Tănase, Tiberiu (2023), Puncte de vedere asupra proiectului de democratizare a Orientului Mijlociu Extins, Cunoașterea Științifică, 2:4, 82-95, https://www.cunoasterea.ro/puncte-de-vedere-asupra-proiectului-de-democratizare-a-orientului-mijlociu-extins/

Viewpoints on the project of democratization of Middle East Extended

Abstract

Middle East was included in the American project of the Grand Orient (from Morocco to Afghanistan); this project, to which international financial institutions have been associated – and, to an extent,  the EU – aim to: transform this geopolitical ensemble into a space characterized by stability, democracy, economic development, in which fanaticism and any kind of intolerance  to be excluded; the harmonization of the Muslim society traditions with industrial and post-industrial civilization model; fighting poverty, malnutrition and inter-ethnic and inter-confessional conflicts through economic development, democracy, guaranteeing human rights, regional and international cooperation, prohibition of the proliferation of weapons of mass destruction, the eradication of terrorism events of any kind etc.

The ambitious project of American neoconservatives – to pretend, almost effortlessly Iraq into a „core irradiation of democracy” in the Greater Middle East – has vanished, and now we are witnessing the outbreak of new conflicts adjacent with some older, open or latent, that can expand, and instead of a core of democracy we have outbreaks of war that can extend.

Keywords: Grand Orient, project, transformation, ensemble, geopolitics, fanaticism, intolerance, democracy, economic development, cooperation

Rezumat

Orientul Mijlociu a fost inclus în proiectul american al Marelui Orient (din Maroc până în Afganistan); acest proiect, căruia i-au fost asociate instituțiile financiare internaționale – și, într-o măsură, UE – își propune: să transforme acest ansamblu geopolitic într-un spațiu caracterizat de stabilitate, democrație, dezvoltare economică, în care să fie excluse fanatismul și orice fel de intoleranță.; armonizarea tradițiilor societății musulmane cu modelul de civilizație industrială și postindustrială; combaterea sărăciei, malnutriției și a conflictelor interetnice și interconfesionale prin dezvoltarea economică, democrația, garantarea drepturilor omului, cooperarea regională și internațională, interzicerea proliferării armelor de distrugere în masă, eradicarea evenimentelor teroriste de orice fel etc.

Proiectul ambițios al neoconservatorilor americani – de a pretinde, aproape fără efort, Irakul într-o „iradiere centrală a democrației” în Orientul Mijlociu Mare – a dispărut, iar acum asistăm la izbucnirea unor noi conflicte adiacente cu unele mai vechi, deschise sau latente și, în loc de un nucleu al democrației, avem izbucniri de război care se pot extinde.

Cuvinte cheie: Marele Orient, proiect, transformare, ansamblu, geopolitică, fanatism, intoleranță, democrație, dezvoltare economică, cooperare

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 4, Decembrie 2023, pp. 82-95
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/puncte-de-vedere-asupra-proiectului-de-democratizare-a-orientului-mijlociu-extins/
© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Puncte de vedere asupra proiectului de democratizare a Orientului Mijlociu Extins

PhD Tiberiu Tănase[1]

tanasetiberiu2@gmail.com

[1] DIS – CRFST – Academia Romana

Orientul Mijlociu a fost inclus în proiectul american al Marelui Orient (din Maroc, în Afganistan); acest proiect, la care s-au asociat şi instituţii financiare internaţionale – şi până la o limită şi UE – vizează: transformarea ansamblului geopolitic într-un spaţiu de stabilitate, democraţie, dezvoltare economică, din care fanatismul de orice fel şi intoleranţa să fie excluse; armonizarea tradiţiilor societăţii musulmane cu modelul civilizaţional industrial şi post-industrial; combaterea sărăciei, malnutriţiei, conflictelor interetnice şi interconfesionale, prin dezvoltarea economică, democraţie, garantarea drepturilor omului, cooperarea regio-nală şi internaţională, interzicerea proliferării armelor de nimicire în masă, eradicarea manifestărilor terorismului de orice fel, etc.

Ambiţiosul proiect al neoconservatorilor americani – de a preface, aproape fără efort Irakul într-un „nucleu de iradiere a democraţiei” în Marele Orient Mijlociu – s-a risipit, si in prezent asistam la declansarea unor noi conflicte alaturi de altele mai vechi deschise sau latente ce se pot extinde, iar   loc de un nucleu  al democraţiei avem noi focare de razboi ce se pot extinde .

