Ostahie, Traian (2022), Nicolae Mavrocordat – disimulare și prudență la început de secol XVIII – Răgazurile lui Filotheu, Cunoașterea Științifică, 2:1, 245-260, https://www.cunoasterea.ro/nicolae-mavrocordat-disimulare-si-prudenta-la-inceput-de-secol-xviii-ragazurile-lui-filotheu/

 

Nicolae Mavrocordat – concealment and prudence at the beginning of the 18th century – Răgazurile lui Filotheu

Abstract

The period of the history of Muntenia and Moldavia, which extends from 1711 to the Greek revolution of 1821 and the restoration of the earthly kingdoms, took the name of the Phanariot era, a justified name, if it is to show the origin of the lords who sneak into the Principalities and who are more all from the Phanar slum in Constantinople. Răgazurile lui Filotheu is a prose fiction that the literary historian Constantin Dimaras characterized as the first attempt to compose a neo-Greek novel.

Keywords: Nicolae Mavrocordat, Răgazurile lui Filotheu

Rezumat

Perioada istoriei Munteniei și Moldovei care se întinde de la 1711 până la revoluția grecească din 1821 și restatornicirea domniilor pământene, a luat numele de epoca Fanarioților, denumire îndreptățită, dacă este să se arate prin ea originea domnilor ce se strecoară în Principate și care sunt mai toți din mahalaua Fanarului din Constantinopol. Răgazurile lui Filotheu este o proză de ficțiune pe care istoricul literar Constantin Dimaras a caracterizat-o drept prima tentativă de compunere a unui roman neogrecesc.

Cuvinte cheie: Nicolae Mavrocordat, Răgazurile lui Filotheu

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 245-260
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/nicolae-mavrocordat-disimulare-si-prudenta-la-inceput-de-secol-xviii-ragazurile-lui-filotheu/
© 2022 Traian Ostahie. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Nicolae Mavrocordat – disimulare și prudență la început de secol XVIII – Răgazurile lui Filotheu

Traian Ostahie

tostahie@yahoo.com

 

Introducere

Perioada istoriei Munteniei și Moldovei care se întinde de la 1711 până la revoluția grecească din 1821 și restatornicirea domniilor pământene, a luat numele de epoca Fanarioților, denumire îndreptățită, dacă este să se arate prin ea originea domnilor ce se strecoară în Principate și care sunt mai toți din mahalaua Fanarului din Constantinopol.[1]

Societatea creștină constantinopolitană de la începutul secolului al XVIII-lea era concentrată în jurul sediului Patriarhiei Ecumenice de la Biserica Sfântul Gheorghe din cartierul Fanar, cartier ce se întindea de-a lungul Cornului de Aur. Fanarul, numit și Diplofanarion (Διπλοφαναριον = ”dublul far”) sau fanal^[2], devenise, din secolul al XVII-lea (până atunci fusese doar un cartier fără prea mare importanță), și  locul în care își aveau reședința principalele familii nobile, grecești dar și de altă origine, din Polis.

Din acest grup social, atât dintre familiile cu tradiție, cât și dintre cele mai noi, uneori de origine românească, vor face parte domnitorii principatelor dunărene în perioada menționată mai sus.

Acești bărbați din Fanar, pe care Înalta Poartă îi ridica la diferite demnități în conducerea Statului și le încredința scaunele Principatelor Române, erau în genere oameni cu o cultură aleasă, și cei mai mulți dintre ei poligloți.^[3]

Fanariotismul nu a fost un fenomen particular, exclusiv legat de țările române, el a avut un caracter mai general, care se manifestă potrivit cu statutul juridic al țărilor intrate sub stăpânirea otomană, fie la nivelul conducerii politice și parțial ecleziastice ca în țările române, fie în ierarhia bisericească din sudul Dunării^[4].

Gravitatea regimului fanariot a rezultat din exploatarea excesivă și sistematică a avuțiilor Principatelor române de către Imperiul Otoman, aflat în declin, care nu mai beneficia de resursele rezultate din cuceriri. Incapabil să-și satisfacă nevoile prin organizarea eficientă a propriei economii, imperiul subminat de criza timarului, conferă semnificație economică obligațiilor tradiționale, haraciul, peșcheșurile, la care se adaugă cumpărarea domniilor.

O schimbare se observă și la nivelul comportamentului. Dacă înainte de instalarea domniilor fanariote, domnii români erau tratați cu mai mult respect la Poartă, de la momentul instalării regimului fanariot, situația se schimbă, această atitudine dispărând cu timpul.^[5]

Secolul fanariot, văzut de contemporani ca o epoca de înstrăinare, ca o abandonare a valorilor tradiționale, conturate și structurate cu o impetuozitate remarcabilă de către cărturari umanismului târziu, a însemnat încă de la începutul său un șoc.^[6]

Termenii de fanariot /  fanariotism s-au consacrat abia la începutul secolul al XIX-lea, vocabularul epocii consemnându-i pe demnitarii ajunși pe scaunele Moldovei și Țării Românești, și pe negustorii nord-dunăreni cu sintagme ca ”grec constantinopolitan” și ”grec din Fanar”.^[7]

Epoca fanariotă constituie totodată și o etapă însemnată a istoriei românești, mai ales prin realizările sale de ordin social, cultural și spiritual, însă în mod aparte prin evoluția mentalităților^[8], întrucât mulți dintre aceștia erau oameni de cultură, spirite luminate, fideli idealurilor române.^[9]

În această categorie se include și Nicolae Mavrocordat, fiul  Exaporitului, vlăstar al Bizanțului după Bizanț^[10], care inaugurează perioada domniilor fanariote, atât în Moldova (1711), cât și în Țara Românească (1716), care în opinia lui Iorga, nu reprezintă o organizație, ci o familie^[11] „de pasionați adunători: Alexandru Exaporitul, Nicolae și Constantin Vodă – tatăl, fiul și nepotul, –  strălucind în proporție egală cu faima lor de oameni învățați… iubitori de cultură, cu renume de cei mai învățați din tot Orientul și cu o largă publicitate în Occidentul civilizat, principii Mavrocordat, neobosiți colecționari de lucruri rare…”^[12].

