Tiberiu, Tănase; Boureanu, Ovidiu (2024), Intelligence–ul ca domeniu al cunoașterii, Cunoașterea Științifică, 3:2, 98-114, https://www.cunoasterea.ro/intelligence-ul-ca-domeniu-al-cunoasterii/

 

Intelligence as a Field of Knowledge

Abstract

Current and future competition and conflict will depend on knowledge management. The conflicts and battles of the future will be decided by who can collect, process, analyze and disseminate intelligence in the most efficient and effective way possible; those with the best communication and collaborative intelligence channels at            the nation-state-network and nation-state-network groups (alliances/coalitions) level will have the competitive advantage and global supremacy. Knowledge is paramount, it is             essential, and it is based on intelligence. Knowledge has value and intelligence, i.e. strategic information is power. Knowledge without intelligence cannot exist, just as qualitative intelligence cannot exist without knowledge. To avoid possible failures and to adapt to the trends of the 21st century, we must approach the reform and development of the intelligence field through the prism of the three aspects stated by Sherman Kent, which are essential: knowledge-theory, organization-management, action-strategy, but through a holistic vision specific to Dimitrie Gusti’s approach, namely through the Science of the Nation. We also consider that the Romanian scientific school could contribute to a considerable extent, through some of the most renowned Romanian specialists and researchers of the interwar scientific life and not only, as they were: Dimitrie Gusti, Spiru Haret, Anton Dumitriu, Gheorghe Zapan, Octav Onicescu, Gheorghe Mihoc, Nicolae Georgescu-Roegen, Ștefan Odobleja and others.

Keywords: sociological school, science of the nation, globalization of information, intelligence field, intelligence community

Rezumat

Competiția și conflictele actuale și viitoare vor depinde de managementul cunoștințelor. Conflictele și bătăliile viitorului vor fi decise de cine poate colecta, procesa, analiza și disemina informații în cel mai eficient și eficient mod posibil; cei cu cele mai bune canale de comunicare și informații colaborative la nivelul rețelei naționale-stat-rețea și al grupurilor (alianțe/coaliții) națiune-stat-stat vor avea avantajul competitiv și supremația globală. Cunoașterea este primordială, este esențială și se bazează pe inteligență. Cunoașterea are valoare și inteligență, adică informația strategică este putere. Cunoașterea fără inteligență nu poate exista, la fel cum inteligența calitativă nu poate exista fără cunoaștere. Pentru a evita eventualele eșecuri și a ne adapta la tendințele secolului XXI, trebuie să abordăm reforma și dezvoltarea domeniului informațiilor prin prisma celor trei aspecte enunțate de Sherman Kent, care sunt esențiale: cunoaștere-teoria, organizare-management, acțiune-strategie, ci printr-o viziune holistică specifică demersului lui Dimitrie Gusti și anume prin Știința Națiunii. De asemenea, considerăm că școala științifică românească ar putea contribui într-o măsură considerabilă, prin unii dintre cei mai renumiți specialiști și cercetători români ai vieții științifice interbelice și nu numai, așa cum au fost: Dimitrie Gusti, Spiru Haret, Anton Dumitriu, Gheorghe Zapan, Octav Onicescu, Gheorghe Mihoc, Nicolae Georgescu-Roegen, Ștefan Odobleja ș.a.

Cuvinte cheie: școala de sociologie, știința națiunii, globalizarea informațiilor, domeniul informațiilor, comunitatea de informații

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 3, Numărul 2, Iunie 2024, pp. 98-114
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/intelligence-ul-ca-domeniu-al-cunoasterii/
© 2024 Tănase TIBERIU, Ovidiu BOUREANU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Intelligence–ul ca domeniu al cunoașterii

Tănase TIBERIU[1], Ovidiu BOUREANU[2]

tiberiu_tanase@yahoo.com, oboureanu2003@yahoo.com

[1] Lect. Univ. Dr., Universitatea Româno-Americană, București, secretar al Diviziei de Istoria Științei, DIS/ CRIFST – Academia Română, lector univ. la Univ. Româno-Americană, membru al Societății de știinte istorice din România.

[2] Membru al CSI&GA, formator, membru colaborator al Diviziei de Istoria Științei/CRIFST – Academia Română, absolvent al cursului ,,Inițiere în istoria şi filosofia ştiinţei şi tehnicii’’, promoția 2023, organizat de DIS/CRIFST, licențiat al facultății de Management-Marketing, Universitatea Româno-Americană, București

 

Introducere

Ideea elaborării acestui articol a luat naştere din dorinţa de a sprijini şi de a completa eforturile tuturor celor interesați de domeniul de intelligence, inclusiv şi cel de cercetare-dezvoltare având în vedere că şcoala şi cercetarea, deci și sistemul românesc de intelligence, s-au aflat într-o perioadă de tranziţie, iar în prezent în faza de pregatire și adaptare a unui nou model.

Desigur, în cadrul acestuia vor trebui definite propriile concepte, pentru ceea ce Dewerpe numea „ştiinţa politică a guvernării”, care îşi bazează existenţa pe obţinerea informaţiilor, indiferent din ce surse ar proveni acestea, deschise, private sau închise. Evoluţia domeniului de intelligence necesită argumente prin care dorim să dovedim că avem de a face cu o știintă și nu de aplicarea empirică a unor principii general valabile ale „ştiinţei politice a secretului de stat” şi deci de elaborarea şi dezvoltarea unui sistem şi a unei școli proprii de intelligence[1].