Din 2004, Orientul Mijlociu a fost inclus în proiectul american al Marelui Orient (din Maroc, în Afganistan); acest proiect, la care s-au asociat şi instituţii financiare internaţionale – şi până la o limită şi UE – vizează: transformarea ansamblului geopolitic într-un spaţiu de stabilitate, democraţie, dezvoltare economică, din care fanatismul de orice fel şi intoleranţa să fie excluse; armonizarea tradiţiilor societăţii musulmane cu modelul civilizaţional industrial şi post-industrial; combaterea sărăciei, malnutriţiei, conflictelor interetnice şi interconfesionale, prin dezvoltarea economică, democraţie, garantarea drepturilor omului, cooperarea regio-nală şi internaţională, interzicerea proliferării armelor de nimicire în masă, eradicarea manifestărilor terorismului de orice fel, etc. [1]

În lipsa unei baze social-economice,  democratizarea prea rapidă favori-zează grupările musulmane radicale, astfel încât proiectul presupune nu numai stimularea forţelor democratizării din societăţile locale, ci şi susţinerea lor economică, organizaţională, politică, de securitate. Implicarea NATO în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu are caracter partenerial, având ca premisă faptul că Alianţa poate doar „să ajute ţările din regiune să se ajute singure”.

Viziunea americană asupra viitorului Marelui Orient propune crearea de proiecte politice în sprijinul consolidării securităţii şi stabilităţii regiunii.

Faţă de proiectul SUA de democratizare a Marelui Orient, atitudinea statelor  arabe s-a dovedit destul de rezervată. Iniţiativa americană nu a beneficiat de o susţinere entuziastă a Casei regale Saudite, care, ca şi Egiptul, Siria şi Tunisia, a exprimat rezerve, evidenţiind pericolele destabilizării locale şi regionale. La 2 martie 2004, Liga Arabă a atras atenţia că modernizarea Orientului trebuie să se realizeze din iniţiativa autohtonilor.

UE a prezentat, de asemenea, rezerve semnificative, iar Federaţia Rusă consideră că, în societăţile arabe tribale, o democratizare rapidă ar produce anarhie şi terorism. SUA au intenţionat atragerea UE şi NATO în acest proces de remodelare în regiunea petroliferă numărul 1 a lumii; multe grupări arabe privesc însă Iniţiativa Washingtonului ca pe o formă nouă de „expansiune” a Occidentului de felul cruciadei sau ca o „expansiune iudeo-creştină”.[2]

Reuniunea la nivel înalt a Ligii Statelor Arabe (LSA)[3] de la Alger, din primăvara anului 2004, proiectată ca moment de referinţă în abordarea reformei într-o viziune pan-arabă, a primit un răspuns mai degrabă modest din partea participanţilor: au fost prezenţi ceva mai mult de jumătate dintre şefii de stat şi guvern ai statelor membre, iar printre absenţii de marcă s-au remarcat regele Abdallah al II-lea al Iordaniei – unul dintre promotorii reformei – şi primul moştenitor al Arabiei Saudite – conducătorul de facto al regatului.

Declaraţia de la Alexandria subliniază că reforma ,,trebuie să pună baza temeinică a cooperării regionale, care va făuri o entitate arabă pozitivă şi funcţională pe scena internaţională“.

Reacţiile rezervate ale mediilor politice şi publice arabe faţă de proiectele democratizării zonei au generat reconsiderarea formulelor iniţiale ale acestora. Componenta principală este accentuarea paternităţii regionale (regional ownership) care trebuie să se regăsească în reformele politice. Exprimarea disponibilităţii NATO de a sprijini eventualele demersuri interne în acest sens este menită să prevină dezvoltarea impresiei că stimularea democratizării în statele respective ar reprezenta, de fapt, o tendinţă de restaurare a dominaţiei străine în condiţiile globalizării, sau că ar fi un efect al acesteia din urmă.

Progrese ale democratizării mediului politic se înregistrează, totuşi, în Maroc, Egipt, Kuwait, Bahrein, Qatar, Arabia Saudită.

Diferiţi comentatori şi politicieni acuză Washingtonul că, prin proiectul Marelui Orient, ar urmări crearea unei „sfere de influenţă” occidentale de dimensiuni impresionante. În opinia lor, instalarea NATO în Afganistan (la intersecţia traseelor dintre Asia de Est, Asia Centrală şi Asia de Sud), coroborată cu operaţiile Coaliţiei internaţionale în Irak (în „rezervorul de hidrocarburi” al lumii) şi concentrarea de mari proporţii de forţe aero-navale americane în zona Golfului ar indica obiectivele „imperiale” ale Administraţiei Bush. În replică, Moscova şi Beijingul ar avea dreptul să întărească Grupul de la Shanghai şi să coaguleze în jurul acestuia un nou „pol mondial”, prin includerea Indiei, Iranului, Pakistanului şi a altor state.[4]

Odată cu încetarea Războiului Rece şi, mai ales, după 11 septembrie 2001, statele arabe au fost puse în faţa unei opţiuni dificile: fie acceptarea reformei interne, care să cuprindă şi democratizarea, fie expunerea la creşterea presiunilor externe.

Relaţiile dintre statele occidentale şi unele dintre statele din Orientul Mijlociu Extins au ajuns în stadii diferite: fie statutul de aliat al Occidentului a fost menţinut (Egipt, Iordania, Maroc, Arabia Saudită, Pakistan), fie nu (Iranul).