Aspecte privind viața lui Nicolae Mavrocordat

Potrivit lui Evghenios Rizos Rangavis^[13] și Emile Legrand^[14], familia Mavrocordaților pare a avea origini în perioada bizantină. În secolul al XVI – lea membri ai familiei sunt întâlniți în insula Chios, în estul Mării Egee, deținută în acele timpuri de genovezi^[15], unde se refugiaseră înainte de 1453, pentru a reveni înapoi la Constantinopol.  Primul membru al familiei stabilit în Constantinopol este Nikolaos, zis Pantziris^[16], (1599 –  1652), născut la Chios și căsătorit cu Ruxandra, fiica negustorului Scarlat Begligis, care inițial urmărise  o alianță matrimonială cu Matei Basarab. Dintre cei opt copii ai lui Nikolaos, se distinge Alexandru (1641 – 1709). Acesta studiază la Padova, în nordul Italiei, filosofia și medicina, devenind doctor în medicină.

Întors  în Constantinopol, tânărul savant nu avea prea multe posibilități de a-și valorifica pregătirea științifică dobândită în Italia. Momentul decisiv în cariera lui Alexandru a fost întâlnirea cu Panagiotakis Nikousios, care, sesizând potențialul politico-diplomatic al tânărului, îl i-a ca  secretar personal, urmând ca după o scurtă perioadă de timp să îl urmeze în funcția de mare dragoman al Porții.^[17]

Nicolae este unul dintre cei opt copii a marelui dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul^[18], fiind al cincilea, născut la 3 mai 1680, la Constantinopol. A avut încă patru frați (Constantin – 1675, Scarlat – 1678, Alexandru – 1686, Ioan – 1689^[19] ) și trei surori (Ruxandra – 1672, Ruxandra – 1673, Elena – 1682).^[20]

A fost căsătorit de trei ori : cu Cassandra, fiica lui Dimitrie Cantacuzino (domn al Moldovei în 1673, 1674 – 1675, 1684 – 1685), de la care dobândește trei copii (Tarsia, Scarlat, născut în 1701, și Ruxandra, născută în 1702), cu Pulcheria Kiurtsi (sau Tzouki^[21]), aparținând aristocrației constantinopolitane, cu care a avut patru copii  –  Maria (1706 – 1725), Constantin (născut în 1712), viitorul domn al Moldovei, și Toma (născut în 1716), și a treia oară, cu Smaragda Panagiotaki, fiica marelui paharnic Panagiotakis Stavropoulos, de la care dobândește alți trei copii – Alexandru (1720 – 1790), Sultana și Ștefan. Cea de-a doua soție a lui Mavrocordat, Pulcheria, a murit la București, pe la 1716, fiind înmormântată la Mitropolie.

Dinspre mama sa, Sultana Hrisoscoleos, (nepoată de fiică a lui Alexandru Iliaș, domn al Țării Românești între 1616 – 1618 și al Moldovei între 1620 – 1621 și 1631 – 1633), Nicolae are descendență domnească pământeană de sorginte mușatină^[22].

La 1 iulie 1698, în vârstă de numai 18 ani, este asociat de tatăl său la demnitatea de mare dragoman, demnitate pe care o deține până în anul 1709, când va ”avansa” pe scara ierarhică otomană, obținând tronul Moldovei, după cum spun izvoarele epocii, pentru meritele sale din timpul în care s-a aflta în serviciul Porții, fiind preferat contracandidatului său Antioh Cantemir (care mai ocupase tronul Moldovei între 1696-1700 și 1705-1707).

Primește caftanul de domnie la 6/17 noiembrie 1709 și intră în Iași pe 25 ianuarie/5 februarie 1710, însă nu va rezista pe tron decât zece luni, fiind  mazilit în luna noiembrie a aceluiași an, pe motiv că era pasibil de hainie, și înlocuit cu Dimitrie Cantemir.^[23]

Educația și formarea intelectuală

Marele dragoman Alexandru Mavrocordat își propune să le ofere copiilor lui o educație strălucită care să le permită afirmarea politică. În aceste condiții, părintele oscila între a-și trimite copii la studii în străinătate, unde el însuși își desăvârșise pregătirea, ori a găsi la Istanbul niște profesori merituoși.

A optat pentru a doua variantă, ale cărei rezultate nu erau garantate, cel puțin în privința cunoașterii limbilor occidentale, întrucât se găseau mult mai greu profesori de limbile latină, italiană sau franceză la Constantinopol, și probabil, și din dorința de a supraveghea personal evoluția intelectuală a propriilor odrasle.

