Parepeanu, Bianca-Daniela (2023), Persoanele adulte fără adăpost și importanța serviciilor sociale în procesul de reintegrare în comunitate și societate, Cunoașterea Științifică, 2:4, 64-81, https://www.cunoasterea.ro/persoanele-adulte-fara-adapost-si-importanta-serviciilor-sociale-in-procesul-de-reintegrare-in-comunitate-si-societate/

Homeless adults and the importance of social services in the process of reintegration into community and society

Abstract

Homeless people are a vulnerable group, not only because they are without a home, but also because they have social, medical, family, economic problems and because of these difficuties, they spin a vicious circle, from which they can managed to get out, after long-term specific interventions.   However, homeless people are not alone and must be encouraged, both by family members, but also by members of the community and also public institutions, to develop skills and capacities for selfcare, self-support, in order to overcome the vulnerable situation in wich they are. Also, homeless people do not have to carry on a burden and social stigma for their whole life, especially since they have the same rights as any other person. Therefore, I believe that, through support, common effort, respect for rights and the removal of any barriers in communication and intervention with any homeless person, this phenomenon can be dimished or at least these people can live with dignity and live a much better quality of life.

Keywords: homeless, stigma, social work, social services, reintegration

Rezumat

Persoanele fără adăpost reprezintă un grup vulnerabil, nu doar pentru că sunt fără locuință, ci și pentru că au probleme sociale, medicale, familiale, economice și din cauza acestor dificultăți, se învârt într-un cerc vicios, din care pot reuși să iasă, după intervenții specifice pe termen lung. Totuși, persoanele fără adăpost nu sunt singure și trebuie încurajate, atât de către membrii familiei, cât și de către membrii comunității și, de asemenea, de către instituțiile publice, să-și dezvolte abilități și capacități de autoîngrijire, autosusținere, pentru depășirea situațiilor de dificultate în care se află. De asemenea, persoanele fără adăpost nu trebuie să poate o povară și un stigmat social toată viața, mai ales că au aceleași drepturi ca orice altă persoană. De aceea, consider că, prin sprijin, efort comun, respectarea drepturilor și înlăturarea oricăror bariere în comunicarea și intervenția cu persoanele fără adăpost, acest fenomen poate fi atenuat sau cel puțin, aceste persoane pot trăi cu demnitate și avea o calitate a vieții mult mai bună.

Cuvinte cheie: persoane fără adăpost, stigmă, asistență socială, servicii sociale, reintegrare

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 4, Decembrie 2023, pp. 64-81
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/persoanele-adulte-fara-adapost-si-importanta-serviciilor-sociale-in-procesul-de-reintegrare-in-comunitate-si-societate/
© 2023 Bianca-Daniela Parepeanu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Persoanele adulte fără adăpost și importanța serviciilor sociale în procesul de reintegrare în comunitate și societate

Bianca-Daniela Parepeanu[1]

biancaparepeanu@gmail.com

[1] Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Introducere

Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează, în articolul 25 alin 1, faptul că „Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciilor sociale necesare…  (Declarația Universală a Drepturilor Omului, 1948)

Deși este un subiect cunoscut și destul de puțin investigat în România, fenomenul persoanelor fără adăpost reprezintă o problemă cu care se confruntă sistemul de asistență socială din țara noastră. Cu toate că există eforturi susținute de-a lungul anilor în abordarea socială, în marile orașe și nu numai, un număr semnificativ de persoane este reprezentat de persoanele care reușesc cu greu aibă un trai decent, ori trăiesc pe străzi, ori chiar se confruntă cu o viață la limita subzistenței din cauza sărăciei.

Dacă despre o cuantificare a numărului de persoane fără adăpost, putem spune că este una aproape imposibil de realizat și facem referire la toate categoriile de vârstă, atât copii, cât și inclusiv persoanele vârstnice, care au depășit vârsta de 65 de ani, conform legislației românești și care aparțin tuturor genurile. Totuși, există unele cercetări realizate în Statele Unite ale Americii și care estimează că există un număr ce se ridică la ordinul milioanelor de persoane fără adăpost (Kane, Green, & Jacobs, 2013).

Discutând la nivel general despre comunitățile din care fac parte persoanele adulte fără adăpost, de cele mai multe ori aici se nasc multe controverse deoarece acestea nu sunt acceptate ca persoane și identități ce aparțin unei comunități, punându-le de multe ori etichete și asociindu-le diverse stigmate, fiind denumite generic ”persoane fără adăpost” sau chiar mai rău ”boschetari”, sau într-o formă ușor mai agreată, aceea de ”oamenii străzii”.

Discutând despre ceea ce înseamnă persoană fără adăpost (P.F.A), categorie defavorizată și persoană marginalizată, este de reținut că cei trei termeni se completează și sunt într-o strânsă legătură.

Din punct de vedere al literaturii de specialitate, există mai multe definiții cu privire la ce înseamnă adăpost, sau lipsa acestuia, astfel că una dintre ele este definită ca fiind lipsa unei reședințe permanente, precum și imposibilitatea de a obține una, adăugând că o persoană fără adăpost nu deține abilitățile necesare pentru a-și depăși situația de criză în care se află (Barker, 2014).

Una din aceste definiții pornește chiar de la legislația specifică și unică ce definește persoanele fără adăpost, este Legea nr. 292/2011 – asistenței sociale și consideră ca fiind P..F.A”o categorie socială formată din persoane singure ori familii care, din motive singulare sau cumulate de ordin social, medical, financiar-economic, juridic ori din cauza unor situații de forță majoră, trăiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuți, se află în incapacitate de a susține o locuință în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare, se află în instituții sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate și nu au domiciliu ori reședință”.

Pornind de la această definiție, dar și de la nevoile pe care le persoanele adulte fără adăpost le au, a apărut inevitabil și nevoia de dezvoltare a unor servicii sociale care să vină în sprijinul depășirii situațiilor de dificultate cu care acestea se confruntă, dar și în vederea obținerii unei calități mai bune a vieții sau chiar combaterea fenomenului de marginalizare și excluziune socială.