Relaţiile pozitive, generate de interese strategice comune, au condus chiar la edificarea unor structuri rezistente la ,,şocuri“ conjuncturale: Turcia şi Israelul sunt exemplele clasice ale acestui gen de evoluţie a relaţiei cu Occidentul, împreună cu statele membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului[5].

Activitatea politică din statele regiunii are trăsături care o deosebesc structural de formaţiunile din spaţiul european, american sau chiar şi asiatic. Este dificilă identificarea unor forţe politice coerente şi credibile care, în perspectivă, să promoveze reforma. O situaţie aparte în contextul regional este furnizată de câteva cazuri naţionale: palestinian, libanez, irakian şi iranian.

Există, pe de o parte, o serie de trăsături comune în evoluţia forţelor politice din aceste spaţii: situaţii conflictuale cronice; ascensiunea şi afirmarea tot mai puternică a componentei religioase în mesajul politic; influenţa diasporei naţionale.

Pe de altă parte, există o serie de trăsături specifice fiecăreia dintre cazuri:

• în cazul ANP avem de a face cu structuri în curs de tranziţie de la starea de formaţiuni de luptă la cea de partid politic, în Liban, istoria par­tidelor politice se confundă în mare parte cu istoria comunităţilor religioase, iar  în Irak, partidele politice urmează evoluţia perioadei post-dictatoriale;
• influenţele externe au surse diferite – în interiorul ANP, Israelul este un factor determinant, urmat de Egipt şi, într-o măsură mai redusă, alte state arabe; în Liban, Siria şi Iranul influenţează evoluţia Hezbollahului; în Irak, influenţe de provenienţă ne-arabă – încercările de transpunere a modelelor occidentale de organizare politică din  partea  unor  reprezentanţi  al Occidentului, sau ale unor  politicienii autohtoni reveniţi din exil; factorii ira­nian, saudit şi sirian se dovedesc, de asemenea, influenţi;
• gradul de libertate de mişcare în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor politice este variabil – în teritoriile palestiniene, ocupaţia israeliană este un obstacol important în limitarea acţiunilor organizatorice; în Liban, prezenţa militara siriană, până la retragerea din 2005, nu a putut împiedica fundamental activitatea partidelor, chiar dacă a reuşit să prevină organizarea unei rezistenţe eficace anti-siriene; în Irak, situaţia de insecuritate acută este distribuită inegal  pe tot cuprinsul ţării, creând „oaze de normalitate“ relativă în afara ,,triunghiului sunit.

În  cele mai multe cazuri, „opoziţia democrată“ este reprezentată fie de structuri fragile, fie de personalităţi cu influenţă internă limitată. ,,Deşertul politic“ pe care îl reprezintă lumea arabă este dominat moschee, transformată în forum de manifestare politică. Mişcările militante – Hezbollah, Hamas – acţionează pentru obţinerea statututlui de partide politice.

Reformatorii liberali, în care mulţi îşi pun speranţa pentru democratizare, sunt, în majoritate, intelectuali lipsiţi de susţinători orga­nizaţi. În Egipt, de exemplu, mişcarea „Kifay“ (Destul!) nu poate să mobilizeze mai mult de câteva sute de persoane. În ţară există peste 16.000 de asociaţii civice înregistrate,  reprezentative, însă, doar în mediul urban, cu un mesaj orientat preponderent către clasa de mijloc. Alternativa o reprezintă mişcările islamiste – în primul rând Fraţii Musulmani.

Credibilitatea programelor reformiste ale guvernanţilor arabi este aproape nulă, în primul rând în rândurile propriului public. Reforma este interpretată în sensul memoriei colective a potenţialului pe care îl deţine ,,unitatea arabă“, catalizator al realizării idealului istoric al integrării intra-arabe, dar şi afirmarea naţionalistă.

Persistenţa motivului integrării arabe este simptomatică pentru generaţia post-naţionalistă, care încearcă să identifice soluţiile necesare contracarării efecte-lor negative generate de globalizare.[6] ,,Motorul“ dezvoltării, la nivelul zonei arabe, a rămas petrolul, ceea ce a condus la un ritm susţinut de creştere, ca urma­re a creşterilor preţului acestei materii prime, începând din 2002.