Ca atare, Alexandru și-a încredințat copiii fostului profesor al lui Dimitrie Cantemir, Iakovos Manos din Argos, un erudit conservator, perfect cunoscător al limbii vechi grecești, interesat aproape exclusiv de teologie și de filosofia aristotelică. De altfel, prin anii de ucenicie petrecuți alături de acesta poate fi, cel puțin parțial, explicată utilizarea exclusivă de către Nicolae Mavrocordat a limbii clasice în scrierile sale, atât filosofice, cât și literare.^[24]

Printre diferiții dascăli ai lui Nicolae, se numără și viitorul patriarh al Ierusalimului, Hrysanthos Notharas (1707 – 1731), care nu era deloc străin de țările române^[25].

Educația elenă a Mavrocordaților a fost fără, dar și poate, completată de cursurile de înțelepciune islamică și de limbi orientale ale lui Yanali Es’ad Efendi, un grec renegat. Ceva mai dificilă se vădea însă, din cauza lipsei de profesori, învățarea limbilor occidentale (latina, italiana, franceza), motiv pentru care Alexandru Mavrocordat recurge la serviciile unor străini stabiliți la Constantinopol sau aflați în trecere prin capitala imperială, precum Antonio Epis, preceptorul lui Scarlat Mavrocordat, și viitorul secretar al lui Nicolae, prin care acesta va întreține o consistentă corespondență cu teologul elvețian Jean LeClerc.

Dintre dascălii de latină și franceză ai lui Nicolae ne sunt cunoscuți călugărul iezuit Jacques Piperi din Chios și celebrul călător francez Aubrey de la Motraye. Mărturia acestui din urmă este edificatoare pentru felul în care se desfășurau cursurile: profesorul și elevul se întâlneau de două ori pe săptămână, petrecând împreună câte patru ore. Nicolae însă trebuia să învețe mult pe cont propriu și de fiecare dată își îndeplinea cu asupra de măsură sarcina. Progresele sale spectaculoase, ce îl uimeau atât pe dascăl, cât și pe tată, se datorau deopotrivă puterii sale de muncă ieșite din comun și memoriei prodigioase.^[26]

Tânărul învățăcel putea reproduce din memorie pasaje întregi din autori latini, italieni, arabi sau greci, fapt care-l determinase pe Alexandru să-și alinte băiatul cu porecla ”Biblioteca mea”.

Pentru a-și completa studiile, tânărul studios, avea la dispoziție biblioteca tatălui său, pe care acesta se preocupa permanent să o îmbogățească, inclusiv cu achiziții din străinătate. Știm, de pildă, că pe durata șederii sale la Viena, Alexandru Mavrocordat a cumpărat mai multe ediții ale clasicilor antici, cu precădere istorici (Herodot, Tucidide, Xenofon, Diodor din Sicilia, Dyonisos din Halicarnas, Cassius Dio și Demostene), alături de lucrări ale unor autori contemporani, cu conținut politic, militar și istoric, ce au trezit suspiciuni serioase din partea vigilentei cenzuri imperiale.

La această bibliotecă va lucra și el pentru a o îmbogăți și pentru a fi la curent cu cele mai noi apariții, ajungându-se să se afirme, poate puțin forțat că ”Orientul întreg n-a avut o bibliotecă asemenea cu cea a lui Nicolae Mavrocordat”.^[27]

Această bibliotecă era adăpostită în două locuri, la Constantinopol, într-o clădire specială, și la București, în casele domnești, ridicate la Văcărești, o dată cu mănăstirea.

Întrucât în Țările Române, la acea vreme, nu era organizat comerțul cu carte, Mavrocordații își cumpărau cărțile de la librăriile, anticariatele și licitațiile din străinătate, în special din țările vest-europene. Au fost descoperite cataloage^[28] de edituri, tipografii, librării și anticariate consultate de Mavrocordați. Acestea proveneau din marile centre care organizau comerțul de carte: Leipzig, Viena, Leyde, Haga, Londra, Amsterdam. În unele se exprimă dorința de a cumpăra cartea respectivă, în altele se arată că se deține deja acea carte.

Trimișii lui Nicolae Mavrocordat făceau concurență, la diferite licitații de cărți, reprezentanților conducătorilor altor state. Multe cataloage de licitații poartă adnotările lui Nicoale Mavrocordat, vădind cultura sa bibliografică și posibilitatea nu numai bănească dar și cărturărească, de a alege cărțile cele mai bune. Notațiile pe cataloagele de licitații cuprind aprecieri asupra cărților, precum : ”utilă”, ”folositoare”, ”extrem de rară”, ”rarisimă”, ”foarte bună”, sau ”carte rară, dar necunoscută” (ceea ce înseamnă că nu se afla în biblioteca domnitorului). Nicolae a catalogat cărți notând și că este ”mult prea demnă de citit”.^[29]

O dată cu numirea în scaunul de domnie al Moldovei, Nicolae, se va implica și în dezvoltarea învățământului, în cadrul Academiei din Iași, instituție existentă din vremea lui Antioh Cantemir, de la sfârșitul celei de-a doua domnii a lui, din anul 1707.

Întrucât diferiți patriarhi ai Ierusalimului, printre care se pot enumera Dosithei, și nepotul acestuia, Hrisanth, au fost pentru o îndelungată vreme consilierii domnitorilor țărilor române, pe probleme culturale, și de această dată, Nicolae îl invită pe Hrisanth la Iași pentru a-l ajuta la reorganizarea învățământul ieșean.

