From Military Partners to Geopolitical Actors: The Transformation of Kurdish Actors After the Territorial Defeat of ISIS. A Comparative Analysis Between Iraqi Kurdistan and the Autonomous Administration of North and East Syria

Drd. Lucian-Andrei DESPA[1]
lucianandreidespa@yahoo.com

[1] Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din București

Abstract

The transformation of Kurdish actors into strategic partners of the international coalition in the campaign against the Islamic State organization (ISIS) represents one of the most important geopolitical developments in the Middle East after 2014. The relevance of the subject derives from the fact that the military success of the Kurdish actors was accompanied by the consolidation of their political-administrative structures and the expansion of relations with international actors, without these developments leading to proportional political recognition. In this context, the article aims to analyze the mechanisms through which participation in the campaign against ISIS influenced the transformation of Kurdish actors in Iraq and Syria from local military partners to relevant geopolitical actors of regional security.

The object of the research is the comparative analysis of the Kurdistan Regional Government in Iraq and the Autonomous Administration of North and East Syria, with an emphasis on the relationship between military performance, institutional consolidation and geopolitical constraints that influenced the evolution of the two models of autonomy. The research uses a qualitative methodology based on the comparative case study, critical analysis of specialized literature, official documents and reports developed by international organizations and strategic analysis centers.

The results highlight that the participation of Kurdish actors in the campaign against ISIS favored the accumulation of strategic capital resulting from the interplay between military effectiveness, institutional development and the expansion of external relations. However, the conversion of this capital into full political recognition was limited by the interests of regional actors and great powers, who continued to privilege the principles of sovereignty and territorial integrity. The value of the study lies in the integration of these dimensions in a unitary analytical framework, demonstrating that the transformation of non-state actors depends not only on their military and administrative capacity, but also on the constraints imposed by the regional order and the dynamics of international relations. The results contribute to the development of the literature on rebel governance, non-state actors and the geopolitical transformations generated by contemporary conflicts in the Middle East

Keywords: Kurdish actors; ISIS; Iraqi Kurdistan; Autonomous Administration of North and East Syria; rebel governance; regional security; geopolitics

Rezumat

Transformarea actorilor kurzi în parteneri strategici ai coaliției internaționale în campania împotriva organizației Statul Islamic (ISIS) reprezintă una dintre cele mai importante evoluții geopolitice produse în Orientul Mijlociu după anul 2014. Relevanța subiectului derivă din faptul că succesul militar al actorilor kurzi a fost însoțit de consolidarea structurilor lor politico-administrative și de extinderea relațiilor cu actorii internaționali, fără ca aceste evoluții să conducă la o recunoaștere politică proporțională. În acest context, articolul își propune să analizeze mecanismele prin care participarea la campania împotriva ISIS a influențat transformarea actorilor kurzi din Irak și Siria din parteneri militari locali în actori geopolitici relevanți ai securității regionale.

Obiectul cercetării îl constituie analiza comparativă a Guvernului Regional al Kurdistanului din Irak și a Administrației Autonome din Nord și Estul Siriei, cu accent asupra relației dintre performanța militară, consolidarea instituțională și constrângerile geopolitice care au influențat evoluția celor două modele de autonomie. Cercetarea utilizează o metodologie calitativă bazată pe studiul comparativ de caz, analiza critică a literaturii de specialitate, documentelor oficiale și rapoartelor elaborate de organizații internaționale și centre de analiză strategică.

Rezultatele evidențiază faptul că participarea actorilor kurzi la campania împotriva ISIS a favorizat acumularea unui capital strategic rezultat din interacțiunea dintre eficiența militară, dezvoltarea instituțională și extinderea relațiilor externe. Totuși, conversia acestui capital într-o recunoaștere politică deplină a fost limitată de interesele actorilor regionali și ale marilor puteri, care au continuat să privilegieze principiile suveranității și integrității teritoriale. Valoarea studiului constă în integrarea acestor dimensiuni într-un cadru analitic unitar, demonstrând că transformarea actorilor nestatali depinde nu doar de capacitatea lor militară și administrativă, ci și de constrângerile impuse de ordinea regională și de dinamica relațiilor internaționale. Rezultatele contribuie la dezvoltarea literaturii privind rebel governance, actorii nestatali și transformările geopolitice generate de conflictele contemporane din Orientul Mijlociu

