Home » Blog » Arhiva » Un personaj istoric controversat al anilor de cumpănă 1940: generalul de corp de armată Aurel Aldea

Un personaj istoric controversat al anilor de cumpănă 1940: generalul de corp de armată Aurel Aldea

Cunoasterea - Descarcă PDFPopescu, Alba Iulia Catrinel; Ungureanu, Laura (2024), Un personaj istoric controversat al anilor de cumpănă 1940: generalul de corp de armată Aurel Aldea, Cunoașterea Științifică, 3:4, 150-165, https://www.cunoasterea.ro/un-personaj-istoric-controversat-aurel-aldea/

 

A Controversial Historical Figure of the 1940s: Army Corps General Aurel Aldea

Abstract

Army Corps General Aurel Aldea was one of the most famous opponents of Marshal Ion Antonescu. Since 1942, General Aldea was part of the group involved in the overthrow of the Antonescu regime and the return of weapons to the allied forces. After the coup of August 23, 1944, General Aldea became, for a very short time, Minister of the Interior and, later, Commander of the General Command of the Territory. Placed in reserve by the Petru Groza government, in the fall of 1945 he established the central command of the National Resistance Movement, directed against the pro-Soviet regime in Bucharest. Arrested on May 27, 1946, he ended three years later, on October 17, 1949, in the Aiud Penitentiary. In other words, a controversial historical figure, emblematic of the turbulent times in which he lived. This article aims to present the biographical course of Army Corps General Aurel Aldea and offers an objective, analytical point of view on his actions. In this sense, the present work combined historical, documentary research with analysis and synthesis of information.

Keywords: Aurel Aldea, monarchy, government Petru Groza, Ion Antonescu, Aiud Penitentiary, plot, August 23, 1944

Rezumat

Generalul de corp de armată Aurel Aldea a fost unul dintre cei mai cunoscuți oponenți ai mareșalului Ion Antonescu. Încă din anul 1942, generalul Aldea a făcut parte din gruparea implicată în răsturnarea de la putere a regimului Antonescu și întoarcerea armelor de partea forțelor aliate. După lovitura de stat din 23 august 1944, generalul Aldea a devenit, pentru foarte scurt timp, ministru de interne și, mai apoi, comandant al Comandamentului General al Teritoriului. Trecut în rezervă de guvernul Petru Groza, în toamna anului 1945 a înființat comandamentul central al Mișcării Naționale de Rezistență, îndreptat împotrivă regimului pro-sovietic de la București. Arestat în 27 mai 1946, a sfârșit trei ani mai târziu, la 17 octombrie 1949, în Penitenciarul Aiud. Cu alte cuvinte, un personaj istoric controversat, emblematic pentru vremurile zbuciumate pe care le-a trăit. Articolul de față își propune să prezinte parcursul biografic al generalului de corp de armată Aurel Aldea și să ofere un punct de vedere obiectiv, analitic, asupra acțiunilor sale. În acest sens, lucrarea de față a combinat cercetarea istorică, documentară, cu analiza și sinteza informațiilor.

Cuvinte cheie: Aurel Aldea, monarhie, guvernul Petru Groza, Ion Antonescu, Penitenciarul Aiud, complot, 23 august 1944

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 3, Numărul 4, Decembrie 2024, pp. 150-165
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/un-personaj-istoric-controversat-aurel-aldea/
© 2024 Alba Iulia Catrinel POPESCU, Laura UNGUREANU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Un personaj istoric controversat al anilor de cumpănă 1940: generalul de corp de armată Aurel Aldea

Conf. univ. dr. Alba Iulia Catrinel POPESCU[1], Lt. col. dr. Laura UNGUREANU[2]

albapopescu1@gmail.com

[1] Universitatea Națională de Apărare „Carol I”

[2] Expert Ministerul Apărării Naționale

 

Motto: „N-am urmărit măriri, ascensiuni politice sau recompense naționale, ci numai binele Patriei și al coroanei. Dovada este că astăzi, în iunie 1946, nu posed o decorație, fotografii sau autograf din partea regelui Mihai pentru acțiunea din 23 august 1944. Ca situație politică sunt aruncat la coș, iar regimul de la 6 martie 1945 a găsit cu cale să mă scoată definitiv din cadrele active” – Aurel Aldea, declarație făcută în timpul anchetei premergătoare condamnării sale.