Excluziunea socială este definită ca fiind un eșec ce decurge din mai multe surse: șomaj, politici sociale deficitare, autoexcluziune și apartenența unui individ la o anumită comunitate (Zamfir, Preda, & Dan, 2007).

Totodată, prin intermediul tipologiei ETHOS dezvoltate de către FEANTSA (Federația Europeană a Organizațiilor Naționale care lucrează cu persoanele fără adăpost), se face referire la faptul că există 4 categorii conceptuale: a) lipsa unui acoperiș; b) lipsa unei locuințe; c) locuință instabilă și d) locuință inadecvată, dar și 13 categorii operaționale: a) persoane care locuiesc în condiții mizere, b) persoane aflate în adăposturi de urgență; c) persoane aflate în centre pentru persoane fără adăpost; d) persoane aflate în adăposturi pentru femei; e) persoane aflate în adăposturi pentru imigranți; f) persoane eliberate din diferite instituții; g) persoane care primesc sprijin pe termen lung (din cauza fenomenului lipsei un adăpost); h) persoane care locuiesc în centre nesigure; i) persoane care locuiesc sub amenințarea evacuării; j) persoane care trăiesc sub amenințarea cu violență; k) persoane care trăiesc în structuri temporare/non-convenționale; l) persoane care locuiesc în adăposturi inadecvate; m) persoane care locuiesc în adăposturi aglomerate.

De asemenea, „persoanele afectate de excluziune locativă” se referă la următoarele situații: persoane care nu au un acoperiș (locuiesc pe stradă sau în locuințe de urgență); persoane care locuiesc în adăposturi destinate victimelor violenței domestice, imigranților etc.; locuiesc în locații insalubre, pot fi evacuați sau sunt expuși la violență; locuiesc în condiții necorespunzătoare (în caravane fără utilități) sau în locuri supraaglomerate (Frazer, Marlier, & Nicaise, 2010).

Pornind de la mai multe perspective, putem reda patru dimensiuni ale definirii lipsei adăpostului:

1. Lipsa de adăpost ”absolută”- reprezentată de inexistența adăpostului. Aceasta este o formă care face referire la cei care au rămas fără adăpost ca urmare a unui război sau a unor calamități naturale sau alte cauze externe. Aceasta este reprezentată în mentalul colectiv de persoanele care locuiesc în parcuri, pe bănci, ocupându-se uneori cu cerșetoria sau alte forme ilegale de a-și câștiga existența;
2. Lipsa de adăpost legată de calitatea locuinței- reprezentată de acea categorie de persoane care este tolerată în spațiu de către cunoștințe, prieteni sau rude și care nu beneficiază de o formă legală de ședere, astfel locuind de multe ori în condiții insalubre ori supraaglomerate;
3. Lipsa de adăpost ”subiectivă”- reprezentată de acele persoane care privesc prin propriul filtru al gândirii și al emoțiilor lipsa locuinței, astfel că o persoană care a executat o măsură privativă de libertate și după liberare nu are o adresă stabilă unde poate locui privește diferit lipsa adăpostului, spre deosebire de o persoană care nu deține în niciun fel o locuință și este nevoită să locuiască pe străzi. Totuși, în ambele situații se poate discuta de lipsa unui adăpost;
4. Lipsa de adăpost în ceea ce privește bunăstarea- reprezentată de modul în care este privită de către întreaga comunitate și/sau societate la lipsa adăpostului. Această definiție este una subiectivă și diferită de fiecare individ în parte și va fi discutată din mai multe puncte de vedere cum ar fi, social, economic, psihologic, juridic, politic, etc. (McNaughton, 2008).

Totuși, există și alte subcategorii de persoane fără adăpost, cum ar fi cele reprezentate de persoanele vârstnice fără adăpost și care prezintă un comportament diferit de cel al tinerilor.  Această subcategorie este cea mai puțin vizibilă, cea mai puțin sprijinită de către sistemul național de asistență socială și cu șansele cele mai mici de a fi reintegrate social, deoarece de cele mai multe ori, se confruntă cu lipsa dorinței și motivației de reintegrare.

În ceea ce privește opinia experților din România, aceștia împart categoria persoanelor fără adăpost în două alte subcategorii denumite ”excluși” și ”autoexcluși” (Stănculescu, Berevoescu, Lazăr, & Grigoraș, 2004), diferența constând în efectele asupra persoanelor, ca urmare a locuirii pe stradă. Astfel, subcategoria reprezentată de cei excluși sunt cei care au petrecut o perioadă scurtă pe stradă, iar cei autoexcluși sunt cei care au petrecut o perioadă îndelungată pe stradă și care se distinge de prima subcategorie prin prisma faptului că o persoană fără adăpost are locuiește de mulți ani pe stradă, dorința și motivația intrinsecă de a se reintegra social este din ce în ce mai diminuată, iar abilitățile de a trăi într-o comunitate, de asemenea, scad. Ca o consecință a acestui factor este reprezentată de respingerea regulilor și a oricăror altor constrângeri impuse de către societate sau chiar de anumite servicii sociale cu cazare, cum ar fi adăposturile de noapte, pe care persoanele fără adăpost le pot accesa, dar le refuză. Cu timpul, persoanele ”autoexcluse” ajung să aibă abilități reduse și față de îngrijirea igienei personale, comunicarea cu alte persoane, iar agresivitatea și respingerea oricăror forme de sprijin apar inevitabil. De asemenea, capacitatea de a crea noi relația este puternic afectată, astfel devenind dintr-o persoană exclusă într-una autoexclusă, iar mijloacele de acoperire a nevoilor de bază sunt cele mai multe ori, prin cerșetorie sau chiar furt (Stănculescu & Berevoescu, Sărac lipit, caut altă viață. Fenomenul sărăciei extreme și al zonelor sărace în România 2001, 2004).