Cuvinte cheie: actori kurzi; ISIS; Kurdistanul irakian; Administrația Autonomă din Nord și Estul Siriei; rebel governance; securitate regională; geopolitică

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 5, Numărul 3, Septembrie 2026, pp. 136-163
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/de-la-parteneri-militari-la-actori-geopolitici/
© 2026 Lucian-Andrei DESPA. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Licența CC BY-NC-ND: Această licență permite reutilizatorilor să copieze și să distribuie materialul pe orice mediu sau format numai în formă neadaptată, numai în scopuri necomerciale și numai atâta timp cât atribuirea este atribuită creatorului.

Introducere

Transformările produse în Orientul Mijlociu în ultimele două decenii au modificat profund raporturile dintre actorii statali și cei nestatali, determinând apariția unor noi forme de organizare politică și militară în spațiile afectate de conflicte armate (Buzan & Wæver, 2003, pp. 43–51; Kaldor, 2012, pp. 1–16). Aceste transformări au fost accelerate de intervenția militară condusă de Statele Unite în Irak în 2003 și de izbucnirea războiului civil sirian în 2011, două evoluții care au diminuat capacitatea statelor de a exercita control efectiv asupra întregului teritoriu și au creat condiții favorabile afirmării organizațiilor armate cu rol politic și administrativ (Gerges, 2016, pp. 35-68; Lister, 2015, pp. 250-260). În acest context, ascensiunea organizației Statul Islamic (ISIS) a reprezentat nu doar o provocare majoră la adresa securității regionale și internaționale, ci și un catalizator al transformării actorilor kurzi din Irak și Siria în parteneri indispensabili ai coaliției internaționale conduse de Statele Unite (Knights, 2015, pp. 9-20; Blanchard et al., 2016, pp. 1–5).

Participarea forțelor Peshmerga și a Forțelor Democratice Siriene (SDF) la campania împotriva ISIS a modificat semnificativ poziția politică și militară a actorilor kurzi. Prin contribuția lor la apărarea unor obiective strategice, la eliberarea teritoriilor ocupate de ISIS și la administrarea spațiilor recucerite, aceștia au depășit statutul tradițional de organizații armate locale și au devenit actori relevanți ai securității regionale (Knights, 2015, pp. 9–20; Robinson et al., 2020, pp. 17–42). Consolidarea capacităților militare a fost însoțită de dezvoltarea unor structuri administrative proprii, de extinderea relațiilor externe și de creșterea vizibilității internaționale (Natali, 2010, pp. 111–121; Romano & Gurses, 2014, pp. 171–180). Cu toate acestea, succesul militar și instituțional nu a fost urmat de o recunoaștere politică proporțională, iar proiectele autonome dezvoltate în Kurdistanul irakian și în nord-estul Siriei au continuat să funcționeze în limitele impuse de ordinea regională și de interesele actorilor statali (Stansfield, 2021, pp. 235–246; Bengio, 2012, pp. 183–201).

Literatura de specialitate dedicată problemei kurde este bogată și diversificată. Analizând cazul Kurdistanului irakian, Bengio (2012, pp. 95-110) explică procesul de construire a instituțiilor autonome și relația acestora cu statul irakian, în timp ce Natali (2010, pp. 21–68) evidențiază dependența dezvoltării autonomiei de resursele economice și de raporturile cu Bagdadul. Dintr-o perspectivă complementară, Stansfield (2021, pp. 53–60) interpretează evoluția Guvernului Regional al Kurdistanului prin prisma consolidării unui actor cvasi-statal. În ceea ce privește cazul sirian, Lister (2015, pp. 257–266) analizează impactul războiului civil asupra restructurării actorilor locali, Romano și Gurses (2014, pp. 145–157) urmăresc evoluția politică a mișcării kurde în context regional, iar Tejel (2009, pp. 137–163) examinează dezvoltarea identității politice și instituționale a kurzilor sirieni. În paralel, literatura consacrată organizației ISIS explică apariția și dezvoltarea acesteia prin raportare la colapsul instituțiilor statale, polarizarea sectară și competiția geopolitică din Orientul Mijlociu (Gerges, 2016, pp. 55-61; Hassan & Weiss, 2015, pp. 29–34; McCants, 2015, pp. 17–31).

