Rusu, Vlad (2025), Strategii și canale  ale comunicării implicite: de la tăcerea rostirii prin limbaj și limbajele nonverbale, Cunoașterea Științifică, 4:3, 119-129, DOI: 10.58679/CS29284, https://www.cunoasterea.ro/strategii-si-canale-ale-comunicarii-implicite/

 

Strategies and Channels of Implicit Communication: From Silence to Speech Through Language and Nonverbal Languages

Abstract

Communication has been a main and indispensable component of human life, being actively and effectively involved in all areas of socio-human life, developing inter and intrapersonal interaction. Communication can be achieved and differentiated on four levels of communication: verbal communication, nonverbal communication, paraverbal communication and metacommunication. Nonverbal communication is the transmission of information and messages without using words, which is achieved by involving and using facial expressions or hand gestures, through body language. Nonverbal communication can be more powerful and even more influential than what we say through words and can have a tremendous impact on our success as professionals in different fields with whom we interact in different social environments. Body language included in non-verbal language, in which body movements and behaviors are used instead of words to express and convey information may involve hand movements, facial expressions and innuendos, eye movements, body movements and positions, gestures, use of space, and the like. The main goal of the research is to advance the understanding of the different psychological processes through which paralinguistic markers of confidence can affect attitude change, specifying the conditions under which they are more likely to operate.

Keywords: silence, language, nonverbal

Rezumat

Comunicarea reprezintă o componentă principală și indispensabilă vieții umane, fiind implicată activ și efectiv în toate domeniile vieții socio-umane, dezvoltând interacțiunea inter și intrapersonale. Comunicare se poate realiza și se diferenţiază pe patru nivele de comunicare: comunicarea verbală, comunicarea nonverbală, comunicarea paraverbală, precum și metacomunicare. Comunicarea nonverbală reprezintă transmiterea de informații și mesaje fără a folosi cuvinte, care se realizează prin implicarea și utilizarea unor expresii faciale sau gesturi ale mâinii, prin limbajul corpului. Comunicarea nonverbală poate fi mai puternică și chiar mai influentă decât ceea ce spunem prin cuvinte și poate avea un impact extraordinar asupra succesului nostru ca profesioniști din diferite domenii cu care interacționăm în diferite medii sociale. Limbajul corporal inclus în  limbajul non-verbal, în care mișcările și comportamentele corpului sunt folosite în locul cuvintelor pentru a exprima și transmite informații poate implica mișcări ale mâinilor, expresii și aluzii faciale, mișcări ale ochilor, mișcări și poziții ale corpului, gesturi, utilizarea spațiului și altele asemenea. Scopul principal al cercetării este de a avansa înțelegerea diferitelor procese psihologice prin care markerii paralingvistici de confidență pot afecta schimbarea atitudinii, specificând condițiile în care este mai probabil ca aceștia să funcționeze.

Cuvinte cheie: tăcere, limbaj, nonverbal

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 3, Septembrie 2025, pp. 119-129
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086, DOI: 10.58679/CS29284
URL: https://www.cunoasterea.ro/strategii-si-canale-ale-comunicarii-implicite/
© 2025 Vlad RUSU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Strategii și canale  ale comunicării implicite: de la tăcerea rostirii prin limbaj și limbajele nonverbale

Vlad RUSU[1]
vlad_c_rusu@yahoo.com

[1] Doctorand, Școala Doctorală de Filosofie și Științe Social Politice de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași, specializarea Filosofie

 

Multitudinea încercărilor de a defini conceptului de comunicare a condus la dezvoltarea mai multor definiții specifice domeniului asupra care este studiat. Astfel, pentru cei din domeniul psihologiei comunicarea reprezintă o relaţie între indivizi și implică transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de indivizi receptori  (Dobrescu, 1998).

Dobrescu (1998) consideră comunicarea un concept fundamental în sociologie şi în psihologia socială care poate fi definit ca:

1. proces în care se observă stimuli şi se reacţionează în raport cu aceştia;
2. mecanism esenţial în dezvoltarea relaţiilor umane;
3. totalitatea simbolurilor gândirii şi a mijloacelor prin care ele se difuzează şi se conservă;
4. comunicare socială prin expresia generală pentru toate formele de relaţii sociale, cu participarea conştientă a indivizilor şi a grupurilor.