Din păcate, în societatea românească actuală, persoana fără adăpost este privită ca fiind singura responsabilă de faptele sale și pentru situația în care se află, astfel că, alcoolismul, lipsa unor abilități de trai independent, incapacitatea de a lucra, sunt considerate ca fiind vina absolută a persoanei în cauză. Aici se încalcă un principiu fundamental al asistenței sociale, cel al nejudecării, iar dincolo de acest aspect, este vorba și de o atitudine disctructivă și care apasă și mai mult persoanele fără adăpost, de cele mai multe ori, acestea internalizând credința comunității din care fac parte și care pune încă o piatră de temelie la îngreunarea procesului lor de reintegrare socială. Astfel, prin această atitudine accentul nu este pus pe rezolvarea fenomenului persoanelor fără adăpost, ci doar pe identificarea unor vinovați. De asemenea, preocuparea autorităților ce lucrează în acest domeniu este imperios necesară să fie axată pe identificarea nevoilor persoanelor fără adăpost ca ulterior să găsească soluții adecvate și optime, fără discriminare și care să conducă la diminuarea fenomenului sau chiar eradicarea acestuia.

Cu toate acestea, autoritățile publice și private cunosc în linii mari existența fenomenului persoanelor vârstnice fără adăpost, cu toate că au percepția socială asupra acestor situații nu este chiar obiectivă, astfel că, fenomenul este privit uneori subiectiv, de către specialiști, fiind influențați de credințele limitative pe care le au, stereotipurile și chiar prejudecățile avute. Așadar, acest fenomen este văzut ca fiind vechi și munca specialiștilor din domeniile de asistență socială publice și private de a eradica sau măcar diminua numărul de persoane fără adăpost care apelează la aceste servicii de suport este una în zadar. Literatura de specialitate vine în sprijinul studierii îndeaproape al fenomenului și demontează anumite mituri, afirmând că apariția sa nu este legată de această credință, ci este asociată cu anumite mecanisme de excluziune socială, atât individual, cât și colectiv.

1. Întemeierea teoretică

Fiind o temă destul de amplă, mi-am propus să pornesc de la întrebarea ce presupune supraviețuirea pe stradă, care sunt problemele cu care persoanele fără adăpost se confruntă și ce presupune procesul de reintegrare socială, prin intervenția specialiștilor din domeniu. Această cercetare își propune să evidențieze un cadru teoretic al fenomenului persoanelor fără adăpost, precum și necesitatea serviciilor sociale în procesul de reintegrare socială.

Cred că mulți dintre noi nu ne-am pus niciodată întrebarea dacă viața pe stradă este sau nu o luptă și mai ales una de supraviețuire, astfel că, deși, cei mai mulți dintre noi suntem confortabili în zona noastră de confort, unde cele mai multe nevoi le avem satisfăcute, persoanele fără adăpost au o lipsă acută de satisfacere a multor nevoi, fiind nevoite, să recurgă la multe strategii care să le permită să adune resurse și să identifice soluții necesare supraviețuirii.

Multe persoane fără adăpost recurg la anumite metode ”informale” de a-și asigura strictul necesar pentru a-și asigura nevoia de hrană, referindu-ne aici la cerșetorie, munca zilieră sau chiar ”la negru”, fiind încadrate la munci fizice, grele și necalificate (ex: în construcții),  efectuarea de parcări auto sau chiar colectarea de PET-uri, obiecte din carton, sticlă, în schimbul unor sume infime de bani. Totuși, există și persoane fără adăpost care prestează anumite servicii în domeniul alimentației publice, unde  au posibilitatea de a fi și cazați pe timp de noapte de către producători, dar nu este un fapt general valabil. Cu toate acestea, deși era destul de practicată această metodă, producătorii au început să devină din ce în ce mai circumspecți în a caza pe timpul nopții persoane fără adăpost deoarece acestea sustrăgeau anumite bunuri.

Revenind totuși la ideea de supraviețuire, persoanele fără adăpost, în funcție de anotimpul anului, găsesc diverse soluții locative, improvizate sau nu, dar în timpul verii, de cele mai multe ori, acestea preferă să locuiască pe străzi, în parcuri, pe bănci, în case improvizate și părăsite, iar în timpul sezonului rece, din cauza riscului mare de îmbolnăvire, ajung să se adăpostească în scări de bloc, sau chiar canale, dacă nu doresc să apeleze la serviciile unui adăpost de noapte.

2. Problemele cu care se confruntă persoanele fără adăpost

• Absența locuinței și imposibilitatea procurării acesteia

Locuința și ocuparea unui loc de muncă sunt doi factori care contribuie direct la bunăstarea persoanei, familiei și a comunităților (Shier, Jones, & Graham, 2012).

Se afirmă că „accesibilitatea și calitatea adecvată a unei locuințe, la costuri suportabile, reprezintă condiții de bază ale unei vieți decente, relevante pentru toți indivizii, indiferent de vârstă și de statutul socioeconomic” (Briciu, 2016, p. 43).

Segmentul de populație cel mai afectat este reprezentat de tineri, care adesea se află în situația de a rămâne în locuințele părinților până la o vârstă destul de înaintată, ca urmare a faptului că situația financiară nu le permite efectiv să își închirieze un imobil sau să-și achiziționeze unul pe piața imobiliară privată, tot din cauza remunerației insuficiente, fiind uneori nevoiți chiar să emigreze în alte țări pentru a avea un venit considerabil și sustenabil.

• Probleme de sănătate- ce presupune starea de bine și de sănătate?

Literatura de specialitate identifică faptul că persoanele fără adăpost apelează des la serviciile de urgență, din cauza problemelor de sănătate cu care se confruntă, acestea având adesea probleme legate de sănătate mintală, consum de alcool sau droguri, violență, boli cronice, iar frecvența cu care acestea solicită acest tip de sprijin este în strânsă legătură și cu modul de gestionare al problemelor de sănătate și modul în care acestea se adaptează și luptă să supraviețuiască în mediul de viață dezorganizat pe care îl au (Llyod, Hilder, & Williams, 2017).