Introducere


Fig.
1: General de corp de armată Aurel Aldea[1]

Generalul de corp de armată Aurel Aldea (vezi fotografia din Fig.1) a fost un personaj istoric controversat, emblematic pentru vremurile zbuciumate pe care le-a trăit. Implicat în lovitura de stat din 23 august 1944, generalul Aldea a plătit cu viață greșeală de a se încrede în sprijinul monarhului pe care l-a servit mai presus de logică. Articolul de față își propune să prezinte parcursul biografic al generalului Aldea și să ofere un punct de vedere obiectiv, analitic, asupra acțiunilor sale. În acest sens, lucrarea de față a combinat cercetarea istorică, documentară, cu metodele analitice specifice geopoliticii.

Ascensiunea

Aurel Aldea s-a născut la data de 18 martie 1887, în capitala județului Olt, Slatina, în familia înstărită a căpitanului în rezervă Emanoil Aldea, veteran al Războiului de Independență (1877-1878)[2]. După absolvirea cursurilor Liceului „Radu Greceanu”, din localitatea natală, între anii 1906-1907 și-a continuat educația în cadrul Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu din Iaşi. Fiindu-i remarcate aptitudinile ostășești, în anul 1907 a fost trimis în Germania, la Școala Pregătitoare de Ofițeri din Hanovra și la Academia Militară Tehnică din Charlottenburg, ocazie cu care a efectuat și un  stagiu în cadrul Regimentului 23 Artilerie din Koblenz[3]. Întors în țară cu gradul de locotenent, între anii 1912-1913 a urmat cursurile Școlii Superioare de Război, unde și-a desăvârșit pregătirea de artilerist. În perioada celui de-al Doilea Război Balcanic (1913-1914), a fost numit locțiitor de comandant de baterie de artilerie iar, în perioada Primului Război Mondial, având deja gradul de căpitan, a luptat în calitate de comandant de baterie anti-aeriană în Dobrogea, la apărarea capitalei și pe frontul Mărăști – Mărășești – Oituz. Ca urmare a curajului dovedit în lupte, viitorul general Aldea a fost decorat și citat prin ordin de zi[4].

În anul 1921, avansat fiind la gradul de locotenent-colonel, s-a căsătorit cu Alexandrina Manolescu, descendenta unei familii boierești din Drăgănești – Olt[5]. Între anii 1921 și 1935 a fost numit pe rând şef de stat major al Diviziei 11 Infanterie şi al Corpului 1 Armată, comandant al Regimentului 23 Infanterie și comandant al Brigăzii 3 Artilerie. În anul 1938 a fost numit secretar general al Ministerului Înzestrării Armatei[6] și comandant al Diviziei 11 Infanterie, iar din aprilie 1939, comandant al Diviziei 4 Infanterie. În data de 8 iunie 1940 a fost înaintat la gradul de general de divizie.

Având un trai îndestulat și bucurându-se de o carieră înfloritoare, construită pe propriile merite, generalul Aldea a evitat cercurile politice ale vremii, în care se construiau „generalii de salon” și se confecționau așa-zise „cariere militare”. Mai mult, generalul era dezgustat de politicianismul veros care în mod iresponsabil pusese stăpânire pe țară, uitând că granițele României Mari erau intens contestate de iredentismul maghiar și revizionismul bulgar și sovietic. În acest sens, cum el însuși mărturisește, deși ar fi fost binevenit în lumea politică, a preferat să rămână înafara acesteia, scârbit fiind de „felul în care se face la noi în țară politica, plină de ură, cu presa care este plină de invective la adresa adversarilor, cu inexactități, calomnii”, la care se adăugau „lupta de clasă, bătăile, omorurile, lipsa unei libertăți de exprimare, scriere, asociație și în special a formării unui nou partid” de care se simțea atâta nevoie[7]. Cu toate acestea, îl aprecia pe Constantin Titel Petrescu (1888-1957), liderul Partidului Social-Democrat, pentru care avea „o simpatie deosebită, având idei politico-sociale foarte apropiate”. Afirmație surprinzătoare dacă este să ne amintim că era căsătorit cu o fiică de boieri pământeni, care îi adusese drept dota moșii însemnate în zona Drăgănești – Olt[8], dar cât se poate de firească, având în vedere faptul contextul consemnării ei, în stare de arest, în fața autorităților bolșevice[9]. Nu același lucru îl putea afirma despre alți lideri politici ai vremii, precum Iuliu Maniu (1873-1953), Constantin C. (Bebe) Brătianu (1887-1956) sau Gheorghe Tătărescu (1886-1957), cu care se întâlnise o dată sau de două ori în intervalul martie 1945-iunie 1946 și cu care nu avusese decât conversații din care să se documenteze „asupra orientării partidelor politice și a disensiunilor care știam că există în cele două vechi partide ale domnilor Maniu și Brătianu”. Partide mânate de dorința de a învinge cu orice preț, care timp de 15 ani au slăbit România prin interminabile „lupte sterile și orientări greșite” și au creat o stare de tensiune permanentă și dăunătoare. Evident, prima victimă a acestei stări de fapt a fost tineretul, împiedicat de dictatura regală și cea militară să se manifeste în plan politic și forțat „să se strecoare prin evenimentele care s-au scurs, să se ferească sau să greșească lucrând în Mișcarea Legionară[10].