Dar pentru cei din domeniul sociologie comunicarea este privită ca un ansamblu de modalităţi și reţele de transmisie, echipamente individuale şi autonome care permite punerea la dispoziţia unui public destul de larg a unei multitudini de mesaje (Scaub H., Karl G. Z., 2001). Astfel, Wilbur Schramm a definit comunicarea ca pe un proces prin care se stabileşte o comuniune sau o identitate de reflecţii, concepţii, între un emiţător de mesaje şi un receptor, printr-un canal de comunicaţie.

Comunicarea nonverbală depinde de expresii și mișcări fizice, spre deosebire de comunicarea verbală, care utilizează limbajul pentru a transfera informații prin text scris, vorbire sau limbajul semnelor. Aceasta este importantă deoarece ne oferă informații valoroase despre o situație, inclusiv despre cum s-ar putea simți o persoană, cum primește cineva informații și cum să abordăm o persoană sau un grup de oameni.

O situație când comunicăm nonverbal ar fi atunci când zâmbim atunci când întâlnim pe cineva cunoscut iar prin acest gest putem transmite prietenie, acceptare și deschidere sau atunci când suntem la diferite distanțe de persoane și dorim să îi salutăm utilizăm gesturi ale mâinilor pentru a o realiza.

Copii utilizează comunicare nonverbală încă de când sunt mici, și nu au achiziționat limbajul, pentru a identifica lucrurile de  care au nevoie, apoi în diverse jocuri ale copilăriei utilizează acest tip de comunicare ori o altă categorie care utlizează la bază doar comunicare nonverbală sunt persoanele hipoacuze care utilizează limbajul mimico-gestual.

Unii cercetători sugerează că procentul comunicării nonverbale este de patru ori mai mare decât cel al comunicării verbale, cu 80% din ceea ce comunicăm implicând acțiunile și gesturile noastre față de doar 20% fiind transmis prin utilizarea cuvintelor (Hull, Raymond H. 2016).

Cercetările științifice privind comunicarea și comportamentul nonverbal au început odată cu publicarea din 1872 a cărții The Expression of the Emotions in Man and Animals a lui Charles Darwin. De atunci, o mulțime de cercetări a fost dedicată tipurilor, efectelor și expresiilor comunicării și comportamentului nerostite.

În timp ce aceste semnale pot fi atât de subtile încât nu suntem conștienți de ele, cercetările au identificat nouă tipuri de comunicare nonverbală. Aceste tipuri de comunicare nonverbală sunt reprezentate de: expresii faciale, gesturi, paralingvistică (cum ar fi volumul sau tonul vocii), limbajul trupului, proxemică sau spațiu personal, privirea ochilor, haptica (atingerea), aspect și artefacte (obiecte și imagini).

Expresiile faciale sunt responsabile pentru o mare parte a comunicării nonverbale. Multe informații pot fi transmise cu un zâmbet sau încruntat. Expresia de pe fața unei persoane este adesea primul lucru pe care îl vedem, chiar înainte de a auzi ce are de spus.  În timp ce comunicarea și comportamentul nonverbal pot varia dramatic între culturi, expresiile faciale pentru fericire, tristețe,furie și frică sunt similare în întreaga lume (Eibl-Eibesfeldt, I., 1972).

Expresiile pe care le vedem pe fețele celorlalți implică o serie de procese cognitive diferite. Expresiile emoționale determină răspunsuri rapide, care adesea imită emoția de pe fața observată. Aceste efecte pot apărea chiar și în cazul fețelor prezentate în așa fel încât observatorul nu este conștient de ele. De asemenea, suntem foarte buni la recunoașterea și descrierea explicită a emoției care este exprimată (Frith, C. D. & Frith, U., 2006).

