Amza, Adelina Mariana (2026), Comunitatea Eibenthal, Cunoașterea Științifică, 5:1, 111-118, https://www.cunoasterea.ro/comunitatea-eibenthal/

 

Eibenthal Community

Abstract

Eibenthal, called Tisafa in Hungarian and Jevental in Czech, is a Czech village located at 540-600 m altitude, on the valley of the Tisovița stream, about 7 km from the road connecting Moldova Nouă to Orșova (called, in the past, Szekeny’s road), and 38 km from the city of Orșova. Today it belongs to the commune of Dubova (Mehedinți county). The name of the village comes from the German language: Eibe – tisa, plural: Eiben; thal – valley, so Eibenthal means the Tisă Valley (in Czech Tisove Udoli).

Keywords: Eibenthal, Tisafa, Jevental, Tisovița, Dubova, Mehedinți County, Tisa Valley

Rezumat

Eibenthal, numită în limba maghiară Tisafa, iar în limba cehă Jevental, este o localitate cehă așezată la 540-600 m altitudine, pe valea pârâului Tisovița, la circa 7 km distanță de drumul care leagă Moldova Nouă de Orșova (numit, în trecut, drumul lui Szekeny), și la 38 km distanță de orașul Orșova. Astăzi aparține de comuna Dubova  (jud. Mehedinți). Denumirea localității provine din limba germană: Eibe – tisă, plural: Eiben; thal – vale deci Eibenthal înseamnă Valea Tisei (în limba cehă Tisove Udoli).

Cuvinte cheie: Eibenthal, Tisafa, Jevental, Tisovița, Dubova, județul Mehedinți, Valea Tisei

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 5, Numărul 1, Martie 2026, pp. 111-118
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/comunitatea-eibenthal/
© 2026 Adelina Mariana AMZA. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Comunitatea Eibenthal

Adelina Mariana AMZA[1]
adelina_amza@yahoo.com

[1] Doctorand, Universitatea din Craiova, Facultatea de litere, Școala doctorală ”alexandru piru”, domeniul filologie

 

1 Repere istorico-geografice

Eibenthal, numită în limba maghiară Tisafa, iar în limba cehă Jevental, este o localitate cehă așezată la 540-600 m altitudine, pe valea pârâului Tisovița, la circa 7 km distanță de drumul care leagă Moldova Nouă de Orșova (numit, în trecut, drumul lui Szekeny), și la 38 km distanță de orașul Orșova. Astăzi aparține de comuna Dubova  (jud. Mehedinți). Denumirea localității provine din limba germană: Eibe – tisă, plural: Eiben; thal – vale deci Eibenthal înseamnă Valea Tisei (în limba cehă Tisove Udoli).

Coloniștii au fost aduși din mai multe localități din Cehia din zona Plzen, Pȓibramskả și Kladensko.”^[1]

Din punct de vedere istoric, se spune că cehii din Eibenthal au fost aduși în România de către responsabilul de păduri de atunci, Magiarly. Acesta i-a ademenit în România sub pretextul unei vieți mai bune, dar la fel cum s-a întâmplat și cu cehii veniți în primul val de colonizare, când au ajuns aici, nu au găsit decât pădure, iar primele acoperișuri pe care le-au avut deasupra capului, au fost tocmai plutele pe care au venit.

Promisiunile făcute de autoritățile austro-ungare erau la acea vreme foarte tentante pentru locuitorii Cehiei, mai ales pentru familiile sărace.

