Ababii, Petru (2023), Unele aspecte ale filosofiei lui Albert Einstein și Henri Bergson, timpul şi paradoxul lui Zenon în viziune critică nonsofisticată, Cunoașterea Științifică, 2:3, 147-153, https://www.cunoasterea.ro/unele-aspecte-ale-filosofiei-lui-albert-einstein-si-henri-bergson-timpul-si-paradoxul-lui-zenon-in-viziune-critica-nonsofisticata/
Some aspects of the philosophy of Albert Einstein, Henri Bergson, time and Zeno’s paradox in unsophisticated critical vision
Abstract
In this article I make a critical investigation of some substantive aspects of the philosophy of A. Einstein, H. Bergson and the so-called paradox of Zeno and their connections with time. There is observed in their approaches to time and the factors that take part in its formation in relation to space, and space in relation to time, and the metamorphosis processes that take place in their relations with movement and change, a complication and sophistication of the philosophical message and of the methods used for analytic discourse and of the thought and logic of philosophizing. Here I seek to disentangle the sophisticated web of thought with which their philosophical exegesis of the subjects under discussion of only a few aspects of them is undertaken, thus simplifying and clarifying some deductions to which I have thus managed to arrive.
Keywords: Albert Einstein, Henri Bergson, Zeno’s paradox, time, change
Rezumat
În acest articol fac o investigare critică a unor aspecte de fond ale filozofiei lui A. Einstein, H. Bergson și așa-zisul paradox al lui Zenon și legăturile lor cu timpul. Se observă în abordările lor asupra timpului și a factorilor care iau parte la formarea acestuia în raport cu spațiul, și spațiul în raport cu timpul, precum și procesele de metamorfoză care au loc în relațiile lor cu mișcarea și schimbarea, o complicație și sofisticare a filosofiei mesajului şi metodelor folosite pentru discursul analitic şi a gândirii şi logicii filosofării. Aici caut să dezleg rețeaua sofisticată de gândire cu care se întreprinde exegeza lor filozofică a subiectelor în discuție doar asupra câtorva aspecte ale acestora, simplificând și clarificând astfel unele deducții la care am reușit astfel să ajung.
Cuvinte cheie: Albert Einstein, Henri Bergson, paradoxul lui Zenon, timp, schimbare
CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 3, Septembrie 2023, pp. 147-153
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/unele-aspecte-ale-filosofiei-lui-albert-einstein-si-henri-bergson-timpul-si-paradoxul-lui-zenon-in-viziune-critica-nonsofisticata/
© 2023 Petru Ababii. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.
Unele aspecte ale filosofiei lui Albert Einstein și Henri Bergson, timpul şi paradoxul lui Zenon în viziune critică nonsofisticată
Petru Ababii[1]
petruababii47@gmail.com
[1] Studii: Institutul de medicină din Chişinău, Republica Moldova
Din teoria mişcării a lui Russell este de menţionat următoarele: „Trebuie să respingem în totalitate noţiunea de stare de mişcare, mişcarea constă doar în ocuparea unor locuri diferite. Nu există nici o tranziție de la un loc la altul , nici un moment consecutiv sau poziţie consecutivă, nu există nici o viteză decât în sensul unui număr real care este limita a unui anumit set de coeficienţi”[1].
Cum „trebuie să respingem în totalitate starea de mişcare” fără a şti despre această stare de mişcare ? Deci dacă noi cunoaştem despre ea atunci cum poate ea să nu existe, fiind respinsă în totalitte de noi? Prin urmare ea există. Cum a apărut în capetele şi cunoaşterea noastră? Astfel se face, că dacă noi cunoaştem despre această stare de mişcare deci şi mişcarea ei există. Pe de o parte autorul respinge orice stare de mişcare ca tot atunci să susţină că „ mişcarea constă doar în ocuparea unor locuri diferite”. Ori ocuparea unor locuri diferite nu poate să se facă fără mişcare. Însăşi ocuparea acestor locuri diferite şi este mişcare. „Ocuparea” şi „diferite” determină şi condiţionează în acest caz fenomenul mişcării.
Tot aici autorul se contrazice când spune că „nu există nici o viteză„ ca în continuare să anuleze semnificaţia acestor cuvinte prin „ decât în sensul unui număr real care este limita unui anumit set de coeficienţi”. Dacă nu există nici o viteză care concretizează mişcarea, atunci de unde apare „sensul unui număr real care este limita unui anumit set de coeficienţi”? Însăşi locurile diferite ocupate prin mişcare şi viteza ei reprezintă aceşti coeficienţi.