Integrarea politică a fost, în ultimele decenii, ca şi în prezent, departe de a se concretiza: rivalitatea politică dintre Siria şi Irak (generată relaţiile ostile care existau cadrul Partidului Baas Arab Socialist[7]), conflictul dintre Maroc şi Algeria (care susţine, în continuare, secesiunea Saharei Occidentale), criza declanşată de Irak în august 1990, prin invadarea Kuweitului, ca şi atitudinea Siriei faţă de Liban.[8]

Naţionalismul şi Islamul sunt determinante în plan intern şi regional, iar promotorii lor îşi percep starea ca fiind inferioară celei la care sunt îndreptăţiţi de trecutul istoric, patrimoniu cultural şi de civilizaţie. După obţinerea independenţei de către statele arabe[9], etapele următoare au marcat întreruperea sau abandonarea reformelor politice, economice şi sociale, ca şi construcţia instituţiilor statale demo-cratice. Autoritatea statului s-a accentuat, iar corupţia şi proiectarea greşită a priorităţilor de dezvoltare, chiar şi în condiţiile existenţei resurselor necesare, au condus la sărăcire, oprimarea libertăţii de exprimare, ignorarea aspiraţiilor unei părţi importante a populaţiei.

În consecinţă. Parad, curentele islamice constituie, în cele mai multe cazuri, opoziţia politică din statele arabe moderne oxul este evident, întrucât acestea promovează opoziţia faţă de valorile occidentale, caracterizate în primul rând de democraţie.

Obiectivele democratizării Orientului Mijlociu Extins se structurează, astfel, pe cel puţin două planuri: pe de o parte, sunt vizate regimurile retrograde şi, pe de altă parte, forţele retrograde ale opoziţiei.

Orientul Mijlociu –   zonă-cheie din punct de vedere energetic în plan mondial, dar si de conflicte continue

Orientul Mijlociu rămâne o zonă-cheie din punct de vedere energetic în plan mondial, în pofida escaladării continue a conflictelor, datorită rezervelor abundente de petrol şi gaze naturale, precum şi al facilităţii de exploatare[10].

Resursele de hidrocarburi fac din monarhiile din Golf, din Irak şi Iran actori esenţiali ai pieţei petrolului brut mondial, deoarece aproape două treimi din rezervele de petrol cunoscute ale planetei se găsesc în Orientul Mijlociu: Arabia Saudită deţine un sfert din rezervele cunoscute, respectiv 262,7 miliarde de barili, urmată de Irak (112,5 miliarde)[11], Emiratele Arabe Unite (97,8 miliarde), Kuweit (96,5 miliarde) şi Iran (93,1 miliarde)[12].

Ţările Golfului Arabo-Persic deţin, de asemenea, 40% din rezervele de gaz cunoscute, iar producţia lor a crescut, în special în Qatar, care a devenit a treia ţară producătoare din lume, după Rusia şi Iran.

Controlul politic şi militar asupra Orientului Mijlociu şi bazinului M. Caspice ar echivala cu dominaţia asupra a ¾ din rezervele mondiale de petrol pentru următorii 50 de ani.[13]

În schimb, lipsa apei a devenit provocare majoră, multe din ţările Orientului Mijlociu fiind deja sub pragul de penurie, estimat la 1.000 m³ pe cap de locuitor pe an, iar unele la  mai puţin de jumătate din această cantitate. Folosind veniturile obţinute din petrol, ţările Golfului au recurs la desalinizare pentru a obţine apă potabilă în cantitate mare, acoperindu-şi necesarul aproape 100%, în cazul  Kuweitului. În prezent, Regatul Haşemit (Iordania) şi Israelul au un deficit de apă de aproape 300 de milioane de m³ anual, iar  în  Fâşia Gaza,  deficitul atinge  80  de

milioane de m³ anual.[14] În Iordania, pentru a găsi o soluţie la acuta problemă a apei, autorităţile mizează pe două infrastructuri strategice: barajul Unităţii pe fluviul Yarmouk, construit în cooperare cu Siria şi aproape terminat, şi mai ales exploatarea pânzei freatice de la Disi, la frontiera saudită.

Regiunea este structurată pe baze tribale şi de clan, familia şi comu-nitatea având roluri sociale foarte importante. Creşterea demografică este foarte ridicată, depăşind în mod evident dezvoltarea economică. Majoritatea statelor sunt tributare exportului de hidrocarburi, economii dezvoltate fiind realizate doar în Israel, Turcia şi parţial în Iran.

Orientul Mijlociu se caracterizează printr-o inegală distribuţie a puterii între state şi prin regimuri politice preponderent autoritare. Israelul democratic deţine avantaje economice şi politico-militare notabile. Turcia (democraţie relativ stabilă), Iranul şi Arabia Saudită (ambele fundamentaliste) – la care se adaugă şi Egiptul (la început de democratizare) – sunt piese esenţiale în stabi-litatea regională. [15] Etapa actuală, de după Războiul Rece,  se caracterizează prin regresul lent al regimurilor dictatoriale şi autoritare.

