Petrache Poenaru – 150 de ani de la trecerea în eternitate. O celebrare a spiritului inovator românesc.
La 2 octombrie 2025, în elegantul Amfiteatru Ion Heliade Rădulescu al Bibliotecii Academiei Române, a avut loc simpozionul omagial dedicat împlinirii a 150 de ani de la trecerea în eternitate a lui Petrache Poenaru (1799–1875), personalitate emblematică a culturii și științei românești, inventator, pedagog, inginer și vizionar al epocii moderne. Evenimentul a fost organizat de Academia Română, prin Comitetul Român de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnicii (CRIFST) – Secția de Științe Tehnice (SST) și Divizia de Istoria Tehnicii (DIT), reunind istorici ai științei, cercetători și membri ai comunității academice pentru a readuce în actualitate moștenirea intelectuală a celui care a schimbat destinul educației și al progresului tehnic românesc.
Deschiderea lucrărilor a fost onorată de acad. Ioan Dumitrache, Secretar General al Academiei Române, urmată de comunicări susținute de reputați specialiști, între care prof. dr. ing. Radu Roșca, prof. dr. ing. Corneliu Munteanu, dr. Alin Marin Popescu, dr. ing. Dănuț Ștefan, și acad. Viorel Bădescu. Programul a cuprins prezentări privind contribuțiile lui Petrache Poenaru la dezvoltarea tehnicii și pedagogiei românești, inovațiile sale metodologice și științifice, precum și reflecții asupra actualității operei sale.
Simpozionul s-a constituit nu doar într-un act de comemorare, ci și într-o reafirmare a valorilor care definesc spiritul științific românesc – curiozitatea, rigoarea, creativitatea și angajamentul față de cunoaștere. Petrache Poenaru, autorul primului brevet românesc de invenție și unul dintre fondatorii învățământului tehnic modern, rămâne un simbol al îmbinării dintre rațiune și ideal, dintre tradiție și progres.
Personalitate complexă a secolului al XIX-lea, Petrache Poenaru se înscrie printre marii promotori ai educației naționale, ai științei și tehnicii românești, alături de Gheorghe Lazăr și Ion Heliade Rădulescu. Activitatea sa, desfășurată pe multiple planuri – pedagogic, științific, tehnic și administrativ – relevă un spirit iluminist autentic, animat de dorința de a moderniza societatea românească prin cunoaștere și prin educație.
După ce a fost elev al lui Gheorghe Lazăr la Școala de la Sfântul Sava, Poenaru s-a format într-un mediu intelectual efervescent, unde a deprins noțiuni de aritmetică, geometrie și trigonometrie, folosind pentru prima dată termenii științifici românești creați de Lazăr, precum punct, poligon, trapez. Curând, Poenaru devine el însuși dascăl la clasa a III-a primară a aceleiași școli, unde adoptă o metodă de predare revoluționară: prelecțiile în limba română la discipline predate până atunci în limba greacă. Această opțiune a reprezentat o manifestare profundă a ideii de progres național, contribuind la consolidarea limbii române ca limbă de cultură și educație. În paralel, tânărul profesor își continua studiile la Academia Grecească de lângă Biserica Măgureanu, completându-și formarea intelectuală.
Potrivit lui G. Șt. Andonie, momentul de cotitură al formării sale științifice s-a produs în 1824, la Viena, unde Poenaru, ajuns la vârsta de 25 de ani, se înscrie la Universitate pentru a studia o paletă largă de discipline: limba elenă, istoria universală, psihologia, logica, morala, matematicile pure și aplicate, fizica. Un an mai târziu, frecventează cursurile Institutului Politehnic, aprofundând matematica, chimia și tehnologia generală, iar în 1826 pleacă la Paris, unde studiază trigonometria sferică, topografia și geodezia sub îndrumarea reputatului lt. col. Ludovic Puissant (1769–1843), matematician și inginer geografic, membru al Academiei de Științe a Franței. Pregătirea sa excepțională l-a recomandat pentru a lucra la ridicarea hărții Franței, activitate pentru care a primit în 1828 un certificat elogios din partea profesorului Puissant, recunoscând competența și rigoarea sa științifică.
În această perioadă pariziană, Poenaru obține și brevetul de invenție pentru “pana portativă fără sfârșit” – un precursor al stiloului modern. Documentul oficial al Comitetului Consultativ al Artelor și Meseriilor din Franța menționa că invenția, deși nu era complet nouă, reprezenta o perfecționare ingenioasă a instrumentelor de scris existente. Cartea în care se publică pentru prima dată referatul de examinare, în anexele de la paginile 964–968, descrie amănunțit obiectul și desenele tehnice, predate ulterior în România. Invenția lui Poenaru a rămas însă un simbol al creativității românești în Europa secolului XIX.
După studiile din Franța și Anglia – unde, trimis de Eforia din București în 1831, a cercetat întreprinderile miniere și metalurgice – Poenaru revine în țară și, în 1832, este numit profesor și director al Colegiului Sfântul Sava, apoi director general al școlilor din Țara Românească. În calitate de membru al comisiei pentru redactarea Regulamentului Organic, el redactează capitolele privind instrucțiunea publică. Între anii 1832 și 1847, Poenaru elaborează regulamentele de organizare a școlilor primare și contribuie la înființarea a sute de școli în mediul urban și rural, punând bazele sistemului modern de învățământ. În 1871, reușește chiar să împiedice desființarea școlilor normale de către Christian Tell.
În paralel, activitatea sa tehnică și inginerească este la fel de remarcabilă. În 1850 este numit membru al Comisiei Tehnice a Lucrărilor Publice, iar în 1864 intră în Consiliul Tehnic al Statului, unde, potrivit lui G. Șt. Andonie, „a dat întotdeauna sugestii care erau urmate, punând prin aceasta și el o piatră la temelia tehnicii și ingineriei românești”. Ca profesor la Sfântul Sava, a predat matematică, fizică și chimie, contribuind la formarea primei generații de tineri români educați în spirit științific modern.
Dincolo de domeniul tehnic, Poenaru s-a implicat activ și în viața culturală și instituțională a țării. A participat la înființarea Societății Filarmonice (1833), a contribuit la constituirea Societății Agronomice și a Școlii de Agricultură de la Pantelimon, unde s-a introdus un curs de silvicultură, și a luat parte la întemeierea Grădinii Botanice și a Muzeului de Antichități din București. Prin aceste inițiative, Poenaru a integrat știința și cultura într-o viziune comună de progres național.
În anul 1870, Petrache Poenaru este ales membru al Academiei Române, iar un an mai târziu, la 8 septembrie 1871, își susține Discursul de recepție, intitulat „Gheorghe Lazăr și școala română”, un omagiu adus mentorului său și o reafirmare a credinței sale în educație ca temelie a națiunii.
În final, evocând memoria lui Petrache Poenaru la 150 de ani de la trecerea sa în eternitate, G. Șt. Andonie îl descrie drept „om ponderat, cumpătat, spirit practic”, a cărui maximă de viață era festina lente – „grăbește-te încet” –, simbol al echilibrului și al perseverenței. Prin faptele sale, Poenaru rămâne o figură luminoasă a culturii române, situându-se, după cum notează Andonie, „imediat după Lazăr și Eliade Rădulescu”, între ctitorii modernității românești.
Lasă un răspuns