Referindu-ne din nou la costurile medicale implicate în sprijinirea persoanelor adulte fără adăpost, pot spune că acestea sunt unele mari, deși în România nu am găsit studii relevante pentru a arăta o imagine cât mai clară și reală, în Canada, în perioada 1998-1999, costurile estimate erau uneva la 30.000-40.000 dolari/persoană în British Columbia. Tot același studiu, coroborează costurile medicale, cu cele sociale și cele juridice și estimează că în anul 2006, costurile se ridicau la 55.000 de dolari, iar în 2016 au ajuns la peste 63.000 dolari/ beneficiar (Latimer, și alții, 2017).

În România, în anul 2012, s-a realizat un studiu ce a avut ca scop analiza accesului la Programul Național pentru Controlul Tuberculozei al persoanelor fără adăpost din București și care a arătat că există o prevalență ridicată pentru această boală în rândul persoanelor adulte fără adăpost, chiar și în comparație cu populația generală. Cu toate acestea, autorii studiului aduc în completare faptul că deși prin acest program de prevenire și control al tuberculozei, există acces universal și gratuit pentru orice persoană, nu toate categoriile de persoane vulnerabile îl accesează (Furtunescu, 2022).

Deobicei, persoanele adulte fără adăpost au un interes scăzut cu privire la starea de sănătate pe care o au, iar absența asigurărilor medicale, în completare cu lipsa veniturilor sau existența acestora, dar insuficiente fac ca acești beneficiari să apeleze la serviciile de urgență, doar când sunt într-o stare critică și cu multe probleme de sănătate asociate. Cel mai adesea, în rândul persoanelor fără adăpost apar problemele respiratorii, precum și infecțiile, hipotermia, apărută în perioada iernii, recomandările medicale după spitalizare nerespectate de către acestea conduc la o înrăutățire a stării de sănătate și chiar la o nouă intervenție de urgență.

Odată cu venirea iernii, problemele se amplifică, ca urmare a faptului că deși există adăposturi de noapte atât publice, dar și private, de cele mai multe ori există riscul de a fi ocupate în întregime, dar și refuzul persoanelor fără adăpost de a primi aceste servicii, în pofida încercărilor specialiștilor din domeniu de a le explica implicațiile ce decurg din cauza refuzului. Surprinzător este faptul că nu doar condițiile adăposturilor sunt reprezentate ca factori primordiale în ceea ce privește refuzul de a accesa servicii sociale, ci absența dorinței de a accepta regulile și obligația de a avea un anumit comportament și conduită pe toată perioada șederii în adăpost.

Cu toate acestea, bolile psihice și persoanele fără adăpost sunt două realități cu care se poate confrunta orice persoană, chiar dacă discutăm despre cauzele apariției celor două fenomene sau efectele acestora. Experiența traumatizantă de a fi persoană fără adăpost și procesul de victimizare determină ca persoanele să fie afectate din punct de vedere emoțional, iar la nivelul societății, acestea ajungând să fie marginalizate, respinse, izolate și chiar discriminate conlucrând cu alți factori individuali se poate ajunge la lipsa adăpostului.

Aducând în discuție experiențele traumatizante din copilărie, cum ar fi cele de abuz, plasamentul în centre, simptomele bolilor psihice, reacțiile persoanelor care suferă de aceste afecțiuni, precum și sprijinul familiei de care a beneficiat sau nu o persoană sunt factori care  conduc indirect sau direct la lipsa adăpostului și sunt caracteristici frecvent întâlnite în populația fără adăpost. Odată ce o persoană se află într-una din situațiile enunțate anterior își dorește să se retragă din punct de vedere social, să-și limiteze cercul social, astfel îngreunând acțiunile înteprinse de către asistentul social de a-i restabili relațiile familiale și sociale. În plus, persoanele care au probleme de sănătate mintală sunt adesea stigmatizate de către comunitatea din care fac parte și chiar respinse (Scott, 1993).

• Abuz de substanțe

Din punct de vedere al relației între consumul de substanțe și lipsa adăpostului, putem vorbi de un cerc vicios deoarece atât abuzul de substanțe poate determina lipsa adăpostului, dar și experiența lipsei de adăpost poate determina consumul de alcool/ droguri (Johnson & Chamberlain, 2008).

În 2007, prin intermediul altui studiu s-a afirmat faptul că alcoolul este cea mai frecventă formă de consum în rândul persoanelor fără adăpost cu o vârstă înaintată, în timp ce consumul de droguri este întâlnit cu precădere la persoanele tinere. Deși este folosită ca metodă de coping și mecanism de apărare în fața realității dure cu care trebuie să se lupte, consumul de substanțe nu face decât să accentueze greutatea realității, să le agravaze capacitățile de relaționare, de lucru, de a fi un individ independent și care-și poate satisface în mod autonom nevoile, ajungând la instabilitate, incapacitate de menținere a unor legături cu familia și apropiații, incapacitate de a urma un proces de reintegrare socială (Didenko & Pankratz, 2007). Cu toate că, în opinia unor persoane fără adăpost, consumul de substanțe chiar favorizează creșterea relațiilor și gradul de apartenență la un grup social și includerea în comunitatea fără adăpost.

În anul 2008 s-a realizat o cercetare cu privire la consumul de substanțe, unde au fost chestionate 65 de persoane fără adăpost din Australia, iar concluziile au reliefat că un procent de 43% din respondenți au declarat că au avut probleme cu abuzul de droguri, cu precădere heroina și doar un procent de 15%  afirmă că s-au confruntat cu problema legată de consumul de droguri înainte de a ajunge fără adăpost (Johnson & Chamberlain, 2008).