Principalele vulnerabilităţi şi pericole interne ale regiunii provin din: tensiunile etno-culturale dintre popoarele arabe, turce, indo-europene sau cele dintre arabi şi israelieni; rivalităţile între musulmani sunniţi şi şiiţi, cele dintre grupările politico-religioase şi cele laice şi dintre grupările politico-religioase moderate şi radicale. Există de asemenea conflictele tradiţionale, de felul celor dintre palestinieni-israelieni, kurzi-turci, kurzi-arabi, kurzi-iranieni, azeri-iranieni, arabi – creştini-arabi, musulmani turci-armeni, etc.[16]

Istoria recentă a regiunii se caracterizează prin căutarea identităţii politice, a refacerii „unităţii marii naţiuni arabe”, cristalizării „unui front pan-musulman”, modernizării laice şi integrării în procesele mondializării. Islamismul radical şi terorismul, poziţia geostrategică, resursele de hidrocarburi ale Orientului Mijlociu se află în atenţia marilor puteri.

Iranul şiit şi fundamentalist (pe cale să transforme în putere nucleară), Siria Baasistă, grupările pro-siriene din Liban şi teritoriile Palestiniene (Hezbollah, Hamas, Jihadul Islamic) se opun încă tendinţelor de remodelare regională[17] o rezistenţă ce apelează atât la fundamentalismul religios, cât şi la variate formule de naţionalism şi intoleranţă etnică şi culturală.[18]

Concluzii

În Orientul Mijlociu, mozaicul etnic şi religios complex, ca şi delimitarea unor state ca rezultat al evoluţiilor istoriei moderne, prelungeasc actualele conflicte şi pot să antreneze altele noi. În ultimii doi ani, în zonă s-a prelungit criza irakiană (Irakul  trecând în faza de  război civil), cea palestiniană,  conflictele dintre Israel, Hamas şi Hezbollah, a continuat criza programului nuclear iranian, au fost instalate forţe internaţionale în sudul Libanului şi se conturează o divizare a regiunii într-un „front arab” sunnit şi un „front iranian”, cuprinzând şiiţii, Siria, Hezbollah, Hamas, sprijiniţi de Occident, respectiv Federaţia Rusă şi China.

Fragmentarea Irakului şi un război civil intra-islamic, cuplat probabil cu unul arabo-kurd în nordul ţării, ar putea reprezenta evoluţia tragică a unei situaţii aparent fără ieşire. Se ştie că trupele americane şi cele aliate, implicate în reconstrucţia forţelor militare şi de securitate irakiene au dificultăţi enorme în a constitui batalioane mixte, pluri-confesionale şi multietnice.[19]

Conflictele, sau riscurile de conflict nu sunt doar rezultatul intervenţiilor puterilor externe sau a celor regionale. În Orientul Mijlociu şi Asia Centrală se desfăşoară numeroase conflicte etnice sau  religioase (Armenia şi Azerbaidjan cu  privire la Nagorno-Karabah, rebeliunile  kurzilor din Irak, Turcia şi Iran, şiiţii în Irak etc.), peste care se suprapun intervenţii străine, cu efecte devastatoare (Afganistan, Irak, Liban).

Pe de altă parte, ostilitatea latentă dintre cele două ramuri majore ale Islamului se prelungeşte în întreaga regiune a Orientului Mijlociu Extins, fiind de amintit existenţa unor comunităţi şiite semnificative în Kuweit, Arabia Saudită, Liban, Emiratele Arabe Unite (Qatar), Bahrein, Pakistan şi mai puţin în Afganistan, Turcia etc. Opinia comună este aceea că mentorul şi instigatorul acestor revolte şiite şi marele strateg din umbră care manevrează aceste tensiuni este Iranul teocratic, «patria» şiiţilor de pretutindeni. Iranul este îndeobşte considerat rivalul «natural» al Arabiei Saudite şi Egiptului, pentru obţinerea dominaţiei regionale.[20]

Leadershipul din Arabia Saudită, Egipt, Iordania nu se îndoieşte că Tehera-nul a comandat declanşarea conflictului dintre Israel şi Liban, îndemnând Hezbollahul să atace pe teritoriul israelian, sau în cel mai bun caz susţinând tacit acţiunea. Prin aecasta, Iranul şi-a atins câteva obiective: în primul rând a abătut atenţia opiniei publice mondiale şi a leaderilor politici occidentali de la problema nucleară (posibilitatea sancţiunilor dictate de Consiliul de Securitate al ONU), inaugurănd chiar un centru de producţie al apei grele la Arak, în al doilea rând a transformat Hezbollah, grup local de rezistenţă, în vedeta holllywoodiană a lumii musulmane (atrăgând entuziasmul şi admiraţia multor arabi sunniţi, care l-au descris ca fiind singura forţă musulmană capabilă să facă faţă Israelului[21]), şi, în  al treilea rând, a subminat serios efortul SUA de a transforma zona Greater Middle East[22] (GME ) într-una a păcii, democraţiei, toleranţei şi modernizării.[23]

Iranul, nucleul islamului şiit, nu este însă scutit de riscuri şi vulnerabilităţi interne. Minorităţile etnico-religioase care doresc autonomie lărgită, sau chiar secesiune, (kurzii din Nord-Vest, arabii din Vest, balucii din Sud-Est şi azerii, care, deşi sunt majoritar şiiţi (ca şi cei din Azerbaijan), nu pot fi consideraţi integral loiali statului irakian – ei vorbesc o limbă diferită şi doresc o identitate naţională proprie.