Noutatea adusă de Mavrocordat este că a deschis oportunități de studiu atât copiilor de boieri, cât și celor de țărani, incapabili să își plătească studiile, prin faptul că studiile erau organizate gratuit.

Tentativa eșuează întrucât a fost mutat în Țara Românească, iar următorul domnitor pe scaunul Moldovei, Mihai Racoviță, deși a înnoit toate deciziile luate anterior de Nicolae, nu le va respecta^[30].

Răgazurile lui Filotheu^[31]

Acest text este o proză de ficțiune pe care istoricul literar Constantin Dimaras a caracterizat-o drept prima tentativă de compunere a unui roman neogrecesc^[32]. Acest roman a fost scris între 1717 și 1720, în timpul șederii sale forțate la Sibiu și Alba Iulia, exact în aceeași perioadă când Montesquieu își redacta Scrisorile persane.

Numeroasele enigme ce însoțesc această operă încep chiar de la titlu. Termenul neogrecesc de parerga este alcătuit din prepoziția / prefixul para ”lângă, pe lângă” și substantivul ergon, ce poate însemna atât operă (literară), cât și activitate, admițând, prin urmare, două traduceri diferite : 1) opere minore, în opoziție cu tratatul filozofico-religios despre îndatoriri, în tradiția diferențierii, fundamentale începând din Antichitate, între genus sublime și genus humile, 2) activități din timpul liber, de după încheierea îndatoririlor oficiale ale principelui.^[33]

O interpretare ambivalentă permite și cel de-al doilea component al titlului, întrucât numele propriu Filotheos s-ar putea referi la naratorul însuși, personaj literar central, alter ego al lui Mavrocordat, cu toate că nicăieri în text nu se realizează propriu-zis această identificare.

Scris la persoana întâi, este vorba despre o narațiune aproape fără intrigă, al cărei motor îl constituie pur și simplu curiozitatea intelectuală și scopul, absolut derizoriu, divertismentul.

Apare un număr de zece personaje, dintre care cele mai multe poartă etnonime în loc de nume: Otomanul barcagiu, Grecul, Celtul (= Francezul), Britanicul, Italianul, Otomanul întemnițat, și naratorul, Filotheu. Singurele personaje care poartă nume sunt Cornelius, un cipriot care umblă prin Constantinopol în veșminte persane și este arestat de gărzile turcești, și Iacob, un bogătaș cripto-creștin. Celelalte nume principale menționate (Ismail – otoman, Meilihios – egiptean, Iacob – iudeu, Iosif – sirian ), provin din însemnările unui întemnițat otoman care urmărește comportarea celorlalți deținuți și descrie  astfel pegra pestriță a Constantinopolului.

Aproape întreg textul este scris în caractere cursive când naratorul redă dialogurile și intervenția personajelor, fiindcă discuția între ele se face, desigur în altă limbă, decât limba scrierii, adică în italiană, turcă sau greaca simplă. Dar ciocnirea părerilor permite autorului să expună opinii contradictorii asupra temelor care se dezvoltă și să dea cititorului de înțeles că este pe deplin informat el însuși de problemele principale ale epocii sale. Multietnicitatea conlocutorilor și educația lor generală înlesnește lărgirea discuției, din care scriitorul face dovada unei bune cunoașteri a curentelor politice, literare și filosofice, care au marcat Occidentul din Renaștere și până în epoca sa.

Textul rămâne, ca atare, unul deschis, permițând oricând o continuare, pe care Mavrocordat chiar se gândea să o ofere, așa cum reiese din scrisoarea lui Antonio Epis către Jean Le Clerc din 29 octombrie 1721.^[34]

Necesitatea acesteia părea a rezulta, mai ales pentru cititorul secolului al XVIII-lea, deprins cu schemele narative tradiționale, din absența unei soluționaări a intrigii, a unui deznodământ al acțiunii, întrucât autorul nu spune ce s-a întâmplat până la urmă cu bietul Corneliu, azvârlit în mod inexplicabil în temniță.

Pe de altă parte, pentru Mavrocordat, acțiunea constituie un element cu totul secundar, menit doar a lega între ele diversele subiecte de dezbatere erudită. Prin acest tip de abordare, el se înscrie în tradiția operelor antice ce descriau banchete (symposia), și, mai ales, conversațiile savante purtate cu aceste ocazii pe teme dintre cele mai variate.

Ironia alternează cu umorul, atunci când intră în scenă bătrânul luntraș turc, prin care autorul condamnă religiozitatea îmbibată de fatalism, obscuratism și de superstiție. Pentru a fi sigur că va câștiga mântuirea sufletului său, luntrașul respectă deopotrivă vinerea, sâmbăta și duminica.^[35]

Acest text pune în lumină cel mai bine modernitatea îndrăzneață a gândirii lui Mavrocordat. Modernitatea ideilor pot fi subsumate în trei rubrici: supremația rațiunii, căutarea adevărului și dorința de fericire temporală.

Manifestarea cea mai sclipitoare a raționalismului lui Mavrocordat constă în spiritul său critic. Departe de a se lăsa orbit de reputații, bine fondate sau de suprafață, el cenzurează ideile și oamenii pentru a nu-și da adeziunea decât față de ceea ce merită într-adevăr reținut^[36].