Rezultatele unui studiu realizat în anul 2010 arată că există diferențe între factorii care influențează consumul de alcool și droguri, în cazul tinerilor care ajung fără adăpost, mai precis că, anturajul are o influență puternică în ceea ce privește nivelul consumului, mai precis la tinerii care aveau deja un cerc de prieteni care practicau acest consum erau mai predispuși la a deveni la rândul lor consumari, spre deosebire de cei care se învârteau în cercuri, unde consumul de droguri nu exista sau era unul ocazional și în scop recreativ (Gomez, Thompson, & Barczyk, 2010).

• Comportamente delincvente

Dacă anterior am discutat despre problemele de sănătate mintală și abuzul de subsanțe, un alt factor declanșator în cazul persoanelor adulte fără adăpost este cel al comportamentului infracțional, unde există anumite teorii ale cauzalității cu privire la locuință și criminalitate, în funcție de ideologie (Joseph, 1996).

Dacă în teoriile din domeniul criminologiei, accentul este pus pe factorii sociali și economici ca determinanți ai lipsei de adăpost, cum ar fi, șomajul, piața imobiliară este una în plină expansiune, locuințele devenind din ce în ce mai inaccesibile financiar, există și o abordare psihologică a fenomenului care vine în completare și chiar centrează accentul pe debutul problemelor de sănătate mintală în cazul persoanelor fără adăpost și care conduc la pierderea locuinței, fiind nevoite să recurgă implicit la acte de criminalitate.

Indiferent despre ce perspectivă ideologică discutăm, lipsa adăpostului creează conexiunea dintre o problemă de sănătate mintală și criminalitate, iar șansele ca un individ fără adăpost, necunoscând cu exactitate cauzele care au stat la baza acestei situații, șansele ca serviciile medicale psihiatrice sau de a avea un dosar penal sunt destul de mari.

Cu toate că în cadrul acestui subcapitol este descris fenomenul criminalității în rândul persoanelor fără adăpost, surprinzător este faptul că unele studii au demonstrat că acestea deobicei comit infracțiuni non-violente, fiind acuzate deobicei de cerșit sau furt.

O altă cercetare efectuată în anul 2008 a dorit să sublinieze prin ipoteza sa, că lipsa adăpostului și frecvenarea unui adăpost de noapte sunt asociate unei probabilități mai mari de a comite acțiuni non-violente, care sunt în strânsă legătură cu strategiile de subzistență, excepția fiind atunci când, indivizii beneficiază de o măsură de sprijin social, deoarece prin măsura instituționalizării într-un adăpost sau locuință temporară, riscul infracțional este unul diminuat (Fischer, Shinn, Shrout, & Tsemberis, 2008).

Rezultatele aceleiași cercetări au demonstrat că probabilitatea de săvârșire a unei infracțiuni non-violente este direct proporțională și în creștere atunci când perioada locuirii în stradă este una destul de mare, fiind un argument solid potrivit căruia lipsa adăpostului conduce și încurajează faptele de criminalitate non-violentă.

• Educație, loc de muncă și venituri

Atunci când facem referire la informațiile cu privire la educație, locuri de muncă și venituri pentru această categorie de persoanele, datele sunt unele limitate, deși cu precădere, nivelul de educație este deobicei unul scăzut atunci când discutăm despre persoanele fără adăpost, la fel și ca atunci când discutăm despre venituri reduse și locuri de muncă fără forme legale (Baptista & Marlier, 2019). Astfel, dacă am putea face o comparație între persoanele adulte fără adăpost, unde situația este deja una severă, prin prisma faptului că există consecințe ce-i afectează atât individual, dar și social, somatic, emoțional, în cazul persoanelor tinere, există anumiți factori suplimentari care conduc la un stil de viață nesănătos și cu și mai puține șanse de reintegrare. Aici facem referire la factorul școlar, al conversiei profesionale, întrucât abilitățile de obținere a unui loc de muncă, cu forme legale sunt puternic afectate, toate acestea formând un cerc vicios, deoarece o persoană tânără fără adăpost, odată ce nu are un nivel de școlarizare minim pentru a putea avea o profesie sau o calificare profesională, atrage scăderea posibilității de a avea un loc de muncă ce-i poate oferi un trai decent și posibilități de a-și câștiga existența (Wikins, Mullins, Mahan, & Canfield, 2016).

Chiar dacă aducem în discuție că persoanele fără adăpost beneficiază de ajutor social sau au locuri de muncă slab plătite, acestea ajung inevitabil în situații de vulnerabilitate economică deoare există o legătură puternică între lipsa adăpostului și sărăcie. Oamenii care trăiesc de la o zi la alta, fără a avea o plasă de siguranță pentru perioadele în care pot apărea anumite probleme neprevăzute prezintă o formă de sărăcie.

În opinia unor cercetători, în 2012, afirmau că populația generală considera că odată ce persoanele fără adăpost ce vor fi integrate pe piața muncii își vor putea găsi și locuințe (Shier, Jones, & Graham, 2012).

Chiar și în literatura de specialitate se discută despre această problematică, dar fiind privită doar din prisma faptului că se referă la obținerea accesului la locuințe disponibile, la o muncă prestată și remunerată suficient pentru acoperirea unei chirii pe piața imobiliară privată, cu toate că nu este o perspectivă realistă, mai ales când este vorba despre persoanele fără adăpost deoarece aceste condiții nu sunt de multe ori favorabile pentru acestea. Tot în cadrul aceluiași studiu, prin răspunsurile oferite de respondenți s-au reliefat trei factori cu privire la piața munii și care au un impact asupra situației locuinței: 1- munca insuficientă, 2- salariu instabil și 3- relația cu angajatorul.