Un studiu recent, care contrastează expresiile faciale ale oamenilor și ale roboților umanoizi, sugerează că că oamenii pot recunoaște expresiile făcute de robot în mod explicit, dar este posibil să nu manifeste răspunsul automat, implicit. Expresiile emoționale prezentate de fețe nu sunt pur și simplu reflexive, ci au și o componentă comunicativă. De exemplu, expresiile empatice de durere nu sunt pur și simplu un răspuns reflexiv la vederea durerii la o altă persoană, deoarece acestea sunt exagerate atunci când empatizantul știe că el sau ea este observată (Frith, C., 2009).

Se pare că vrem ca oamenii să știe că suntem empatici. De o importanță deosebită în rândul expresiilor faciale sunt gesturile ostentatisive, cum ar fi sclipirea sprâncenelor, care indică intenția de a comunica. Aceste gesturi indică, în primul rând, faptul că emițătorul urmează să fi de încredere și, în al doilea rând, că orice semnal care urmează este important pentru receptor.

Van Baaren et al. (2004) au demonstrat că un comportament de oglindire prezintă numeroase avantaje. În cazul vorbirii, oglindirea creează o mai mare aliniere a comunicanților, în ceea ce privește vocabular și gramatică, ceea ce facilitează comunicarea. Experimente privind imitarea gesturilor în timpul conversațiilor arată că persoana care imită se simte mai prietenoasă față de celălalt interlocutor și, ulterior, se comportă într-o manieră mai prosocială (de exemplu, este mai probabil să doneze bani unei organizații de caritate.

Fletcher, P. C. et all. (2005) demonstrează că studiul expresiilor faciale ilustrează foarte bine modul în care un comportament poate evolua într-un sistem de comunicare sofisticat. La început, expresia facială de frică are avantaje comportamentale directe pentru actor deoarece, de exemplu, lărgirea ochilor mărește câmpul vizual, crescând astfel probabilitatea de a detecta semnalele de pericol. Această expresie devine apoi o informație publică pe care observatorii o pot folosi ca semnal pentru a fi vigilenți. În etapa următoare, actorul devine capabil să controleze trimiterea unui semnal care a fost emis anterior în mod involuntar.

Prin intermediul unui astfel de control el își poate exprima tristețea și jena ca un mijloc de a potoli agresivitatea celorlalți. În cele din urmă, atât actorul cât și receptorul devin conștienți de faptul că fac schimb de semnale și că acestea pot fi utilizate pentru o comunicare deliberată. În acest stadiu,  semnalele actorului nu mai trebuie să fie legate de funcție comportamentală inițială. Ele pot fi legate în mod arbitrar cu semnificația, ceea ce face ca dezvoltarea limbajului posibilă (Fletcher, P. C. et all., 2005).

Mișcările și semnalele deliberate sunt o modalitate importantă de a comunica fără cuvinte. Gesturile comune și universale includ fluturarea cu mâna, arătarea cu degetul și semnul „degetul mare în sus”. Alte gesturi sunt arbitrare și legate de cultură. Comunicarea nonverbală prin gesturi este atât de puternică și influentă încât unii judecători stabilesc limite asupra celor care sunt permise în sala de judecată, unde pot influența opiniile juraților. Un avocat s-ar putea uita la ceas pentru a sugera că argumentul avocatului advers este plictisitor, de exemplu. Sau își pot da ochii peste cap în timpul mărturiei unui martor în încercarea de a submina credibilitatea acelei persoane.

Când oamenii vorbesc, fac gesturi. Acum știm că aceste gesturi sunt asociate cu învățarea, ele pot indexa momente de instabilitate cognitivă și reflectă gânduri care nu se regăsesc încă în vorbire. Dar gesturile au potențialul de a face mai mult decât să reflecte doar învățarea, ar putea fi implicat în procesul de învățare în sine. Se concentrează pe două posibilități care nu se exclud reciproc: prima ar fi că gesturile pe care îi vedem pe alții producând au potențialul de a ne schimba gândurile, iar ce de-a doua se referă la gesturile pe care noi înșine le producem au potențialul de a schimba gândurile noastre, poate prin spațializarea unor idei care nu sunt în mod inerent spațiale (Goldin-Meadow, Susan, 2014).