Acestea vizau:

– asigurarea transportului coloniștilor cu bacuri (poduri plutitoare) pe Dunăre din Viena, având în vedere drumul lung, obositor și costisitor;

– asigurarea sprijinului bănesc 3-6 creițari pe fiecare cap de om, în fiecare zi, pe parcursul întregului voiaj;

– scutirea timp de 10 ani de armata obligatorie, în condițiile în care stagiul militar dura până la 14 ani;

– scutirea de impozite funciare (pe pământ) pe o perioadă de 10 ani dacă vor defrișa acele parcele și de impozite pe casă, cu condiția să și le construiască singuri;

– dobândirea gratuită a lemnului de construcție și a grânelor pentru un an de zile;

– obținerea gratuită a materialului necesar pentru construirea noilor drumuri, cu condiția ca, coloniștii să participe la construirea acestora;

fiecare familie avea dreptul la maxim 9 ”iter” ( 1 fiind echivalent cu 0,57 ha) pământ arabil, 3 ”iter” pășune  și 1 pentru construirea locuințelor.^[2]

Nu au primit nimic din ce li s-a promis: scutire de impozit, ci au fost aduși pentru a defrișa și păzi zona împotriva unui atac otoman. În urmă cu câțiva ani, otomani pierduseră zona Banatului, pe atunci și Orșova aparținea Banatului, iar acum era sub conducerea Imperiului Austro-Ungar, iar otomani doreau din nou să pună stăpânire aici.

Primii ani de viață ai cehilor aici au marcat o creștere a mortalității, din cauza lipsei de hrană, dar și a medicamentelor. Pe lângă toate acestea și faptul că trebuiau să se adapteze, practic, în sălbăticiune, deoarece fiind doar pădure, iar localizarea fiind între munți, existau foarte multe animale sălbatice.

2  Strămutarea cehilor din Eibenthal

Cehii din Eibenthal au fost aduși în România, în cel de-al doilea val de colonizare, în anul 1826, cu pluta pe Dunăre. Prima dată s-au stabilit pe dealul Cracul lui Pătru (poziție actuală, în spate cimitirului actual), dar nu au stat mult aici; apoi au coborât și s-au stabilit pe dealul Pruhon. Acolo și-au construit casele din lemn, bineînțeles foarte greu, deoarece nu aveau drujbe și alte utilaje care să îi ajute în construirea unei case, totul se făcea cu toporul și cu firizul.

Povestea spune că, după un timp, a ars mai bine de jumătate din sat și de aceea s-au mutat de-a lungul râului Tisovița. Tot atunci a ars și arhiva satului, iar datele atestate despre sosirea cehilor în Eibenthal sunt neclare.

Aici au început să-și construiască casele din piatră (și stăzi încă mai există prima casă construită din piatră de către primii coloniști cehi, Voltner).

Ocupația de bază, inițială, a fost tăierea lemnului, apoi agricultura, pentru a avea cu ce să se întrețină, iar mai apoi când s-a descoperit cărbunele, în anul 1840, principala sursă de venit a fost mineritul.

3 Locuințele din Eibenthal

După cum am menționat mai sus, primele adăposturi au fost săpate în pământ și acoperite cu pluta cu care au venit pe Dunăre; apoi când oamenii au înțeles că șansele de a părăsi locația sunt slabe, au început să-și construiască casele din lemn, atunci când locuiau pe dealul Pruhon, până când a avut loc incidentul prin care oamenii și-au pierdut casele din cauza flăcărilor. Mai târziu când s-au stabilit de-a lungul râului Tsovița, din cauza lipsei de apă, casele erau din piatră de munte.

Din punct de vedere estetic, prima dată casele construite aveau o singură cameră, iar acoperișul era deschis, adică în mijlocul camerei era o gaură pentru a ieșii fumul, deoarece soba se afla în mijlocul camerei, pentru a încălzi întreaga încăpere. Abia după anii 1800 casele au început să capete un acoperiș normal, iar sobei i s-a atașat coșul pentru a scoate fumul în exterior.

Povestea o femeie că, atunci când avea copiii mici, le punea scutecele la uscat în bucătari,iar dimineața le găsea înghețate, mai târziu au început să se construiască o a doua cameră sau alte anexe aparținătoare camerei inițiale. Construirea unei noi camere se datora, în principal, faptului că, copii se căsătoreau și trebuiau să locuiască cu noua lor familie sau aveau și opțiunea de a-se muta în coloniile construite la Baia Nouă. Acesta este și motivul principal pentru care astăzi, unele case din Eibenthal sunt construite din bucăți: o cameră la care s-au mai adăugat pe parcurs alte camere noi.