Consecutivitatea lucrurilor datorită mişcării şi tranziţiei lor şi ocuparea unor locuri diferite constituie timpul, iar parţializarea şi fragmentarea lui în aceste locuri diferite alcătuiește şi structurează spațiul. În acest fel timpul şi spaţiul apar concomitent prin simultaneitatea lor în parţializările datorită fragmentării timpului. Afirmaţile lui Bergson supuse aici examinării constituie nu altceva decât o sofisticare a subiectului pus în discuţie la fel printr-o sofisticare inutilă a gândirii sale de către el însăşi
Iată o altă sofisticare a mesajului filosofic al lui Bergson. El spune următoarele, înfruntându-l pe Einstein şi spaţializarea de către el a timpului: „Fiecare dintre stările succesive ale universului [lui Einstein] va fi o imagine instantanee, ocupând întregul plan şi cuprinzând totalitatea obiectelor, toate luate, din care este alcătuit acest înveliş. Planul va fi aşadar ca un ecran pe care cinematografia Universului s-ar scurge, cu diferența însă că aici nu există cinematografie exterioară ecranului, nici fotografie proiectată din afară.”[2]
Dacă în acest plan format din „imaginile instantanee ale stărilor succesive ale Universului” alcătuitoare a cinematografiei lui este lipsit „de cinematografia sa exterioară ecranului” precum şi de „fotografia proiectată din afară”, atunci ce ne facem cu „scurgerea”, pentru ce ar fi ea necesară, dacă în planul format nu există „cinematografie exterioară ecranului, nici fotografie proiectată din afară”. De unde s-au luat ele dacă nu anume ca fotografii preluate din afară?
Prin urmare aceste fotografii proiectate din afară în ecran (planul format) există precum există pentru acest plan şi „cinematografia exterioară ecranului”.
Deci dacă aceste elemente ale planului se formează prin scurgerea instantaneelor stărilor succesive care alcătuiesc cinematografia exterioară şi fotografiile lor, atunci structura planului nu este una statică, ci una în mișcare, deoarece componentele lui, omul le percepe prin dinamica, care are loc în interiorul acestuia, determinată de scurgerea stărilor succesive ale cinematografiei şi fotografiilor acestora şi așezarea lor succesivă pe ecranul planului astfel format Că este anume aşa o dovedeşte şi faptul că, conștientizând dinamica planului, omul conștientizează şi dinamica stărilor succesive din cinematografie, pentru că omul cunoaște direct mişcarea structurilor planului amprentat în matricea computerului său biologic – crierul, şi prin ele, adică prin cunoașterea lor, el în consecinţă conștientizează şi geneza (sursa) lor, adică cinematografia şi fotografiile care nu reprezintă elemente ale acestei matrice lui aparţinându-i, ci localizate în afara lui.
Instantaneele imaginilor stărilor succesive care formează cinematografia şi fotografiile formelor realităţii într-adevăr le putem concepe ca forme plate dar prin scurgerea lor în stări succesive ele capătă concomitent volum astfel luând naştere timpul şi spaţiul ce se determină reciproc printr-o simultaneitate conlucrativă, care se amprentează pe matricea receptoare nu în forme plate, ci în forme cu volum pluridimensional. Prin urmare, aşa-zisul plan plat este de fapt o structură volumetrică recepţionată ca atare şi conștientizată de către creier.
Bertrand Russell a avut dreptate când a criticat dur poziţia lui Bergson spunând „… cinematograful este un metafizician mai bun decât bunul simţ, fizica sau filosofia”[3]. El afirmă că „Şi omul adevărat este o serie de oameni de moment fiecare diferit unul de celălalt şi legaţi împreună nu prin identitate numerară, ci prin continuitate şi anumite legi cauzale intrinseci”[4]. În această frază a sa avem de a face din nou cu un sofism, căci dimpotrivă toți oamenii sunt legați împreună concomitent şi simultan în mod conlucrativ în relație reciprocă şi „prin identitate numerică „ şi „ prin continuitate şi anumite legi cauzale intrinseci”. Anume datorită acestor „legi cauzale intrinseci” se produce succesiunea stărilor şi producerea fragmentării lor generatoare de timp şi spaţiu, astfel producându-se identificarea lor numerică, care simultan naşte şi situaţia continuităţii procesului. Ori dacă am separa unul de altul elementele acestei metamorfoze complicate nu s-ar naşte mişcarea, dar nici succesiunea stărilor şi instantaneelor formatoare de timp şi spaţiu.