Acesta, desigur nu a fost numai cazul ţării noastre, ci al tuturor statelor mai mici, care nu au avut timpul şi tăria necesară combinării resurselor umane, cunoştinţelor, domeniilor științelor  politice, sociologice, economice şi militare în vederea constituirii unei epistemologii specifice fundamentate pe un vast program de cercetare .

Necesitatea adaptării şi consolidării acestui domeniu dovedeşte nevoia acută a coordonării, valorificării şi optimizării tuturor resurselor umane ale naţiunii la nivel strategic, care, în era post-informaţională, ar trebui să se desfăşoare după reguli, metodologii şi paradigme noi, diferite de cele ale perioadei Războiului Rece, presupunand existenţa muncii ştiinţifice în aria de cunoastere care contribuie la naşterea şi dezvoltarea „ştiinţei intelligence”

Desigur, noile modele şi paradigme îşi au originea în trecut, iar orice demers ştiinţific trebuie să apeleze la valorile perene specifice fiecărei discipline în parte. Astfel, la nivel mondial, în secolul trecut a fost elaborată o ştiinţă modelată în esenţă pe secret.

Către o teorie, știință și un domeniu al intelligence-ului

Încercarea de a valorifica un material faptic şi empiric în raport cu criterii definite de clasificare şi măsurare conduce în general la necesitatea unei construcţii teoretice.

În mod evident, în domeniul care ne preocupă o astfel de încercare este datorată lui Sherman Kent, care fundamentează intelligence-ul strategic (1949).

De fapt, istoricul american Sherman Kent, a elaborat în anul 1949 un model al intelligence-ului strategic american, în lucrarea sa ,,Strategic Intelligence for American World Policy”, devenind pe bună dreptate părintele intelligence-ului strategic american[2].

Perspectiva sa este cea discursivă, fapt explicabil prin orizontul de cunoştinţe specific domeniului său, în care acesta era specializat, istoria, dar şi experienţei pe care a acumulat-o prin activitatea desfăşurată ca şef al ,,Estimărilor naţionale de intelligence”.

Peste mai bine de două decenii apare însă o altă poziţie, prin care problematica teoretizării domeniului intelligence nu se mai raportează la un orizont de cunoştinţe eminamente bazat pe o singură perspectivă, ci tinde către o structură în care principala problemă rezidă în integrarea perspectivelor teoretice din mai multe domenii.

Astfel, lucrarea lui Clauser şi Weir[3]  este reprezentativă din acest punct de vedere, deoarece, pe de o parte, tratează tema construirii unei metodologii de cercetare a intelligence-ului, iar pe de altă parte, a unei politici adaptative specifică actului de conducere a cercetării într-un astfel de domeniu.

În mod evident, în această perioadă s-a produs un salt conceptual în care, preluând ideile de bază ale intelligence-ului strategic, trasate de Sherman Kent, avem identificată problematica centrală a intelligence-ului ca domeniu: de a construi un cadru care să compatibilizeze perspectiva cercetării academice cu cea a artei operative într-un tot integrat şi orientat către un singur scop, susţinerea procesului decizional al statului pentru îndeplinirea obiectivelor sale strategice.

Consideraţiile care urmează scot în evidenţă faptul că din documentarea făcută, atât problematica unei teorii pentru intelligence, chiar la nivel discursiv, cât şi integrarea pusă în evidenţă mai înainte sunt două probleme deschise. De aceea, primul pas cu care trebuie sa începem este identificarea curentelor de opinie reprezentative în direcţia problematicii intelligence-ului teoretic.

Domeniul informaţiilor (intelligence) încearcă să emuleze modelul academic al cercetării, fiind o activitate care trebuie să satisfacă trei criterii[4]:

Activitatea trebuie să aibă un scop precis, în sensul că aceasta urmăreşte un obiectiv final identificabil, care încearcă să răspundă unei probleme sau unui set de probleme specifice.

2) Activitatea trebuie să fie practicată în mod sistematic: trebuie să se conformeze unui plan sau unui proiect.

3) Activitatea trebuie să producă noi cunoştinţe sau noi interpretări, faţă de cunoştinţele existente anterior.

Activitatea de informaţii (intelligence) are ca obiect al preocupărilor informaţiile strategice (şi previziunile) sub aspectul acţional al informațiilor, iar recenta apariție a spațiului cibernetic mută problemele în spațiul virtual.

Aspectul acţional al intelligence-ului are caracter potenţial, revenind  numai  factorilor  de  decizie  politico-militari  la  nivel naţional, în cazul în care aceştia ţin cont şi îşi fundamentează  deciziile  pe  baza de informaţiile strategice – intelligence primite din partea comunităţii de intelligence.

Competiţia pentru informaţii este tot atât de veche ca şi conflictul inter-uman. Ea este cu adevărat o caracteristică definitorie a umanităţii. Statele, corporaţiile şi indivizii caută să-şi mărească şi să-şi protejeze propria bancă de informaţii, în timp ce încearcă să o limiteze şi să o penetreze pe cea a adversarului.

