Mazilu, Dumitru (2025), Acceptarea morții asistate, prevederi ecleziale și legislative, Cunoașterea Științifică, 4:1, 269-282, https://www.cunoasterea.ro/acceptarea-mortii-asistate-prevederi-ecleziale-si-legislative/

 

Acceptance of assisted death, ecclesiastical and legislative provisions

Abstract

For the communities of diligent Christians, always concerned with cultivating the spiritual values so necessary for spiritual growth, the issue of „assisted death” came like a bolt of lightning. I wonder how a patient tried by a serious illness could justify following the cross of suffering if cowardice would encompass him to the point where, out of a desire to easily escape this yoke, he prefers to choose the new medical method of euthanasia known more recently under the name of assisted death. Would he have the right to decide his own end, or would he consider himself entitled to decide in place of God when and how his life should end. To these questions I will try to provide some argument-type answers to justify the fact that the Church would not accept this procedure of assisted death or, in short, euthanasia, regardless of the forms that science makes known.

Keywords: euthanasia, assisted death, patient, Christians, God, Church, laws

Rezumat

Pentru comunitățile de creștini osârdnici, mereu preocupați de cultivarea valorilor spirituale atât de necesare creșterii duhovnicești, problematica ”morții asistate” a venit ca un trăsnet. Stau și mă întreb , oare cum un pacient încercat de o grea boală ar putea justifica urmarea crucii suferinței dacă lașitatea l-ar cuprinde până într-acolo unde din dorința de a scăpa ușor de acest jug, preferă să aleagă noua metodă medicală de eutanasiere cunoscută mai nou sub numele de moarte asistată.  Ar avea el dreptul să-și decidă propriul sfârșit, sau s-ar considera îndreptățit să decidă el în locul lui Dumnezeu când și cum să se încheie viața lui. La aceste întrebări voi încerca să aduc câteva răspunsuri tip argument pentru a întări în mod justificat faptul că Biserica nu v-a accepta acest procedeu al morții asistate sau mai pe scurt eutanasierea, indiferent de formele pe care știința le face cunoscute.

Cuvinte cheie: eutanasiere, moarte asistată, pacient, creștini, Dumnezeu, Biserica, legi

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 1, Martie 2025, pp. 269-282
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/acceptarea-mortii-asistate-prevederi-ecleziale-si-legislative/
© 2025 Dumitru MAZILU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Acceptarea morții asistate, prevederi ecleziale și legislative

Pr. Drd. Dumitru MAZILU[1]
prmazilu2012@gmail.com

[1] Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” al Universității București

 

Pentru comunitățile de creștini osârdnici, mereu preocupați de cultivarea valorilor spirituale atât de necesare creșterii duhovnicești, problematica ”morții asistate” a venit ca un trăsnet. Stau și mă întreb , oare cum un pacient încercat de o grea boală ar putea justifica urmarea crucii suferinței dacă lașitatea l-ar cuprinde până într-acolo unde din dorința de a scăpa ușor de acest jug, preferă să aleagă noua metodă medicală de eutanasiere cunoscută mai nou sub numele de moarte asistată.[1] Ar avea el dreptul să-și decidă propriul sfârșit, sau s-ar considera îndreptățit să decidă el în locul lui Dumnezeu când și cum să se încheie viața lui.

La aceste întrebări voi încerca să aduc câteva răspunsuri tip argument pentru a întări în mod justificat faptul că Biserica nu v-a accepta acest procedeu al morții asistate sau mai pe scurt eutanasierea, indiferent de formele pe care știința le face cunoscute. De ce? Pentru că metoda în sine echivalează cu săvârșirea faptei de omor. Referitor la acest aspect William Archer afirma: ”Omul care omoară un om omoară un om”[2]sau cea de suicid. Oricât de mult ar încerca societatea să prezinte această nouă metodă medicală ca o formă  de alinare a suferinței -Biserica nu se lasă convinsă. Atâta timp cât în mod voit s-a încălcat sau s-a suprimat dreptul la viață, un drept fundamental pe care numai Dumnezeu este în măsură să ni-l ia, în mod evident nimeni și nimic nu poate aduce justificări ale așa zisei deculpabilizări morale și canonice.

A renunța atât de ușor la propria-ți viață atunci când dai de suferință sau greutăți însemnă că să renunți la asumarea crucii. Refuzi să te faci următor după faptă Celui ce El Însuși S-a făcut model, prototip în cele ale asumării suferinței și a nevoinței. Oare nu cumva Hristosul Cel rătignit ne-a confirmat prin purtarea și asumarea Crucii că a biruit răul din lume. Asta a și făcut, lăsându-ne ca moștenire darul purtării cu demnitate a greutăților și suferințelor. Suntem convinși că cine renunță la cruce renunță la urmarea lui Hristos. Se leapădă cu ușurință de El și se  lasă biruit de puterea vrășmașului.