Mulți respondenți au declarat că sunt nevoiți să se deplaseze de la un loc de muncă la altul, în funcție de munca disponibilă. Inclusiv când se discută despre munca part-time , deși creează o imagine de stabilitate financiară, aducând un venit suplimentar, tot o muncă insuficientă este considerată. Tot în cadrul acestui studiu, respondenții au afirmat că au dificultăți cu angajatorii atunci când vine vorba despre plata pentru orele de muncă prestate, fiind concediați, ajungând în situația de a fi șomaj. Șomajul este un fenomen care are multe implicații pentru populația generală, mai ales că are un impact direct și asupra lipsei de adăpost. Munca inconsecventă conduce și la venituri instabile, respondenții declarând că au întâmpinat dificultăți în economisirea banilor pentru a putea găsi o locuință, întrucât aceștia lucrau cu jumătate de normă sau chiar sezonier.

O altă dificultate descrisă în acest studiu o reprezintă timpul de așteptare până la primirea primului salariu, ceea ce favorizează și munca zilieră deoarece un beneficiu îl reprezintă faptul că sunt remunerați zilnic pentru munca prestată.

Cu toate că, au existat anumiți respondenți care l-au considerat și declarat pe angajator și ca surse de sprijin deoarece unii angajatori au reușit să-i încurajeze și poate chiar să le faciliteze accesul la o locuință sau să-i învețe cum să-și gestioneze eficient resursele financiare. Din păcate, au existat și situații de discriminare, unde angajatorii i-au obligat pe angajați să-și prezinte demisia din cauza problemelor de sănătate pe carele au, sau li s-au impus sarcinile nerealiste, iar angajații nu au putut să atingă obiectivele propuse de către angajatori.

Realitatea arată că multe persoane care au problema lipsei de adăpost, munca temporară este principala oportunitate, iar acest lucru contribuie la menținerea acestei situații- respondenții afirmând că munca instabilă, zilieră sau ocazională le creează mari dificultăți și provocări în asigurarea celor necesare traiului zilnic (Shier, Jones, & Graham, 2012).  

3. Reintegrarea socială și incluziunea socială

Dacă la început am discutat despre persoanele adulte fără adăpost, categorie defavorizată și persoană marginalizată, la polul opus de marginalizare și excluziune socială, apare fenomenul de integrare socială și este definit ca ”proces de inserție a individului în realitatea vremii sale” (Neamțu, 2016, p. 479). Cu toate acestea, pentru o persoană adultă fără adăpost, integrarea poate fi un proces îndelung și dificil, uneori poate chiar imposibil, fără lipsa unui sprijin atât din partea familiei, dar și a autorităților competente care dețin servicii de tip socio-psiho-medicale.

În prezent, putem spune că s-au făcut progrese în ceea ce privește serviciile sociale de câteva decenii, astfel că, o persoană fără adăpost nu reușea să-și realizeze igiena personală și nici posibilitatea de a-și spăla hainele decât dacă beneficia de serviciile unui adăpost sau chiar era internată în spital, în prezent s-au dezvoltat servicii de baie și spălătorie socială, așa cum există și în București.

De asemenea, este accentuat faptul că în opinia beneficiarilor adăpostului, nevoia de a avea un adăpost este strâns conectată și cu cea de a avea un loc de muncă și viceversa, la fel cum nu doar cele două nevoi nu sunt satisfăcute, apar și alte nevoi, precum cele legate de odihnă și igiena personală, iar în absența acestora, reintegrarea profesională este diminuată.

De asemenea, este reliefat și faptul că odată ce persoanele adulte fără adăpost reușesc să se încadreze pe piața muncii, nevoia de locuire nu este automat îndeplinită, astfel că este necesar un anumit timp de acomodare, precum și obținerea unui venit, până la momentul în care o persoană fără adăpost este capabilă să aibă posibilitatea de a-și plăti o chirie lunară, aici putând opta, în situația în care nu a deținut niciodată o proprietate personală, pentru programul ”Plata chiriei”, unde autoritățile publice pot acoperi o sumă de bani pentru plata chiriei unei locuințe, iar responsabilitatea de achitare a restului de utilități revine în slujba beneficiarului. Acest ajutor de care pot beneficia anumite persoane, și nu doar din rândul celor care sunt fără adăpost, contribuie semnificativ la procesul de reintegrare socială.

Reintegrarea socială se referă la ”acțiunile prin care o persoană, inițial marginalizată, ruptă de comunitate, reușește un proces de normalizare al relațiilor cu sine, și cu mediul social, având preocupări pentru bunăstarea sa, și să redevină membru cu drepturi egale al respectivei comunități” (Badea, 2013, p. 12).

Procesul în sine de reintegrare socială presupune mai mult decât obținerea unei locuințe sau unui loc de muncă stabil, ci și creșterea stimei de sine, sentimentul de apartenență la o comunitate și devenirea unui cetățean cu toate drepturile depline (Badea, 2013).

Din punct de vedere al literaturii de specialitate, există mai multe abordări ale procesului de reinserție socială, deoarece se pornește de la ideea că fiecare individ este unic și cu nevoi specifice, iar intervenția trebuie adaptată și individualizată, fiind necesară o evaluare complexă și multidisciplinară.

De asemenea, reintegrarea socială se realizează în contextul unei comunități, deoarece prin intermediul comunității și cu sprijinul acesteia, dar și al autorităților publice și/sau private, individul poate fi stimulat să-și identifice resursele și dezvolta abilitățile necesare pentru a avea o viață decentă și independentă.

Conform unor autori, atitudinea cetățenilor este un factor important în reinserția socială a oricăror categorii defavorizate deoarece este necesră exprimarea acordului de a fi sprijinite, sau din contră, a dezacordului, astfel procesul devenind unul mai facil sau mai greoi (Badea, 2013).  Atunci când discutăm despre persoanele fără adăpost, răspunsul comunității este unul lipsit de empatie și care blamează, fiind de părere că acestea ”și-au făcut-o cu mâna lor”. Această lipsă a susținerii morale și empatiei conduce și poate fi observată și în neimplicarea și deschiderea la construirea de noi adăposturi sau alte servicii de asistență pentru persoanele fără adăpost, fiind considerate risipe de bani.