Însăși descrierea grădinii lui Iacob, în care discută convivii, nu este inspirată de ekfraseis-urile antice sau bizantine, ci de realitatea grădinilor otomane, a căror dezvoltare fusese favorizată – arată Mavrocordat – de către sultanul Ahmed al III-lea, care, ”nu cruța nici o osteneală și nici un ban și îi răsplătea cu generozitate pe inventatorii harnici și ingenioși în ale grădinăritului”, permițându-le chiar să dea propriul nume florilor pe care le creaseră.^[37]

Întreaga scriere a lui Mavrocordat este străbătută de un nou suflu, oglindind dorința unor intelectuali din Imperiul Otoman de a se elibera de sub tutela atotputernică  a religiei (musulmane sau creștine) și a absolutismului politic, ce le controlau viețile, impunându-le tot felul de constrângeri. Contactul cu occidentalii și cu Occidentul , unde o evoluție similară se produsese de mai multă vreme, îi face să redescopere lumea și să se bucure de plăcerile acesteia, de la cele intelectuale până la cele carnale.

Un rol cu o însemnătate deosebită îl deține voluptatea cunoașterii noilor opere și realizări ale omenirii și a exprimării neîngrădite a opiniei cu privire la acestea. Astfel, un loc central îl ocupă discursul grecului învățat, evident un alter ego al lui Mavrocordat, care, transformat în ”cenzor al republicii literelor” – după expresia inspirată a lui Jacques Bouchard, editorul și traducătorul pseudo – romanului  – emite judecăți de valoare cu privire la numeroase opere din diverse epoci.

De altfel, mai toate personajele din Răgazurile lui Filotheu, lipsite de o viață și o psihologie proprii, sunt în mare măsură portavoci prin intermediul cărora Mavrocordat, protagonistul atotprezent al operei, își exprimă opiniile în chestiuni dintre cele mai diverse.

Setea de cunoaștere a domnului nu putea să nu se îndrepte și asupra societății otomane contemporane, care ocupă un loc însemnat în cadrul scrierii. Nu citează scrieri ale autorilor otomani și manifestă un interes scăzut față de spiritualitatea islamică, însă arată încredere față de potențialul otomanilor, cărora le ia apărarea în fața acuzelor venite din Occident, cum că ar fi lipsiți de noblețe și finețe.

Mavrocordat remarcă schimbarea petrecută recent în lumea otomană, care începe să se depărteze de rigorismul și rigiditatea trecutului, și nu încetează să se civilizeze pe zi ce trece, datorită într-o mare parte și legăturilor cu Occidentul.

Subiectele abordate denotă faptul că Orientul este la curent cu principalele evenimente literare care agită Occidentul: cearta dintre antici și moderni, filosofia chietistă, teoriile politice și critica de texte.

Limba în care scrie Mavrocordat această lucrare, este în mod surpinzător greaca koine, sau greaca veche, reducând drastic numărul cititorilor din Orient, la o clasă de intelectuali de elită, care, în opinia autorului, poate doar ei erau capabili să înțeleagă noile concepții filozofice și științifice formulate în Occident.

Societatea pe care o pictează Mavrocordat este una a răgazurilor, a oamenilor care se dedică plăcerii conversației, mâncării bune și degustării vinurilor, această licoare divină, care precizează Mavrocordat, destinde cele cinci simțuri, aprinde spiritul și fortifică spiritul.^[38]

Domnul Nicolae a nutrit de foarte timpuriu dorința de a face cunoscută cartea sa: încă din 1719, o copie a textului său era depusă la biblioteca regelui Franței.^[39] În 1721 el îi trimite un alt manuscris lui Jean Le Clerc, la Amsterdam, ca să-l traducă în franceză și să-l tipărească în ediție bilingvă.^[40]

Mavrocordat manifestă însă curând multă reticență în a se declara autor. Ambivalența romanului era clară: el putea fi interpretat ca o critică acerbă a otomanilor sau ca un elogiu inoportun al sultanului, de nesuportat atât pentru dușmanii acestuia cât și pentru sprijinitorii săi, iar textul era în multe privințe mult prea îndrăzneț și de avangardă pentru mediul și epoca sa.

Antoine Epis, secretarul domnului, în scrisoarea sa din 8 iulie 1721, îi face explicit lui Le Clerc următoarea recomandare : ”În prefața pe care o veți pune la carte, Măria sa dorește să nu faceți nici o mențiune a persoanei sale: aveți doar bunătatea de a respecta textul și să nu vorbiți de autor decât ca de o persoană necunoscută. Sunteți prea înțelept pentru a vă preveni să nu vorbiți deloc cu răutate despre neamurile orientale. Asta ar strica totul.”^[41]

Le Clerc considera poate că romanul respectiv emana un spirit cam prea libertin dacă Antoine Epis îi scrie din nou în 27 septembrie 1721 : ”Dacă aveți o dificultate în a vă pune numele: s-ar putea tipări fără numele Traducătorului, așa cum nu se va menționa numele Autorului”.^[42] Oricum, principele, decide câteva zile mai târziu, să renunțe la proiectul editării, deoarece el dorea să îmbunătățească textul și să-i adauge o continuare, mulțumindu-se să adauge în beneficiul său, un proverb la începutul romanului: ”Tăcerea răsplătește dobândirea unui lucru fără a risca”.^[43]

Concluzii

Cetățean activ al Republicii literelor^[44], Mavrocordat dobândește în cadrul acesteia calitatea și reputația de principe înțelept, luminat, rafinat literat și poliglot, toate acestea prin intermediul operei sale literare, și cu ajutorul unor oameni de cultură de care se înconjoară.