Încăperea care era considerată bucătărie, avea mai multe caracteristici: acolo se gătea, se spălau hainele, se făceau tot felul de activități casnice, iar dacă veneau musafirii, aceasta ținea loc și de living (sufragerie).

A existat o perioadă în care ușile și geamurile caselor, trebuiau vopsite în verde sau albastru.

Începând cu anii 1990, casele sau orice anexă, nu se mai construiește din piatră, ci din bolțari, unii bolțari fiind construiți chiar acasă, dar pentru că au realizat că bolțari țin frigul în casă, au început să le construiască din cărămidă, apoi cu BCA, după anul 2000.

La prima uliță de la intrarea în sat, în stânga era un om care făcea mobilă de bucătărie. Acest om a lucrat trei sezoane la câmp, pentru a construi o mobilă, iar când a terminat-o a venit apa mare, care a rupt un pod și a luat tot ce era prin curțile oamenilor, inclusiv animalele care erau în hambar, printre care și acea mobilă, iar acel om a trebuit să mai lucreze încă trei sezoane, pentru a reconstrui mobila, pe care dorea să o dea zestre fetei sale.

A mai existat o familie, Coțman, formată din trei frați și toți trei se ocupau cu prelucrarea lemnului și transformarea lui în mobilă.

3.1 Așezarea obiectelor în cameră

Într-o cameră erau două paturi unul lângă altul, iar pe pat trebuiau ca pernele să fie așezate frumos, zilnic și duna din pene (plapuma), care cântărea 8-9 kg, care trebuia întinsă frumos pe pat, iar peste ea se punea cuvertura, iar cine avea, punea și un milieu frumos sau vreo păpușă.

Icoanele erau puse deasupra patului, iar înainte când nu aveau decât un singur pat, în fața lui se punea o băncuță cu spătar, pentru a ține locul unui pat; sau gospodinele care aveau musafiri și nu doreau să deranjeze patul frumos așezat, invita oamenii să se așeze pe acea băncuță.

În fiecare primăvară, atât interiorul, cât și exteriorul casei trebuia văruit, apoi a apărut moda prin care camera era văruită, dar cu forme pe perete (romburi, linii, dungi). Procurarea varului: venea o mașină cu var în piatră, oamenii o descărcau, o amestecau cu apă într-o vană, din care rezulta un fel de pastă, care se dădea pe pereți. Materialul care rămânea era turnat într-o groapă, pentru a putea fi folosit și ulterior.

Pentru că se spunea că varul distruge toți microbii, atunci se dădea cu el și în cotețul găinilor, în grajduri și pe copaci.

Curtea era măturată în fiecare sâmbătă, după ce era stropit pe jos cu apă, inclusiv strada de la poartă.

4 Ocupațiile de bază ale cehilor din Eibenthal

Având în vedere faptul pentru care cehii din Eibenthal au fost colonizați aici, putem spune că ocupația lor de bază a fost tăierea lemnului, iar mai apoi munca câmpului, deoarece era singura lor sursă de a-și procura hrană.

Fiecare persoană în parte a venit în România cu ce a avut în Cehia, unii dintre ei au venit și cu un animal, iar mai apoi s-au ocupat cu creșterea lor, atât pentru a se folosi de alimentele date de către animale, cât și de vinderea lor.

Când s-a descoperit antracitul, prin anul 1840, tot atunci a luat naștere și satul Baia Nouă; au început să se deschidă galeriile, iar oamenii au început să lucreze în mină. Bănuim că, contactele cehilor cu românii și nu numai s-au accentuat tot în acea perioadă, pentru că în mină lucrau, pe lângă cehi și români, sârbi, iar unii dintre ei locuiau acolo.

Cu acest prilej, pe lângă procurarea alimentelor, și venitul bănesc a început să crească, deoarece oamenii primeau un salariu fix pe lună.

Începând cu acea perioadă și datorită banilor pe care îi câștigau, oamenii au început să-și trimită copiii pentru a studia mai departe de cele VIII clase care se făceau deja în Eibenthal.

