Știința schimbărilor climatice

Schimbările climatice reprezintă una dintre cele mai presante provocări cu care se confruntă planeta noastră astăzi. Știința schimbărilor climatice este un domeniu multidisciplinar care studiază modelele și variațiile pe termen lung ale climei Pământului și factorii care le influențează. Acesta își propune să înțeleagă mecanismele care conduc schimbările climatice, impactul acestora și strategiile potențiale de atenuare și adaptare. Astăzi, modelele computerizate complexe care reprezintă o gamă largă de procese ale sistemelor climatice reprezintă un pilon al cercetării climatice.

Cunoașterea științifică – Metodologii

Socrate a practicat dialectica pentru obținerea cunoașterii, prin metoda dialogului oral, ceea ce el numea arta „nașterii sufletelor”. La Platon, dialectica era un tip de cunoaștere cu rol ontologic și metafizic, la care se ajunge prin confruntarea mai multor poziții pentru a depăși opinia (doxa), o deplasare din lumea aparențelor (sau a „sensibilului”) către cunoașterea intelectuală (sau „inteligibilul”) până la primele principii.

Pentru ca o descriere, declarație sau afirmație să fie cunoaștere, trebuie ca aceasta să fie o credință, să fie adevărată, și să fie justificată. O declarație de credință este o expresie a credinței în cineva sau ceva. Credința trebuie să fie adevărată pentru a fi cunoaștere. Definiția cunoașterii ca o credință adevărată justificată a fost acceptată pe scară largă până în 1960, când filosoful american Edmund Gettier a provocat discuții majore pe scară largă. Cunoașterea științifică se bazează pe colectarea probelor observabile și măsurabile supuse unor principii specifice de raționament și de experimentare.

În ciuda criticilor teoriei falsificabilității propuse de Karl Popper pentru demarcarea între știință și ne-știință, în principal pseudoștiință, acest criteriu este încă foarte util, și perfect valabil după perfecționarea lui de către Popper și adepții lui.

Metodologia programelor de cercetare științifică a lui Imre Lakatos este o revizuire radicală a criteriului de demarcație al lui Popper între știință și neștiință, conducând la o teorie nouă a cunoașterii științifice.

În lucrare prezint propunerea mea de extindere a metodologiei lui Lakatos cu doi noi termeni, programe bifurcate și programe unificatoare, cu caracteristicile lor specifice.

Limite ale cunoașterii în cuvânt, logică, matematică și teorii

Pentru a cunoaște și înțelege, fie și parțial, acest Univers, deci realitatea înconjurătoare, oamenii nu se pot baza decât pe simțurile lor, limitate biologic, prelungite cu instrumente limitate din punct de vedere cultural și tehnic, ca și pe mintea lor, care este departe de a fi perfectă și care folosește mai ales cuvinte, operații matematice și logice sau teorii, toate limitate din punct de vedere cultural.

Viitorul științei – Știința științelor

Sfetcu, Nicolae (2022), Viitorul științei – Știința științelor, Cunoașterea Științifică, 1:2, 3-10, DOI: 10.58679/CS23812, https://www.cunoasterea.ro/viitorul-stiintei-stiinta-stiintelor/   Rezumat Cum va arăta știința în viitorul apropiat? În primul rând, foarte strâns cuplată cu, dependentă chiar de, tehnologie. În al doilea rând, trei factori își vor pune amprenta puternic pe evoluția științei și tehnologiei; globalizarea, încălzirea globală, și acutizarea conflictelor la nivel de națiuni. O perioadă de acumulare în știință, fără salturi calitative spectaculoase în științele naturii și cele formale, dar cu o … Citeşte mai mult

Cuvânt introductiv pentru (și despre) „Cunoașterea Științifică”

Salutăm cu multă bucurie toți cititorii noii reviste Cunoașterea Științifică, redactată de Dl. Sfetcu, autor a numeroase lucrări publicate în acest domeniu controversial, încă, al ontologiei și epistemologiei științifice!

În calitate de membru a bordului științific al jurnalului, îmi voi permite (cu amabila accepțiune a Dlui Sfetcu și a Dumneavoastră, dragi cititori) să extind în câteva articole pe care le voi supune publicării în viitor, concepția general acceptată în literatura științifică de tip materialist, către orizonturi noi ce răsar în ultima vreme, ca rezultat al acceptării din ce în ce mai largi a unei orientări de tip post-materialist în rândurile multor savanți proeminenți contemporani. Cunoașterea științifică e o funcție a psihicului uman, a conștiinței de sine. Pentru a defini acest termen în mod inechivoc, va trebui în primul rând să abordăm analitic conștiința umană ca atare, un subiect mult controversat, și pe drept.

Cunoașterea

Greu de spus ce este cunoașterea. Cu cât se discută mai mult asupra acestui concept, cu atât mai multe sunt opiniile divergente. Epistemologia este teoria cunoașterii, iar una dintre întrebările caracteristice epistemologiei se referă la ce au în comun toate nenumăratele tipuri de cunoștințe pe care ni le atribuim. O distincție majoră între diferitele tipuri de cunoaștere este cunoașterea descriptivă, declarativă sau propozițională (care necesită un grad mai mare de sofisticare intelectuală din partea celui care caută cunoașterea) și cunoașterea cunoștințelor sau a abilităților. Pentru ca o descriere, declarație sau afirmație să fie cunoaștere, trebuie ca aceasta să fie o credință, să fie adevărată, și să fie justificată. O declarație de credință este o expresie a credinței în cineva sau ceva. Credința trebuie să fie adevărată pentru a fi cunoaștere. Platon, în Gorgias, susține că credința este cel mai frecvent invocat purtător de adevăr. În multe dintre dialogurile lui Platon, precum Menon și, în special, Theaitetos, Socrate consideră cunoașterea ca fiind credința adevărată explicată sau definită într-un fel. Justificarea credinței implică un motiv bun pentru a face acest lucru. Definiția cunoașterii ca o credință adevărată justificată a fost acceptată pe scară largă până în 1960, când filosoful american Edmund Gettier a provocat discuții majore pe scară largă.

Articolele fără specificarea altei licențe CC au licența CC BY-NC-ND.