Intenția cu care scrie acest roman, Răgazurile lui Filotheu, nu este de a face cunoscut o oarecare acțiune utopică dintr-un oarecare timp, care nu este întâmplător, ci de a se face cunoscut, de a-și etala cunoștințele, de altfel, vaste, prin care își demonstrează descendența ”nobilă” , aceea de fiu al ”deținătorului tainelor”, al Exaporitului și educația sa.

Timpul este și el prielnic pentru apariția acestui tip de roman, respectiv Epoca Lalelelor, perioadă în care se dezvoltă o altă mentalitate, conform căreia, Imperiul Otoman se deschide din punct de vedere cultural, al mentalităților, diplomatic, țărilor europene, și se desfășoară mai multe reforme.

Este perioada de domnie a sultanului Ahmed al III-lea, om cult, care dorește să domnească în pace, să-și desfășoare pasiunile pentru doamne, flori (în particular lalele), și pentru porumbei. Pasiune de la care derivă și denumirea epocii sau a perioadei în care a domnit 1703 – 1730, Epoca Lalelelor.^[45]

Favorizând artele somptuare, sultanul construiește în adâncul Cornului de Aur, Palatul Fericirii, ale  cărui festivități au sfârșit prin a ațâța fulgerele de mânie ale fundamentaliștilor.

În celălalt pol de influență, în Occident, se află Regele Soare, Ludovic al XIV – lea, sprijinitor al culturii, artelor și a artiștilor, care îndeplinit un oarecare rol, corespondent cu cel al lui Maecena al Antichității.

Dacă Ludovic al XIV – lea se face cunoscut istoriei prin faptul că a construit palatul de la Versailles, Nicolae Mavrocordat oferă o strălucire aparte perioadei sale de domnie, prin construirea compexului monastic Văcărești, ( între 1719 – 1723), devenit un simbol al culturii, unde se va constitui una dintre cele mai faimoase biblioteci din sud-estul european. Din păcate, acest complex monastic, bastion al culturii, își sfârșește existența, în anul 1985, fiind demolat din ordinul autorităților comuniste^[46].

Faptul că nu se declară în mod public autor, aceasta, nu se vrea a fi o dovadă de lașitate sau de lipsa curajului de a-și asuma cele scrise, cât mai mult o dovadă de prudență față de atitudinea extrem de fragilă și schimbătoare a puterii otomane, care se manifestă în mod autoritar, neținând cont de absolut nimic.

Prin acest lucru, Mavrocordat este în acelați timp și slugă preaaplecată puterii otomane, căruia îi câștigă încrederea și datorită descendenței ”nobile”, prin acțiunile părintelui său, dar și un critic al acțiunilor acestei puteri în raport cu țările europene, ce, în opinia autorului, dau dovadă de neatenție și imprudență.

Abil instrument în creionarea unor calități și defecte ale puterii otomane, acest roman, ca de altfel întreaga operă a lui Mavrocordat, este o metodă eficientă prin care autorul se exprimă și își dezvăluie toate punctele de vedere cu privire la orice îl poate deranja, fără să fie luate măsuri împotriva sa.

Forțat într-o oarecare măsură de poziția sa, aceea de domnitor, dar și datorită caracterului său, puțin mai curios din fire, Nicolae era nevoit să fie la curent cu tot ceea ce se întâmplă în principatul său, dar și în afara lui. Motiv pentru care, acesta întreține corespondențe cu diferite personalități ale vremii: cu William Wake, arhiepiscopul de Canterbury, Hrisant Notara,  patriarhul Ierusalimului, teologul elvețian Jean Leclerc, prin secretarul său Antonio Epis, cancelarul francez, Delisle de Bizy, savanți occidentali precum Fabricius. Acest fapt îi asigură o oarecare siguranță, și puterea de a prevedea derularea diferitelor evenimente, și mai mult decât atât, capacitatea de a fi pregătit în întâmpinarea lor.

Înconjurat de o lume plină de măști, aspect care se poate observa cu ușurință și în romanul său, prin prezența a unui număr mare de personaje, Mavrocordat este obligat la rândul său să poarte măști, și să renunțe la ideea de a fi el însuși în public, limitându-se astfel la a fi sincer doar prin opera sa, unde nu mai este domnitor, nici diplomat, nici mare dragoman, ci pur și simplu un om, un scriitor.

Studiul textelor arată că Nicolae Mavrocordat a fost un reprezentant notabil al Iluminismului timpuriu, atât pentru greci cât și pentru români, un precursor al despotismului luminat, prin opera sa literară, modalitatea de conducere, educație și nu în ultimul rând cultura sa enciclopedică.

Note

[1] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană, vol. IX, Mavrocordații, Editura Cartea Românească, București,  p. 5; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, volumul III, partea I, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocei fanariote (1601 – 1821), ediția a II-a revăzută și adăogită, Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, București, 1944, p. 227

[2] Djuvara Neagu, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800 – 1848), traducere din limba franceză de Maria Carpov, ediția a VIII-a, ilustrată, Editura Humanitas, București, 2013, p. 30.

[3] Nestor Camariano, Influența franceză în Principatele Române prin filiera neogreacă, în, Revista Fundațiilor

Regale, anul IX, nr. 2, februarie, 1942, vezi și http://revistacultura.ro/nou/2010/12/modelul-grec-i/, site accesat la data de 5 martie 2014, la ora 13 00.