Trăim vremuri în care oamenii conduși de propriile plăceri și de dorința menținerii în propriul comfort nu acceptă suferința și greutățile vieții și foarte ușor se lasă convinși de ideea evadării dintr-o astfel de viață prin metoda morții asistate, animați de falsul principiu și de greșita percepție că alinarea suferințelor sau prin fuga de responsabilitate și asumare a unor situații greu de explicat -reușesc să își găsească loc într-un tărâm al lipsei de durere, suferință și chin. Nimic mai fals. Într-un astfel de tărâm pe care mulți îl definesc -raiul- nu se ajunge prin ocolișuri. Ori suferi pentru Hritos și pătimești împreună cu El, pentru ca astfel la sfârșitul hărăzit de Domnul să te bucuri de negrăita și nesfârșita lumină cerurilor, ori prin renunțare și diferitele forme de suicid alegi ”chinuirea totală din veșnicie ”[3] pe care tu singur ți-ai ales-o.  Din aceste motive problematica morții asistate  a constituit una dintre marile provocări care au trezit atât în rândul oamenilor de știință dar și în rândul teologilor nenumărate controverse. Controversele au apărut în urma a mai multor intenții ale multor mișcări antisociale și antireligioase de a susține aprobarea și chiar legiferarea acestei alternative în lumea medicală și nu numai. Să ne înțelegem cât se poate de clar, tot ceea ce se consideră la adresa atitudinii sau alegerii în fața pericolului morții asistate crează mediul unor transformări amorfe a omului. Răul devine tot  mai prezent în quariile situații ale existenței în istorie. În post modernism răul generează disfuncționalități la nivelul mentalului rasei umane caracterizate de degenerări de ordin moral care se pot constituii ca și stimuli ai fenomenului de suicid. Nu este o distanță prea mare între starile de frustrare și de revoltă interioară. Ei sunt doar niște stimuli imorali decizionali în care suferința și tăria de a depășii greutățile sunt anulate și se dezvoltă tot mai mult cedarea și tendința tot mai accentuată de auto distrugere. ”O astfel de decizie pentru omul postmodernist nu este greu de luat dar pretențiile de a o pune în aplicare sunt, culmea cumva duse spre o zonă de ultim confort văzută ca o autonomie peste care nimeni nu poate trece atâta timp cât individul dispune de dreptul de a decide îndreptul lui inclusiv și finalitatea vieții”.[4] Adică nu mai preferă ca suferința sau anumite stări de depresie să fie depășite cu ajutorul celor în măsură să o facă ci preferă  autodistrugerea, însă nu una  clasică, ci prin urmarea unui protocol medical care din punct de vedere legislativ, permite celui în cauză să o facă într-un mod oarecum confortabil. La polul opus există protocolul medical care în deplin acord cu familia, prietenii pot să-și dea consimțământul pentru administrarea unui tratement mai mult bazat pe anagezice care pot asigura trecerea la cele veșnice într-un mod cu adevărat ”fără durere, neînfruntat și în pace”.

În aceste circumstanțe la fel de bine și pacientul care aflat în fază terminală poate opta de bună voie către administrarea unui tratament care să-i aline durerile sau aspectele dezumanizante astfel încât propriul sfârșit să fie unul în cunoștiență de sine astfel încât instalarea decesului să constituie un sfârșit ”creștinesc, fără durere neânfruntat și în pace ”[5]puncte Sub paravanul acordului legislativ însuși   mediul medical fără a sta pe gânduri-prin semnarea acestui acord  permite să îi stea la dispoziție cu procedura eutanasierii sau cum mai este numită –moartea asistată. Cât de cinic. O criminalitate cu acte în regulă.

După ce am lămurit cam care ar fi explicația legată de apariția acestui nou format de suicid, în continuare nu ne rămâne decât să lămurim ce cadru legislativ permite dezvoltarea acestei practici și care sunt formele procedurale sub care se ascunde acest procedeu medical.

Ceea ce este destul de trist, este faptul că legislația europeană  determină multe dintre institutele medico-legale să fie reținute în a face declarații în privința  adevăratelor motive care au stat la baza suicidurilor sau tendințelor de suicid. Multe dintre cazurile necropsate au îmbrăcat haina misterului. Din punctul meu de vedere o situație de acest gen  care pune lacătul la gură celor care ar putea să ofere suficiente dovezi cum că suicidul în dreptul cadavrelor necropsate a survenit fie din tulburări fie din convingere proprie, constituie o participare la amplificarea unui rău universal. Și nu o spun doar eu ci și multe dintre vocile importante ale mediului medical care se confruntă cu impunerea respectării unui astfel de protocol în cadrul insitutelor medico-legale. [6]

Mulți dintre medicii necropsiști evită să se pronunțe în fața familiilor îndurerate cum că suicidul sau alegerea procedurii medicale de moarte asistată are la bază starea de deznădejde -adică ”acea  forță misterioasă”[7] care alimenteaza starea în sine și care este doar la un pas ca tragedia să se producă. Pentru început este important să vedem ce cadru legislativ permite o astfel de criminalitate în serie și care sunt așa zisele denumiri procedurale sub care suicidul – elementul conjungtiv negativ-  ”determină o persoană să încalce una dintre cele mai sfințite noțiuni ale naturii umane” și odată cu acestea să manifeste atitudin contrar rânduielilor și prevederilor canonice ale Sfintei Biserici.

Înainte de a trece la analiza cadrului legislativ este de dorit să explică câteva  aspecte  legate de fenomenul numit moartea asistată. Sigur, în expunerea explicativ terminologică se va putea observa cum s-a implementat în vocabularul medical și termenul de moarte asistată-un derivat -dacă îmi este permis să spun – al termenului de bază-suicid.

