„Cazul Eminescu” constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiinţelor prin intermediul aşa-numiţilor „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experţi” cu metehne de critici sau cu pretenţii de istorici. În istoria modernă a României, „cazul Eminescu” este primul exemplu tipic al modului în care pana unui patriot şi gazetar autentic poate fi frântă de către forţe oculte, iar un geniu naţional poate fi pus în cămaşă de forţă de către o putere politică violentă. Prin eliminarea lui Eminescu din viaţa publică a fost comis un asasinat moral şi politic, asociat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, şovin etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au urmărit ca Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet epuizat intelectual, cu toate că principala sa activitate, considerată „periculoasă”, a fost cea de ziarist şi de Înainte-Mergător pe calea făuririi României Mari. La mistificarea adevărului despre motivul înlăturării lui Eminescu din viaţa publică au participat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv, forţe interne şi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurile naţionale, publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate el fiind prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în momentul 1883. „Ediţia Maiorescu” a poeziilor sale a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă mai „lucrează”.
