Demnitatea în sine şi demnitatea ca sine ca repere ale atitudinii omului faţă de viaţa şi moartea sa
Omul în totalitatea comunităţii sale ca o componentă alcătuitoare a ei este deopotrivă şi individ personalizat şi individ generalizat, adică este om în sine şi totodată şi om ca sine. În sine individul se raportează la sine, privindu-se ca într-o oglindă în care îşi recunoaşte propria imagine, contemplând-o ca atare cu propria percepţie, iar ca sine el se raportează la lucrurile şi indivizii din realitatea înconjurătoare în aprecierea şi legăturile cărora el îşi recunoaşte propria prestaţie în relaţie directă sau indirectă cu ele (cu ei). Ceea ce reprezintă individul uman în sine constituie ceea ce putem numi demnitatea umană individuală, demnitatea în primordial de parcă el ar fi în postură de singur individ pe pământ. Din acest motiv nu poate exista vreun om ca să fie în afara demnităţii sale. Demnitatea îi asigură lui potenţial vital pentru a fi ceia ce este în sine pentru sine şi ceia ce este el ca sine pentru alţi indivizi umani. Aşa cum omul nu există absolut izolat de membrii comunităţii sale, el nu poate să-şi ascundă demnitatea în sine de semenii care-l înconjoară, astfel etalându-şi demnitatea în sine în exterior raportată la ei, în acest fel demnitatea în sine devenind demnitaea ca sine, adică raportată la cei care-l înconjoară. Deşi este privată parţial de consistenţă, demnitatea ca sine intră în legătură directă cu cei carei mengează într-un fel sau altul viaţa şi îi ameninţă demnitata în sine, transsformând-o în demnitate ca sine. Astfel se face că doreşte omul sau nu doreşte prin felul său de a fi el trebuie şi este nevoit să-şi expună demnitatea în sine în acest fel fiind supusă influenţei din exterior cu voia sau fără voia sa.