O altă meserie, era cea de rotar. Unul dintre cei mai renumiți rotari din satul Eibenthal este domnul Ioan Yager, care a început această meserie încă de când era copil, iar acel talent se moștenea din familie: bunicul, tatăl și apoi fiul.

Până la vârsta de 11 ani, a învățat această meserie de la bunic, apoi de la tată; doar că tatăl având și serviciu, îi plăcea mai mult să construiască dricuri.

La 13 ani, domnul Ioan, deja construia singur o roată.

După ce a terminat cele opt clase, a realizat că îi place mecanica și a vrut să meargă mai departe, dar pentru că tatăl său i-a zis că meseria de rotar este bine plătită, a continuat să facă asta: ”Adevărul e că eu câștigam mai bine decât el în mină, la roți”, pentru că majoritatea oamenilor mergeau cu căruțele, aveau nevoie de roți, iar  mai târziu au apărut roțile de cauciuc.

Văzând asta, s-a reprofilat și a ales să construiască mese, scaune de bucătărie: ”Îmi place să lucrez cu lemnul. În primul rând are un miros frumos și în al doilea rând, când faci o lucrare, așa am fost eu, mă uitam să nu aibă vreo greșeală. M-am bucurat ca un copil, că a ieșit lucru calumea.”

Chiar dacă mergea și la câmp, își făcea timp și lucra vreo 2-3 ore la roți. Astăzi această meserie este din ce în ce mai puțin căutată.

Alte meserii: fierari (domnul care a construit și prima casă de piatră din Eibenthal, Voltner); cizmari (înainte când se dezlipea o cizmă, nu se arunca, ci se repara la cizmar, la domnul Preloucek, unul dintre cizmarii din Eibenthal; o cizmă avea și câte 3-4 petice pe ea);  croitori (pe timpuri hainele se făceau din materiale cumpărate sau primite, doamna Anca Kamil, domnii Loiza Yager și Ioza Yager, soț și soție, amândoi  se ocupau de croitorie, deși aveau și loc de muncă, el fiind și poștaș);  toate femeile sunt considerate adevărate bucătărese.

În Eibenthal au existat și persoane care făceau orice lucru din tablă, tinichigiu (tăvi, burlane etc.);

Astăzi, 90% din ocupațiile menționate mai sus nu se mai practică, deoarece odată cu modernismul, au apărut și noi meserii, iar cei mai mulți tineri părăsesc viața de la țară și migrează către orașele mai mari în căutarea unui loc de muncă.

4. 1 ”Păpușile”

Doamna Augustina, locuitoare a satului Eibenthal și totodată femeia care brodează păpuși, sub diferite forme și mărimi. Pentru că îi place mult să recicleze, a decis că, din papiote și ghemuri, dar și lână, poate construi ceva frumos și plăcut, în special pentru copii.

Acele păpuși sunt croșetate din iubire, oferite copiilor drept cadou.

Singurul material pe care îl cumpăra, era ”pielea păpușii”, care trebuia să fie puțin elastic și din bumbac.

Când era ceva simplu, putea face și câte două pe zi, dar când avea o idee măreață, o păpușă dura să o facă aproape toată ziua: ”Am avut făcută o păpușă în formă de mură, pe cap nu avea păr, avea capul țuguiat așa și niște mărgele de culoarea murei și am făcut ca o floare și bebelușul murei.”

Forma și expresia păpușii, arătau conform stării pe care doamna Augustina o avea la momentul când lucra la ea.

Păpușile aveau și denumiri, nu erau făcute doar așa: ”Țin minte că, odată am făcut una și nu am avut ață galbenă și am folosit o ață de culoarea morcovului și am numit-o Morcovela.”

5 Muzeul satului Eibenthal

Muzeul a luat naștere odată cu o expoziție de la Eșelnița, când oamenii din Eibenthal au fost invitați să prezinte o ”vechitură”, ceva care să reprezinte istoria satului, tot la plăcerea doamnei Augustina, care și-a dorit să meargă din casă în casă, pentru a strânge și a colecta obiecte vechi, care astăzi nu se mai pun în funcțiune.