Suicidul ca și termen a ridicat foarte multe semne de întrebare atât în cercul discuțiilor de ordin filozofic și chiar psihologic dar mai cu seamă în discuțiile și dezbaterile de ordin legislativ. Alebrt Camu se exprima destul de convingător asupra acestui aspect afirmând: ”sinuciderea a devenit cu adevărat o problemă serioasă pentur tot ceea ce înseamnă știință și cu atât mai mult spiritualitate”[8] . Este un punct de vedere care a deschis o nouă perspectivă în dorința de a aprofunda o cunoaștere și mai exactă a ceea ce presupune încadrarea corectă și definitivă a suicidului sub toate forme lui atât din punct de vedere legislativ cât mai ales din punct de vedere legislativ bisericesc. Acestui șir de cercetători din generațiile trecute și a celei actuale încerc să mă adaug și eu cu tratarea acestei problematici. Aici mă refer la faptul că tratarea în sine se rezumă la o identificare a tuturor acelor argumente legislative bisericești care condamnă fără drept de apel acțiunea de suicid cu toate că legislația în vigoare permite și rezumă această acțiune ca la un drept propriu. Partea interesantă este că tratarea în sine cuprinde o analiză comparativă care urmărește să convingă pe cei interesați cam care ar fi  răspunsul venit din partea sectorului legislativ civil și care este răspunsul Bisercii cu privire la această provocare pe care fenomenul morții asistate o lansează. Pe scurt, dacă legislativul civil vede acest fenomen ca pe un lucru normal și de drept la polul opus Biserica prin prevederile canonice nu a lăsat și nu va  lăsa loc vreunei urme de îngăduință sau de înțelgere a situației de facto a celor care -de fapt -ajung ei înșiși să-și programeze sau să-și decidă propriul final al vieții. Din contră este un dramatism mai ales prin aceea ce statisticile actuale ne informează cum că acest fenomen a luat amploare.[9] În acest articol nu aș dori să insist foarte mult asupra argumentelor de ordin legislati și a celor ordin bisericesc, lăsând loc pentru o expunere mai concisă. O expunere mult mai amănunțită o puteți regăsi în viitoarea teză de doctorat al cărei cuprins devine gazdă unui subcapitol special.

Cadrul legislativ care stă la baza acestui fenomen a debutat cu anul 1942 chiar din Elveția.Practic aici se vorbea pentru prim dată de forma de suicid asistat. Sigur că ulterior această procedură a continuat să fie adoptată de Olanda, Belgia, Albania, Luxemburg și mai nou în anul 2010 chiar în Germania.

Se pune întrebarea sub ce formă s-a putut infiltra această procedură astfel încât efecdtul ei să fie din ce în ce mai acceptat. Aici nu voi pune accent pe conținutul în sine al textelor legislative în sine ci pe identificarea acelor așa zise formulări care  sub mantia legislativului au creat priză iar ca și efectele devastatoare în țările europene și chiar și în România au căpătat teren.  Aici ne interesează să vedem cam care a fost mecanismul de care s-a folosit aparatul legislativ pentru a putea fi convingător în fața forurilor competente care au l-au acceptat și l-au popularizat. Trustul legislativ civil s-a bazat pe câteva formulări de tipul:

1. ”consimțământul tratamentului medical paliativ” [10]care a consituit scânteia în butoiul cu pulbere a țărilor europene și nunumai. Asta pentru că de mult se aștepta o portiță de ieșire din dificultatea de a justifica oarecum normalitatea aceste anormalități. Dar cum azi totul este întors pe dos și valorile au devenit non valori și nonvalorile puncte de reper ale unei societăți greu de digerat de mințile sănătoase, o astfel de justificare legislativă a fost binevenită să dea drumul acestui asasinat în masă.
2. ”Moarte blândă”[11] această formulă care a indus o siguranță a confortului de care cei asistați și predispuși la suicid au apelat, a primit girul în anul 1993 în Olanda și apoi și în alte țări. Această denumire o acestui mecanism ucigaș îmbrăcat în haina legislativului s-a folosit mai mult ca și formulă de exprimare în centrele paliative acolo unde mulți pacienți aflați în fază terminală fie cu sau fără acordul prezumtiv al familiei au fost macerați pe baza procedurii de moarte asistată.
3. ”Comă ireversibilă”[12] este un alt motiv pentru care mediile spitalicești duc adevarate campanii de informare și convingere că este mai bine ca pacienții aflați în situațiile de acest gen să l-i se administreze protocolul de decuplare de la aparate pentru a nu l-i se mai prelungi suferința și pentru ca centrele medicale să nu mai țină ocupate paturile sau locurile de la ATI sau de pe secțiile implicate, chipurile pentru a lăsa loc și altor pacienți care stau și așteaptă internări. Acest procedeu de informare folosindu-se motivația ”comei ireversibile” a prins teren cel puțin în Marea Britanie și ulterior în Franța, Belgia și recent și în România.

Așadar cadrul legislativ însoțit de aceste concepte care se succed de la o etapă istorică la alta și de la o regiune la alta s-a dezvoltat atât de mult încât foarte multe țări europene și  cochetează cu ”acordul prezumat al aplicării acestui procedeu medical de moarte asistată” lucru care ar putea întării convingerea că nimic nu mai împiedică în dreptul pacientului de a-și stabili finalul suferinței sau al vieții.

Cât privește reacția Bisericii, nimeni să nu se aștepte că manifestă părtinire față de cadrul legislativ sau față de toți acei subiecți care au recurs la a-și stabili ei înșiși finalul acestei vieți și cu atât mai mult față de cei care prin acordul scris întrerup viața celor aflați imposibilitatea de amai decide. Nici cum. Biserica de la bun început a manifestat o repulsie față de sinucidere ca act în sine, într-ucât totul se rezumă la păstrarea demnității umane și respectarea vieții ca pe un dar. În continuitatea aceste idei Pr. Prof Dr. Grigoriță George afirma: ”În consecință, a respecat viața presupune efortul de a determina limitele vieții exclusiv pe baza voinței, deciziei sau capacității umane privează viața de caracterul ei sacru, adică îl scoate pe om din comuniunea cu Dumnezeu. De fapt, omul nu este făcut la moarte , ci pentru viața veșnică, pentru că pentru ortodocși nu există viață până la moarte și viață după moarte, ci o singură viață, care este unică: de la naștere până la veșnicie”.[13] De la sine se înțelege că în acest sens sunt respinse și toate conceptele care au ca finalitate același rezultat.

Vreți să aflați un răspuns concret al Bisericii la această provocare. De neacceptat, acesta este răspunsul pe care Biserica prin multitudinea prevederilor eclesiale de care dispune îl oferă tuturor generațiilor indiferent cât de evoluate ar fi acestea.

Ca să fiu și mai concis permiteți-mi să mă folosesc de câteva aspecte eclesiale care vin cu argumente precise referitoare la modul cum își justifică Biserica starea potirvnică atunci când vorbim de uzitarea cât mai intensă a acestui nou procedeu sau supranumit concept -moartea asistată.

În primul rând nimeini să nu se culce pe o ureche considerându-se îndreptățit pentru opțiunea de a-și lua viața folosindu-se de pretextul incapacității de a-și purta suferința sau de nenumaratele momente de depresie sau alte forme care par a fi critice și de nesuportat.

Așa cum am afirmat în începutul acestui articol, când cineva nu acceptă să sufere pentru că boala sau situația îi generează o stare de disconfort asociată cu durerea, depresia sau deznpdejdea asta înseamnă că nu a înțeles nimic din a tot ceea ce Hristos a făcut pentru noi.

Animat de lașitate pacientul, subiectul depresiv sau subiecții cu anumte predispoziții de alienație mentală precum și alte categorii de subiecți care manifestă tendințe de suicid nu acceptă lupta. Nu doresc să urmeze sfatului hristic: ”Îndrăzniți Eu am biruit lumea” și se lasă ușor conduși de puterea celui rău. Oare cât de justificat moral poate să fie un astfel de subiec. Oare ce poate să aștepte în acest sens din partea Bisericii: îngăduință, acceptare pentru o moarte blândă, dreptate și cruțare de vinovăție morală. Nici cum. În aceste condiții Biserica ar încălca foarte grav prevederile canonice mereu actuale.

Ca să trecem direct la aceea ce de fapt ne interesează, în continuare voi veni cu câteva exemple de prevederi ecleziale care fac obiectul respingerii și condamnării tentației de suicid și a actului în sine, repet fără a manifesta îngăduință, din contră în aceste circumstanțe ea îți menține cu acrivie poziția fermă și nu se lasă nici cum dusă de valul modernismului care nu pare să ofere o direcție prea bună a omului postmodernist.

Că au existat situați de alienație mentală de la care s-a produ suicidul, aici Biserica oferă din patrimoniul canonic suficiente lămuriri, asta pentru a ști fiecare familie ce trebuie să facă pentru ca totuși numele celor răposați să fie trecuți în pomelnice sau să fie prohodiți conform unor rânduieli liturgice specifice. Acest lucru este confirmat de zicerea Episcopului Timotei la Alexandrie : ”Dacă cineva, nefiind în toate mințile, s-a omorât oari însuși s-a aruncat în prăpastie, să se aducă pentru el prescură(proshora)”[14].

Este singura excepție care poate fi posibilă numai în cazul în care clericul -dator fiind cu cercetarea cazului-ajunge la concluzia că fiind ieșit din minți – s-a săvârșit fără voie.  În aceste situații ne ajută o primă această prevedre canoinică și anume canonul 14 al Episopului Timotei al Alexandriei cunoscurt fiind că acesta a păstorit în jurul anului 381 într-un context social destul de frământat și oarecum pătruns de situații suicidare venite din medii cu probleme schizofrenice acute. [15] În teza de doctorat voi adăuga și alte argumente care explică de ce Biserica permite săvârșirea slujbei de prohodire și în cazul sinucigașilor dar, repet numai din rândul celor cu grave probleme de schizofrenie sau alienație mentală. Atât pot spune că aici putem dicuta cu 3 situații care suportă ingăduință din partea Bisericii, iar ceea ce stă în spatele acestei posibilități voi aduce foarte multe argumente folosindu-mă de toate acele circumstanțe atenuante și totdată de câteva dintre rapoatele medico -legale ale celebrilor medici legiști care pe baza intenselor cercetări au putut stabili cu precizie ce s-a petrecut în mintea acelor subiecți care fie au manifestat tendințe de suicid fie au recurs pur și simplu a procedat în consecință.

Revenind la ideea de bază privind acrivia Bisericii în dreptul celor ce cu discernământ au decis să-și pună capăt zilelor, pe scurt voi face amintite câteva prevederi canonice care opresc de la prohodire și pomenire pe cei în cauză. Aici mă refer la :

1. 16 de la Sinodul din Braga- pe scurt acesta face referire la interdicția de a fi pomeniți la Liturghie sinucigașii[16];
2. 15. De la Sin. Al Doilea Orleans din anul 533 -prin care se interzice creștinilor să primească ofrande de la membrii familiei unde s-a înregistrat suicid;[17]
3. 17 de la Sinodul din Auxerre organizat în în anul 578- se interzice oficerea de parastase sau pomeniri pentru cei care din bună știință și-au suprimat dreptul la viață[18].

Așadar Biserica în fața acestei provocări știe cum să se comporte și știe ce trebuie să ofere ca și răspuns, folosindu-se de deci de prevedrile canoncie cele care asigură o distincție clară privind dreptul de săvârșire a slujbelor de pomenire a sinucigașilor departajându-i în funcție de cercetările și analizele care se impun post factum îndreptul fiecărui caz care se înregistrează. Nu este o provocare ca și cum ar fi o nou atac adus direct Bisericii, sau o nouă încercare pentru  curiozitatea senilă a unor grupuri conspirative care mereu așteaptă să primească răspunsuri concrete. Când spunem că și moartea asistată este o provoacre lansată Bisericii, nu trebuie să-l reducem la înțelesul de testare prin care se pun la încercare anumite abilități dinamice. Aici provocarea o văd mai mult ca o accentuare a suferinței cu care Biserica lui Hristos se confruntă văzându-și pe fii ei cum merg pe cărările pierzaniei. Meritul Sfintei Biserici este legat de felul cum aceasta gestionează și felul cum pune sub analiză corectă circumstanțele în care se produc suicidurile. Provocarea vine mai mult și din varietatea formelor de evaluare teologică care joacă un rol determinant în decizia punctuală a felului în care se poate sau nu se pot săvârși slujbele de prohodire. Provocarea în sine se comută în aceste circumstanțe asupra persoanei preotului căruia îi revine responsabilitatea pastorașă de a :

1. preveni în rândul păstoriților acetle de suicid -folosindu-de de acțiuni și tactici pastorale menite să stopeze acest flagel;
2. analiza la scaunul dihovniciei pententul care manifestă anumite stări de deznodejde și care oricând pot trezi tendința de suicid;
3. analiza cu foarte multă rigurozitate mediul în care subiectul care manifestă predilecții suicidale și factorii care-l determină să recurgă la acest gest;

Ca si repere concluzove la a tot ceea ce am spus până aici aș adăuga următoarele:

Biserica -organismul viu și dinamic din totdeauna a manifestat preocupare de a cultiva în rândul credinioșilor voința de a trăi chiar cu prețul suferinței cauzată de boli chiar incurabile precum și de alți factori determinanți.[19]

Biserica -organismul viu a arătat că Hristos Domnul prin suferința Lui a deminstrat că tot prin asumarea suferinței și a încercărilor ”împlinim lucrarea soteriologică” adică lucrarea duhovnicescă a ascultării și a urmării căii celei strâmte și drepte care duce la mântuire.

Biserica -organismul viu arată că omul care nu renunță la viață și cu demnitate poartă crucea suferinței și a greutăților negreșit va ajunge la ”apropierea maximă de Hristos Subiectul Suprem al existenței noastre”, Cel ce S-a făcut El însuși pildă de suferință și îndurare.

Biserica în acentul ei misionar și pastoral ne asigură că, a ne raporta prin suferința noastră la suferința lui Hristos, înseamnă a intra în dialog cu El. În aceste circumstanțe suferința devine o formă de comunicare în starea de har cu Dumnezeu, deschizându-ne în acest sens înveșnicirea în starea de lumină alături de Lumina însăși care este Hristos care luminează tuturor.

Note

[1] Părintele Jhon Brek, Darul Sacru al Vieții, Ed. Patmos, Cluj, 2001, p.265;

[2] Ontario Consultans on Religious Tolerence, http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm

[3] Pericolul constă în libertatea intelectului uman de a se autodistruge. La fel cum o singură generaţie ar putea face ca următoarea nici măcar să nu mai existe, dacă toţi membrii ei s-ar călugări sau s-ar arunca în mare, tot astfel un singur grup de gânditori poate, într-o oarecare măsură, să facă să nu mai existe gândire după ei, dacă îi învaţă pe cei din următoarea generaţie că nicio idee omenească nu este validă. Degeaba tot vorbim despre alternativa raţiune sau credinţă. Raţiunea este ea însăși o chestiune de credinţă. Este un act de credinţă să afirmăm că gândurile noastre au fie și cea mai mică legătură cu realitatea, a se vedea, G.K. Chesterton ”Ortodoxia: o filosofie personală”; trad. din engl. şi note de Mirela Adăscăliţei, Editura Humanitas,  București, 2008.

[4]  L’heure où l’autonomie de la volonté s’est imposée d’une manière flagrante. Quasiment dans le monde entier, y compris dans les textes internationaux majeurs relatifs au droit international privé des contrats, comme le Règlement Rome I de 2008 notamment, cet ouvrage approfondit l’étude de sa relation avec le contrat sans loi, pour mieux rejeter ce danger et toutes les dynamiques plus ou moins similaires, favorisant, directement ou indirectement, une exacerbation de l’autonomie de la volonté dans le droit international privé des contrats (choix uniquement motivé par la permissivité de la loi choisie, manipulations normatives encore plus audacieuses, comme le dépeçage de validation ou le gel volontaire de la loi choisie…), au service d’un libéralisme contractuel quasi-absolu, sans pour autant rejeter le rôle traditionnel de la faculté de choix dans ce domaine, indéniablement utile et légitime, dans les contrats internationaux. Ainsi, la seule voie légitime est la « moyenne », conciliant toujours, autant que possible, les besoins de prévisibilité des solutions et de justice des parties avec les intérêts légitimes fondamentaux des Etats et les besoins de la société internationale. Justement, cet ouvrage étudie aussi les nombreux garde-fous, classiques ou modernes, comme l’application des lois de police étrangères, susceptibles de contribuer au raffermissement de l’autorité de la loi dans le commerce international. Il offre ainsi une nouvelle réflexion approfondie sur l’autonomie de la volonté dans les contrats internationaux et ses limites, destinée au large public des juristes (praticiens et étudiants), autant qu’aux spécialistes du domaine.W. De Bondt, ”La nouvelle loi belge relative a l`euthanasie:la consecration de l`autonomie individuelle, Droit International et de Droit comapre”, Ed. Bruylant, Bruxelles, Nr. 2/2003, p237, accesată la adresa web: https://www.lgdj.fr/autonomie-de-la-volonte-et-contrat-sans-loi-en-droit-international-prive-des-contrats-9789953451275.html

[5] În 2005, Sfântul Sinod al Patriarhiei Române a aprobat 3 documente care exprimă punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la avort, eutanasie și transplant de organe (https://patriarhia.ro/bioethics-207/), a se vedea în Articolul Pr. Prof. Dr. George Grigoriță, ” Aborto, eutanasia e trapianto di organi. Un punto di vista canonico ortodosso”, BioLaw Journal – BioLaw Journal, Numărul Special 2/202, accesat la adresa : https://www.biodiritto.org/

[6] ”La source principale d’information pour mesurer la mortalité par suicide provient de l’exploitation des certificats de décès établis par les médecins constatant les décés. Ces bulletins sont centralisés et ana- lysés par le Centre d’épidémiologie sur les causes médicales de décès (CépiDc) de l’Institut national de la santé et de la recherche médicale (Inserm). Cette source est donc, en principe, exhaustive. Cependant, ce décompte pose des problèmes particuliers compte tenu de la nature de l’acte qui y conduit et de l’intervention des instituts médico-légaux. Un certain nombre de suicides, lors de la certification médicale, peuvent ne pas être reconnus comme tels (incertitude de l’intentionnalité de l’acte). Ils sont alors classés dans la rubrique « causes inconnues ou non déclarées ou traumatisme et empoisonnement non déterminé quant à l’inten- tion de la Classification internationale des maladies (CIM) 10° révision. Autre cause de sous-estima- tion les instituts médico-légaux, parfois impliqués dans la certification du décès, ne communiquent pas toujours l’information sur la nature du décés au CépiDc. Le CépiDc a estimé que, combinées, ces deux causes de « codification en suicide feraient augmen- ter le nombre annuel de décés par suicide en 1998 de 20% environ pour la France entière: 21% chez les 15-24 ans et 23% chez les 65 ans ou plus par exemple. L’analyse présentée ici se rapporte aux données exclusivement certifiées comme suicide, sans correc- tion de la sous-estimation”.  A se vedea M-C. Mouquet, V Bellamy Avec la collaboration de Valerie  Carasco, ”Suicides et tentativws de suicides en France”în Revista ”Etudes et Resultats, nr. 488, luna Mai, Direction de la Recherche des Etudes de  L` evaluation et des Statistiques DREES” 2006, p 3, Traducerea mea: Principala sursă de informații pentru măsurarea mortalității prin sinucidere din utilizarea certificatelor de deces stabilite de medici care înregistrează decesele. Aceste buletine sunt centralizate și analizate de Centrul de Epidemiologie privind Cauzele Medicale de Deces (CépiDc) al Institutului Național de Sănătate și Cercetare Medicală (Inserm). Această sursă este deci, în principiu, exhaustivă. Cu toate acestea, acest număr pune probleme deosebite, având în vedere natura actului care a condus la acesta și intervenția instituțiilor criminalistice. Un anumit număr de sinucideri, la certificarea medicală, poate să nu fie recunoscute ca atare (incertitudinea intenționalității actului). Ele sunt apoi clasificate în secțiunea „cauze necunoscute sau nedeclarate sau traume și otrăviri nedeterminate în ceea ce privește intenția Clasificării Internaționale a Bolilor (ICD) a 10-a revizuire. O altă cauză a subestimării este că institutele medico-legale, uneori implicate în certificarea decesului, nu comunică întotdeauna informații despre natura decesului către CépiDc. CépiDc a estimat că, combinate, aceste două cauze de „codificare ca sinucidere ar crește numărul anual de decese prin sinucidere în 1998 cu aproximativ 20% pentru întreaga Franță: 21% în rândul tinerilor de 15-24 de ani și 23% în rândul celor în vârstă. 65 sau peste, de exemplu. Analiza prezentată aici se referă la date certificate exclusiv ca sinucidere, fără corecție pentru subestimare.

[7] THE PHEΝΟΜΕΝΟΝ of suicide presents a puzzle to students of psychopathology as well as to the lay public: what mysterious force drives a person to violate one of the most hal- lowed notions of human nature-the „survival instinct”? Of the multitude of explanations by various writers, For editorial comment see p 1168. few seem to ring true or have even minimal empirical support. Conventional wisdom has often at- tributed suicidal attempts to an indi- vidual’s hopelessness, that is, his de- sire to escape from what he considers an insoluble problem. The recorded history of suicides among the Jews of antiquity, among the ancient Greeks Ages contains many anecdotes of sui- cide based on the belief of being trapped in an impossible situation.’ Another historical paradigm stresses suicide as a symptom of im- paired reason due to mental disorder or as a specific disease, sui generis. Since the 18th century, this psycho- pathological model of suicide has been paralleled by a statistical-sociological approach that relates suicide to envi- ronmental and demographic factors such as population density, socioeco- nomic class, degree of social integra- tion, and national ideologies.2. The most popular thesis among psychoanalytically oriented psychia- trists and psychologists has been the conception that suicide is the result of hostility turned against the self. This behavior has been dramatized by the growth of suicide prevention centers, crisis intervention centers, and emer- gency telephone „hot lines.” These fresh theoretical and practical ap- proaches to the problem of suicide, however, have not been supported by any empirical evidence. In fact, re- cent studies have questioned whether or not these newer agencies have per- ceptibly affected the suicide rate.” Similarly, the concept of retro- flected hostility has been challenged. A variety of experimental and corre- lational studies of depressed suicidal patients, conducted by Beck and his colleagues,’ have failed to confirm the internalized aggression conception. Moreover, these studies provided the framework for Beck’s formulation of suicidal behavior as related to cogni- tive distortions. On the basis of long-term psycho- therapy of 50 depressed suicidal pa- tients(…) Traducerea mea:Fenomenul sinuciderii prezintă un puzzle studenților de psihopatologie, precum și publicului neprofesionist: ce forță misterioasă determină o persoană să încalce una dintre cele mai sfințite noțiuni ale naturii umane – „instinctul de supraviețuire”? Din multitudinea de explicații ale diverșilor scriitori, Pentru comentariul editorial vezi p. 1168. puțini par să sune adevărate sau să aibă chiar un suport empiric minim. Înțelepciunea convențională a atribuit adesea încercările de sinucidere lipsei de speranță a unui individ, adică dorinței sale de a scăpa de ceea ce el consideră o problemă insolubilă. Istoria înregistrată a sinuciderilor în rândul evreilor din antichitate, în rândul epocii grecilor antici conține multe anecdote de sinucidere bazate pe credința că ești prins într-o situație imposibilă. O altă paradigmă istorică subliniază sinuciderea ca simptom al rațiunii afectate din cauza tulburării mintale sau ca o boală specifică, sui generis. Încă din secolul al XVIII-lea, acest model psihopatologic al sinuciderii a fost paralel cu o abordare statistico-sociologică care leagă sinuciderea de factori de mediu și demografici, cum ar fi densitatea populației, clasa socio-economică, gradul de integrare socială și nivelul național. ideologii.2. Cea mai populară teză printre psihiatrii și psihologii orientați psihanalitic a fost concepția că sinuciderea este rezultatul ostilității întors împotriva sinelui. Acest comportament a fost dramatizat de creșterea centrelor de prevenire a sinuciderii, a centrelor de intervenție în criză și a „liniilor fierbinți” telefonice de urgență. Aceste noi abordări teoretice și practice ale problemei sinuciderii, totuși, nu au fost susținute de nicio dovadă empirică. De fapt, studii recente au pus la îndoială dacă aceste agenții mai noi au afectat sau nu în mod perceptibil rata de sinucidere. Ase vedea Aaron T. Beak, , Maria Kovacs, PhD. Ariene Weissman, în J. J. Mann și col., Postmodern Monoamine Receptor and Enzyme Studies în Suicides, apud, Pr. Conf. Dr. Vasile Vlad Observații medicalo-teologice asupra sinuciderii, Revista Analele Universității de Vest din Timișoara, Seria Teologie, nr 22, Timișoara , 2016 pp. 37-47.

[8] Pr. Conf. Dr. Vasile Vlad Observații medicalo-teologice asupra sinuciderii, Revista Analele Universității de Vest din Timișoara, Seria Teologie, nr 22, Timișoara , 2016 p 37.

[9] ”Dramatismul sinuciderii e sugerat atât de semnificația în sine a actului cât și de datele ce le oferă statisticile. Ce este sinuciderea? Expresia maximă și forma definitivă de luptă împotriva evenimentului unic, absolut și irepetabil al vieții pământești a unei persoane umane; actul intenționat de autodistrugere, act liber de orice constrângere a unor factori externi și interni. Iar statisticile sunt mai mult decât îngrijorătoare: în lume se produce o moarte prin sinucidere la fiecare 40 de secunde1, ceea ce înseamnă că 90 de persoane se sinucid la fiecare oră, 2.160 într-o zi și 788.400 într-un an.”, a se vedea în Alexandru Broboi- Eutanasia -Concept, controverse și reglementare, p. 80, apud Revista drept penal, nr 2/1995 citați fiind autorii: C. Rătescu, T. Pop, V. Dongoroz, H. Aznavorian, M. Padadopoiu, N. Pavelesu, Gh. Perițeanu(Codul Penal, Editura Carol al II-lea, adnota, partea specială, Vol. III, Editura Librăria Sosec, București, 1937, p.100).

[10] Gheorghe Antoniu, Consimțământul Victimei- Revista de drept penal nr. 4/2003

[11]  Florin Streteanu, Drept penal, parte generală, Vol I, Editura Rosetti, 2003, 444.

[12] Dana Luiza Tămășaru, Eutanasia în dreptul penal,  Dreptul, nr. 5, 2005, 174.

[13] Redăm aici într-un mod detaliat punctul de vedere a Pr. Prof. Dr. Grigorță George: Come poc’anzi illustrato, la vita umana costituisce il supremo dono di Dio, l’inizio e la fine del quale dipende interamente da Lui: «nella sua mano è la vita di ogni essere vivente» (Giobbe 12:10). È all’interno della vita biologica che la libertà personale dell’uomo trova la sua piena espressione, incontra la grazia di Dio e così si realizza la sua salvezza. Di conseguenza, ogni sforzo per determinare i limiti della vita esclusivamente sulla base della volontà, decisione o capacità umana priva la vita del suo carattere sacro, cioè mette l’uomo fuori della sua comunione con Dio. Infatti, l’uomo non è fatto per la morte, ma per la vita eterna, perché per gli ortodossi non c’è vita fino alla morte e vita dopo la morte, ma solo una vita, che è unica: dalla nascita all’eternità. Di conseguenza, il cristianesimo ortodosso rifiuta qualsiasi azione o omissione con cui si tenti di elevare la vita di qualcuno e qualsiasi modo con cui qualcuno tenti di togliersi la propria vita. Per l’Ortodossia l’eutanasia è l’espressione di una mentalità secolarizzata che afferma che l’uomo ha il diritto di disporre della propria vita e di quella di un altro. L’eutanasia è, per gli ortodossi, anche l’espressione di un’etica edonistica e utilitaristica che non vede il senso della sofferenza nella vita umana25. L’atto di eutanasia viene sempre eseguito con il consenso o su richiesta del paziente o dei suoi familiari o parenti. Con ciò l’eutanasia si costituisce come peccato di doppia gravità: uccisione e suicidio, perché il peccato ricade sia sul medico che compie l’atto d’eutanasia, diventa un criminale, sia su colui che acconsente a porre fine alla propria vita, che è considerato suicida e che perde così ogni possibilità e speranza di salvezza” Traducerea mea: ”După cum am ilustrat mai sus, viața umană constituie darul suprem al lui Dumnezeu, al cărui început și sfârșit depind în întregime de El: „în mâna Lui este viața oricărei ființe vii” (Iov 12:10). În viața biologică libertatea personală a omului își găsește expresia deplină, întâlnește harul lui Dumnezeu și astfel se realizează mântuirea lui. În consecință, orice efort de a determina limitele vieții exclusiv pe baza voinței, deciziei sau capacității umane privează viața de caracterul ei sacru, adică îl scoate pe om din comuniunea cu Dumnezeu. De fapt, omul nu este făcut la moarte , ci pentru viața veșnică, pentru că pentru ortodocși nu există viață până la moarte și viață după moarte, ci o singură viață, care este unică: de la naștere până la veșnicie. Eutanasia se face întotdeauna cu acordul sau cererea pacientului sau a familiei sau rudelor acestuia. Prin aceasta, eutanasia se constituie ca un păcat de dublă gravitate: uciderea și sinuciderea, deoarece păcatul cade atât asupra medicului care săvârșește actul eutanasiei, acesta devine criminal, cât și asupra celui care acceptă să-și pună capăt propriei vieți, care este considerat sinucigaș și care pierde astfel orice posibilitate și speranță de mântuire” , a se vedea în Pr. Prof. Dr. Griogoriță George ” Aborto, eutanasia e trapianto di organi. Un punto di vista canonico ortodosso”, BioLaw Journal – Rivista di BioDiritto, Special Issue 2/2023, accesat la adresa web: https://www.biodiritto.org/, p.150.

[14] Can. 14 a lui Timotei Alexandrinul, a se vedea în

[15](…)Aus rechtlicher Sicht wurde dieser Aspekt unter dem Gesichtspunkt der Festlegung einer Obergrenze des Rechts auf Leben, einem der primären Menschenrechte, angegangen [7]. Grundsätzlich geht es bei der Auseinandersetzung darum, ob ein Patient die Beendigung seines Leidens verlangen kann und ob der Arzt das Recht hat, diesem Wunsch straffrei nachzukommen(…) , Tradus de mine: Din punct de vedere juridic, acest aspect a fost folosit din dorința a stabiliio barieră a dreptului la viata, unul din drepturile fundamentale a omului. Au existat controverse menite să accentueze idee ca orice pacient poate cere să i se pună capăt suferintelor și daca medicul are dreptul sa dea curs acestei solicitari, fară a fi sanctionat poate oricând să o facă.(…), a se vedea în Hans-Heinrich Jescheck, Gunter Willms, ”Strafgesetzbuch, Leipziger Kommentar”, Vol 5, Editura Walter Gruyter, 1989, p.108.

[16] Can. 16 a lui Timotei Alexandrinul, a se vedea în Canoanele Bisercii Ortodoxe, Canoanele Sfinților Părinți, Canoanele Întregitoare și Prescripțiile Canonice”,vol. III, Editura Basilica, București, 2018

[17] Can. 15 a lui Timotei Alexandrinul, a se vedea în Canoanele Bisercii Ortodoxe, Canoanele Sfinților Părinți, Canoanele Întregitoare și Prescripțiile Canonice”,vol. III, Editura Basilica, București, 2018

[18] Can. 17 a lui Timotei Alexandrinul, a se vedea în Canoanele Bisercii Ortodoxe, Canoanele Sfinților Părinți, Canoanele Întregitoare și Prescripțiile Canonice”,vol. III, Editura Basilica, București, 2018

[19]Redăm aici punctul de vedere și mai precis al Pr. Prof. Dr. George Grigoriță,:”Per capire l’insegnamento ortodosso riguardante l’eutanasia, dobbiamo precisare che, per la teologia ortodossa, la morte fisica è una realtà che attraversa ogni essere creato. Quando avviene nella vita umana, con o senza sofferenza, deve essere visto come un mezzo di unione con Dio, come un momento solenne del nostro passaggio nel Regno eterno di Dio «dove non c’è dolore, né tristezza, né sospiro” Traducerea mea: Pentru a înțelege învățătura ortodoxă cu privire la eutanasie, trebuie să subliniem că, pentru teologia ortodoxă, moartea fizică este o realitate care trece prin fiecare ființă creată. Când apare în viața umană, cu sau fără suferință, trebuie privită ca un mijloc de unire cu Dumnezeu, ca un moment solemn al trecerii noastre în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu „unde nu este durere, nici tristețe, nici suspin” a se vedea în Pr. Prof. Dr. Griogoriță George ” Aborto, eutanasia e trapianto di organi. Un punto di vista canonico ortodosso”, BioLaw Journal – Rivista di BioDiritto, Special Issue 2/2023, accesat la adresa web: https://www.biodiritto.org/, p.153.