Conflictul cu generalul Ion Antonescu

Dar, atitudinea sa rezervată față de  jocurile politice ale vremii s-a schimbat o dată cu venirea la putere a regimului Antonescu pe fondul dezastrului național din vara anului 1940, când România Mare a fost sfârtecată prin acțiunea concertată a Germaniei, Ungariei, Bulgariei și a URSS.

Aurel Aldea, pe atunci general de divizie, a fost desemnat să conducă delegația română pentru reglementarea problemelor legate de evacuarea populației civile și retragerea instituțiilor românești din Basarabia, Bugeac și Bucovina de nord, teritorii românești vizate de Ultimatumul Sovietic din 26 iunie 1940.  După negocieri dificile cu agresorul sovietic, Aldea a obținut „prelungirea termenului de evacuare cu 24 de ore și definirea generală a cadrului unei convenții privind repatrierea familiilor ofițerilor și subofițerilor activi, a funcționarilor de stat și a familiilor acestora, a cetățenilor români care doreau să se evacueze, precum și pentru trecerea în Basarabia și Bucovina de Nord a soldaților originari din aceste provincii românești[11]. De asemenea a cerut evacuarea depozitelor românești și a valorilor și arhivelor instituțiilor de stat situate la est de Prut, protestând totodată față de dezarmarea unităților române și capturarea militarilor izolați de către trupele sovietice.  Conform unui raport emis în 26 noiembrie 1940 de către Direcția Politică a Ministerului Afacerilor Străine, comisia condusă de generalul Aurel Aldea în perioada 28 iunie – 31 octombrie 1940 reușise „1. Repatrierea a 13750 de persoane, între care aproape totalitatea ofițerilor și obținerea aprobării pentru repatrierea tuturor persoanelor cerute pe tabelele delegațiunii noastre; 2. Păstrarea în patrimoniul statului a unui material rulant în valoare de circa 1 miliard 250 milioane lei; 3. Obținerea și aducerea în țară a materialului și depozitelor aparținând armatei române, în valoare de 1 miliard 500 milioane lei[12]. Succes care l-a recomandat, după rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, pentru misiunea de a cerceta activitatea foștilor miniștrii legionari. Ancheta s-a finalizat cu un raport însumând 320 de pagini, pe care l-a înaintat Ministerului de Război, și cu un alt raport, confidențial, adresat generalului (pe atunci) Ion Antonescu (1882-1946), pe care l-a acuzat că „este vinovat de rebeliunea legionară din cauza slăbiciunii cu care i-a condus. N-a controlat completarea cadrelor. N-a urmărit înarmarea lor. N-a pedepsit crimele lor. N-a putut înlocui pe prefectul Poliției Capitalei și pe Directorul General al Siguranței. N-a controlat activitatea miniștrilor legionari. N-a înfrânt abuzurile. A avut slăbiciunea să se tocmească cu Sima și să-i admită guvern legionar 100%, mai puțin Președinția”[13]. Totodată, i-a cerut generalului Antonescu să îl disculpe pe ministrul de interne legionar, generalul de divizie Constantin Petrovicescu (1883-1949), de acuzațiile privind „pregătirea și participarea la rebeliune” și să îi trimită la judecata instanțelor civile pe ceilalți inculpați.

Rezultatul acestui demers l-a constituit trecerea sa în rezervă din oficiu, la data de 30 iulie 1941, prin Decretul-lege nr. 2184.

Complotul împotriva mareșalului Ion Antonescu

Răspunsul în forță al viitorului mareșal Antonescu, i-a amplificat generalului de divizie Aldea aversiunea față de acesta. Pe acest fond, la începutul anului 1942, Aldea împreună cu generalul de corp de armată Ioan Mihail Racoviță (1889-1954), comandantului Armatei a 4-a, și cu generalul Constantin Nicolescu (1887-1972), comandantul militar al Bucureștiului, au configurat un plan pentru „răsturnarea regimului Antonescu și alipirea la Națiunile Unite”. Grupul complotiștilor s-a extins mai apoi prin cooptarea lui Constantin Vișoianu (1897-1994), diplomat apropiat de politicianul țărănist Iuliu Maniu (1873-1953) și de Casa Regală, a generalului Gheorghe Potopeanu (1889-1966), comandantul Diviziei 1 Grăniceri, și a industriașului Ioan Mocioni-Stârcea (1909-1992), secretarul particular al regelui Mihai I (1909-1992) și mareșal al Curții Regale. Cu ocazia unei întâlniri din vara anului 1942, își amintește Aldea, Stârcea le-a transmis complotiștilor că majestatea sa „este de acord cu o mișcare care să se producă în țară, armata fiind departe de frontieră, pentru ca majestatea sa să arbitreze și să schimbe guvernul[14]. Mai rămânea de stabilit data acțiunii.

