Amsterdam”, în Teme Europene nr. 24, aprilie 2007, disponibil online la: http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf, accesat la 28.03.2015.
• [46] Idem.
• [47] Idem.
• [48] Idem.
• [49] Idem.
• [50] „Tratatul de la Nisa”, în Teme Europene, aprilie 2007, disponibil online la:  http://ec.europa.eu/romania/ documents/eu_romania/tema_15.pdf, accesat la 27.03.2015.
• [51] Tratatul de la Lisabona, disponibil online la: http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/ index_ro.htm, accesat la 28.03.2015.
• [52] Idem.
• [53] Idem.
• [54] Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coord.), Lumea 2013 – enciclopedie politică şi militară, Editura Rao, Bucureşti, 2013, p.147.