Având la bază această mentalitate la nivelul comunității,  uneori se propagă și la nivelurile înalte ale societății, influențând puternic mentalul politic și care completează la formarea unei imagini eronate a categoriilor defavorizate, cum ar fi că beneficiarii de venit minim garantat se complac în această situație, nedorind să obțină un loc de muncă.

Una din cercetările efectuate la Adăpostul Casa Ioana a reliefat faptul că persoanele fără adăpost care beneficiază de serviciile în cadrul acestui centru au dorința de a trăi și încă speră că se pot reintegra social (Stănculescu & Berevoescu, Sărac lipit, caut altă viață. Fenomenul sărăciei extreme și al zonelor sărace în România 2001, 2004). Tot în această cercetare este reliefat și faptul că persoanele fără adăpost se află în situații de criză și nu au abilitățile necesare de a-și gestiona singuri aceste situații, având nevoie de sprijin informal, dar și din partea specialiștilor.

În cazul persoanelor adulte fără adăpost este necesară o evaluare complexă și multidisciplinară care face referire la traseul pe care trebuie să-l parcurgă pentru a putea depăși această situație de dificultate, iar la baza acesteia, nu doar că sunt necesari mai mulți specialiști (asistent social, psiholog, medic), ci și respectarea unor principii pe care munca lor trebuie să se bazeze.

Faptul că unele persoane locuiesc pe stradă vine cu un pachet întreg de nevoi, iar urmele sunt puternic înrădăcinate în mintea și corpul acestor persoane, iar problemele de sănătate pe care le au sau la care sunt frecvent supuse, sunt inevitabile, atâta timp cât mediul nu este deloc unul favorabil traiului, al realizării igienei orale și personale sănătoase și corespunzătoare, al obținerii unui stil de alimentație sănătos, toate acestea conducând la o viață precară și insuficiente cantitativ și calitativ. Așadar, nu se poate discuta despre o reinserție socială fără o evaluare și ameliorare a stării de sănătate în aceeași măsură.

Tot ca parte din procesul de reintegrare socială face și situația documentelor și cu care din persoanele fără adăpost se confruntă deoarece nu dețin unele sau acestea sunt deteriorate, fără a avea toate resursele necesare de obținere a unora noi, fiind nevoite uneori să apeleze la ”mila” altor persoane de a fi ”luate în spațiul locativ” ca să le poată fi emisă o carte de identitate. Aici, fiind prezentă o nouă provocare pentru persoanele adulte fără adăpost, cea a locului de muncă, cu forme legale, acestea recurgând, în ciuda consecințelor negative existente, la munca de tip zilier sau ”la negru”.

Cu toate acestea, munca asistentului social și a echipei multidisciplinare trebuie să fie corelată și cu sprijinul rețelei de suport pe care beneficiarul o are, dar în cazul acestei categorii, deseori este rar prezentă sau chiar dispărută în totalitate. Atât rudele, dar și prietenii sau persoanele apropiate, pentru P.A.FA. nu doresc să mai aibă relații sociale cu acestea, rareori le sprijină, prin oferirea de alimente sau îmbrăcăminte.

De-a lungul muncii mele cu persoanele fără adăpost, am întâlnit des copii care nu au dorit să reia legătura cu părintele aflat în dificultate deoarece, în opinia lor, nici acesta nu a știut să-și îndeplinească  rolul atunci când a fost necesar, dorind să restabilească relația doar când starea de sănătate a acestuia era puternic afectată, deși sunt singulare astfel de situații. În aceeași măsură și beneficiarii au preferat să nu reia legătura cu copiii pentru că au devenit persoane autoexcluse.

În cazurile amintite anterior, intervenția socială este una foarte dificilă, iar dacă perioada petrecută în stradă este una de lungă durată, aceasta devine aproape imposibilă deoarece prin apariția fenomenului de autoexcludere și automarginalizare, persoana fără adăpost pierde motivație și încredere în propria persoană, reușind să-și proiecteze obiectivele doar pe un termen scurt, având forma unui ”aici și acum”, unde este satisfăcătoare doar atingerea nevoilor imediate de adăpost, hrană și eventual îmbrăcăminte pentru perioada sezonului rece.

Ca modalități de lucru, orice specialist care lucrează cu persoanele fără adăpost trebuie să aibă în vedere crearea unei relații de încredere, să nu discrimineze, să aibă un comportament empatic și deschis la problemele beneficiarilor cu care lucrează, pentru a le putea determina să accepte o evaluare și ulterior acordarea unor servicii sociale care conduc la creșterea bunăstării calității vieții acestora.

De asemenea, profesioniștii care au intervenții directe în stradă, aceștia trebuie să dețină anumite competențe și abilități de lucru profesioniste, fiind conștienți și anticipativi de numite pericole la care se pot expune , dar și o responsabilitate asumată în evaluarea pe care o realizează, deoarece strada este teritoriul pe care persoanele fără adăpost îl dețin, iar specialiștii trebuie să internalizeze acest aspect.

4. Concluzii

În concluzie, după cum se știe, la nivel național, numărul de servicii sociale destinate persoanelor fără adăpost nu este unul foarte mare, comparativ cu numărul de servicii existente pentru alte categorii defavorizate. Adesea, sistemul național de asistență socială se confruntă cu lipsa sau insuficiența resurselor de ordin financiar sau chiar uman, există probleme ce țin chiar de reluarea finanțării, iar acest lucru afectează eficiența serviciilor. O altă problemă este reprezentată și de faptul că la nivelul localităților mici, puterea de dezvoltare a serviciilor sociale este una destul de mică sau aproape inexistentă, în comparație cu cea a marilor orașe, unde persoanele fără adăpost beneficiază de serviciile unui adăpost de noapte sau chiar a unei locuințe temporare. De altfel, inclusiv serviciile unei  echipe mobile, sunt foarte greu de oferit din cauza faptului că nu există personal de specialitate și de puține ori se ajunge efectiv în stradă pentru a evalua situațiile persoanelor fără adăpost.

