Cuvânt introductiv pentru (și despre) „Cunoașterea Științifică”

Salutăm cu multă bucurie toți cititorii noii reviste Cunoașterea Științifică, redactată de Dl. Sfetcu, autor a numeroase lucrări publicate în acest domeniu controversial, încă, al ontologiei și epistemologiei științifice!

În calitate de membru a bordului științific al jurnalului, îmi voi permite (cu amabila accepțiune a Dlui Sfetcu și a Dumneavoastră, dragi cititori) să extind în câteva articole pe care le voi supune publicării în viitor, concepția general acceptată în literatura științifică de tip materialist, către orizonturi noi ce răsar în ultima vreme, ca rezultat al acceptării din ce în ce mai largi a unei orientări de tip post-materialist în rândurile multor savanți proeminenți contemporani. Cunoașterea științifică e o funcție a psihicului uman, a conștiinței de sine. Pentru a defini acest termen în mod inechivoc, va trebui în primul rând să abordăm analitic conștiința umană ca atare, un subiect mult controversat, și pe drept.

Cunoașterea

Greu de spus ce este cunoașterea. Cu cât se discută mai mult asupra acestui concept, cu atât mai multe sunt opiniile divergente. Epistemologia este teoria cunoașterii, iar una dintre întrebările caracteristice epistemologiei se referă la ce au în comun toate nenumăratele tipuri de cunoștințe pe care ni le atribuim. O distincție majoră între diferitele tipuri de cunoaștere este cunoașterea descriptivă, declarativă sau propozițională (care necesită un grad mai mare de sofisticare intelectuală din partea celui care caută cunoașterea) și cunoașterea cunoștințelor sau a abilităților. Pentru ca o descriere, declarație sau afirmație să fie cunoaștere, trebuie ca aceasta să fie o credință, să fie adevărată, și să fie justificată. O declarație de credință este o expresie a credinței în cineva sau ceva. Credința trebuie să fie adevărată pentru a fi cunoaștere. Platon, în Gorgias, susține că credința este cel mai frecvent invocat purtător de adevăr. În multe dintre dialogurile lui Platon, precum Menon și, în special, Theaitetos, Socrate consideră cunoașterea ca fiind credința adevărată explicată sau definită într-un fel. Justificarea credinței implică un motiv bun pentru a face acest lucru. Definiția cunoașterii ca o credință adevărată justificată a fost acceptată pe scară largă până în 1960, când filosoful american Edmund Gettier a provocat discuții majore pe scară largă.