Este important de remarcat faptul că rădăcinile complotului care avea să ducă la evenimentele din 23 august 1944 datează de la începutul anului 1942, în plină ofensivă germană, când soarta războiului era departe de a fi fost tranșată. Aspect care chestionează motivațiile patriotice ale complotiștilor preocupați de salvarea țării dintr-o catastrofă militară și geopolitică, dar aduce în prim plan motivațiile personale ale acestora, generate de antipatia față de mareșalul Antonescu. Ulterior însă, mai ales după 1943, motivațiile celorlalți militari care s-au alăturat nucleului constituit de Aldea, Racoviță și Nicolescu, aveau să se îndrepte mai curând spre nevoia ieșirii din impasul geopolitic generat de declinul militar tot mai vizibil al Germaniei.

În contextul invaziei aliaților în Sicilia și al crizei politice din iulie – august 1943, când Regele Victor Emanuel al III-lea (1869-1947) l-a revocat pe Benito Mussolini (1883-1945) din funcția de șef al guvernului și l-a plasat în arest, Racoviță și Potopeanu l-au vizitat pe Aldea la conacul său din Drăgănești-Olt, cerându-i să devină un „Pietro Badoglio[15] al României”, care împreună cu generali viitori demisionari de la comanda marilor unități „să îl oblige pe Antonescu să înceteze războiul[16].  Dar Aldea a preferat să amâne lovitura de stat pentru un context și mai favorabil, care a apărut în anul următor, pe fondul marii ofensive sovietice și al debarcării trupelor aliate în Normandia (5/6 iunie). La sfârșitul lunii iulie 1944, Aldea l-a primit la conac pe colonelul Emilian Ionescu, aghiotantul regelui, care i-a transmis următorul mesaj: „domnule general, veniți la București fiindcă lucrurile s-au încurcat de tot. S-a constituit un bloc politic în care șefii partidelor nu se înțeleg. Domnul general Sănătescu este plictisit. Toată nădejdea este în dumneavoastră”[17]. Era vorba despre Blocul Național Democrat, creat în 20 iunie 1944 la inițiativa Partidului Comunist Român, care avea ca principal obiectiv politic răsturnarea regimului Antonescu și încetarea războiului cu URSS și aliații săi. Din această platformă politică mai făceau parte și bine-cunoscuții jucători ai catastrofalei vieți politice românești interbelice, respectiv Partidul Național Țărănesc, condus de veșnicul avid de putere Iuliu Maniu, Partidul Social Democrat Român, condus de Constantin Titel Petrescu și Partidul Național Liberal, condus de Bebe Brătianu. O alianță politică împotriva firii, care a sfârșit imediat ce și-a atins obiectivul. Doar că, de data aceasta, câștigători au fost doar comuniștii, care au fost legitimați în ochii opiniei publice prin asocierea cu partide cu mare autoritate politică. În timp ce liderii partidelor istorice, care au sperat că prin această manevră să își stabilească punți de comunicare și influență cu liderii comuniști, au pierdut pe toate planurile, inclusiv propriile vieți.

Reîntors în capitală, Aldea a luat legătura cu reprezentanții grupării care avea să orchestreze lovitura de stat, începând cu Grigore Niculescu Buzești (1908-1949), principalul om de legătură dintre Iuliu Maniu și regele Mihai, și continuând cu generalul Iosif Teodorescu (1885-1961), colonelul Dumitru Dămăceanu (1896-1978), care ținea o legătură strânsă cu liderul comunist Emil Bodnăraș (1904-1976), locotenent colonelul Nicolae Cristea, maiorii Ion Vițeleanu și Dumitru Rasoviceanu[18] și alții. În acest context, Aldea și-a exprimat disponibilitatea de a lua legătura cu sovieticii și a le furniza harta cu poziția trupelor românești și germane și data deschiderii programate a frontului. Urma să își îndeplinească misiunea cu sprijinul lui Racoviță, care i-ar fi pus la dispoziție un avion Storch, dar într-un final transmiterea pozițiilor românești către sovietici avea să o facă Bodnăraș, iar în 20 august 1944 avea să înceapă ofensiva „Iași – Chișinău”, a fronturilor 2 și 3 ucrainene[19]. Este foarte interesantă frustrarea pe care a simțit-o față de opoziția generalului de divizie Ilie Crețulescu (1892-1971) de a trăda pozițiile militarilor români inamicului sovietic, fapt care a condus la anularea misiunii sale. Nemulțumire declarată chiar de Aldea, care nota că refuzul generalului Crețulescu față de un astfel de asemenea act fusese apreciat de majestatea sa ca o „derobare de la o datorie patriotică[20].