Deși aceste contribuții explică în mod riguros atât evoluția actorilor kurzi, cât și contextul strategic în care aceștia au acționat, majoritatea studiilor tratează separat eficiența militară a forțelor kurde, procesul de instituționalizare a autonomiilor sau relațiile dezvoltate cu actorii regionali și internaționali. Relativ puține cercetări urmăresc mecanismul prin care aceste dimensiuni interacționează și influențează posibilitatea transformării succesului militar într-o recunoaștere politică durabilă. În acest sens, prezentul articol își propune să contribuie la literatura existentă printr-o analiză comparativă a celor două principale modele de autonomie kurdă dezvoltate după ascensiunea ISIS, concentrându-se asupra relației dintre performanța militară, consolidarea instituțională și constrângerile geopolitice. Pornind de la această lacună identificată în literatura de specialitate, articolul urmărește să răspundă la următoarea întrebare de cercetare: În ce măsură participarea actorilor kurzi la campania internațională împotriva ISIS a contribuit la transformarea acestora din parteneri militari locali în actori geopolitici relevanți ai Orientului Mijlociu?

Ipoteza cercetării susține că participarea actorilor kurzi la campania împotriva ISIS a favorizat acumularea unui capital strategic rezultat din combinarea performanței militare, consolidării instituționale și dezvoltării relațiilor externe. Totuși, analiza comparativă demonstrează că transformarea acestui capital într-o recunoaștere politică deplină a fost limitată de constrângerile impuse de actorii regionali și de marile puteri, care au continuat să privilegieze principiul integrității teritoriale și menținerea echilibrului regional de putere. Metodologia utilizată este una calitativă și se bazează pe metoda studiului comparativ de caz. Cercetarea analizează evoluția Kurdistanului irakian și a Administrației Autonome din Nord și Estul Siriei prin raportare la literatura academică relevantă, documente oficiale și rapoarte elaborate de organizații internaționale și centre de analiză strategică. Analiza comparativă permite identificarea atât a elementelor comune, cât și a diferențelor privind procesul de consolidare instituțională, dezvoltarea relațiilor externe și limitele transformării geopolitice a actorilor kurzi.

Articolul este structurat în trei capitole. Primul capitol examinează contextul apariției actorilor kurzi ca parteneri strategici ai coaliției internaționale și explică mecanismele prin care aceștia au acumulat relevanță militară în campania împotriva ISIS. Al doilea capitol dezvoltă analiza comparativă a celor două modele de autonomie, concentrându-se asupra legitimității politice, instituționalizării și relațiilor externe. Ultimul capitol analizează constrângerile geopolitice impuse de actorii regionali și de marile puteri și verifică ipoteza cercetării prin raportare la cele două studii de caz.

Capitolul I. Actorii kurzi în campania împotriva ISIS: fundamentele unei transformări geopolitice

1.1. Colapsul autorității statale și necesitatea unor parteneri locali

Transformarea actorilor kurzi în principalii parteneri locali ai coaliției internaționale împotriva organizației Statul Islamic (ISIS) nu poate fi explicată exclusiv prin eficiența lor militară. Această evoluție a fost determinată, în primul rând, de degradarea profundă a capacității statelor irakian și sirian de a-și exercita funcțiile fundamentale de securitate și guvernare (Kaldor, 2012, pp. 3–16; Gerges, 2016, pp. 35–68). În consecință, campania împotriva ISIS s-a desfășurat într-un context în care actorii statali nu mai dețineau monopolul utilizării legitime a forței, iar organizațiile armate nestatale au devenit componente esențiale ale arhitecturii regionale de securitate (Buzan & Wæver, 2003, pp. 43–51; Kaldor, 2012, pp. 85–112).

