Mircea, Miriam (2022), Manipularea ca fenomen corelativ al puterii politice – o sinteză, Cunoașterea Științifică, 2:1, 63-69, https://www.cunoasterea.ro/manipularea-ca-fenomen-corelativ-al-puterii-politice-o-sinteza/

Manipulation as a correlative phenomenon of political power – a synthesis

Abstract

Nowadays, the most effective large-scale manipulation technique is „information control” to be received by the mass of individuals.

Keywords: manipulation, political power

Rezumat

În zilele noastre, cea mai eficientă tehnică de manipulare pe scară largă este „controlul informației” ce urmează să fie receptată de masa indivizilor.

Cuvinte cheie: manipularea, puterea politică

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 63-69
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/manipularea-ca-fenomen-corelativ-al-puterii-politice-o-sinteza/
© 2022 Miriam Mircea. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Manipularea ca fenomen corelativ al puterii politice – o sinteză

Miriam Mircea

fortknoxpr@gmail.com

„Diavolul (…)când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.“ – Evanghelia după Ioan, 8:44

Puterea politică poate fi văzută ca un liant al libertăţii

Însă din nefericire, în dialectica puterii nu există loc pentru intelectuali şi pentru cultură, de aceea survin fenomene ce capătă conotaţii negative, aşa cum este manipularea, influenţarea, comunicarea subliminală.

Tema originilor puterii s-a axat pe studiul raporturilor dintre magie, religie, guvernarea politică, scoţându-se în evidenţă relaţia dintre sacru şi profan, îmbinarea acestora pentru a se ajunge la o justificare a nenumăratelor abuzuri de putere ce se petrec dintotdeauna.

Trebuie, înainte de toate, să se facă o distincţie clară între „putere” şi „influenţă”, după efectul acestora şi mecanismul lor de realizare. Influenţa poate fi mai importantă decât puterea, dar este ineficace dacă nu este transformată în putere.

Se mai impune a nu se confunda aceasta formă de putere cu puterea personală sau cu dictatura, cu metodele autoritariste de exercitare a puterii, dictatura fiind un mod abuziv de exercitare a puterii personale sau de grup prin metode cu precădere violente.

Și comunismul?

În ceea ce priveşte „comunismul“, teoreticienii săi au înţeles că ideologia lor va trebui impusă şi mai ales menţinută prin forţă. Comunismul a fost prezentat utopic ca o formă superioară de organizare a societăţii, această prezentare înscriindu-se în marea tradiţie utopică a culturii universale. Când utopia a devenit program politic, a fost evidentă discrepanţa dintre proiecţia mentală a societăţii comuniste şi realitatea pe care au impus-o liderii politici comunişti. Legitimitatea ideologică semnifică mai ales raportarea puterii politice la o reprezentare subiectivă a unei ordini sociale dezirabile.

Prin strategii bine puse la punct a apărut conceptul de „manipulare a conştiinţelor” şi cu ajutorul minciunii, una din multele arme de bază a celor aflaţi la putere.

Minciuna în cazul regimurilor totalitariste a devenit o metodă politică fundamentală. Minciuna există dintotdeauna, de când omul a înțeles puterea ei în determinarea cursului unei acțiuni.

Minciuna este o construcţie diabolică, înălţată de adepţi ai propagandei şi manipulării din spaţiul comunist. Minciuna nu se află la acelaşi nivel cu propaganda, ci mai degrabă ţine de ceea ce s-a numit „reconstrucţia axiologică a istoriei”. Găsim oare similitudini cu mult prea trâmbițata Cancel Culture din zilele noastre?

Minciuna a fost și este necesară în politică, unii specialiști vorbind de proporția ei optimă și de trei abordări ale ei. Se minte oare în totalitate în politică sau doar în împrejurări excepționale? Contextul face omul și nimeni nu s-a născut politician, indiferent dacă provine din participanți activi la jocul politic. Conduita noastră depinde de valorile și mai ales de interesele noastre. Mulți, din cauza și datorită internetului, au decis să aleagă calea cea mai ușoară de a avea acces la oameni. Să nu uităm că informația adevărată „costă mult”, este o investiție și o muncă de cercetare individuală la bază mentală, deci nu se pretează tuturor.

Omul este o fiinţă socială care pentru a se dezvolta are nevoie de ceilalţi. Principalul scop al liderilor totalitarişti a fost de a determina indivizii să ajungă să gândească sincer aşa cum doreau ei, conducătorii.

Baza sistemului astfel apărut era tocmai „omul nou”, creat prin minciună, ce stăpânea minţile oamenilor. Acest fenomen era bine reflectat în chiar discursul lui Lenin din 1923 ţinut în faţa comisarilor educaţiei:”Daţi-ne un copil de 8 ani şi vă garantez că va fi bolşevic!”.