Există o întreagă literatură istorică referitoare la evenimentele din dimineața zilei de 20 august 1944 și rolul jucat de generalul Racoviță în accelerarea invaziei trupelor sovietice în Moldova. Mai exact, complotiștii, cu aprobarea Casei Regale, au decis ca segmentul de front denumit conspirativ „Poarta Iaşilor” să fie deschis din punct de vedere militar trupelor sovietice pentru a induce haos și a forța căderea regimului Antonescu. Este vorba despre segmentul de front cu lărgimea de 25 km situat la nord de Iaşi, între Erbiceni şi Rediu Mitropoliei, aflat în continuarea liniei de fortificaţii Focşani-Nămoloasa-Galaţi, care dacă ar fi fost apărat cum se cuvine, ar fi permis retragerea controlată a trupelor românești și limitarea pierderilor. Gestul deschiderii „Porții Iașilor” de către generalul Racoviță a dezorganizat frontul, în cursul amiezii zilei de 20 august sovieticii intrând în Iași, înainte ca civilii și militarii să se poată retrage și, foarte important, înainte ca să existe un acord de armistițiu semnat cu monarhul României. Rezultatul a fost că, până la data semnării acestui armistițiu, în 12 septembrie 1944, armata sovietică s-a comportat ca o armată de ocupație, care a capturat circa 175000 de militari români și a jefuit, ucis, violat populația civilă. Căderea fulgerătoare a frontului germano-român din Moldova a zădărnicit organizarea apărării pe linia de fortificații, astfel că în ziua de 23 august 1944, orele 13.00, trupele sovietice se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangărzile sovietice erau la linia de fortificaţii[21].

În aceste condiții, după o întâlnire cu generalul în rezervă Nicolae Rădescu (1874-1953), care i-a cerut să aleagă între portofoliile agriculturii și internelor în viitorul guvern pe care avea să-l prezideze după succesul loviturii de stat, Aldea este convocat la Palat, unde are o întrevedere cu regele Mihai și cu mareșalul Palatului, generalul Constantin Sănătescu (1885-1947). Cu această ocazie au fost discutate detaliile finale ale loviturii de stat, Aldea susținând cu înverșunare arestarea mareșalului care, spunea el, înjosise și nesocotise regalitatea: „din considerațiunile făcute de noi, rezultă că mareșalul putea:

  1. a) Să prezinte demisia guvernului, în acest caz, se primea demisia, fără a se trece la arestare.
  2. b) Să comunice că s-a decis să lupte mai departe. Consecința era arestarea imediată și formarea unui nou guvern, care să ceară armistițiu.
  3. c) Să arate hotărârea de a încheia armistițiul cu Aliații. Pentru acest caz, mareșalul trebuia să arate ce pregătiri politice făcuse anterior, pentru a avea siguranță că armistițiul se primește și se încheie în bune condițiuni. O incompletă pregătire trebuia urmată de arestare. O ofertă pentru armistițiu din partea regelui și a noului guvern avea să fie altfel primită de Aliați. Se scontau condiții mai avantajoase. În plus, autoritatea regelui de a ordona întoarcerea armelor contra germanilor nu putea fi egalată de autoritatea mareșalului, care n-ar fi putut da acest ordin. La toate acestea se mai adaugă entuziasmul întregii țări care scapă de un regim dictatorial. Dragostea de rege avea să iasă sporită, iar regalitatea întărită, după ce atâția ani fusese înjosită și nesocotită. Toți cei ce așteptam alături de rege eram de acord asupra considerațiunilor și hotărârilor luate[22]. Mai mult, precum reiese din declarațiile sale, din ordinul regelui Mihai I, Aldea este participant activ la arestarea lui Ion și Mihai Antonescu în incinta palatului regal și la predarea acestora sovieticilor: „Antoneștii sunt conduși afară din salon și îndreptați spre fundul sălii, care despărțea salonul de camera unde ne găseam noi și unde venise și regele. […] Regele este foarte emoționat. Deodată își face intrarea Sănătescu. Parul vâlvoi, mâinile în buzunare. Este furios. Se adresează regelui: bine majestate, pentru ce i-ați arestat? Nu puteați să mă întrebați și pe mine? De ce să nu-i lăsăm pe ei să încheie armistițiul, dacă s-au oferit singuri? Și după o mică pauză: eu mă duc să le dau drumul și să le spun că a fost un mal-entendu. N-am mai răbdat. L-am apostrofat cu cuvintele: bine Sănătescule, ce, nu-ți dai socoteala? Aici este vorba de tine și de mine sau de rege și de Țară? Suntem obligați să mergem până la sfârșit pentru a face să reușească lovitura. Mi-a răspuns: faceți ce știți! Nu așa! Am replicat: mergem dincolo la birou și luăm toate măsurile ca să nu fim contracarați. […] Târziu noaptea, prin grija d-lui Bodnăraș au fost ridicați cei cinci arestați din Palatul Regal: mareșalul Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Pantazi, generalul Piki Vasiliu și colonelul Elefterescu și transportați într-o casă bine păzită, din cartierul Vatra Luminoasă. De aici, aveau să fie ridicați mai târziu de un general sovietic. A trebuit să-i predau personal[23].