Vorbitorii își mișcă mâinile atunci când vorbesc, fac gesturi, în toate culturile și la toate vârstele. Chiar și persoanele cu orbire congenitală care nu au văzut niciodată pe cineva gesticulând își mișcă mâinile când vorbesc, ceea ce sugerează că gesticulația este o parte robustă a vorbirii (B. Church; Goldin-Meadow S., 1986).

Deși gesturile pot părea ca și cum ar fi fluturarea mâinilor, de fapt, ele transmite informații substanțiale, adesea informații care nu sunt se găsesc în cuvintele vorbitorului. De exemplu, luați în considerare un copil care este arată două rânduri de dame. Copilului i se cere mai întâi să verifice că cele două rânduri au același număr de dame și apoi i se cere dacă rândurile au în continuare același număr după ce unul dintre rânduri este este împrăștiat. Copilul spune „nu” și își justifică răspunsul spunând, „Sunt diferite pentru că le-ai mutat”. Dar, în același timp același timp, copilul face următoarele gesturi, își mișcă degetul între prima piesă de pe rândul 1 și prima piesă de pe rândul  2, apoi a doua piesă din rândurile 1 și 2, și așa mai departe. În acest sens gesturi, copilul demonstrează o înțelegere a corespondenței unu-la-unu, un concept central care stă la baza conservării numărului, care nu apare în discursul său (Goldin-Meadow, Susan, 2014).

Două aspecte suplimentare merită să fie remarcate în legătură cu gesturile, pe de o parte, gestul transmise informații în mod unic adesea accesibilă doar prin gesturi; adică este vorba de cunoștințe încapsulate care nu sunt încă accesibile vorbirii [10] iar pe de altă parte, persoanele care învață și care produc gesturi transmit informații care nu se regăsesc în vorbirea lor atunci când explică o sarcină sunt pregătiți să învețe acea sarcină – atunci când li se oferă instrucțiuni despre sarcina, este mai probabil ca ei să profite de această instruire decât cei ale căror gesturi transmit aceleași informații ca și cele pe care le transmit prin vorbire, indiferent dacă sunt copii sau adulți (Goldin-Meadow, Susan, 2014).

Paralingvistica se referă la comunicarea vocală care este separată de limbajul actual. Această formă de comunicare nonverbală include factori precum tonul vocii, volumul, inflexiunea și înălțimea. De exemplu, luați în considerare efectul puternic pe care tonul vocii îl poate avea asupra semnificației unei propoziții. Când este spusă pe un ton puternic al vocii, ascultătorii ar putea interpreta o declarație ca fiind aprobare și entuziasm. Aceleași cuvinte spuse pe un ton ezitant pot transmite dezaprobare și lipsă de interes.

Vocea poate fi o sursă puternică de informații, deoarece oferă adesea informații valoroase despre stările emoționale și cognitive ale comunicatorului (Bänziger et al., 2014). De exemplu, studiile au arătat că expresiile vocale ale emoțiilor pot informa în mod fiabil un ascultător că o persoană este supărată, tristă, plictisită, temătoare sau fericită și că abilitatea de a recunoaște și de a distinge între acești markeri lingvistici ai emoției transcende barierele lingvistice (Guyer et al., 2017).

Pentru a demonstra acest fenomen, Pell et al. (2009) a realizat un studiu în care a arătat că vorbitorii nativi monolingvi de limbă spaniolă au fost capabili să distingă cu acuratețe identifica emoțiile exprimate vocal atunci când ascultau înregistrări în care vorbitorul își împărtășea limba maternă, precum și atunci când ascultau înregistrări în limba engleză, germanică, și vorbitori de limbă arabă.

Joshua J. Guyer et all. (2021) a cercetat mecanismele de bază prin care trăsăturile paralingvistice comunicate de către prin intermediul vocii pot afecta judecățile de evaluare și persuasiunea. Literatura de specialitate pune un accent deosebit cu privire la caracteristicile vocale legate de aprecieri, de încredere (de exemplu, tonul vocal, intonația, ritmul vorbirii, intensitatea sonoră etc.) și impactul lor ulterior asupra procesării informațiilor și proceselor metacognitive de schimbare a atitudinii.