Literatura dedicată Irakului post-2003 identifică intervenția militară condusă de Statele Unite drept momentul care a remodelat fundamental structura instituțională a statului (Diamond, 2005, pp. 31–40; Dodge, 2012, pp. 17–25). Dizolvarea armatei irakiene și implementarea politicii de debaasificare au eliminat principalele structuri de securitate și au exclus o parte importantă a elitelor administrative și militare sunnite din noua ordine politică (Diamond, 2005, pp. 95–107; Dodge, 2012, pp. 43–52). Deși aceste măsuri urmăreau democratizarea Irakului, Tripp (2007, pp. 275–307) argumentează că ele au accelerat fragmentarea autorității centrale și au diminuat capacitatea statului de a controla întregul teritoriu. Dintr-o perspectivă complementară, Haddad (2011, pp. 61-73) arată că instituționalizarea competiției sectare a amplificat neîncrederea dintre comunitățile sunnite și șiite, favorizând apariția unor spații în care organizațiile insurgente au găsit condiții favorabile pentru reorganizare și recrutare.

Interpretările privind ascensiunea ISIS diferă în literatura de specialitate. Gerges (2016, pp. 52–65) argumentează că dezvoltarea organizației trebuie analizată în raport cu marginalizarea politică a comunității sunnite, efectele politicii de debaasificare și incapacitatea guvernelor succesive de la Bagdad de a construi instituții incluzive. În schimb, McCants (2015, pp. 20–27) acordă o importanță mai mare dimensiunii ideologice și capacității conducerii ISIS de a transforma proclamarea Califatului într-un instrument de mobilizare politică, militară și simbolică. Deși acordă ponderi diferite factorilor explicativi, Gerges și McCants nu se contrazic, ci propun niveluri distincte de analiză. Gerges privilegiază explicația politico-instituțională a ascensiunii ISIS, în timp ce McCants insistă asupra dimensiunii ideologice și simbolice a proiectului Califatului. Împreună, cele două perspective oferă o explicație mai cuprinzătoare a succesului inițial al organizației. O interpretare complementară este oferită de Hassan și Weiss (2015, pp. 45–55), care arată că ISIS a reușit să capitalizeze nemulțumirile comunităților sunnite și să dezvolte relații pragmatice cu liderii locali înainte de a institui un sistem coercitiv de control politic și administrativ asupra teritoriilor ocupate.

Un proces diferit, dar cu efecte comparabile, s-a produs în Siria. Războiul civil declanșat în 2011 a redus treptat capacitatea regimului de la Damasc de a controla întregul teritoriu național, iar redistribuirea resurselor militare către principalele fronturi a determinat retragerea parțială a autorităților din nord-estul țării (Lister, 2015, pp. 173–184). În acest context, actorii kurzi au ocupat treptat spațiul instituțional rămas vacant și au dezvoltat propriile structuri de securitate și administrație locală. Tejel (2009, pp. 137–162) subliniază că această evoluție nu trebuie interpretată exclusiv ca expresie a proiectului politic al mișcării kurde, ci și ca un răspuns pragmatic la diminuarea capacității statului sirian de a exercita autoritatea asupra regiunilor periferice. Dintr-o perspectivă complementară, Romano și Gurses (2014, pp. 181–186) arată că războiul civil a creat o oportunitate politică fără precedent pentru dezvoltarea unor instituții autonome, însă consolidarea acestora a rămas permanent condiționată de dinamica conflictului și de raporturile cu actorii externi implicați în teatrul sirian.

Colapsul instituțional din Irak și Siria a creat premisele expansiunii rapide a organizației Statul Islamic (ISIS), însă cucerirea orașului Mosul, în iunie 2014, a reprezentat momentul care a modificat fundamental calculul strategic al Statelor Unite și al aliaților lor (Gerges, 2016, pp. 101–107; McCants, 2015, pp. 109–118). Prăbușirea unor unități ale armatei irakiene, abandonarea unor cantități importante de echipamente militare și extinderea controlului exercitat de ISIS asupra unor zone vaste au evidențiat limitele strategiilor bazate exclusiv pe consolidarea instituțiilor statale (Blanchard et al., 2016, pp. 2–5). În aceste condiții, coaliția internațională a renunțat la perspectiva unei intervenții terestre de amploare și a adoptat un model operațional bazat pe sprijinirea unor parteneri locali capabili să desfășoare operațiuni la sol. Robinson et al. (2020, pp. 17–22) descriu această abordare prin conceptul by, with and through, care presupune obținerea efectelor strategice prin instruirea, echiparea și sprijinirea forțelor locale, reducând în același timp costurile politice și militare ale unei implicări directe.