Declinul

După succesul loviturii de stat, Aurel Aldea a fost rechemat în activitate la 1 septembrie 1944[24]. Participarea sa activă la  orchestrarea loviturii de stat i-a fost recompensată de noii guvernanți cu gradul de general de corp de armată, obținut la data de 9 septembrie 1944[25], și cu funcția de Ministru de Interne[26]. A avut un ministeriat foarte scurt, pentru că la 4 noiembrie 1944, în urma înlocuirii primului cu cel de-al doilea guvern Sănătescu, a pierdut portofoliul internelor, obținând în schimb funcția de comandant al Comandamentului General al Teritoriului. Precum reiese din propriile declarații, dupa 23 august 1944, coabitarea celor patru partide ale Blocului Național Democrat devenise foarte tensionată, el însuși fiind atacat în oficinele de presă bolșevice pentru măsurile instituite împotriva comuniștilor care încercau să acapareze prin forță sediile primăriilor și prefecturilor. Astfel, spune Aldea, „Blocul Democratic pe care trebuia să-l ajut să se consolideze, guvernul de generali, era o alcătuire șubredă, cu mari fisuri, cu ideologii diferite, un fel de hidră cu 4 capete, în care nemulțumirile, resentimentele și chiar ura erau evidente. Știam mai dinainte că nu se vor înțelege cele 4 partide, cum nu se înțeleseseră nici din aprilie până în august. Am pornit totuși cu destul curaj la noua mea misiune, hotărât să nu mă amestec în politica partidelor, dar să păstrez intactă liniștea, ordinea și autoritatea de stat[27].

După alte patru luni a fost trecut definitiv în rezervă, prin Decretul nr. 860 din 24 martie 1945, emis de guvernul Petru Groza, în baza Legii nr. 166 privind „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare[28]. Dacă în perioada regimului Antonescu protecția regală i-a facilitat activitatea subversivă, nu același lucru s-a întâmplat după martie 1945. La scurt timp de la învestitura guvernului Petru Groza încep fricțiunile dintre comuniști și celelalte partide, tensiuni soldate cu încercarea de demitere a guvernului de către rege. Căzut deja în dizgrația noilor autorități și încercând să se facă iarăși util suveranului, în toamna anului 1945, generalul Aldea a înființat un comandament central al Mișcării Naționale de Rezistență, care reunea organizații precum Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu și Grupul de Rezistență Sinaia: „din nețărmurită și dezinteresată dragoste pentru rege și Țară, m-am hotărât să mișc tot ce este regalist și poate sari în ajutorul regelui în cazul când ar fi atacat. A încolțit ideea unei organizații de rezistență în București în scopul exclusiv arătat mai sus [29]. Mișcare de gherilă armată care fusese planificată de Marele Stat Major în perioada regimului Antonescu.

În cursul unei întrevederi de circa o oră cu regele Mihai I, în Duminica Floriilor, Aldea i-a prezentat acestuia schița adăpostului unde ar putea fi evacuat în cazul în care viața i-ar fi fost pusă în primejdie, i-a vorbit despre organizația „Haiducii lui Avram Iancu” și i-a oferit câteva detalii referitoare la „planul rezistenței în munți”. Întâmplător sau nu, la scurt timp de la acea întâlnire,  în 27 mai 1946 a fost arestat sub acuzația de complot „întru distrugerea unității statului român, de răzvrătire și insurecție armată, de procurarea de documente publice interesând ordinea în stat” și a fost condamnat prin Decizia nr. 2 din 18 noiembrie 1946, la muncă silnică pe viață pentru „complotare împotriva statului”.[30] În același proces au mai fost judecați și condamnați la ani grei de închisoare alți 90 de militari precum generalul de corp de armată Nicolae Rădescu (1874-1953), generalul de brigadă Constantin Eftimiu (1893-1950) și amiralul Horia Măcellariu (1894-1989).