De aceea, în acest domeniul intelligence statul contemporan refuză amatorii, oricât de talentaţi ar fi aceştia; el are nevoie de reguli bine codificate, de oameni bine formaţi, experimentaţi şi de practici eficiente. „Ca să ştii tot, fă parte dreaptă adevărului şi falsului”, scria în 1830 Antoine Fortuné de Brack[5]. Iar în 1885 Fix enunţa clar o atare ambiţie: „Cel care este mai bine informat despre adversarul său are un avantaj imens: deciziile sale vor fi luate pe baze solide, oferite de date pozitive. Astfel, el va şti, în vreme ce inamicul sau va ghici, doar.”[6]

Am menţionat deja că, activitatea de informaţii (intelligence) îşi are originea în domeniul militar, în care concepţia tradiţională, referitoare la intelligence, era următoarea:

„Intelligence-ul în contextul domeniului militar reprezintă produsul cunoştinţelor noastre şi a înţelegerii terenului, stării vremii, activităţilor, posibilităţilor şi intenţiilor unui inamic real sau potenţial […]. Acesta reprezintă obiectivul şi rolul unei structuri intelligence, la orice nivel, atât în timp pe pace, cât şi în timp de război, acela de a furniza cunoştinţele cerute de cei care formulează politici şi elaborează planuri şi decizii”[7].

Experienţa acumulată în perioada celui de-al doilea război mondial a dus la crearea unei literaturi americane de intelligence valoroase. Activitatea de informaţii, facând uz de metodele clasice (scolastice, consacrate de-a lungul istoriei), a ajutat la câştigarea războiului şi a putut contribui la menţinerea păcii. Autorii de după această perioadă, reacţionând la atacurile din interior, ulterioare afacerii Watergate din anii 1970, au susţinut, în spiritul aceleiaşi idei, faptul că activitatea de informaţii a constituit o parte indispensabilă a arsenalului S.U.A., în calitatea ei de superputere. Activitatea intelligence a fost considerată ca fiind elementul cheie în politica externă. În acelaşi timp, au existat şi voci care au susţinut, dimpotrivă, faptul că cercetarea în domeniul sociologiei ar reprezenta elementul cheie pentru o guvernare pe baze ştiinţifice[8].

Shulsky[9]  este influenţat de afirmaţiile lui Turner, care spunea că informaţiile (intelligence-ul) de cea mai bună calitate reprezintă cheia succesului în aproape orice acţiune guvernamentală […], intelligence-ul a reprezentat întotdeauna putere, dar în prezent există mai multe posibilităţi de a obţine informaţii de calitate, iar SUA are posibilităţile de a face acest lucru, mai mult decât oricare altă naţiune[10]  şi are o nouă viziune asupra activităţii de informaţii (intelligence), pe care a asemuit-o cu „o ştiinţă socială universală care caută să înţeleagă şi în final să prezică toate tipurile de probleme de ordin politic, economic, social şi militar”[11].

Trebuie să amintim aici, acoperirea enciclopedică vizionară a lui Gusti, cu peste o jumătate de secol înainte de Shulsky, care a intuit dezvoltarea fără precedent a unui domeniu, care în România nu a fost cultivat, prin elaborarea ştiinţei naţiunii: „Din clipa în care naţiunea ni se înfăţişează ca forma cea mai însemnată a vieţii sociale moderne, ştiinţa societăţii, sociologia, trebuie să se constituie şi ea, în primul rând, ca o ştiinţă a naţiunii”[12].

Dacă ar fi fost continuată munca lui Gusti, probabil s-ar fi ajuns la situaţia din deceniile al patrulea şi al cincilea, care au fost, în special în societatea americană, consacrate construcţiei doctrinare a domeniului, în care s-a depus un efort uriaş de teoretizare fiind elaborate o serie de lucrări de referinţă ale domeniului, astfel: Allen Dulles şi colab., The CIA and National Organization for Intelligence, Washington DC, Government Printing Office, 1949; Sherman Kent, Strategic Intelligence for American World Policy, Princeton, Princeton University Press, 1949; George S. Pettee, “The Future of American Secret Intelligence”, Washington DC, Infantry Journal, 1946; Willmoore Kendall, “The Function of Intelligence”, World Politics, 1949 – 1; Roger Hilsman, Strategic Intelligence and National Decisions, Glencoe, Free Press, 1956; Washington Platt, Strategic Intelligence Production: Basic Principles, New York, Praeger, 1957; Harry Howe Ransom, Central Intelligence and National Security, Cambridge (Mass.), Harvard University Press, 1958, pentru ca, un deceniu mai târziu, ştiinţele sociale să facă recurs la cuantificare şi modelare.

Ca subdomeniu al politicului, intelligence-ul utilizează instrumentele ştiinţei informaţiei şi, aşa cum sublinia Ransom, în anul 1958, informaţia – adică faptul de a şti lucruri pe care ceilalţi nu le ştiu – face parte din „ştiinţa guvernării”[13].

Aşadar, acest domeniu al „informaţiei”, devenit domeniul intelligence, s-a transformat într-o ştiinţă de sine stătătoare, singulară, cu obiective, metode, şi reguli proprii, după cum o caracterizează Dewerpe. Printr-o abordare sistemică, sub presiunea erei informaţionale, a tehnologiei informaţiei, astăzi ea se împarte în subsisteme complexe succesive de culegere, evaluare, analiză-estimare, diseminare ce alcătuiesc un proces de intelligence continuu şi interactiv, deoarece produsul final, care este secret, constituie integrarea informaţiilor din toate sursele (deschise şi închise).