Astfel, evidențierea importanței luării în considerare a mecanismelor de bază ale schimbării atitudinii pentru a prezice când și de ce aprecierile markerilor paralingvistici de încredere pot duce la mai multă sau mai puțină persuasiune prin descompunerea mecanismelor de bază a caracteristicilor paralingvistice comunicate prin intermediul vocii pot afecta judecățile de evaluare și persuasiunea (Joshua J. Guyer et all.,2021).

Postura și mișcarea pot oferi, de asemenea, o mulțime de informații. Cercetările privind limbajul corpului au crescut semnificativ începând cu anii 1970, mass-media concentrându-se pe suprainterpretarea posturilor defensive, cum ar fi încrucișarea brațelor și a picioarelor, în special după publicarea cărții Body Language a lui Julius Fast .

Felul în care stai sau stai în picioare poate, de asemenea, să comunice nivelul tău de confort, profesionalismul și dispoziția generală față de o persoană sau conversați. Un exemplu sugestiv ar fi o persoană care și-ar putea strânge de umerii dacă se simte obosit, frustrat sau dezamăgit (Abdulghafor R. et all., 2022).

Limbajul corporal este complet diferit de limbajul semnelor, un limbaj complet, ca și limbajul verbal, cu propriile reguli de bază și sisteme gramaticale complexe. Pe de altă parte, limbajul corporal nu conține reguli gramaticale și este, de obicei, un limbaj care aparține sau este clasificat în funcție de culturi. Interpretările limbajului corporal pot diferi de la o țară la alta și de la o cultură la alta. Există o anumită controversă cu privire la faptul dacă limbajul corporal poate fi considerat un limbaj universal pentru toți oamenii (Onsager, M.,2014).

Unii cercetători au ajuns la concluzia că cea mai mare parte a comunicării între indivizi implică simboluri fizice sau gesturi, deoarece interacțiunea limbajului corporal facilitează aici transmiterea rapidă a informațiilor și înțelegerea. Potrivit Kurien, D.N.( 2010)  limbajul corporal vorbește mai mult și mai bine despre conținut decât limbajul verbal.

Oamenii se referă adesea la nevoia lor de „spațiu personal”. Aceasta este cunoscută sub numele de proxemică și este un alt tip important de comunicare nonverbală (Mccall C., Singer T.,2015). Cantitatea de distanță de care avem nevoie și cantitatea de spațiu pe care o percepem ca aparținând nouă sunt influențate de mai mulți factori. Printre acestea se numără normele sociale, așteptările culturale, factorii situaționali, caracteristicile personalității și nivelul de familiaritate.

Antropologul Edward C. Hall a fost cel care pentru prima dată, a introdus termenul „proxemică” pentru a descrie examinările sale a utilizărilor comunicative și culturale ale spațiului interpersonal (Hall E.T.,1963).

Comportamentele proxemice includ distanțarea interpersonală, orientarea corporală și gradul în care îi privim pe ceilalți. Cercetătorii au susținut de mult timp că aceste canale nonverbale exprimă implicit atitudini și motivații în timpul  interacțiunilor sociale și că ele reflectă natura relației dintre doi care interacționează (Argyle M.,1975).

Crearea sau închiderea distanței între tine și oamenii din jurul tău poate, de asemenea, transmite mesaje despre nivelul tău de confort, importanța conversației, dorința ta de a-ți sprijini sau de a te conecta cu ceilalți și multe altele.

Utilizarea strategică a conținutului vizual (sau lipsa contactului vizual) reprezintă o modalitate extrem de eficientă de a comunica atenția și interesul. Adesea, persoanele care privesc departe de cineva și la pământ sau la telefon poate transmite dezinteres sau lipsă de respect. Ochii joacă un rol în comunicarea nonverbală, lucruri precum privirea  și clipitul fiind indicii importante. De exemplu, atunci când întâlnești oameni sau lucruri care îți plac, rata de clipire crește și pupilele se dilată.

Ochii oamenilor pot indica o serie de emoții, inclusiv ostilitate, interes și atracție. De asemenea, oamenii folosesc adesea indicii privind privirea pentru a evalua onestitatea unei persoane. Contactul vizual normal și constant este adesea considerat un semn că o persoană spune adevărul și este demnă de încredere. Ochii mișcați și incapacitatea de a menține contactul vizual, pe de altă parte, sunt adesea văzute ca un indicator că cineva minte sau este înșelător. Cu toate acestea, unele cercetări sugerează că privirea ochilor nu prezice cu exactitate comportamentul mincinos.