Toate aceste condamnări au fost avizate de regele Mihai I, care nu a intervenit nici în acest caz concret și nici în alte cazuri în care autoritatea sa de suveran i-ar fi putut salva de la moarte sigură pe unii lideri politici sau militari. Aspect care indică existența unui calcul de putere al suveranului, hotărât să își mențină conviețuirea cu sovieticii și gata să sacrifice pe altarul regalității orice amenințare la adresa acestui interes, orice spirit înfierbântat și lipsit de luciditatea unei cunoașteri aprofundate a noului context geopolitic. Pe cale de consecință, nu este exclus ca mărturisirea lui Aldea din Duminica Floriilor să fi fost ultima sa greșeală.

În aprilie 1947, în plină regalitate, a fost mutat la Penitenciarul Aiud și i s-a comutat pedeapsa la temniță grea pe viață. În data de 17 octombrie 1949, fostul general de corp de armată Aurel Aldea a decedat în Penitenciarul Aiud, la vârsta de 62 de ani. Aceeași soartă a avut-o și partenerul său, generalul Ioan Mihail Racoviță, care după ce timp de două săptămâni, între 23 august 1944 și 5 noiembrie 1944, ocupase funcția de Ministru al Apărării[31], a murit în 28 iunie 1954 în Penitenciarul Sighet.

Parcurgând biografia generalului Aldea rămân în discuție câteva întrebări: Ce a fost Aurel Aldea, erou sau trădător? Ce fost Aldea, un veleitar avid de funcții și de medalii sau un martir care a îmbrăcat „cămașa morții”? Cât au contat ura personală față de Antonescu și grija față de țară în decizia sa de a transmite sovieticilor date sensibile privind pozițiile trupelor românești? Cât a fost „iubire” față de rege și cât a fost interesul personal de a reveni în prim plan și a se face util acestuia în decizia de a înființa Mișcarea națională de rezistență? Care a fost impactul judiciar al „spovedaniei” din Duminica Floriilor asupra tuturor organizațiilor implicate în Mișcare? Este Aldea, prin încrederea sa oarbă, groparul acestei Mișcări? Cât de bine cunoștea și înțelegea Aldea legitățile geopolitice ale vremurilor pe care le-a trăit? Este Aldea o victimă a unor vremuri vitrege?

Întrebări care se transformă în tot atâtea subiecte de meditație.

Bibliografie

  1. Brezoiu M., Dotarea și înzestrarea armatei române la începutul celui de-al doilea război mondial, https://www.armyacademy.ro/reviste/1_2001/g_14.html;
  2. Duțu A., Generalul Aurel Aldea, https://alesandrudutu.wordpress.com/2018/12/17/generalul-aurel-aldea/;
  3. Duțu A., Dobre F., Drama generalilor români (1944-1964), Editura Enciclopedică, București, 1997;
  4. Roșulescu V., Un rege care şi-a trădat ţara, https://ro.scribd.com/doc/309140335/Mihai-I-Un-rege-care-si-a-tradat-tara;
  5. Secașiu C., Generalul AUREL ALDEA „Acesta este adevărul”- Document din arhivele Securității –, “Revista 22″, https://web.archive.org/web/20120427003813/http://calincis.go.ro/Istorie/23Aug.htm#aldea;
  6. Vișan-Miu T., Planul apărării militare a capitalei la 23 august, în memoriile generalului Dumitru Dămăceanu, „Revista de istorie militară”, 2023, https://www.academia.edu/114921554/Planul_ap%C4%83r%C4%83rii_militare_a_capitalei_la_23_august_%C3%AEn_memoriile_generalului_Dumitru_D%C4%83m%C4%83ceanu;
  7. ***, AMPRENTE 23 03 2024 DRAMA GENERALULUI AUREL ALDEA, https://www.youtube.com/watch?v=PeZ27GE_A_w;
  8. ***, Arh M.Ap.N., fond 333, dosar nr. 706, S.R.I., F.P. 6 192;
  9. ***, Decretul regal nr. 860 din 24 martie 1945 pentru treceri în pozițiunea de rezervă, publicat în Monitorul oficial, anul CXIII, nr. 70 din 26 martie 1945, partea I-a;
  10. ***, Decretul regal nr. 1.650 din 1 septembrie 1944 referitor la generali reintegrați în drepturi, publicat în Monitorul oficial, anul CXII, nr. 205 din 6 septembrie 1944, partea I-a;
  11. ***, Decretul regal nr. 1.628 din 1 septembrie 1944 pentru numiri de miniștri secretari de stat, publicat în Monitorul oficial, anul CXII, nr. 202 din 2 septembrie 1944, partea I-a;
  12. ***, Decretul regal nr. 1.675 din 9 septembrie 1944 pentru înălțări în grad, publicat în Monitorul oficial, anul CXII, nr. 212 din 14 septembrie 1944, partea I-a.