La alt nivel situează intelligence-ul Michael Herman, pe care îl vede ca pe o teorie existentă cu privire la puterea informaţiei şi la instituţiile care o exploatează[14]. Prin „teorie”, acesta înţelege doar o serie de concepte şi generalizări care încearcă să explice anumite lucruri, subliniind faptul că „am fost întotdeauna impresionat de atenţia acordată conceptelor din domeniul războiului şi luptei armate, atât în studiile academice, cât şi în practica instruirii şi educării trupelor şi am simţit faptul că vocaţia formativă atât a studiilor, cât şi a practicienilor din domeniul activităţii de intelligence, duce lipsă de asemenea elemente teoretice fundamentale. Contribuţia nord-americană în domeniul conceptualizării activităţii de intelligence este valoroasă, dar incompletă şi, în afara unui cerc academic restrâns, ea nu este cunoscută în Marea Britanie în măsura în care ar trebui să fie”[15].

Putem sesiza, amploarea pe care a cunoscut-o intelligence-ul, după tratarea ştiinţifică a acestuia de către mediile academice şi universitare americane. Acum cinci decenii, acesta a devenit o disciplină aparte a raţionamentului, deoarece culegerea informaţiilor vizează pentru serviciile speciale ale statului, în realitate, un adevăr ascuns, încifrat, atât la nivelul informaţiilor din surse închise (secrete, conform paradigmelor Războiului Rece), cât, mai ales, la nivelul informaţiilor din surse deschise. În Era Informaţională, informaţiile din surse deschise, care au devenit majoritare în cadrul unui proces intelligence (procentul informaţiilor din surse deschise exploatate într-un proces intelligence variază în cadrul serviciilor de informaţii între 70% şi 95%), contribuie la realizarea produselor intelligence, care trebuie să slujească deciziilor guvernamentale. Produsele intelligence au un caracter predictiv, purtând amprenta capacităţilor ştiinţelor sociale. Însă, ca o necesitate obiectivă, dictată de raţiuni de supravieţuire la nivel macro-statal sau macro-organizaţie, ele induc cerinţe procedurale de verificare mult mai profunde (teoretic) decât ale ştiinţelor sociale. Intelligence-ul aplică procedee în care munca asupra sursei şi informaţiei este decisivă în măsura în care stabilirea adevărului unui fapt este strâns legată atât de credibilitatea sursei, care îl afirmă, cât şi de veridicitatea informaţiei transmise[16].

Aceasta este direcţia științifică, ce avea să urmeze după 1945: mai puţin doctrină de război şi mai mult o teorie generală a politicii, reprezentând concepţia americană dominantă – ce a fost pusă în practică în timpul Războiului Rece – care se înscrie în chip explicit în teoria deciziei.

Astfel, evoluţia ştiinţei, progresul fără precedent al ştiinţelor sociale, a teoriei deciziei, transformă domeniul „informaţiilor” din spionaj în intelligence, face din spionaj o „informaţie evaluată”[17], a cărei calitate de adevăr a fost verificată, adică evaluată ştiinţific.

De fapt, această evoluţie nu face decât să completeze etapele unui proces intelectual de informare, ce va deveni proces de intelligence. Acest proces se rafinează mai ales prin etapa de evaluare şi estimare, care înseamnă: „a cerne, a clasifica şi a estima credibilitatea informaţiei culese, procedând din această analiză la deducţii pertinente, ce vor fi interpretate în relaţie cu necesităţile celor care planifică, decid şi operează.”[18]

Chiar dacă Herman consideră că intelligence-ul este incomplet, din punctul de vedere al unei teorii, nu putem să nu subliniem argumentele lui Clauser şi Weir. Aceştia afirmă că, spre deosebire de cercetarea academică, cercetarea în intelligence este constrânsă şi limitată de factorul timp, de un control foarte mic sau absent asupra variabilelor experimentale, de date insuficiente şi uneori de necesitatea de a folosi date de o calitate necunoscută, în sensul incertitudinii cognitive[19] . Pe lângă aceste constrângeri, cercetarea în intelligence diferă de cercetarea academică în alte aspecte, după cum urmează[20] :

• Un mult mai mare accent se pune pe predicţie şi previziune în activitatea de intelligence, decât asupra descrierii şi interpretarilor, care predomină cercetarea academică;
• Activitatea de intelligence foloseşte mijloace de colectare a datelor şi informaţiilor mai eficiente decât cele ale oricărei universităţi sau instituţii private;
• Spre deosebire de rezultatele cercetării academice, cele ale activităţii de intelligence sunt în general clasificate (pe niveluri de secret);
• Produsul activităţii de intelligence trebuie să abordeze o problemă actuală sau potenţială în numele adevărului.
• Activitatea de intelligence este o formă mult mai pragmatică de cercetare decât cea a domeniului academic.