Cu toate acestea, la nivelul Municipiului București s-au dezvoltat câteva servicii sociale, ce au ca scop prevenirea marginalizării și excluziunii sociale a persoanelor vulnerabile, precum și creșterea calității vieții acestora. Aceste servicii fiind împărțite în mai multe categorii, unele dintre ele fiind cu cazare (adăposturi de noapte, locuințe temporare), altele dezvoltate în comunitate (servicii de cantină, baie și spălătorie socială), altele de intervenție în regim de urgență (echipe mobile de intervenție). Astfel, persoanele fără adăpost pot beneficia de sprijinul unei echipe multidisciplinare, iar în funcție de nevoile acestora (obținerea unor documente de identitate sau stare civilă, calificarea sau recalificarea profesională în vederea reintegrării pe piața muncii, precum și, dacă e cazul, demararea procedurilor de obținere a unei pensii de invaliditate sau încadrare în grad de handicap, asigurare medicală și obținerea unui tratament pentru problemele de sănătate pe care le au, ori consiliere psihologică pentru depășirea traumelor) pot accesa serviciile respective, doar dacă își doresc să găsească soluțiile cele mai potrivite care să ii conducă la schimbarea statutului social prezent.

În final, așa cum sunt prezentate și în Strategia Naționale privind incluziunea socială a persoanelor fără adăpost pentru perioada 2022-2027, consider necesare implementarea mai multor măsuri de consiliere și educație economico-juridică, dezvoltarea de campanii de prevenire a abandonului școlar în rândul tinerilor, precum și de educație legate de consumul de alcool și/sau droguri, consiliere psihologică și socială oferite în mod gratuit persoanelor fără adăpost, în special prin crearea unor grupuri de suport, înființarea și dezvoltarea de centre, cu precădere, în localitățile mici, pentru persoanele fără adăpost, crearea de programe destinate reintegrării sociale a acestor persoane, în special prin crearea unor locuri de muncă, sprijin în procesul de conversie sau reconversie profesională, iar impactul serviciilor sociale să fie unul de lungă durată cu acoperirea mai multor nevoi, decât cele de bază.

Bibliografie

• Badea, V. (2013). Reinserţia socială – o abordare multidisciplinară. Craiova: SITECH.
• Baptista, I., & Marlier, E. (2019). Fighting homelessness and housing exclusion in Europe: A study of national policy. European Social Policy Network (ESPN). Brusells: European Commission.
• Barker, R. (2014). The Social Work Dictionary (Ediția a 6-a). Washington DC: NASW Press.
• Briciu, C. (2016). Politici sociale de locuire. București: Calitatea Vieții .
• Declarația Universală a Drepturilor Omului. (1948).
• Didenko, E., & Pankratz, N. (2007). Substance Use: Pathways to homelessness? Or a way of adapting to street life? Visions: BC’s Mental Health and Addictions Journal, 9-10.
• Fischer, S., Shinn, M., Shrout, P., & Tsemberis, S. (2008). Homelessness, mental illness, and criminal activity: examining patterns over time. American Journal of Community Psychology, 251-265.
• Frazer, H., Marlier, E., & Nicaise, I. (2010). A social inclusion roadmap for Europe 2020. Antwerp: Garant.
• Furtunescu, F. (2022). Model de parteneriat pentru îmbunătăţirea controlului tuberculozei în populaţia adultă fără adăpost din municipiul Bucureşti. Acta Medica Transilvania, 14-16.
• Gomez, R., Thompson, S., & Barczyk, A. (2010). Factors associated with substance use among homeless young adults. Substance abuse, 24-34.
• Johnson, G., & Chamberlain, C. (2008). Homelessness and Substance Abuse: Which Comes First? Australian Social Work, 342-356.
• Joseph, P. (1996). Homelessness and criminality. Cambridge: Cambridge University Press, 78-96.
• Kane, M. N., Green, D., & Jacobs, R. (2013). Perceptions about Homeless Elders and Community Responsibility. Educational Gerontology. Education Gerontology, 840-855.
• Latimer, E., Rabouin, D., Cao, Z., Ly, A., Powell, G. P., Aubry, T., et al. (2017). Costs of services for homeless people with mental illness in 5 Canadian cities: a large prospective follow-up study. CMAJ Open, E576-E585.
• Llyod, C., Hilder, J., & Williams, P. L. (2017). Emergency department presentations of people who are homeless: The role of occupational therapy. British Journal of Occupational Therapy, 533-538.
• McNaughton, C. (2008). Transitions Through Homelessness. Lives on the Edge. New York: Palgrave Macmillan.
• Neamțu, G. (2016). Enciclopedia asistenței sociale. Iași: Polirom.
• Neculau, A., & Ferreol, G. (1999). Aspecte psihosociale ale sărăciei. Iași: Polirom.
• Scott, J. (1993). Homelessness and Mental Health. The British journal of psychiatry: the journal of mental science, 314-324.
• Shier, M., Jones, M., & Graham, J. (2012). Employment Difficulties Experienced by Employed Homeless People: Labor Market Factors That Contribute to and Maintain Homelessness. Journal of Poverty, 27-47.
• Stănculescu, M., Berevoescu, I., Lazăr, A., & Grigoraș, V. (2004). Sărac lipit, caut altă viață! Fenomenul sărăciei extreme și al zonelor sărace în România. Nemira, 235-326.
• Wikins, T., Mullins, M., Mahan, A., & Canfield, J. (2016). Homeless Liaisons’ Awareness about the Implementation of the McKinney–Vento Act. Children & Schools, 57-64.
• Zamfir, E., Preda, M., & Dan, A. (2007). Excluziune socială. Iași: Polirom.