Comunicarea prin atingere este un alt comportament important de comunicare nonverbală. Atingerea poate fi folosită pentru a comunica afecțiune, familiaritate, simpatie și alte emoții. În cartea sa, Interpersonal Communication: Everyday Encounters, autoarea Julia Wood scrie că atingerea este adesea folosită pentru a comunica atât statutul, cât și puterea. Indivizii cu statut înalt tind să invadeze spațiul personal al altor persoane cu o frecvență și intensitate mai mare decât indivizii cu statut inferior.

Diferențele de sex joacă, de asemenea, un rol în modul în care oamenii folosesc atingerea pentru a comunica sens. Femeile tind să folosească atingerea pentru a transmite grijă, îngrijorare și îngrijire. Bărbații, pe de altă parte, sunt mai predispuși să folosească atingerea pentru a-și afirma puterea sau controlul asupra celorlalți.

Există numeroase cercetări cu privire la importanța atingerii în copilărie sau în copilăria timpurie. Studiul clasic al maimuțelor lui Harry Harlow, de exemplu, a demonstrat cum lipsa atingerii împiedică dezvoltarea. Astfel din experiment, puii de maimuțe crescuți de mame de sârmă au experimentat deficite permanente în comportament și interacțiune socială.

Alegerea de îmbrăcăminte, coafură și alți factori de aspect sunt, de asemenea, considerate un mijloc de comunicare nonverbală. Cercetările privind psihologia culorilor au demonstrat că diferitele culori pot evoca stări diferite. Aspectul poate modifica, de asemenea, reacțiile fiziologice, judecățile și interpretările.

Gândește-te doar la toate judecățile subtile pe care le faci rapid despre cineva în funcție de aspectul său. Aceste prime impresii sunt importante, motiv pentru care experții sugerează ca persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă să se îmbrace adecvat pentru interviurile cu potențialii angajatori. Cercetările au descoperit că aspectul poate juca chiar un rol în cât câștigă oamenii. Oamenii atractivi tind să câștige mai mult și să primească alte beneficii, inclusiv locuri de muncă de calitate superioară.

Cultura are o influență importantă asupra modului în care sunt judecate aparențele. În timp ce subțirea tinde să fie apreciată în culturile occidentale, unele culturi africane leagă corpurile pline de figuri cu o sănătate, bogăție și un statut social mai bun.

Obiectele și imaginile sunt, de asemenea, instrumente care pot fi folosite pentru a comunica nonverbal. Pe un forum online, de exemplu, puteți selecta un avatar pentru a vă reprezenta identitatea și pentru a comunica informații despre cine sunteți și lucrurile care vă plac.

Oamenii petrec adesea mult timp dezvoltând o anumită imagine și înconjurându-se cu obiecte concepute pentru a transmite informații despre lucrurile care sunt importante pentru ei. Uniformele, de exemplu, pot fi folosite pentru a transmite o cantitate enormă de informații despre o persoană. Un soldat va îmbrăca oboseală, un ofițer de poliție va purta o uniformă specifică, iar un medic va purta o haină albă de laborator. Dintr-o simplă privire, aceste ținute le spun celorlalți ce își câștigă acea persoană. Asta le face o formă puternică de comunicare nonverbală.

În fiecare zi, răspundem la mii de indicii și comportamente nonverbale, inclusiv posturi, expresii faciale, privirea ochilor, gesturi și tonul vocii. De la strângeri de mână la gesturi făcute pentru cei din jurul nostru, de la o îmbrățisare la un gest de respingere sau de dezgust pentru cei cu care intersectăm, de la modul în care intrăm în camera de examinare unde urmează să aibă loc un interviu cu un nou pacient, până la modul în care stăm când comunicăm cu ceilalți și gesturile pe care le folosim atunci când vorbim, comunicarea noastră nonverbală dezvăluie cine suntem, cum ne simțim și influențează modul în care ne relaționăm cu ceilalți oameni.

