Petre, Silviu (2023), Pentru un realism al secolului XXI, Cunoașterea Științifică, 2:1, 218-221, https://www.cunoasterea.ro/pentru-un-realism-al-secolului-xxi/

For a 21st century realism

Abstract

Realism and Idealism are two philosophical perspective which jostle to define the hallmark of each age. Whereas in the XX century realism advocated the limited use of power and aimed to act as a bulwark both against realpolitik and idealism, in the XXI century a philosophical and political realism must fulfil three tasks, especially in the Western world: 1) rebuild the dwindling middle class; 2) integrate the migrants; 3) smoothly guide the passing towards urbanization and green technologies.

Keywords: realism, realpolitik, idealism, middle class, urbanization, green technology

Rezumat

Realismul şi Idealismul sunt două perspective filosofice care se luptă pentru a defini specificul unei epoci. Dacă în secolul XX realismul propovăduia limitarea puterii şi dorea să ofere o pavăză atât împotriva realpolitikului, cât şi idealismului, în secolul XXI un realism filosofic şi politic trebuie să împlinească trei sarcini, în speţă în lumea occidental: a) reconstruirea clasei mijlocii; 2) integrarea imigranţilor; 3) ghidarea înţeleaptă cu privire la tranziţie către urbanizare şi tehnologiile verzi.

Cuvinte cheie: realism, realpolitik, idealism, clasa mijlocie, urbanizare, tehnologie verde

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 218-221
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/pentru-un-realism-al-secolului-xxi/
© 2023 Silviu Petre. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Pentru un realism al secolului XXI

Silviu Petre

silviugeopolitic@yahoo.com

Tuturor ne place să ni se spună că suntem în același timp realişti și idealiști. Realismul este un compliment al intelectului şi atestă capacitatea de a vedea mediul înconjurător just, corect. Idealismul este un compliment adus caracterului și atestă disponibilitatea de a face bine, de a acționa conform moralei.

În secolul XX realismul ca filosofie politică a fost un punct de vedere care a trăit în preajma realpolitikului cu care a şi avut o relaţie tumultuoasă, deşi s-a dorit a fi un corectiv al primului. Realpolitikul reprezintă doctrina ce pune rațiunea de stat deasupra binelui particular (pe plan intern) și interesele propriei națiuni deasupra altor cauze sau cerințelor organizațiilor internationale (pe plan extern). Adesea realpolitikul a servit ca scuză pentru multe abuzuri de putere. Conectat la ideologiile extreme ale secolului XXI (acestea fiind în sine idealuri pervertite, antiumane) realpolitikul a folosit pârghiile aparatului birocratic pentru a modifica societatea,  a-i aplica diferite inginerii indiferent de costuri. În aceste condiții,  realismul, în speță cel din relațiile internaționale, s-a dorit un îndreptar al acestor tentații mai sus numite. Conştient ca oamenii sunt ființe ce caută puterea iar statele reproduc și amplifică această tendință,  realismul a sfătuit înarmarea controlată dar nu și intervenţia armată.

(Biografia lui Henry Kissinger, care se apropie de centenar în 2023, a fost un canal comunicant între cele două doctrine.  Scriitorul realist Kissinger a fost dublat de realpoliticianul abil de la Casa Albă. Dacă pentru unii este mulțumitor mitul că a scurtat războiul din Vietnam, altii îi consideră strategia falimentară şi marcată de distrugeri inutile). Neîncrezător în ONU sau în securitatea colectivă, realismul vede în balanţa de putere cea mai bună garanție a păstrării status-quo-ului în faţa ambiţiilor câte unui stat agresiv sau Cezar ambițios.

Realismul și idealismul nu sunt date imuabile, ci contextuale fiecărei epoci. Dacă în secolul XX gradul diferit de dezvoltare a statelor le dicta loialitățile în cadrul Războiului Rece, astăzi lumea în care trăim este una a globalizării. Realismul și idealismul timpului nostru trebuie formulate prin raportare la această globalitate. Idealismul ar dicta poate eliminarea granițelor și contopirea popoarelor într-o singură societate- specia ca expresie politică, nu doar biologică. Realismul, în schimb, ar trebui să se gândească cum poate fi acomodată suveranitatea naţională cu interdependenţa internaţională, fără de care nu poate exista prosperitate. Între autismul izolationist si eliminarea granițelor,  realismul contemporan devine o scriere despre homeopatia politicului. O căutare a distanţelor optime.