În acest context trebuie înțeleasă apropierea dintre coaliția internațională și actorii kurzi. Alegerea forțelor Peshmerga și, ulterior, a Forțelor Democratice Siriene (SDF) nu a reprezentat expresia unui sprijin occidental necondiționat pentru proiectele politice kurde, ci rezultatul unei evaluări pragmatice a raportului de forțe existent pe teren (Robinson et al., 2020, pp. 17–25; Blanchard et al., 2016, pp. 1–6). Comparativ cu alte grupări armate active în Irak și Siria, actorii kurzi dispuneau de structuri de comandă mai coerente, controlau teritorii bine delimitate și demonstraseră capacitatea de a coopera cu partenerii occidentali în operațiuni complexe (Natali, 2010, pp. 95–110; Stansfield, 2021, pp. 175–180). Literatura de specialitate evidențiază că aceste caracteristici au diferențiat organizațiile militare kurde de majoritatea celorlalți actori nestatali implicați în conflictele din Irak și Siria și au favorizat dezvoltarea unei cooperări stabile cu Statele Unite și ceilalți membri ai coaliției internaționale (Knights, 2015, pp. 18–30; Robinson et al., 2020, pp. 43–47). Astfel, înainte de a deveni actori geopolitici relevanți, organizațiile militare kurde au devenit parteneri indispensabili pentru strategia militară a coaliției internaționale, iar această relație avea să constituie fundamentul transformării lor politice și instituționale analizate în secțiunile următoare.

1.2. Peshmerga și Forțele Democratice Siriene: de la actori locali la parteneri strategici .

Decizia coaliției internaționale de a sprijini actorii kurzi în campania împotriva ISIS, anunțată oficial la 10 septembrie 2014 și concretizată prin formarea Global Coalition to Defeat Daesh, nu a reprezentat expresia unui sprijin occidental necondiționat pentru proiectele autonomiste kurde, ci rezultatul unei evaluări pragmatice a situației militare existente în Irak și Siria. Exemplele din teren au confirmat rapid această evaluare strategică. În august 2014, intervenția aeriană americană desfășurată pentru apărarea orașului Erbil și pentru întreruperea asediului Muntelui Sinjar a fost coordonată direct cu forțele Peshmerga, contribuind la oprirea avansului ISIS în nordul Irakului. Ulterior, Peshmerga a participat la recucerirea barajului Mosul și la operațiunile care au precedat eliberarea orașului Mosul, devenind principalul partener terestru al coaliției în nordul Irakului (Knights, 2015, pp. 18–30; Blanchard et al., 2016, pp. 2–8). În Siria, rezistența Unităților de Protecție a Poporului (YPG) în timpul bătăliei pentru Kobane (2014–2015), susținută prin lovituri aeriene ale coaliției, a demonstrat capacitatea actorilor kurzi de a integra operațiunile terestre cu sprijinul aerian occidental și a reprezentat unul dintre principalele argumente pentru dezvoltarea ulterioară a parteneriatului cu SDF (Lister, 2015, pp. 309–318; Robinson et al., 2020, pp. 24–37). În cazul Irakului, forțele Peshmerga beneficiau de un avantaj semnificativ față de alte formațiuni armate prin faptul că reprezentau componenta militară oficială a Guvernului Regional al Kurdistanului (GRK). Deși organizarea lor era influențată de rivalitatea istorică dintre principalele partide kurde – Kurdistan Democratic Party (KDP) și Patriotic Union of Kurdistan (PUK) – acestea dispuneau de experiență acumulată în conflictele anterioare cu regimul lui Saddam Hussein și în cooperarea cu forțele americane după anul 2003.