Bibliografie

• Abdulghafor R, Turaev S, Ali MAH. (2022) Body language analysis in healthcare: An overview. Healthcare (Basel) 10(7):1251. https://doi.org/10.3390/healthcare10071251
• Argyle M (1975) Bodily communication. New York: International University Press, Inc. PMID: 25077283
• Bänziger, T., Patel, S., & Scherer, K. R. (2014). The role of perceived voice and speech characteristics in vocal emotion communication. Journal of Nonverbal Behavior, 38(1), 31–52. https://doi.org/10.1007/s10919-013-0165-x
• Breckinridge Church; Susan Goldin-Meadow (1986). The mismatch between gesture and speech as an index of transitional knowledge. 23(1), 0–71. https://doi.org/10.1016/0010-0277(86)90053-3
• Dobrescu E.M. (1998). Sociologia comunicării. Bucureşti
• Eibl-Eibesfeldt, I. (1972). Similarities and differences between cultures in expressive movements. In Non-verbal communication (ed. R. A. Hinde), pp. 297–311. Cambridge, UK: Cambridge University Press
• Fletcher, P. C., Zafiris, O., Frith, C. D., Honey, R. A., Corlett, P. R., Zilles, K. & Fink, G. R. (2005). On the benefits of not trying: brain activity and connectivity Review. Facial expressions in social interactions reflecting the interactions of explicit and implicit sequence learning. Cereb. Cortex 15, 1002–1015. https://doi.org/10.1093/cercor/bhh201
• Frith, C. D. & Frith, U. (2006). The neural basis of mentalizing. Neuron 50, 531–534. https://doi.org/10.1016/j.neuron.2006.05.001
• Frith C. (2009). Role of facial expressions in social interactions. Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences, 364(1535), 3453–3458. https://doi.org/10.1098/rstb.2009.0142
• Goldin-Meadow, Susan (2014). How gesture works to change our minds. Trends in Neuroscience and Education, 3(1), 4–6. https://doi.org/10.1016/j.tine.2014.01.002
• Guyer, J. J., Fabrigar, L. R., Vaughan-Johnston, T. I., & Tang, C. (2017). The counter-intuitive infuence of vocal afect on the efcacy of afectively-based persuasive messages. Journal of Experimental Social Psychology, 74, 161–173. https://doi.org/10.1016/j.jesp.2017.09.005
• Hall ET (1963) A system for the notation of proxemic behavior. American anthropologist 65: 1003– 1026
• Hull, Raymond H. (2016). The Art of Nonverbal Communication in Practice. The Hearing Journal, 69(5), 22.  https://doi.org/10.1097/01.hj.0000483270.59643.cc
• Joshua J. Guyer;Pablo Briñol;Thomas I. Vaughan-Johnston; Leandre R. Fabrigar; Lorena Moreno; Richard E. Petty; (2021). Paralinguistic Features Communicated through Voice can Affect Appraisals of Confidence and Evaluative Judgments. Journal of Nonverbal Behavior. https://doi.org/10.1007/s10919-021-00374-2
• Kurien, D.N.( 2010 ) Body language: Silent communicator at the workplace. IUP J. Soft Skills 4, 29–36
• Mccall C, Singer T. (2015) Facing off with unfair others: introducing proxemic imaging as an implicit measure of approach and avoidance during social interaction. PLoS One 10(2):e0117532. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0117532
• Onsager, M. (2014) Understanding the importance of non-verbal communication. In Body Language Dictionary; HarperCollins: New York, NY, USA,
•  Pell, M. D., Monetta, L., Paulmann, S., & Kotz, S. A. (2009). Recognizing emotions in a foreign language. Journal of Nonverbal Behavior, 33(2), 107–120. https://doi.org/10.1007/s10919-008-0065-7
• Scaub H., Karl G. Z. ( 2001). Dicţionar de pedagogie. Iaşi: Polirom, p.344
• Van Baaren, R. B., Holland, R. W., Kawakami, K. & Van Knippenberg, A. (2004). Mimicry and prosocial behavior. Psychol. Sci. 15, 71–74. https://doi.org/10.1111/j.0963-7214. 2004.01501012.x