Principalul factor care a contribuit la crearea domeniului intelligence, aflat în simbioză perfectă cu conceptul de societate civilă, este globalizarea informaţiei. Efectul indus de aceasta relativ la accesul potenţial la cunoaştere astfel oricine poate prelua cantitatea de informaţie dorită  asupra oricărui subiect într-un timp extrem de scurt comparativ cu zece ani în urmă și având costuri minime. Saltul calitativ depinde numai de maniera în care îşi poate concentra structura şi analiza respectiva cantitate, adică de metodele şi metodologiile utilizate.

Despre grupurile care abordează domeniul Intelligence

În general, specialiștii care abordează şi studiază domeniul informaţiilor (intelligence) se împart în patru mari grupări:

– cei din domeniul ştiinţelor politice şi relaţiilor internaţionale,

– specialişti ai domeniului istoriei activităţii de intelligence,

– ziarişti specializaţi în domeniul intelligence şi

-specialişti care provin din interiorul comunităţii de intelligence.

În ţara noastră se disting în principal specialiştii care abordează aspectele istorice ale domeniului intelligence. Metodele, tehnicile şi metodologiile de lucru ale specialiştilor şi analiştilor intelligence nu sunt prezentate în nici o lucrare care abordeaza acest domeniu din punct de vedere conceptual.

De aceea, și din cauza acestui inconvenient, lucrarea de faţă are şi foloseşte ca material bibliografic mai mult literatura anglo-saxonă, ce a fost deschisă opiniei publice şi în perioada Războiului Rece şi post-Război Rece, întrucât în Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii au fost depuse eforturi uriaşe pe linia cercetării şi dezvoltării ştiinţifice a domeniului intelligence în ultimele cinci, şase decenii.

Cu toate ca nu exista o moştenire a memoriei instituţionale colective în acest domeniu, ca bază contributivă a dezvoltării unui model de informaţii (intelligence) din România, şcoala ştiinţifică românească iși aduce contribuția într-o măsura considerabila, prin unii dintre cei mai renumiţi specialişti şi cercetători români ai vieţii ştiinţifice interbelice şi nu numai, precum: Dimitrie Gusti, Spiru Haret, Anton Dumitriu, Gheorghe Zapan, Octav Onicescu, Gheorghe Mihoc, Nicolae Georgescu-Roegen, Ştefan Odobleja şi alţii.

În acest sens, dintre cei amintiţi, motivaţia considerării lui Dimitrie Gusti ca un  precursor al domeniului și formării unui sistem românesc de intelligence social o constituie munca şi eforturile de cercetare ale acestuia în domeniul sociologiei.

Însă, nevoia acută a coordonării resurselor ştiinţifice ale naţiunii, de care amintim mai sus, face ca imaginea unui sistem complet de informaţii (intelligence) să nu poată fi întregită în totalitate numai prin zestrea de cunoaştere românească, obligându-ne să apelăm la uriaşul bagaj de cunoaştere occidentală, în special american, britanic şi francez, care a luat naştere printr-un efort susținut de aceste state, prin intermediul unora din cei mai buni specialişti şi cercetători ai secolului al XX-lea.

Odată cu încheierea Războiului Rece şi declanşarea revoluţiei informaţionale se produc schimbări profunde de paradigmă şi sistemice ale „ştiinţei politice a secretului de stat” care declanşează necesitatea adaptării structurale şi conceptuale a tuturor entităţilor de informaţii (intelligence) care acţionează la nivelul statelor, organismelor politico-militare, economice, religioase regionale şi internaţionale.

Modificarea procentului de informaţii din surse deschise care intră în procesul operativ-informativ (intelligence), în favoarea acestora, prin atingerea unor praguri ce variază între 40% şi 95%, datorită dezvoltării fără precedent a tehnologiei informaţionale, face ca activitatea de informaţii (intelligence) să îşi transforme baza fundamentală a raţiunii sale de a fi: intelligence-ul există mai mult pentru a răspunde unor întrebări şi probleme şi din ce în ce mai puţin pentru a obţine informaţii secrete. Cultura informațiilor de până acum se va constitui într-un obstacol major pentru reformarea comunității de intelligence, Berkowitz şi Goodman (1991) argumentând faptul că „secretul poate fi singura și cea mai importantă caracteristică definitorie a culturii intelligence-ului”, iar cultura se va constitui în obstacolul major pentru reformarea oricărei comunităţi de intelligence[21].

Dimitrie Gusti, precursor al domeniului și formării unui sistem românesc de intelligence social.

Dimitrie Gusti, remarcabil erudit român, a activat în viața profesională ca publicist, conferenţiar, preşedinte al Institutului Social Român, director al ,,Arhivei pentru ştiinţa şi reforma socială”, director al Casei Culturii Poporului, academician şi vicepreşedinte al Academiei, preşedinte al Casei Autonome a Monopolurilor, preşedinte al Oficiului Naţional al Cooperaţiei, preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune, decan al Facultăţii de Litere, ministru de Instrucţie, director general al Fundaţiei Culturale Regale ,,Principele Carol’’ şi autor de cărţi didactice, dar a fost înainte de orice – şi a rămas mai presus de orice – profesor. Toate activităţile lui sunt legate de cariera de profesor și aceasta apare ca un principiu fundamental care leagă planul activităţii sale filosofice cu acela al activităţii lui sociale şi politice.

Profesorul a urmat studiile universitare în Germania şi Franţa, în perioada 1900-1909, mai întâi ca student în filosofie la Leipzig şi apoi ca student în ştiinţe juridice la Berlin. După terminarea studiilor în Germania a lucrat un timp la Paris, cu Durkheim, în domeniul sociologiei.