Clasa politică de la Teheran conştientizează riscul ca mişcarea de unificare a azerilor să se facă în dauna Iranului şi în beneficiul Azerbaijanului, acesta fiind principalul motiv al sprijinului iranian pentru Armenia, legat de conflictul din Nagorno Karabah. Aşadar efectul de spil over al conflictului şiism-sunnism poate destabiliza finalmente şi pe principalul său presupus beneficiar.[24]

În plus, în urma ascensiunii şiismului, care este asociat cu planurile hegemo-nice ale Teheranului, Egiptul, Arabia Saudită, Iordania (poate şi Turcia) îşi vor mări cheltuielile de înarmare, vor  iniţia un sistem de alianţe militare şi vor reduce nivelul de democraţie internă, din motive de securitate, astfel încât, paradoxal, Iranul ar risca să se regăsească într-o situaţie mai precară decât înainte de căderea regimului lui Saddam Hussein.

În zona Golfului, Iranul şi Arabia Saudită îşi disputată hegemonia, în continuare, după ce saudiţii au susţinut Irakul împotriva Iranului, dar şi Kuwaitul contra Irakului şi Iranului. Un pericol major ar fi, însă, realizarea unei alianţe şiite între Irak şi Iran.

În zona Marelui Orient Mijlociu (GME)[25] se află circa 140 milioane de şiiţi, iar semiluna şiită se întinde din Liban până în Iran. O extindere a conflictului dintre cele două confesiuni ar destabiliza întreaga regiune, degenerând în război civil transfrontalier.

Lentoarea sau stagnarea procesului democratizării Orientului Mijlociu provin din arderea etapelor într-un mediu nepregătit pentru aceasta, impactul globalizării rapide  asupra unor sisteme caracterizate prin evoluţii lente, lipsa de perspectivă a  absolvenţilor de învăţământ superior, care devin şomeri cu diplomă.

Ambiţiosul proiect al neoconservatorilor americani – de a preface, aproape fără efort Irakul într-un „nucleu de iradiere a democraţiei” în Marele Orient Mijlociu – s-a risipit, si asistam la focare de conflicte deschise sau latente ce se pot extinde si generaliza ,in loc de un nucleu  al democraţiei avem un focar de confict  extins .

Astfel , Irakul a devenit punctul de atracţie al fanaticilor islamişti din tot Orientul, şi chiar din Europa; atentatele teroriste au detonat un conflict sângeros între eternii rivali din cadrul islamului, şiiţiii şi sunniţii.[26] De asemenea evoluţiile survenite în contextul primăverii arabe î spaţiul locuit de kurzi au deschis noi oportunităţi de afirmare a acestei problematici din perspectiva liderilor kurzi de a-şi afirma aspiraţiile către democraţie şi autopdetrminare,într-un context regional în continuă schimbare [27].

Egiptul este teatrul unor conficelor interne continuee. Şi  traversează o perioadă de criză care a atins punctul culminant pe 3 iulie 2013 , când armata l-a demis pe preşedintele islamist Mohamed Morsi, în ceea ce mulţi analişti consideră a fi o lovitură de stat militară. În prezent, preşedinte interimar al Egiptului este Adly Mansour, şeful Curţii Constituţionale.

Pentru Siria se desfăşoară un conflict sectarian în expansiune , care afectează nu numai regiunea ci între Orientul din martie 2011 când la Damasc are loc protestul Ziua Demnităţii , în cursul căruia se solicita eleiberarea de tinuţilor politici şi în aceiaş  zi la Dara <a un număr d eaprticipanţi la un miting sun t ucişi de forţele de scuritate guvernamentale , ceea ce provoacă ciocniri violente .> Violenţele din Siria provocaseră  pană în iunie 2013 – 93 000 d e morţi civili. Polarizarea atât de radicală a păţior aflate în conflict în Siria face ca soluţia militară cât şi cea negociată , sa pară difici d epus în paractică. Mai mult conflictul a reaprins tensiuni î vecinii Siriei  cei mai vulnerabili   Irak şi Liban , care traversează recente războaie civile .

Violențele din Siria s-au extins și în Liban, confruntările extinzându-se încă din prima jumătate a anului 2012[28]. Ciocnirile au avut loc în orașul Tripoli din Liban , al doilea ca mărime după capitala Beirut din 12 mai 2012 . Divergențele privind problema siriană a reprezentat scânteia care a declanșat luptele , generând temeri pentru noi lupte extinse. Ciocnirile din mai- iunie 2012 au avut la origine arestarea musulmanului sunnit libanez , Shadi Mawlawi , un critic cunoscut al regimului Assad , suspectat de apartența la un grup terorist, care acționeaza în Siria .