Însăşi numărătoarea este alcătuită din cifre diferite care certifică fragmentarea ipostazelor superioare în ipostaze inferioare prin parţializarea primelor ca stări succesive într-o continuă dinamică, toate fiind legate reciproc în regim de concomitenţă şi simultaneitate. Căci cum altfel am putea cunoaşte pe fiecare om în parte din succesiunea de oameni diferiţi.
Altfel spus nu prin identitate numerică pe care Russell o admite ca posibilă recunoaștere că oamenii sunt diferiţi, ci prin diferențierea numerică îi recunoaștem ca atare, cifrele fiind diferite şi ca înfăţişare dar şi ca semnificaţie. Deci aici, deşi Russell îl critică pe Bergson datorită entuziasmului său de a-l critica, face şi el erori de judecată şi analiză, producând noi sofisme şi interpretări ale factorilor pe care îi supune examinării. Succesiunea stărilor în care se află ipostazele supuse schimbării determină numerele (cifrele – numerotaţia) dar nu numerele (cifrele) determină succesiunea stărilor ca să credem că numai de numerotaţie depid amprentele stărilor în succesiune pe planul volumetric al cunoaşterii. Deci acest fapt le uneşte împreună ca identităţi numerice întruchipate de stările diferenţiate aflate în succesiune.
Succesiunea prin identităţi numerice produce continuitatea ca timp structurat în spaţiul construit din stările diferite ale succesiunii. Iar „ legile cauzale intrinseci” reprezintă obiectiv-subiectivul primordial care este singularitatea cu potenţialitatea sa energetică incomensurabilă. Dacă geneza singularităţii este de neconceput şi de neimaginat, atunci ipoteza aceasta o putem egala cu o altă ipoteză tot imposibil de conceput şi de imaginat – aceea a existenţei unui Univers fără început şi fără sfârșit, aflat într-o veșnică metamofoză în care începutul imaginat şi sfârşitul imaginat se substituie unul cu altul ca o înlănțuire de lumi care se structurează şi se destructurează într-un circuit închis ce se autodetermină şi se autogenerază printr-o suficienţă intrinsecă, care determină timpul veșnic – timpul etern.
Russell concluzionează astfel: „Spunând acestea , îndemn doar acelaşi tip de împărţire în timp pe care suntem obişnuiţi să recunoaştem în cazul spaţiului”[5]. Această afirmaţie admite că spaţiul a existat şi există în afara timpului odată ce suntem obişnuiţi ca şi în cazul spaţiului să împărţim şi timpul, ceea ce înseamnă că împărţim timpul separt de împărţirea spaţiului, acestea fiind considerate de autot ca nevând nicio legătură de reciprocitate, adică fiind separate. Nu ne putem închipui spaţiul în afara timpului şi viceversa. Timpul şi spaţiul se condiţionează reciproc astfel formând Universul. În chiar momentul când două persoane discută, ele produc o succesiune de momente (instantanee) în succesiune continuă, formatoare de timp – timpul discuţiei în spaţiul astfel creat a persoanelor aflate în mişcare ce-şi formează spaţiul lor de manevră pluridimensională.
Contor spunea despre Russell următoarele „Declaraţiile domnului Russell ocolesc dificultatea reală , care se referă exclusiv la varietatea „în creştere” a infinitului şi nu la varietatea „statică”, care este tot ceea ce are în vedere atunci când presupune că cursa a fost deja alergată şi crede că singura problemă care rămâne este aceea a echivalării numerice a căilor. Dificultatea reală poate fi numită aproape fizică , pentru că ea constă în procesul de formare a căilor”.[6]
Însă, aşa cum Universul există de la sine, în sine şi pentru sine, pentru el nu poate exista nicio dificultate reală nici în ceea ce priveşte căutarea căilor, nici în ceea ce priveşte formarea lor, deoarece el pur şi simplu există cu toate acestea înscrise în el ca și componente care se autogenerază într-un regim de metamorfoză permanentă mişcătoare continuă, neputându-se încurca să alcătuiască aceste căi dar nici în formarea lor.