Spre deosebire de scrierile realiste de secol XX- început de secol XXI, realismul viitorului apropiat nu trebuie să se restrângă la politica externă, ignorând sau marginalizând factorii interni care fac acea politică externă posibilă. Aşa cum un om bolnav nu poate avea o viaţă socială mulțumitoare,  niciun stat șubred pe interior nu poate fi un membru moderat al societății internaționale, ci, dimpotrivă, un exportator de instabilitate! După părerea noastră, în calea stabilității,  trei mari categorii de probleme se interpun și cer o rezolvare, cel puţin în Occident:

1. Reconstituirea clasei mijlocii;
2. Integrarea imigranților;
3. Relația om mediu–》aceasta la rândul ei se împarte în două subcategorii: 3.1. urbanizarea accentuată a lumii; 3.2. tranziţia spre energia verde.

1) Conform rapoartelor OECD sau Allianz Research (https://www.allianz-trade.com/en_global/news-insights/economic-insights/middle-class-wealth-share.html) clasa mijlocie din Occident s-a tot micșorat ca procentaj din restul populației, în timp ce distanta dintre venituri a crescut comparativ cu situația din timpul celor treizeci de ani gloriosi (1945-1975).

O clasă mijlocie robustă este garantul stabilității social-politice la nivel macro, permițând indivizilor o viaţă mai satisfăcătoare. Contrariul acesteia, este o clasă mijlocie redusă, compusă din oameni nemulțumiți, ușor de atras în mrejele populismului, ideilor radicale și scenariilor conspiraționiste.

Dacă ea poate fi refăcută prin măsuri etatiste, prin încurajarea spiritului antreprenorial și altruismului comunitar, depășește textul de față,  dar va trebui rezolvată într-un fel sau altul.

2) Popoarele nu au fost niciodată pure rasial, cu atât mai puțin azi când mișcarea este atât de frecventă.  De aceea fiecare națiune trebuie să găsească o formulă de melting-pot propriu pentru a: 2.1) metaboliza imigranții și refugiații de pe teritoriul sau, 2.2) menține relația cu propria diasporă. Dacă străinii nu sunt ajutați să se simtă acasă în noua patrie,  nefericirea lor personală se va resimți la nivel agregat sub forma infracționalității ridicate, a protestelor, terorismului și spionajului faţă de puteri străine duşmane. Guvernele și societățile occidentale vor trebui să se gândească câți străini pot integra și ce pot face cu surplusul.

3. 3.1. Modernizarea s-a corelat în bună măsură cu urbanizarea, astfel că se apreciază ca până în 2050, 80% din populația omenirii va trăi în orașe.  Urbanizarea nu este întotdeauna reală, substanțială, multe dintre metropole neavând realmente servicii funcționale.  În locul unui peisaj prielnic vieții și rezolvării celorlalte probleme din lista de mai sus, dezvoltarea urbană s-ar putea să adauge noi ghetouri cu numeroase neajunsuri. O accelerare și proastă coordonare a acestei megatendinţe ar putea conferi lumii un aspect distopic,  similar cu filmele din seria Blade Runner. Din punct de vedere al securității și activității de intelligence, urbanofuturismul va accentua situații deja vizibile, cum ar fi militarizarea forțelor de politie și multiplicarea mijloacelor de supraveghere (vigiloinfrastructura, i-am putea spune). Prost gândite, aceste noi areale de beton și sticlă vor fi un obstacol și pentru cetățeni și pentru forțele de ordine, conlucrarea dintre cele două părţi fiind împiedicată de o spirală a violenței și suspiciunii reciproce, așa după cum vedem în orașe precum Rio de Janeiro sau Caracas.

3.2. A fi „verde” nu mai evocă demult o simplă culoare, ci denotă semantic un întreg imaginar ecologic. Constiinţa ecologică rescrie civismul si moralitatea sub toate aspectele. Angajamentul de a face lumea mai curată și ameliora poluarea epocii industriale nu trebuie să ducă la un alt tip de radicalism. Tranziţia la energia verde trebuie să nu producă dislocări sociale masive, șomaj de masă sau pariul pe echipamente care reduc poluarea pe de-o parte dar o recreează pe de alta (ex: noi tehnologii care folosesc pământuri rare si presupun minerit suplimentar cu externalitatile de rigoare).

Ca acest realism să se întâmple,  el nu poate fi elaborat numai de susà top-down, de o celulă de criză închisă ermetic într-un conclav, ci va depinde de participarea elitelor deopotrivă cu electoratul, instituţiile statului și societatea civilă. De asemenea, democrațiile occidentale trebuie să depășească tentaţia măsurilor și recompenselor de termen scurt în care cad sinergic politicienii împreună cu opinia publică și să acționeze pe termen lung.