Mergând mai departe, notez că teroarea, mai ales teroarea psihologică şi violenţa sunt forme frauduloase de guvernare.

Să luăm experimentul Milgram și controlul mental exercitat asupra celor ușor influențabili. Psihologul Milgram de la Universitatea Yale a demonstrat că stă în natura umană să primim ordine, să le urmăm chiar dacă rațiunea ne spune diferit și să fim obedienți. Experimentul inițial a fost făcut în iulie 1961, și din nefericire repetat în 2009 cu rezultate foarte asemănătoare din partea femeilor și bărbaților participanți.

Suntem educați de când ne naștem să ne supunem autorității – ni se spune să ascultăm de persoanele mai în vârstă, să ascultăm de profesori, să ascultăm de polițiști. Întreaga religie e construită în așa fel încât oamenii să se supună bisericii.

Dacă se priveşte din perspectiva psihologiei sociale, se va observa că remodelarea minţii umane nu se face totalmente prin forţă sau îndoctrinare excesivă,ci mai mult prin îndeplinirea a două condiţii esenţiale: prima-întotdeauna persoana trebuie să trăiască cu senzaţia că depinde numai de ea dacă acceptă sau nu să se comporte într-un mod ce contravine credinţelor şi concepţiilor sale anterioare; a doua- presiunea la care este supusă persoana în cauză trebuie să fie permanentă,dar în acelaşi timp suficient de moderată pentru a nu se ajunge la o respingere instinctivă.

Pe scurt, pentru a influenţa cu succes o persoană, trebuie introdusă interlocutorului o stare particulară prin manipularea fără scrupule a emoţiilor acestuia.

Influenţa este un ingredient al puterii politice,mijlocul ei normal de acţiune, un substitut al forţei. Ea este legată de o idee, de o doctrină şi prin acestea are locul său în sfera ideologică.

Influenţa clasică se realizează cel mai bine prin intermediul propagandei,care de cele mai multe ori nu are nimic în comun cu adevărul, de aceea ca să reuşească trebuie să se adreseze maselor.

Propaganda conferă un sens negativ actiunilor defensive iniţiate de populaţie, ea dorind „paralizarea „indivizilor‘.

Propaganda psihologică nu este invenţia Europei Occidentale, nici a ministrului propagandei celui de-al III-lea Reich-Joseph Goebbels-ci a Orientului Extrem, încă din epoca lui Ping Fa si a operei sale, „Strategia războiului”, care abordează şi principiile artei spionajului. Se poate deci afirma că un mare conducător politic şi militar nu este acela care îşi supune adversarii, zdrobindu-i în războaie, ci acela care realizează acest obiectiv fără să apeleze la forţă şi violenţă. Un astfel de exemplu îl constituie Mihai Viteazu şi al său Plan Dacic, care a permis o Unire fără vărsare de sânge.

În mod general acceptat-făţiş sau mai puţin- pentru a convinge oamenii, trebuie să ştim să le vorbim despre ceea  ce le place, iar pentru a se ajunge la etapa „superioară” de manipulare şi influenţare trebuie să le captăm atenţia, atingând punctele care îi preocupă cel mai mult şi la care singuri nu găsesc o rezolvare imediată.

Un exemplu concludent îl constituie convertirea religioasă ,care se bazează pe a provoca emoţii celor susceptibili de a se converti mai uşor decât alţii, printr-o formă mascată de şantaj: dacă nu se convertesc, „Focul Infernului” îi va mistui pe vecie.

Astfel apare influenţarea prin manipularea intereselor auditoriului, interese care se cer satisfăcute. Conţinutul unui astfel de mesaj declanşează de cele mai multe ori conduita dorită prin intermediul stimulării si suscitării interesului interlocutorului, ce exista până la acel punct într-o stare latentă.

Manipularea a devenit o susbtituire a violenţei fizice printr-o violenţă simbolică, puterea a dat si dă omului iluzia unui statut care nu este real, îi permite să joace rolul dorit, să fie,chiar şi pentru scurt timp,ceea ce nu este.

Nota Bene: marea majoritate a oamenilor se crede imună la orice încercare de fi manevrată.

Liderii politici devin proprii manageri de PR

Sociologia politică actuală consemnează fenomenul personalizării puterii, de fapt ascendenţa fulminantă a liderilor politici ce devin exponenţii unei naţiuni, un simbol al aspiraţiilor existente accentuate mai ales în cazul popoarelor eliberate de sub opresiunea unor regimuri totalitariste.

Max Weber denumeşte acest fenomen „autoritatea charismatică”, un singur om este întruchiparea în carne şi oase a unei naţiuni,a  unui stat, om care ajunge să se identifice cu poporul,care la rândul său este nevoit să se recunoască în persoana liderului.