[4] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, coordonatori,  Istoria României, București, Corint, p. 40

[5] Domnii români la Poarta Otomană, după un manuscris turcesc conținând note și însemnări despre ceremoniile și recepțiunile din palatul împărătesc din Stambul, între anii 1698 – 1782, în, Academia Română, Studii și cercetări, vol. LV,  tradus și adnotat de H. Dj. Siruni, Imprimeria Națională, București, 1941; Ionnescu Gion, Din istoria fanarioților, Editura Stabilimentului Grafic I. V. Socecu, București, 1891, p. 53

[6]Ionut Costea, Țările Române în secolul al XVIII-lea, în, Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, coordonatori, Istoria României, compendiu, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2007, p. 410

[7] Ibidem, p. 411

[8] Mihai Țipău, Domnii fanarioți în Țările Române (1711-1821), Ediția a II – a, Omonia, București, 2008, p. 7,

[9] Ioan Aurel Pop, I Romeni e la Romania, traducere din limba română de Giusseppe Munarini, Instituto Culturale Romeno, Cluj Napoca, 2004, p. 153

[10] Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat. Rivalități politice și literare la începutul secolului al XVIII-lea, Humanitas, București, 2011

[11] Nicolae Iorga, op.cit., p. 9

[12] Vasile Mihordea, Biblioteca domnească a Mavrocordaților. Contribuții la istoricul ei, în, AARMSI, seria III, tom XXII, Imprimeria Națională, București, 1941

[13] Livre d’Or  de la noblesse phanariote en Grece, en Roumanie, et en Turquie, Imprimeria S. C. Vlastos,  Atena, 1892

[14] Genealogie des Maurocordato de Constantinople redigee d’apres des documents inedits, Editor  J. Maisonneuve, Paris, 1900

[15] Eveghenios Rizos Rangavis, op. cit. p. 150

[16] Octav George Lecca, Familiile boierești române, ediție de Alexandru Condeescu, Libra, Editura Muzeul literaturii române, București, p. 635

[17] Paul Cernovodeanu, Alexandros Mavrocordatos Ex Aporriton, în, Diplomați iluștri, vol. IV, Editura Politică, București, 1983, pp.  5 – 65.

[18] Titlu acordat lui Alexandru Mavrocordat datorită obținerii acordului rapid al beligeranților (se face referire la Pacea de la Karlowitz, 1699) de a se așeza la masa tratativelor, de către sultanul Mustafa al II – lea, care l-a numit ”cel mai de vază dintre cei mai străluciți ai poporului lui Messia și vestit printre cei mai mari ai creștinătății”, acordându-i totodată și funcția de consilier intim, mahrem – i – esrar (literar  ”păstrătorul secretelor”, în greacă ”ex – apporriton” – ”εχ αππορριτον”), și titlu rezervat principilor europeni de ”illustrissimus” (în greacă ”eklamprotatos” – ”εκλαμπροτατοσ”). În această calitate, Mavrocordat căpăta dreptul de a participa la întâlnirile marilor demnitari otomani (viziri, camaicami, etc.) cu reprezentanții puterilor străine, cf. Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat. Rivalități politice și literare la începutul secolului al XVIII-lea, Humanitas, București, 2011, p. 69

[19] Cu privire la data de naștere a lui Ioan, Mihai Țipău susține că s-ar fi născut în anul 1684, cf. Mihai Țipău, Domnii fanarioți în Țările Române (1711-1821), Omonia, București, 2008, p. 121

[20] Tudor Dinu, op. cit., p. 47

[21] Constantin Dapontes, Ephemerides Daces ou Chronique de la guerre de quatre ans (1736 – 1739), ediție publicată, tradusă și adnotată de Emile Legrand, tom XII, Paris, 1881, editor Ernest Leroux,  p. xix

[22] Djuvara Neagu, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013, p. 211

[23] Cronici turcești privind Țările Române, vol. al II-lea, sf. sec. XVII-lea  – începutul sec. XVIII-lea, întocmit de Mihail Guboglu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1974, p. 517; Nicolae Iorga, Carol al XII –lea, Petru cel Mare și țările noastre (1709 – 1714), în, Analele Academiei Române, seria a II-a, tom XXXIII, Memoriile Secțiunii Istorice, București, 1910

[24] Tudor Dinu, op. cit. p. 47

[25] Pentru un studiu mai elaborat, a se vedea, Elena Lazăr, Cărturari greci în țările române, sec. XIV – XIX, Dicționar biografic, Editura Omonia, București, 2009; Cicanci Olga, Hrisant Notara în viața politică a Țărilor Române, în, Hrisovul, serie nouă, XIII, București, 2007, pp. 91 – 101.