Perioada studiilor sale de la Leipzig (1900 – 1904) se orientează în special înspre filosofia morală. Perioada studiilor sale la Berlin (1904 -1909) este plină de preocupări sociologice. Aceste studii au cuprins întreaga arie a ştiinţelor sociale fi idrumate de W. Wundt la Leipzig şi Fr. Paulsen la Berlin (filozofie generala, etica și psihologia sociala). Formarea economică şi statistică a urmat-o la Leipzig cu K. Bücher şi cu Schmoller la Berlin.

Orientarea juridică, în criminologie, în drept internaţional şi în politica externă a dobândit-o la Berlin, cu Franz von Liszt. În sociologia propriu-zisă l-au iniţiat mai întâi F. Tönnies şi P. Barth, iar la Paris, francezul Emile Durkheim. A studiat istoria universală cu K. Lamprecht iar cu Ratzel, antropogeografia.

Este autorul unui mare număr de lucrări ştiinţifice, între care: „Egoismus und Altmismus” (1904); „Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti” (1910); „Sociologia războiului” (1915); „Realitate, ştiinţă şi reformă socială. Câteva indicaţiuni asupra metodei” (1919); „Individ, societate, stat” (1923); „Cosmologia elenă” (1929); „Sociologia monografică, ştiinţă a realizării sociale” (1934); „Sociologia militans. Introducere în sociologia politică” (1935); „Cunoaşterea sociologică şi acţiunea culturală. însemnătatea lor pentru viaţa naţională şi de stat” (1936); „Temeiurile teoretice ale cercetărilor monografice” (1937); „Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii” (1939); „Ştiinţa naţiunii” (2 voi, 1939); „Problema sociologiei” (1940); „Îndrumări pentru monografiile sociologice” (1940); „La Science sociologie, d’ethique et de politique” (1941); „La Science de la realite sociale” (1941); „La sociologie des unites sociales” (1943) etc. De asemenea, a coordonat monumentala „Enciclopedia României” (4 vol., 1938-1943).

Dimitrie Gusti a fost cel care a subliniat pentru prima dată în gândirea românescă necesitatea schimbării paradigmei social-politice, pledând pentru o implicare totală a științei în ameliorarea și îmbunătățirea stării societății. „Pornind de la observația că orice știință socială apare atunci când există o nevoie socială, a apărut și în România, odată cu înființarea noului stat în 1918, necesitatea cercetării realităților sociale dintr-o țară care diferea extrem de mult în diversele ei provincii istorice. Se simțea nevoia găsirii unei soluții științifice la criza societății de după Marea Unire”[22]

Școala Sociologică pe care a înființat-o Dimitrie Gusti la București a avut tocmai acest rol, de pătrundere în cele mai îndepărtate colțuri ale țării, în cele mai umile bordeie, pentru a schimba radical starea de fapt a populației[23].

Dimitrie Gusti arăta în 1937 că „o naţiune este şi însumarea unor străduinţe anterioare, un rezultat al unui proces istoric, experienţă de viaţă săvârşită de înaintaşi, acumulată şi transmisă prin tradiţie din generaţie în generaţie.”  În acest context, străduinţele anterioare pe linie de informaţii în ţara noastră chiar dacă s-au desfăşurat prin derularea normală a acestui domeniu şi transmiterea unui anumit palier şi nivel de cunoştinţe generaţiilor următoare, duc lipsa de manifestare a unei componente vitale a disciplinei informaţiilor: cea de cercetare-dezvoltare, componentă ce reprezintă motorul şi esenţa existenţei şi funcţionării cu succes a oricărui domeniu sau întreprinderi umane în aceasta lume.  

            Pe lângă aceasta, Gusti a elaborat un model de monografie socială ce poate fi adaptat la nevoile actuale de descriere a unei ţinte informative (stat-naţiune), şi eventual completat cu elemente descriptive specifice secolului 21, pentru întocmirea unor documentare intelligence de valoare. Evident aici ne referim la planul conceptual al respectivului sistem, deoarece mijloacele tehnice vor fi cele specifice societăţii informaţionale.

În urmă cu aproximativ 60-70 de ani, reputatul sociolog român a elaborat unul din primele modele sociologice de studiere a unei unități sociale, monografia socială, care poate constitui, inclusiv astăzi, un documentar conceptual valoros pe linie de intelligence, ce poate fi întocmit de analiştii acestui domeniu. Tot la acea vreme, printr-o viziune excepţională cercetătorul român a analizat şi predicţionat problema formării „Federației Statelor Europene”. Un element important îl poate constitui participarea țării noastre la o viitoare „Agenția Europeană de Intelligence” ori actualul Serviciu European de Acțiune Externă, precum și la politicile și organismele de specialitate care iau naștere în acești ani pe baza Tratatului de la Lisabona.

„Ştiinţa naţiunii” elaborată de Gusti s-ar putea constitui într-o bază pentru lansarea unui studiu de genul celui iniţiat de Kent în 1949, Intelligence Strategic pentru Politica Americană Mondială, bineînţeles nu pentru o acoperire globală a politicii statului, cât pentru descrierea fidelă a intelligence-ului strategic, concept şi nivel de la care să decurgă apoi toate componentele sistemului naţional de intelligence.