În zona Marelui Orient Mijlociu (GME)[29] se află circa 140 milioane de şiiţi, iar semiluna şiită se întinde din Liban până în Iran. O extindere a conflictului dintre cele două confesiuni ar destabiliza întreaga regiune, degenerând în război civil transfrontalier.

Lentoarea sau stagnarea procesului democratizării Orientului Mijlociu provin din arderea etapelor într-un mediu nepregătit pentru aceasta, impactul globalizării rapide  asupra unor sisteme caracterizate prin evoluţii lente, lipsa de perspectivă a  absolvenţilor de învăţământ superior, care devin şomeri cu diplomă.

Ambiţiosul proiect al neoconservatorilor americani – de a preface, aproape fără efort Irakul într-un „nucleu de iradiere a democraţiei” în Marele Orient Mijlociu – s-a risipit. În loc de focar al democraţiei, Irakul a devenit punctul de atracţie al fanaticilor islamişti din tot Orientul, şi chiar din Europa; atentatele teroriste au detonat un conflict sângeros între eternii rivali din cadrul islamului, şiiţiii şi sunniţii.[30]

În prezent se desfăşoară un nou demers pentru soluţionarea problemelor de  securitate, foarte numeroase în zonă, susţinut de marile puteri şi instituţiile internaţionale.

Istoria a demostrat că frontierele  considerate soluţie au devenit problema nu numai între statele  vecine i şin înteriorul aceluiasi stat. Proiectul iniţial denumit  Project of democratization of Middle East Extended nu mai pare viabil dar redesenare frontierelor va continua şi probabil se va realiza şi reproiectarea concretă a frontierelor şi poate  apariţia unor noi etităţi statale.   

Bibliografie

• coord. Teodor Frunzeti,Vladimir Zodian, Lumea 2013. Enciclopedie Politica si Militara , Editura RAO, 2013 .
• coord. Vasile Simileanu, Flavius  Caba –Maria, Orientul Mijlociu– Provocari şi certitudini, – Scoala Inetrenaţională de vară , Biblioteca Metropolitană Bucureşti, Ediţia a II-a 5-11 august, 2013 , Editura Top Form, 2013 .
• dr  Teodor Frunzetti dr. Vladimir Zodian coordonatori – LUMEA 2011 –Enciclopedie politica si  Militară Studii Strategice si si de securitate Editura Centrului Tehnic – Editorial al Armatei BUCUREŞTI, 2011.
• coord. Teodor Frunzeti,Vladimir Zodian,  Lumea 2007 – Enciclopedie Politică şi Militară, Studii strategice şi de securitate, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007.
• Le Monde Diplomatique – Atlas, ediţia română, SC Societatea de Editură LMD SRL, 2006 .
• Şerban F. Cioculescu, „Şiţi versus suniţi – un război «de falie» în cadrul islamului?”, articol publicat în revista „Geopolitica”, an IV, nr.19, Editura Top Forum, Asociaţia de Geopolitică “Ion Conea”, Bucureşti, 2006.
• Alexandru Antonescu, articolul „Capcanele Mesopotamiei”, publicat în revista „Lumea”, nr. 1/2007.
• [1]Anca Ioniţă , Reconfigurarea frontierelor în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, Infosfera nr 2/2013,.
• El Benni Ammar, Luiza Moraru, El Benni Ammar, Luiza Moraru, Ion Zara,   Libanul Istoria recentă neterminată a unei tragedii naționale , fa, București, 2012, p. 13.

Note

[1] Lumea 2007 – Enciclopedie Politică şi Militară, Studii strategice şi de securitate, coord. Teodor Frunzeti,Vladimir Zodian, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007, p. 460.

[2] Idem, op. cit., p. 519.

[3] Înfiinţată în 1945, LSA include 22 de state, având ca limbă principală araba. Au mai aderat, de asemenea, două state musulmane non-arabe: Djibouti şi Somalia.

[4] Idem, op. cit., p. 461.

[5] Din Consiliul de Cooperare al Golfului, înfiinţat în 1981, fac parte: Kuwaitul, Bahreinul, Qatarul, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Omanul.

[6] În 1964 a fost semnat un tratat care prevedea înfiinţarea pieţei arabe comune; în 1981, membrii LSA au semnat Acordul pentru facilitarea şi promovarea comerţului intra-arab, după care au apărut trei organisme intra-arabe – Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG), Consiliul Arab de Cooperare (Egipt, Iordania, Irak şi Yemen) şi Uniunea Maghrebului Arab (UMA). Toate aceste iniţiative au avut însă rezultate modeste în planul comerţului intra-arab.

[7] Partidul Socialist al Renaşterii Arabe a fost înfiinţat la Damasc, în 1943, având ca obiectiv unitatea „marii naţiuni arabe”. Deşi recunoaşte islamismul ca o parte esenţială a moştenirii acesteia, promovează laicitatea. A venit la putere în Siria în 1963, iar în Irak în 1968, cele două ramuri fiind constant ostile (la mijlocul anilor ’80, Siria a susţinut Iranul împotriva Irakului). Fiecare ramură a reprezentat instrumentul unei puteri personale: Hafez al-Assad, în Siria (mort în 2000, urmat de fiul său, Bashar) şi Saddam Hussein, până în 2003, în Irak.