Dacă am admite aceste lucruri atunci ar trebui să admitem că Universul şi-ar crea singur sieşi piedici din cauza cărora el până la urmă nici n-ar putea exista. Căci cum poate să se definească şi să se determine drept ceea ce reprezintă, dacă el ar lucra împotriva lui însuşi? De aceea nu se poate vorbi despre o cursă a mişcărilor lui deja alergată, deoarece ceea ce autorii numesc cursă este de fapt o definitivare şi autodeterminare a circuitului închis în care toate începuturile coincid cu toate sfârșiturile autogenerându-se unele din altele într-o perpetuă mişcare creatoare de veşnicie. Prin urmare această mişcare metamorfozată continuă şi veșnică se constituie dint-un număr infinit de stări de refacere şi de desfacere care se nasc unele din altele într-o alternativă ce determină apariția şi dispariția lor paralelă, astfel producându-se echivalarea lor numerică a celor în creştere şi respectiv cu cele în descreştere ce împreună asigură suficienţa Universului în care toate cele aflate în dinamică cu vectorilietate simetrică inversă vectorilietăţilor simetrice ale celorlalte stări (lumi) şi viceversa servesc oglinzile reciproce în care ele se recunosc ca diferențe, astfel formându-se o echivalare numerică simetrică permanentă a lumilor alcătuitoare ale Universul şi care, deci asigură suficiența lui armonioasă. Iată de ce, de fapt, nu există nicio „dificultate reală aproape fizică”, pentru că ea este potrtivnică însăşi existenţei şi eternităţii lui.
Toate acestea se produc concomitent şi simultan în continuă şi veşnică schimbare. Universul nu există pentru că trebuie să existe, ci există pentru a-l face pe acest trebuie o necesitate care se naşte din primordialitatea eternităţii lui. Metamorfoza veşnică a Universuli este potenţialul său energetic care se autoalimenteză, autogenerator din însăşi eternitatea sa la fel ca întregul înveliş acvatic al planetei Pământ, care există într-o mişcare metamorfozică creatoare de lumi ale sale paralele ce se autoalimnetează reciproc asigurându-i suficienţa : oceanul planetar, lacurile, râurile, rețeaua acvatică subterană şi aeriană.
Aşa deci, tot ce rămâne din echivalare nu este „o corespondență bijectivă postumă neschimbătoare între prezentările matematice ale traiectoriilor respective ale lui Ahile şi ale broaştei ţestoase care poate fi perfect adaptată de realitatea lui Weierstrass de limite” [7] după cum afirmă Nicolae Sfetcu, ci rămânere în schimbare permanentă şi veşnică – într-un haos a cărui ordine de manifestare este însăşi ordinea care este haosul, căci nimic nu poate exista în afara ordinii proprii, deoarece totul se desfășoară conform unei ordini.
Iar felul de a fi al haosului este ordinea sa, toate reprezentările matematice ale „traiectoriilor respective”, fiind aceste lumi ale lui Weierstrass care nu sunt alt ceva decât nişte sofisme ce îngrădesc ordinea unei accesări mai simpliste a deducţiilor filosofice a procesului de examinare a subiectului în cauză.
Prin urmare nu poate exista nici un paradox al lui Zenon dedus chipurile din imposibilitatea lui de a explica cum ar putea lua naştere astfel de traiectorii, pe când traiectoriile sunt o modalitate necesară Universului pentru a se avea aşa cum este şi prin care este (vezi mai sus). Ele apar intrinsec nu pentru că sunt necesare, dar sunt necesare pentru că se produc de la sine în interiorul Universului. Nicolae Sfetcu îşi propune ca faptul să fie rezolvat nu prin căutarea modului prin care au fost create traiectoriile, ci în modul în care părţile lor se relaţionează între ele după ce au fost deja formate (deci presupunând că pot fi formate).[8] Relaţionarea dintre părţi se face prin transferare (scurgere, adică prin transcendență, transcedentarea energiei potenţialului universal al lucrurilor în ceea ce au ele primordial – factorul subiectiv-obiectiv transmis în n numere de parţializări fragmentate, care asigură veşnicia Universului (vezi „Cum gândim rezervat platonician” de Petri Ababii).
Referințe
[1] Sfetcu, Nicolae (2023). Albert Einstein, Henri Bergson, timpul și paradoxul lui Zenon, în MultiMedia, 12 iulie 2023, https://www.telework.ro/ro/albert-einstein-henri-bergson-timpul-si-paradoxul-lui-zenon/
[2] Ibidem
[3][3] Ibidem
[4][4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem
[8] Ibidem
Lasă un răspuns