[26] Tudor Dinu, op. cit. p. 48

[27] Nicolae Iorga, Pilda bunilor domni din trecut față de școala românească, AARMSI, seria a II – a, tom XXXVII, București, 1914; Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Editura Casei Școalelor, București, 1928, p. 60

[28] Nicolae Iorga a publicat două cataloage: un catalog al mănăstirii Văcărești din 1723 și Catalogul tuturor cărților grecești, greco-latine, italiene, franceze, ale lui Constantin Mavrocordat, pentru uzul lui, în afară de cele din biblioteca cea mare a preaînălțatului domn; C. Dima – Drăgan a descoperit  în cuprinsul unui manuscris al Academiei Române, două cataloage ale Bibliotecii Mavrocordaților: primul este Catalogul cărților din Mănăstirea Văcărești, iar al doilea cuprinde manuscrisele și tipăriturile grecești  existente în marea bibliotecă a lui Nicolae Mavrocordat care era deosebită de cea a mănăstirii și de cea  a beizadelei Constantin, cf.   Raisa Radu, Biblioteca Mavrocordaților, în, Varia, anul VIII, nr. 2, 2005. Încă un studiu pertinent pentru abordarea acestui subiect  poate fi și Nicolae Iorga, Știri nouă despre biblioteca Mavrocordaților și despre viața domnească în timpul lui Constantin Vodă – Mavrocordat, în, AARMSI, seria III, tomul VI, București, 1926;  Bibliografia de referință a cărții vechi, elaborare Robertina Stoica, coordonare Mariana Iova, Dan Matei, Institutul de Memorie Culturală, București, 1999

[29] Raisa Radu, Biblioteca Mavrocordaților, în, Varia, anul VIII, nr. 2, 2005;    a se vedea și http://ziarullumina.ro/cultura/carti-din-biblioteca-lui-nicolae-mavrocordat, site accesat la data de 6 ianuarie 2014.

[30] Ariadna – Camariano Cioran, Academiile domnești din București și Iași, Editura Republicii Socialiste România, 1971, p. 71, vezi și Erbiceanu Constantin, Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Editura Tipografiei Cărților Bisericești, București, 1888; Valentin Alexandru Georgescu, Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academei Republicii Socialiste România, București, 1980, p. 30; Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 213

[31] Pentru o succintă descriere a traducerii lui Jacques Bouchard , a se vedea și http://www.pum.umontreal.ca/catalogue/les-loisirs-de-philothee, site accesat la data de 13 noiembrie 2013.

[32] Dimaras, Th. Constantin, Istoria literaturii neogrecești, traducere în română de Mihai Vasiliu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968, p. 68;  Lia Brad Chisacof, Antologie de literatură greacă din Principatele Române, Editura Pegasus Press, București, 2003

[33]Tudor Dinu,  Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat. Rivalități politice și literare la începutul secolului al XVIII-lea, Humanitas, București, 2011,  p. 327

[34] Scrisoarea lui Antonio Epis către Jean Le Clerc, 29 octombrie 1721, în,  Jean Le Clerc, Epistolario, vol. IV, 1719 – 1732, ediție îngrijită de  Maria Grazia și Mario Sina, Firenze, 1997

[35] Cele trei zile sunt zilele de odihnă în cadrul celor trei religii tradiționale sau avraamice: vinerea – islamism, sâmbăta – iudaism, duminica – creștinism, cf., Michel Malherbe, Enciclopedia Religiilor, vol. I, traducere din franceză de Maria Monalisa Pleșea, Constanța Coatu, Mirabela Fătu, editura Nemira, București, 2012

[36] http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8618, site accesat la data de 2 martie 2014.

[37]Tudor Dinu, op. cit. p. 329

[38] Jacques Bouchard, op. cit., p. 61

[39] Marchizul de Bonnac, ambasadorul Franței la Constantinopol, trimite manuscrisul la bibliotecarul regelui, abatele Bignon. Acesta îi cere lui Jean Boivin (le Cadet), să analizeze textul. Boivin însoțește rezumatul de o scrisoare, datată 2 august 1719, unde se spune : ”Cartea este amuzantă și instructivă totodată. Autorul, om de spirit, instruit în lecturi  de cărți bune grecești, latinești, italienești și franțuzești, a știut să găsească mijlocul de a le insera într-un fel de roman”, cf. Jacques Bouchard, op. cit. p. 63

[40] Ibidem

[41]”Dans la Preface que vous mettrez au Livre, Son Altesse souhaite, que vous ne faissez absolument aucune mention d’Elle : Ayez seulement la bonté de vous en tenir à  la matiere, et ne parler de l’Auteur, que comme d’une personne inconnue. Vous etes trop sage pour vous avertir de n’y parler nullement avec quelqu’aigreur des Nationes Orientales. Cela gateroit tout.”, Scrisoarea lui Antoine Epis către Jean Le Clerc, 8 iulie 1721, în Jean Le Clerc, Epistolario, vol. IV, 1719 – 1732, ediție îngrijită de Maria Grazia și Mario Sina, Firenze, 1997,

[42] ”Et si vous avez quelque difficultè d’y mettre votre nom, on le pourra imprimer sans le nom du Traducteur, comme on n’y mettra pas le nom de l’Autheur”, Scrisoarea lui Antoine Epis către Jean Le Clerc, 27 septembrie 1721,  în Jean Le Clerc,  op. cit., p. 65

[43] Bouchard, op. cit., p. 64, 81

[44] Daston Lorraine, The ideal and reality of the Republic of Letters in the Enlightment, în, Science in context, Institut fur Wissenschaftsgeschichte, Universitat  Gottingen, nr. 2, Gottingen, 1991, pp. 367 – 386.

[45] Storia dell’Impero Ottomano, a cura di Robert Mantran, Editura Argo, 1999, p. 301

[46] Bilciurescu Liana, Dosar de restaurare. Mănăstirea Văcărești: Cercetarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentului, în Revista Monumentelor  Istorice, seria Monumente Istorice și Artă, nr. 2, 1974