În acest plan, efortul specialiştilor români, în materie de cercetare & dezvoltare pe linia activităţilor de intelligence trebuie să se manifeste şi în acest domeniu atât de important pentru orice stat-naţiune. La ora actuală, există şansa utilizării analizei competitive şi benchmarkingului pentru preluarea şi valorificarea imenselor eforturi depuse în domeniul intelligence de alte state-naţiuni democratice, cum ar fi Marea Britanie, SUA, Japonia, Franţa, Suedia etc., pentru a încerca eliminarea decalajelor existente între performanţele propriilor servicii şi companii şi cele realizate de cele mai bune entităţi din domeniu, fără a fi nevoie să „reinventăm roata”.

De asemenea, modelul de intelligence al unui stat care trebuie să tindă spre normalitate şi maturitate va fi aproape complet în momentul în care sunt realizate trei nivele ale acestuia: cunoaşterea, organizarea şi activitatea. Cu alte cuvinte, atunci când va fi definită teoria acestuia (cunoaşterea), când va fi proiectată o structură specifică acestei teorii şi condiţiilor Erei Informaţionale (organizarea) şi va fi elaborată strategia naţională de intelligence (activitatea) începem să discutăm despre un model.

Necesitatea componentei defensive a existenţei statului a dus la dezvoltarea unei discipline comprehensive printr-un program al unei ştiinţe totale, ce duce la limită enciclopedismul conţinut o „enciclopedie secretă a lumii”, cumulând informaţii despre un stat, organizarea sa, funcţionarii săi, etc., lucrare care necesită ani întregi de muncă şi care este actualizată în permanenţă.

Dimitrie Gusti a dus mai departe viziunea asupra societății românești, punând în relație directă sociologia, politica și etica. Astfel, în anul 1910, el detaliază această conexiune, susținând că „Științele sociale – Sociologia, Politica și Etica formează o serie riguros logică, fiecare știință dintre ele este o consecință logică a celor care o precedează, după cum fiecare știință care precedează este ipoteza metodologică a celei ce urmează; așa, Sociologia este o consecință logică a științelor sociale, Politica și Etica sunt o consecință logică a sociologiei și științelor sociale. Sociologia nu este posibilă fără rezultatele științelor sociale particulare, științele sociale particulare nu sunt complete fără cercetările sociologice. Politica se fondează pe sociologie și pe științele sociale particulare, științele sociale particulare și sociologia găsesc completarea lor necesară în politică. Etica este știința normativă cea mai înaltă, care închide seria științelor sociale explicative și normative”[24].

Ce este de făcut în domeniul Intelligence-lui!

Statele moştenesc experienţe diferite şi binenţeles se manifestă diverse aşteptări în ceea ce priveşte activitatea intelligence.

Importanţa activităţii intelligence pentru orice stat este în mod direct legată de ameninţările şi vulnerabilităţile la nivel local, regional şi global, de rolul aspectelor politico-militare şi economice pe scena internaţională, precum şi de atitudinile liderilor faţă de structurile de intelligence şi securitate naţională.

Pentru a evita eventualele eşecuri şi a ne adapta tendinţelor secolului 21 trebuie să abordăm reformarea şi dezvoltarea domeniului intelligence prin prisma a celor trei aspecte enunțate de Sherman Kent : cunoasterea/ teoria, organizarea managementul, actiunea/ strategia[25].

– Cunoaşterea este prioritară, este esentială și se bazează pe informații. Cunoaşterea are valoare, iar intelligence adică informația strategică este putere. Cunoaştere fără intelligence nu poate exista, la fel cum un intelligence de calitate nu poate să se manifeste fără cunoaştere. Deoarece cunoaşterea este astăzi cel mai important şi util element al competitivităţii la nivel global şi devine cea mai importantă resursă a unei naţiuni, am putea afirma că se naşte o nouă componentă, anume intelligence-ul cunoaşterii, care devine astfel elementul complementar al domeniului intelligence-ului.

– Puterea se mută acum dinspre state, spre state-piaţă şi mai nou spre state-reţea; adică dinspre state spre grupuri unite în reţele, dinspre legile fizicii şi puterea fizică spre legile cibernetice şi puterea creierului (brain power). Paradigma: „cine are informația deține puterea” a fost înlocuită de „cine are cunoastere și împărtaşeşte informaţia deţine puterea”.

– Competiţia şi conflictele actuale şi ale viitorului vor depinde de gestionarea cunoaşterii cunoașterii. Conflictele şi bătăliile viitorului vor fi decise de cine va putea să colecteze, proceseze, analizeze şi disemineze intelligence-ul în modul cel mai eficient şi eficace posibil; cei ce vor deţine cele mai bune canale de comunicare şi de intelligence colaborativ la nivel de stat-naţiune-reţea şi grupuri de state-naţiune-reţele (alianţe/ coaliţii) vor deţine avantajul competitiv şi supremaţia la nivel global.

Acestea sunt unele din cele mai importante aspecte şi tendinţe care vor caracteriza şi influenţa mediul şi organismele de intelligence ale statelor în secolul 21.

Domeniul și sistemul naţional de intelligence trebuie să fie capabil să creeze şi să optimizeze puterea statului pe plan naţional, precum şi influenţa acestuia în plan internaţional.