[8] În 1987 armata siriană a revenit în forţă în Liban, de unde s-a retras abia în 2005, în urma presiunii internaţionale generate de asasinarea lui Rafiq Hariri. Aplicarea rezoluţiei 1559 a Consiliului de Securitate nu a condus şi la normalizarea relaţiilor dintre cele două ţări.

[9] Siria şi Libanul în 1946, Irakul în 1932, Egiptul în 1922, Kuweitul în 1961, Bahreinul, Qatarul şi Emiratele Arabe Unite în 1971.

[10] Le Monde Diplomatique – Atlas, ediţia română SC Societatea de Editură LMD SRL, 2006 – Articolul „Orientul Mijlociu – petrol, apă şi strategii”, pp. 150-151

[11] Producţia zilnică a Irakului de petrol brut este de cca. 1,8 milioane de barili, departe de obiectivul ambiţios al noilor autorităţi de la Bagdad, de 4 sau chiar 6 milioane de barili/zi. Climatul de violenţă împiedică însă restabilirea  infrastructurilor.

[12] Le Monde Diplomatique – Atlas, ediţia română, SC Societatea de Editură LMD SRL, 2006 – Articolul „Orientul Mijlociu – petrol, apă şi strategii”, p. 152

[13]  Vasile Nazare, „De la geopolitica forţei la geopolitica petrolului”, articol publicat în GeoPolitica,  Revista de Geografie Politică, GeoPolitică şi GeoStrategie, Anul IV- Nr.16-17, Editura Top Form, Asociaţia de GeoPolitică „Ion Conea”, Bucureşti, 2006,  p.179.

[14] Situaţie care se explică, între altele, prin suprapopulare şi, până în august 2005, prin implantarea de colonii evreieşti. Înainte de a se retrage din Gaza, israelienii au forat o serie de puţuri la frontiera acestui teritoriu pentru a capta apa care se scurge din Cisiordania şi care vine să alimenteze pânza freatică de coastă – Idem.

[15] Ibidem.

[16] Lumea 2007 – Enciclopedie Politică şi Militară, coord. Teodor Frunzeti,Vladimir Zodian, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007, p. 460.

[17] Începând din 1990, SUA au stimulat cu tenacitate o direcţie de remodelare regională şi de integrare în economia mondială, la care s-a asociat – preponderent economic – şi UE – Idem, pp. 536.

[18] Idem, op. cit., p. 536.

[19] Şerban F. Cioculescu, „Şiţi versus suniţi – un război «de falie» în cadrul islamului?”, articol publicat în revista „Geopolitica”, an IV, nr.19, pp. 79-86, Editura Top Forum, Asociaţia de Geopolitică “Ion Conea”, Bucureşti, 2006,  p. 81.

[20] Ibidem.

[21] Nicholas Blanfort ,”Shia crescent pierces heart of Arab world “, July 17, 2006,

http://www.timesonline.co.uk/article” 251-2273521,00.html

[22] Concept geografic creat de universitari şi cercetători americani, afiliaţi  cu precădere Departamentului Apărării din SUA,la mijlocul anilor ’90 şi secolului trecut. Acesta se referă la o regiune vastă, cuprinsă între Maroc şi Bangladesh, formată din state preponderent islamice, cu economii deficitare, risc de terorism şi proliferare a armelor de distrugere în masă, deficit demografic şi stabilitate neconsolidată. G. W. Bush, actualul preşedinte al SUA, a lansat la finele lui 2002 planul de democratizare şi modernizare politico-economică a GME, intervenţiile din Afganistan şi Irak înscriindu-se în acesta.

[23] Şerban F. Cioculescu, „Şiţi versus suniţi – un război «de falie» în cadrul islamului?”, articol publicat în revista „Geopolitica”, an IV, nr.19, pp. 79-86, Editura Top Forum, Asociaţia de Geopolitică “Ion Conea”, Bucureşti, 2006, p. 82.

[24] Idem, pp. 84-85.

[25] Greater Middle East.

[26] Alexandru Antonescu, articolul „Capcanele Mesopotamiei”, publicat în revista „Lumea”, nr. 1/2007, p. 14.

[27]Anca Ioniţă , Reconfigurarea frontierelor în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, Infosfera nr 2/2013,   p44

[28] El Benni Ammar, Luiza Moraru, Libanul Istoria recentă neterminată a unei tragedii naționale  op. cit p. 89-90  .

[29] Greater Middle East.

[30] Alexandru Antonescu, articolul „Capcanele Mesopotamiei”, publicat în revista „Lumea”, nr. 1/2007, p. 14.