Adeziunea maselor o dată câştigată, conducătorul devine o figură cu o aură aproape mesianică, o binecuvântare a istoriei, un personaj cu atribuţii supranaturale. Din cauza acestor exacerbări, cultul personalităţii a luat dimensiuni monstruoase, pentru că cel care a acaparat puterea nu se „închină” niciunui mijloc real de limitare a puterii şi abuzurilor.

O astfel de persoană, cu o doză enormă de charismă a fost celebrul Jim Jones, pastorul auto-proclamat care a dus la moarte, în frunte cu el însuşi, aproximativ 100 de persoane, inclusiv copii, ce se făceau vinovate de ascultarea orbească faţă de Jones,a cărui presupusă misiune era de a ghida oile rătăcite înapoi la turmă.          Exemplul charismei lui Jim Jones este departe de a fi unul singular, magnetismul său fiind considerat de unii ca un „har” ce îl situa pe o poziţie specială în raport cu oamenii obişnuiţi transformându-l într-un lider care putea oricând să susţină faimosul slogan: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!”

Conexiunea îndepărtată cu timpurile actuale, dictate de mediile sociale

Aldous Huxley afirma în 1959 că o societate ai cărei membri petrec o mare parte a timpului pierduţi în lumile fictive ale foiletoanelor, fanteziei şi zvonurilor, nu în imediata realitate cum ar fi normal, nu va putea niciodată rezista celor care doresc să o manipuleze şi să o domine. Şi avea dreptate, pentru că „autoritatea,iar nu adevărul, face legea” (Thomas Hobbs).

Puterea este instrumentul care defineşte o autoritate,dar de care autoritatea în cauză dispune la discreţie pentru a-şi realiza obiectivele. Totuşi,violenţa rămâne o simplă componentă a puterii. Puterea este un element esenţial oricărei forme de guvernare, fiind capabilă să înfrângă eventualele rezistenţe ale voinţelor indivizilor.

Fenomenul puterii beneficiază de o dublă ipostază: putere „asupra” cuiva, ceea ce implică dominaţia şi putere „împreună” cu cineva, însemnând mai degrabă o cooperare în termeni buni. Însă,din nefericire, predomină fenomenul dominaţiei pe scena puterii de toate tipurile, înflorind în cazul puterii politice, dând naştere unei aşa-numite „maşini de fabricat conştiinţe” care să funţioneze în conformitate cu interesele categoriilor politice dominante.

Dar există şi reversul medaliei, căci şi aparatul de stat este obiectul unei alte acţiuni de influenţare,de această dată din partea categoriilor active în societate.

În timpurile prezente tot mai mult se observă o evoluţie spre complementaritate a societăţii cunoaşterii împreună cu societatea informaţiei, pentru că informaţia este percepută ca o nouă dimensiune a realităţii.

Presa este de fapt o armă teribilă care poate provoca dezastre iremediabile odată cazută în mâinile greşite. Comunicarea ajunge  astfel un element esenţial în procesul influenţării, ea urmărind creerea semnificaţiilor care vor declanşa sau nu conduitele de care au nevoie cei care deţin autoritatea.

Ca observatori ai propriei situaţii de comunicare, indivizii pot decide contextul în care doresc să înţeleagă situaţia,astfel că pot apărea mai multe realităţi. De aceea acţiunea de influenţare mai este confundată deseori cu manipularea. Fiecare doreşte să fie persuasiv, însă nu doreşte să fie receptorul acţiunii de persuadare.

Un efect tulburător al marii manipulări este apariţia fenomenului de „anomie”, mai ales în cazul seismelor social-politice de anvergură, când tot sistemul de valori, concepţii, standarde sociale se prăbuşeşte brusc.

Marea manipulare se aplică întregii culturi în mijlocul căreia convieţuiesc indivizii

În zilele noastre, cea mai eficientă tehnică de manipulare pe scară largă este „controlul informaţiei” ce urmează să fie receptată de masa indivizilor.

Cu toate acestea nu trebuie uitat că marile minciuni sunt ascunse sub un înveliş de normalitate, dar camuflajul nu este niciodată perfect, căci, aşa cum afirma Mussolini, „(…) e de-a dreptul surprinzător la cât e de dispus omul să creadă.”

Bibliografie

• Alexe, Vladimir, „Spionaj și dantelă veche (Istoria serviciilor speciale, a agenților celebri, a marilor afaceri de spionaj), București, Editura Aldaco, 1980
• Barnes, J.A., „Sociologia minciunii“, Iași, Institutul European, 2001
• Borovicka, V.P., „Secte satanice. Episoade dramatice”, București, Editura Niculescu, 1996
• Forsyth, Frederick, „Dezinformatorul“, roman, București, Editura Univers, 1995
• Machiavelli, Niccolo, „Arta Războiului“, Oradea, Editura Antet, 1999
• Peck, M. Scott, „Psihologia minciunii”, București, Editura Curtea Veche, 2003.