Primele luni ale confruntării cu ISIS au evidențiat însă și vulnerabilitățile Peshmerga. Ofensiva ISIS din august 2014 a determinat retragerea forțelor kurde din mai multe localități disputate, inclusiv din zona Sinjar, provocând una dintre cele mai grave crize umanitare ale conflictului prin atacurile comise asupra comunității yazidi. Aceste evoluții au demonstrat că experiența militară acumulată de Peshmerga în conflictele anterioare nu era suficientă pentru a contracara tactica ofensivă a ISIS și nici pentru a compensa deficiențele privind echipamentele grele, sistemele antiblindate și lipsa sprijinului aerian (Knights & Mello, 2016, pp. 2–5; Knights, 2015, pp. 14–22). Prăbușirea rapidă a frontului în unele sectoare a determinat Statele Unite să lanseze, la 8 august 2014, primele lovituri aeriene împotriva pozițiilor ISIS, cu obiectivul declarat de a proteja orașul Erbil și de a facilita evacuarea populației civile refugiate pe Muntele Sinjar (Blanchard et al., 2016, pp. 2–5; Gerges, 2016, pp. 118–121). Literatura militară apreciază că aceste operațiuni au reprezentat primul moment în care cooperarea dintre coaliția internațională și actorii kurzi a demonstrat un nivel ridicat de eficiență operațională (Knights & Mello, 2016, pp. 6–8).

Dacă în Irak cooperarea s-a dezvoltat în jurul unei structuri militare deja existente, în Siria aceasta a presupus construirea unui nou partener instituțional. În octombrie 2015 a fost creată structura cunoscută sub denumirea de Forțele Democratice Siriene (SDF), o alianță militară dominată de Unitățile de Protecție a Poporului (YPG), dar care includea și grupări arabe, asiriene și turkmene. Din perspectiva Washingtonului, constituirea SDF a răspuns unei duble necesități: crearea unei forțe militare capabile să desfășoare operațiuni împotriva ISIS și reducerea percepției că sprijinul occidental era acordat exclusiv unei organizații kurde, în condițiile opoziției ferme exprimate de Turcia față de YPG.

Relația dintre SDF și Statele Unite a depășit rapid dimensiunea strict militară. Pe lângă sprijinul aerian și logistic, coaliția internațională a furnizat instruire, consiliere și asistență în planificarea operațiunilor, contribuind la dezvoltarea unei structuri de comandă relativ integrate. Acest model de cooperare s-a reflectat în campaniile pentru eliberarea orașelor Manbij (2016), Raqqa (2017) și, în cele din urmă, Baghouz (2019), unde SDF a avut rolul principal în operațiunile terestre, în timp ce coaliția a asigurat sprijinul informațional și aerian (Robinson et al., 2020, pp. 37–45; Lister, 2015, pp. 331–340). Un nivel și mai ridicat de cooperare a fost atins în timpul Operațiunii Wrath of Euphrates și al campaniei pentru eliberarea orașului Raqqa (2016–2017), considerat capitala de facto a Califatului. În această perioadă, Statele Unite au furnizat SDF informații obținute prin supraveghere aeriană și satelitară, sprijin de artilerie, instruire pentru operațiuni urbane și asistență în planificarea etapelor succesive ale ofensivei. În paralel, au fost constituite centre comune de coordonare între comandanții SDF și reprezentanții coaliției, ceea ce a permis sincronizarea loviturilor aeriene cu manevrele forțelor terestre. În literatura de specialitate, aceste campanii sunt frecvent prezentate drept exemple ale eficienței modelului operațional by, with and through, în care succesul militar depinde de complementaritatea dintre capacitățile actorilor locali și cele ale partenerilor externi.