Deci, ca o concluzie printre punctele de sprijin ale unui model de intelligence se include cu siguranţă şcoala sociologică, iar în cazul nostru, în special prin baza teoretică şi conceptuală a exponentului ei de seama, Dimitrie Gusti, dar şi contribuţiile unor specialişti străini care au fundamentat propriile modele de intelligence naţionale, cum este cazul profesorului Sherman Kent. Totodată, modelul românesc va putea fi sprijinit de doctrina de intelligence a Alianţei Nord-Atlantice la care România este parte integrantă, prin adaptarea structurii conceptuale a acesteia.

Bibliografie

[1]       Berkowitz, B., & Goodman, A. E. (2000). Best Truth: Intelligence in the Information Age. Yale University Press.

[2]       Butoi, I., (2019), Natură şi cultură în Şcoala Gustiană . O analiză conceptuală a primelor          scrieri             programatice ale lui D. Gusti. Revista Polis, Volum VII, Nr. 1 (23), Serie nouă, decembrie 2018 – februarie 2019.

[3]        Clauser, J. K., & Weir, S. M. (1976). Intelligence Research Methodology, an Introduction to Techniques and Procedures for Conducting Research in Defense Intelligence. Washington             DC: Defense Intelligence School. https://archive.org/stream/clauser_intel/clauser_intel_djv             u.txt  ”

[4]        Constantin, L., (2000). Etica națiunii și formarea elitelor în concepția lui Dimitrie Gusti, „Revista Română de Sociologie”, Serie nouă, anul XI, nr. 3–4, Bucureşti, 2000, https://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2000/LUCIAN%20%20CONSTANTIN        %20%20art10.pdf, Preluat pe 24.05.2023.

[5]       Colonel Fix, (1891), Le Service dans les etates-majors, Paris-Nancy, Berger-Levrault,

[6]       Dwerpe, A. (1998). Spionul – antropologia secretului de stat contemporan. București:   Editura Nemira.

[7]        Encyclopaedia Britanica, sursa: https://www.britannica.com/search?query=intelligence,             articolul Intelligence and Counterintelligence.

[8]        Gusti, D. (1946). Sociologia Militans – Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol. 1,             Cunoasterea, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti.

[9]       Gusti, D. (1990). Sociologie românească. Sociologie Românească, 1(1-2), 7-12.             sursa: https://arsociologie.ro/revistasociologieromaneasca/sr/article/view/607

[10]      General Fortune De Brack (1880). Avant-postes de cavalerie legere: Souvenirs, Paris, Anselin, 1831.

[11]     Herman, M. (1996). Intelligence Power in Peace and War. Cambridge University Press.

[12]     Kent, S. (1949). Strategic Intelligence for American World Policy. Princeton: Princenton             University Press. Sursa: https://press.princeton.edu/books/hardcover/9780691650654/strategic-intelligence-

for-american-world-policy.

[13]     ***Management of Information – Vector of Business Competitivity Professor Alecxandrina DEACONU PhD Valentin BICHIR, PhD Student Academy of Economic Studies, Bucharest – Revista Română de Statistică – Supliment Trim II/2012.

[14]     Onicescu şi M.C. Botez, (1985). Incertitudine si modelare economică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

[15]     ***Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), (1984), Intelligence Doctrine, Agenţia Militară a NATO pentru Standardizare, august.

[16]     Ransom, H. H., (1958) Central Intelligence and National Security. Cambridge, Mass.: Harvard University Press. Pp. xiv, 287.

[17]     Sfetcu Nicolae, (2019) Epistemologia serviciilor de informații, editura Media Publishing.

[18]     Sebe, M. M. (2009). Intelligence guvernamental și privat pentru competivitate și securitate națională. București: Editura Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”.

[19]     Shulsky, A. N., (1991) Silent Warfare: Understanding the World of Intelligence, Washington D.C.: Brassey’s.

[20]     Tănase, T. (2009 iulie-septembrie.) Intelligence modern, în Revista Intelligence nr, 16.

[21]     Turner, S. (1991), Intelligence for a New World Order, Foreign Affairs, vol. 70, nr. 4.

[22]     Zamfir, C. (1990) Incertitudinea – O perspectiva psiho-sociologică, Editura Enciclopedica.

[23]      *** Sursa: https://www.google.ro/books/edition/Epistemologia_serviciilor_de_informatii%C5%A3ii/dsOHDwAAQBAJ?hl=ro&gbpv =1&dq = Clauser+%C8%99i+Weir+(Krizan+1999)&pg=PA42&printsec=frontcover

[24]   *** Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Abram_Shulsky

Note

[1][11], p. 407.

[2] [2]

[3] [3], p. 36.

[4] [12]

[5][10]

[6][5]

[7][15], paragraful 104.

[8][6]

[9][24]

[10][21] p. 150-151

[11] [19] p. 161

[12] [8]

[13] [16] p.8

[14] [11]

[15] [11]

[16] [12]

[17] [7]

[18] [6]

[19] [22]

[20] [3], p. 36.

[21] [1]

[22] [9]

[23] [23]

[24] Dimitrie GUSTI, ”Introducere la cursul de Istoria Filosofiei Grecești, Etică și Sociologie”, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, pp. 24-25.

 

[25][18], p. 253.