Note

[1] Alexandru Duțu, Generalul Aurel Aldeahttps://alesandrudutu.wordpress.com/2018/12/17/generalul-aurel-aldea/, accesat la data de 22.07.2024.

[2] AMPRENTE 23 03 2024 DRAMA GENERALULUI AUREL ALDEA, https://www.youtube.com/watch?v=PeZ27GE_A_w, accesat la data de 11.07.2024.

[3] Ibidem.

[4] Alexandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 22.

[5] ***, AMPRENTE 23 03 2024 DRAMA GENERALULUI AUREL ALDEA, op.cit.

[6] Miron Brezoiu, Dotarea și înzestrarea armatei române la începutul celui de-al doilea război mondial, https://www.armyacademy.ro/reviste/1_2001/g_14.html, accesat la data de 07.07.2024.

[7] Alexandru Duțu, Florica Dobre, op.cit., p. 22.

[8] ***, AMPRENTE 23 03 2024 DRAMA GENERALULUI AUREL ALDEA, op.cit.

[9] ***, Arh M.Ap.N., fond 333, dosar nr. 706, Arh. S.R.I., F.P. 6 192, apud. Alexandru Duțu, Florica Dobre, op.cit., p. 33.

[10] Ibidem., p. 23.

[11] Ibidem., p. 23.

[12] Ibidem., p. 23.

[13] Ibidem., p. 24.

[14] Ibidem., p. 24.

[15] Pietro Badoglio (1871-1956), primul duce de Addis Abeba, primul marchiz de Sabotino,comandant al trupelor italiene în timpul celui de-al Doilea Război Italo-Abisinian. Devenit prim-ministru după ce regele l-a înlăturat de la guvernare pe Mussolini, Badoglio a semnat armistițiul cu Aliații.

[16] Ibidem., p. 25.

[17] Ibidem., p. 25.

[18] Tudor Vișan-Miu, Planul apărării militare a capitalei la 23 august, în memoriile generalului Dumitru Dămăceanu, „Revista de istorie militară”,  2023, https://www.academia.edu/114921554/Planul_ap%C4%83r%C4%83rii_militare_a_capitalei_la_23_august_%C3%AEn_memoriile_generalului_Dumitru_D%C4%83m%C4%83ceanu, accesat la data de 09.07.2024.

[19] Alexandru Duțu, Florica Dobre, op.cit., p. 25.

[20] Ibidem., p. 26.

[21] Vladimir Roșulescu, Un rege care şi-a trădat ţara, https://ro.scribd.com/doc/309140335/Mihai-I-Un-rege-care-si-a-tradat-tara, accesat la data de 09.07.2024.

[22] Claudiu Secașiu, Generalul AUREL ALDEA „Acesta este adevărul”- Document din arhivele Securității -, “Revista 22”, https://web.archive.org/web/20120427003813/http://calincis.go.ro/Istorie/23Aug.htm#aldea, accesat la data de 07.07.2024.

[23] Ibidem.

[24] ***, Decretul regal nr. 1.650 din 1 septembrie 1944 referitor la generali reintegrați în drepturi, publicat în Monitorul oficial, anul CXII, nr. 205 din 6 septembrie 1944, partea I-a, p. 6.248.

[25] ***, Decretul regal nr. 1.675 din 9 septembrie 1944 pentru înălțări în grad, publicat în Monitorul oficial, anul CXII, nr. 212 din 14 septembrie 1944, partea I-a, p. 6.310.

[26] ***, Decretul regal nr. 1.628 din 1 septembrie 1944 pentru numiri de miniștri secretari de stat, publicat în Monitorul oficial, anul CXII, nr. 202 din 2 septembrie 1944, partea I-a, p. 6.232.

[27] Alexandru Duțu, Florica Dobre, op.cit., p. 29.

[28] ***, Decretul regal nr. 860 din 24 martie 1945 pentru treceri în pozițiunea de rezervă, publicat în Monitorul oficial, anul CXIII, nr. 70 din 26 martie 1945, partea I-a, p. 2.259.

[29] Alexandru Duțu, Florica Dobre, op.cit., p. 31.

[30] Ibidem, p.21.

[31] ***, Decretul regal nr. 1.628, op.cit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *