Farcaș, Dan D. (2025), Pluralismul în cunoaștere și societatea deschisă, Cunoașterea Științifică, 4:2, https://www.cunoasterea.ro/pluralismul-in-cunoastere-si-societatea-deschisa/

Pluralism in Knowledge and the Open Society

Abstract

In the knowledge of reality, monism represents the cantonment of a single theory, and pluralism the acceptance of all proposed theories that could not be rejected by unanimously accepted evidence. Monism (either-or) is simple and accessible for logical judgments, while pluralism (both-and) is more difficult and requires thinking. Only pluralism can guarantee creation, progress and coming „out of the box”. An entire society can become monist (closed society) or pluralist (open society). The foreseeable consequences are presented.

Keywords: knowledge, monism, pluralism, open society

Rezumat

În cunoașterea realității monismul reprezintă cantonarea într-o singură teorie, iar pluralismul acceptarea tuturor teoriilor propuse care n-au putut fi respinse prin dovezi unanim acceptate. Monismul (sau-sau) este simplu și accesibil pentru judecăți logice, în timp ce pluralismul (și-și) este mai dificil și necesită gândire. Doar pluralismul poate garanta creația, progresul și „ieșirea din cutie”. O întreagă societate poate deveni monistă (societatea închisă) sau pluralistă (societate deschisă). Se prezintă consecințele previzibile.

Cuvinte cheie: cunoaștere, monism, pluralism, societate deschisă

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. xxx
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086,
URL: https://www.cunoasterea.ro/pluralismul-in-cunoastere-si-societatea-deschisa/
© 2025 Dan D. FARCAȘ. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Pluralismul în cunoaștere și societatea deschisă

Dan D. FARCAȘ[1]
dandfarcas@yahoo.com

[1] Cercetător independent

Pluralitatea teoriilor și experimentul crucial

Școala ne-a creat convingerea că realitatea poate fi împărțită în domenii și fiecărui domeniu: fizica, geometria, astronomia, zoologia, istoria, geografia, psihologia ș.a.m.d. i-au fost atașate teorii particulare. Această viziune funcționează (și e normal să funcționeze) la nivelul elevilor de școală. Dar în lumea reală lucrurile nu mai sunt atât de simple.

Există foarte multe domenii ale realităţii pentru care învățații au propus, la un moment dat, două sau mai multe teorii alternative. Ele explică în mod satisfăcător toate faptele cunoscute și unanim acceptate, dar se pot contrazice în predicții, adică în consecințe încă neverificate practic. De pildă, teoria A va anticipa că, într-o situație dată, încă neobservată, se va petrece un anumit fenomen, iar teoria B că, în aceleași condiții, acel fenomen nu va avea loc.

Uneori, alegerea variantei corecte e simplă. Dacă adevărurile deduse dintr-o teorie vin în contradicţie flagrantă cu fapte din realitate, cunoscute şi acceptate ca adevărate, sau dacă ideile pe care teoria le susţine se contrazic între ele, teoria poate fi eliminată imediat. Dar dacă ambele teorii sunt corect alcătuite și dorim să știm care dintre ele are dreptate, trebuie să recurgem la ceea ce se numește un „experiment crucial”, reproducând fenomenul în dispută, cel anticipat, fie într-un laborator, fie măsurând fenomene din Univers, fie pe o altă cale observabilă. Atunci când vom intra în posesia unui rezultat concludent, unanim acceptat, vom ști care dintre cele două teorii este cea bună și care trebuie abandonată. Așa evoluează teoriile șțiințifice, fiecare admițând, dintru început, că ar putea fi „falsificată” la un moment dat (după expresia lui Karl Popper).

Realitatea neexperimentabilă și pluralitatea

Sunt însă situații în care apar teorii concurente, dar „experimentul crucial” nu poate fi efectuat. Poate nu există aparatura necesară, sau obiectul disputei este inaccesibil (în spațiu, în timp), sau dintr-o altă cauză. În consecință, societatea rămâne în posesia a două sau mai multe teorii (sau adevăruri) alternative, fiecare explicând satisfăcător faptele cunoscute, fără a putea decide, deocamdată, care dintre ele este cea care trebuie considerată corectă.

Din acest punct de vedere, realitatea se divide în două zone: realitatea experimentabilă, cea care constituie obiectul ştiinţelor consacrate, şi realitatea neexperimentabilă, adică aceea care nu poate fi adusă în laborator sau observată ori de câte ori vrem.

Există chiar domenii respectabile ale cunoașterii care constituie „realități neexperimentabile”. La ele se referă teoriile metafizice, care pot fi: filosofice, teologice etc.

Monismul și pluralismul

O veche, binecunoscută şi des evocată poveste orientală spune că la un înţelept au venit doi împricinaţi să le facă dreptate. După ce primul a expus situaţia, din punctul său de vedere, înţeleptul i-a spus „tu ai dreptate”. Al doilea a insistat şi el să vorbească, iar după ce a terminat, înţeleptul i-a spus „şi tu ai dreptate”. Nevasta înţeleptului, care asista la scenă, a exclamat – nu pot avea amândoi dreptate o dată ce se contrazic. Înţeleptul a replicat „şi tu ai dreptate”.

Această istorioară nu este o simplă snoavă absurdă şi hilară. Ea a rezistat în timp tocmai pentru că atrăgea atenţia asupra faptului că există situații în care adevărul nu este unic și e mai complex decât pare la o abordare simplistă.

Într-o ambianță în care nu putem efectua experimente cruciale, deci să ne bazăm pe fapte acceptate de toată lumea, pe care nimeni nu le poate respinge, ne vom putea confrunta cu o pluralitate de teorii științifice, dar și metafizice, aparent corecte, dar pentru care nu vom avea criterii pentru a le departaja. Situația este mai rară în cunoașterea fenomenelor fizico-chimice, dar frecventă în domenii umaniste și mai ales în cele cu implicații spirituale.

Ce e de făcut în acest caz? În care dintre teorii să ne încredem, ca să facem predicții? O persoană rațională care este pusă în această situație are de ales între următoarele mari opțiuni:

(1) monismul, adică să se atașeze, mai mult sau mai puțin subiectiv, de una dintre variante („cea corectă” după opinia lui) și să o folosească apoi în deciziile sale, respingând sau ignorând alternativele;

(2) pluralismul, care constă din folosirea, simultană (poate cu o încredere diferită atribuită fiecăreia), a tuturor variantelor disponibile, pe care nu le poate respinge prin fapte unanim acceptate, chiar dacă variantele se contrazic în anumite detalii.

Opțiunea monistă este o atitudine simplă și la îndemână, dar nefericit de partizană. A doua – pe care o putem numi opțiunea pluralistă – este mai corectă, dar și mult mai greu de pus în practică, întrucât, în orice decizie, ea pretinde parcurgerea și confruntarea tuturor variantelor, potențial contradictorii, aflate la dispoziție. Altfel spus, opțiunea pluralistă înseamnă înlocuirea logicii de tip „sau-sau”, cu o gândire de tip „şi-şi”.

Acţiunea umană bazată pe opţiunea monistă este rapidă şi, pe termen scurt, mai eficace. Adevărul considerat unic, transmis prin şcoală, în mod uniform, stabileşte reguli clare pentru toţi, înlesneşte comunicarea dintre oameni, fiind esenţială unei bune organizări ierarhice şi garantând o existenţă liniştită, ca şi eficacitatea şi perpetuarea activităţilor economice ori sociale rutiniere, care cer responsabilităţi reduse. Cel ce crede neabătut într-un adevăr unic şi indiscutabil va căpăta lesne aura de om „dintr-o bucată”, care nu şovăie în ceea ce face. Pe această percepţie publică s-au bazat – între altele – marile ideologii „moniste” ale secolului trecut, precum comunismul sau fascismul, dar şi marile religii sau sectele conduse de „profeţi” charismatici. Din păcate, după o vremelnică relaxare, opţiunea monistă atrage după sine suficienţa, închiderea, stagnarea, uneori degenerarea şi prea des intoleranţa şi fanatismul. Ea creează frecvent sceptici ireductibili.

Un adept al pluralismului, încercând să valorifice întregul tezaur de adevăruri de care dispune într-un domeniu, va avea, ca primă opțiune căutarea unor mari sinteze, eventual prin mecanismul teză-antiteză-sinteză. Dar dacă operația nu poate fi efectuată, el va lua în considerare, simultan, în previziunile sau deciziile sale, toate teoriile disponibile, cu toate adevărurile relevante, poate cu un „grad de încredere” diferit, ataşat fiecăruia. În acest caz nu mai vorbim de judecăți (logice) ci de gândire, operație care, pe lângă palierul logic, antrenează și palierele metaforic și nonverbal ale minții.

Ca un exemplu extrem: o persoană pluralistă, care caută calea spre divinitate, ar trebui să aibă permanent în vedere, simultan, toate religiile și confesiunile (fie și cu ponderi diferite), inclusiv ateismul. El va respecta toate aceste variante și va depăși astfel monismul atașamentului la o singură religie.

Utilizarea simultană a mai multor teorii sau modele, deci a unei pluralităţi de adevăruri, oferă – prin conlucrarea acestora – şansa de a putea privi aceeaşi realitate din mai multe unghiuri complementare. E un avantaj important, dacă ne gândim că orice adevăr are limite şi niciun om, în particular, niciun creator de teorii, nu este ferit de influențe culturale. Prin opţiunea pluralistă, informaţia disponibilă este mai bogată, deci deciziile luate pe baza ei au şanse mai mari să fie eficace. Orice teorie sau viziune particulară forţează realitatea într-un „pat al lui Procust”. Dar pluralistul are măcar „mai multe paturi ale lui Procust”, între care se poate acomoda.

Opţiunea pluralistă are desigur și dezavantaje. Având de luat decizii pe baza unui mare număr de adevăruri, care eventual se și contrazic între ele, pluralistul va fi perceput uneori ca ezitant, lipsit de coloană vertebrală, eclectic, relativist, schimbător, cameleonic, imprevizibil. El va fi antipatic pentru monişti şi din cauză că neagă valabilitatea universală a unor adevăruri „definitive”, dragi acestora.

Opţiunea pluralistă impune (la modul existenţialist, ar fi spus Jean Paul Sartre) luarea frecventă a unor decizii şi asumarea răspunderii pentru ele, eforturi de care monistul este scutit, el având la dispoziție, oferite de-a gata, mare parte dintre soluții.

Raţionamentele riguros logice nu pot fi realizate decât în interiorul unei teorii coerente, necontradictorii. Cel ce gândește (pluralist), atunci când trece de la o teorie la o altă teorie – la fel de plauzibilă – este obligat „să iasă” din prima teorie, să-i uite pe moment principiile, „intrând” în cealaltă teorie, ataşându-se de un alt set de adevăruri, diferite şi uneori contrazicându-le pe primele. Operaţia necesită un oarecare exerciţiu şi o anumită elasticitate a minţii, de care unii ar putea să nu fie dispuși sau chiar capabili. Situaţia poate atrage, deci, pentru pluralişti, şi acuzaţia de elitism.

Faimosul psiholog Carl G. Jung a spus „Gândirea este dificilă, așa că lăsați turma să pronunțe judecata!”, ceea ce a fost reinterpretat prin fraza: „Să gândești este dificil, de aceea majoritatea oamenilor judecă”. Afirmația ilustrează excelent ideile expuse mai sus. Într-adevăr, în sens strict, în interiorul unei unice teorii sau dogme (deci în cazul opțiunii moniste), există o singură lume ideală (imagine voit perfectă a unui domeniu al realității), formată doar din propoziții considerate perfect adevărate și care nu se contrazic între ele. În interiorul acestei lumi ideale putem efectua, fără teama de a greși, operații logice (sau matematice), adică putem realiza judecăți, deducând noi consecințe logice (care, de fapt, existau implicit în premise).

Dacă dispunem de o pluralitate de teorii sau dogme (așa cum preconizează opțiunea pluralistă), situația se schimbă. În unele dintre acestea există idei care le contrazic pe cele conținute în altele. Or, asupra unor afirmații contradictorii, logica e neputincioasă. Înțelegem astfel că o pluralitate de teorii diferite nu poate fi abordată decât de ceea ce numim gândire. Mintea funcționează, simultan, pe trei paliere: nonverbal, colocvial și al lumilor ideale, iar logica nu se poate aplica corect, fără erori, decât la nivelul unei singure lumi ideale, alese anume. Așadar gândirea, operație mult mai complexă decât logica și aparent neformalizabilă, ia în considerare nu doar pluralitatea unor teorii care se contrazic între ele ci și metaforicul și nonverbalul asociate activității respective de cunoaștere, pentru a construi ceva care să le înglobeze, sau să le depășească.

Logica ne permite să facem alegeri raționale, prin operații accesibile și unei mașini, în timp ce gândirea este singura cale pentru formularea unor decizii, ori pentru construirea, pe un palier superior, a unor adevăruri „nou create”, inedite. De pildă, în momentul în care Lobacevschi (sau Bolyai, sau Gauss) a postulat că „dintr-un punct pot fi duse mai multe paralele la o dreaptă” acesta a fost un „adevăr nou creat”, întrucât nu a fost nici dedus din alte adevăruri geometrice, nici obținut „prin inducție” asupra unor măsurători de teren.

Judecățile – derulate în mod obligatoriu în interiorul unei unice teorii sau dogme – nu vor reuși decât să adâncească „groapa de potențial” corespunzătoare acelei teorii. Ieșirea din astfel de gropi (thinking outside the box – ar spune anglofonii), ridicarea deasupra lor, nu este posibilă decât prin gândire, deci implicit printr-o abordare pluralistă.

Pluralismul și societatea deschisă

Opţiunea monism/pluralism poate caracteriza nu doar persoane individuale, ci şi un grup de oameni şi, la limită, o întreagă societate. În anumite cazuri, toți membri unei societăți ar putea fi constrânși, prin presiunea nevoii de coeziune socială, să adere la o anumită variantă monistă. Fenomenul este ușor de identificat în cazul religiilor, al naționalismelor sau al ideologiilor de stat.

Dacă într-o societate există, cel puţin oficial, convingerea că toate sunt perfecte (sau că se ştie cum trebuie să fie perfecte) – un simptom evident monist – acea societate este, conform unei terminologii de acum consacrate (cel puţin de la Karl Popper încoace), o societate închisă. Ei i se opune conceptul societăţii deschise, bazată, fireşte, pe opţiunea pluralistă, adică pe acceptarea întregii pluralităţi a teoriilor şi viziunilor asupra realităţii.

Monistul va prefera să nege orice fapt care contrazice viziunea care-i este dragă. Această prejudecată este extrem de păguboasă; drept dovadă stă – în istorie, dar și în vremuri recente – lipsa de progres a unor mari colective umane, imperii, ori regimuri care se închinau unor adevăruri sau teorii pretins definitive.

În monism nu poţi crea cu adevărat ceva nou ci doar să scoţi la lumină consecinţe logice ale nucleului teoriei deja acceptate. Într-o societate de monişti, un individ creativ se va simţi, evident, blocat și frustrat. Într-o asemenea colectivitate, cei mai mulți vor crede într- viziune unică, fiind convinși că odată ce ei deţin deja singurul adevăr valabil, în orice situație. Promovarea oricărui alt adevăr va constitui o eroare sau o erezie, care va trebui sancţionată. „Păcătosul” va trebui să fie ori „luminat”, fie şi cu forţa, ori aspru pedepsit. De pildă, fundamentalistul creştin, musulman etc, dar și ideologiile de tip comunist, ori fascist, sau unele mișcări șovine, împart lumea – după antica tradiţie maniheistă – în „buni”, cei practicând convingerile moniste oficiale proprii şi „răi”, cei inspiraţi de: Satana, de „dușmanul de clasă” ș.a.m.d., după care „cei juști” vor trece la fapte pentru a îndrepta lucrurile.

Pluralismul înlocuiește oprimarea sau anihilarea celui care crede în altceva, cu o competiție de idei, înlocuiește logica lui sau-sau cu gândirea de tip și-și. În secolul XX, a devenit clar, din păcate, după sacrificiul a milioane de vieţi, că o economie bazată pe o pluralitate de viziuni şi iniţiative, progresează mai rapid decât un sistem dirijist. Asistăm la un recul timid al modului de gândire „tribal”, care generează, de pildă, naţionalismul şovin, începând să preţuim toate culturile. Acum a devenit clar că diversitatea etnică, rasială, religioasă ori culturală a unei ţări – opusă asimilării forţate – poate fi un atu important, dacă este bine pusă în valoare.

Pluralismul în ştiinţă a început să fie înţeles deja, în general, de cercetătorii de vârf, deşi este absent deocamdată la nivelul şcolii, unde se practică mitul „ştiinţei unice”, sub pretextul de a nu forţa spiritul încă plăpând al elevilor. Dincolo de un început vag de ecumenism, se pare că mai e un drum lung până ce va fi general acceptată, în viitor, superioritatea drumului plural către cele sacre. O problematică interesantă şi deschisă o reprezintă şi nevoia de pluralism în morală şi etică.

Pentru o societate deschisă, un prim pas obligatoriu va consta din tolerarea tuturor mentalităţilor, opiniilor, a viziunilor alternative ale celor care văd lucrurile altfel. Următorul pas va fi însuşirea tuturor viziunilor alternative existente şi aplicarea lor simultană în actele de decizie a cât mai multor oameni. Un al treilea pas, foarte important, este căutarea, ocrotirea şi cultivarea, în mod voluntar, a unor noi teorii şi viziuni alternative divergente, a celor aflate „în stadiu embrionar”, împreună cu crearea de condiţii pentru ca ele să se poată maturiza, neoprimate de punctul de vedere „oficial” sau „academist”.

Referințe

• Dan D. Farcaș, Labirintul cunoașterii, Ed. Paideia, 2009
• Carl G. Jung, Collected Works 10 „Civilization in Transition”, Pantheon 1964 – Citate, Pagina 344, Para 652.”
• Karl Popper: Logica cercetării, Editura științifică, București, 1981
• Karl Popper: Societatea deschisă și dușmanii ei, Humanitas, București, 2005