Muzeul, astăzi numai este, dar locul în care a fost este casa părintească a doamnei.

După ce a adunat suficiente lucruri și le-a recondiționat, le-a așezat tematic. Unele lucruri au fost donate, iar altele cumpărate de la oamenii din sat: un război și o lampă.

Muzeul a fost deschis timp de 5-6 ani, fiind desființat în anul 2021.

Primele lucruri din muzeu au fost lucruri din casa bunicii, un fier de călcat și un mojdar. Într-un pod a găsit o statuie din lemn a Sfintei Fecioare: ”Avea o expresie a feței care îmi inspira o liniște, a fost făcută cu dragoste și asta se vedea pe ea.” Apoi au urmat pozele vechi cu prima școală din Eibenthal (109 copii, toți erau desculți, triști, obosiți și munciți); ustensile de bucătărie de toate felurile; două piese în care se procura arpacașul (ca o găleată cioplită în lemn); postave și lighene din lemn; un dulap pe care când deschideai ușa, scria cu creionul , pe partea din interior: ”Triana (vaca) a fost la taur pe 13 martie”/ ”M-am împrumutat de 3 găleți de ovăz de la vecina…”; haine de port popular din timpul comunismului; o mașinărie mare care scoate pleava de la grâu; tot felul de lămpi (de minerit, 2 cu carbit, pe ulei); fier de călcat, nouă la număr.

6 Portul tradițional al cehilor din Eibenthal

Portul tradițional din Eibenthal, nu este unul cehesc, ci este unul pe care și l-au adaptat primii coloniști cehi ajunși aici.

Portul actual cuprinde o vestă din catifea, o ie simplă cu imprimeu roșu (brodat sau lipit), un material care se ia pe dedesubtul rochiei (pentru a părea cât mai largă) și o fusta.

Înainte bărbații aveau cămașă albă, iar pe deasupra o vestă simplă de la un costum, iar pe cap o pălărie și cu o fontă albă, la care se adăuga o floare, asemănătoare celei purtate la o nuntă. Acum, acea fontă este lipită de pălărie, pentru a numai atârna în jos.

Se spune că primul costum popular pe care l-au făcut, a fost pe vremea lui Ceaușescu, când un grup de oameni din Eibenthal au mers la ”Cântarea României” și nu au luat primul loc, pentru că au cântat în limba cehă, iar atunci au văzut că toate grupurile aveau costume populare și au decis să-și creeze și ei unul specific satului Eibenthal (portul tradițional cehesc din Eibenthal este diferit de cel al celorlalte sate cehe, fiecare sat aducându-și aportul în ceea ce privește variația vestimentației).

Bibliografie

• Academia română Institutul de Etnografie și Folclor, ”Sărbători și obiceiuri”, Volumul I OLTENIA, Ed. Enciclopedică, București, 2001.
• Andreescu, Andreea, ” Minorități etnoculturale, marturii documentare. Maghiarii din Romania 1945-1955”, Ed. Centrul de resurse pentru diversitatea etnoculturală, București, 2002;
• Arhivele Naționale ale României, ”Minoritățile naționale ale României între anii 1918-1925”, București, 1995;
• Arhivele Naționale ale României, ”Minoritățile naționale ale României între anii 1925-1931”, București, 1996;
• Arhivele Naționale ale României, ”Minoritățile naționale din România între anii 1931-1938”, București, 1999;
• Gecse, Desideriu, ”Istoricul comunităților cehe din România”, Ed. Eubeea, Timișoara, 2011.
• Urban, Rudolf, ”Cehoslavaci v Rumunsku”, București, 1930.

Note

[1] Desideriu Gecse, Istoricul comunităților cehe din România, Timișoara, Ed. Eubeea, 2011, p. 82;

[2] Urban, Rudolf,  Cechoslovaci v Rumunsku, București, 1930, p. 156;