Cu toate acestea, eficiența militară nu explică în totalitate consolidarea relației dintre actorii kurzi și coaliția internațională. Comparativ cu alte grupări armate active în Irak și Siria, Peshmerga și SDF controlau teritorii delimitate, dispuneau de structuri administrative funcționale și exercitau un nivel relativ ridicat de autoritate asupra populației locale. Un exemplu concret îl reprezintă regiunea Erbil–Dohuk–Sulaymaniyah, unde autoritățile kurde au continuat să administreze teritoriul și să gestioneze fluxurile de refugiați și persoane strămutate în timpul ofensivei ISIS din 2014. În Siria, SDF și structurile politice asociate administrației autonome au exercitat control asupra unor zone precum Jazira, Kobane, Manbij, Raqqa și, ulterior, părți din Deir ez-Zor. După eliberarea orașului Manbij în august 2016, SDF a sprijinit constituirea unor structuri locale de guvernare și securitate, inclusiv consilii civile și forțe locale de ordine, pentru a evita revenirea ISIS și pentru a administra serviciile de bază. Un proces similar a fost urmărit după eliberarea orașului Raqqa în 2017, unde controlul militar al SDF a fost completat de mecanisme civile de administrare, deminare, stabilizare și reconstrucție locală (Robinson et al., 2020, pp. 46–60; Blanchard et al., 2016, pp. 8–16). Din această perspectivă, cooperarea cu coaliția internațională nu a consolidat doar capacitatea militară a actorilor kurzi, ci și legitimitatea lor ca autorități locale capabile să administreze teritoriile eliberate.

Prin urmare, transformarea actorilor kurzi în parteneri strategici ai coaliției internaționale nu a fost determinată exclusiv de performanțele lor pe câmpul de luptă. Aceasta a rezultat din convergența dintre necesitățile strategice ale actorilor occidentali și existența unor organizații locale capabile să exercite simultan funcții militare, administrative și de guvernare. Tocmai această combinație avea să permită acumularea unui capital politic și diplomatic fără precedent în istoria contemporană a mișcării kurde, pregătind tranziția de la statutul de partener militar la cel de actor geopolitic regional, analizată în secțiunea următoare.

1.3. Victoria militară și acumularea capitalului politic: începutul transformării geopolitice

Participarea actorilor kurzi la campania militară împotriva ISIS nu a avut ca rezultat doar înfrângerea unei organizații teroriste care controla teritorii extinse în Irak și Siria. Din perspectivă politică și strategică, această participare a produs un efect mult mai profund: consolidarea legitimității interne și externe a structurilor politice și militare kurde. Astfel, succesul operațional obținut pe câmpul de luptă s-a transformat treptat într-o resursă politică utilizată pentru consolidarea instituțiilor autonome și pentru dezvoltarea relațiilor cu actorii internaționali.

În cazul Kurdistanului irakian, campania împotriva ISIS a consolidat semnificativ poziția Guvernului Regional al Kurdistanului în relațiile cu partenerii occidentali. Forțele Peshmerga au participat la apărarea orașului Erbil, la recucerirea barajului Mosul și la ofensiva pentru eliberarea orașului Mosul, devenind unul dintre cei mai importanți parteneri locali ai coaliției internaționale (Knights & Mello, 2016, pp. 3–5; Blanchard et al., 2016, pp. 1-4). Această cooperare a favorizat intensificarea contactelor politice și militare dintre autoritățile kurde și statele occidentale, precum și creșterea sprijinului financiar și logistic acordat Guvernului Regional al Kurdistanului.

Un proces comparabil poate fi observat în nord-estul Siriei. Campaniile desfășurate de Forțele Democratice Siriene (SDF) pentru eliberarea orașului Manbij (2016), a orașului Raqqa (2017) și ofensiva finală asupra localității Baghouz (2019), ultimul bastion teritorial controlat de ISIS, au demonstrat capacitatea acestei structuri de a planifica și desfășura operațiuni complexe în cooperare cu coaliția internațională (Robinson et al., 2020, pp. 35–59 ; Blanchard et al., 2016, pp. 8–14). În fiecare dintre aceste operațiuni, sprijinul aerian, informațional și logistic furnizat de Statele Unite a fost integrat cu acțiunile terestre ale SDF, ceea ce a permis izolarea obiectivelor, reducerea capacității de manevră a ISIS și recucerirea treptată a principalelor centre urbane din nord-estul Siriei. Dincolo de dimensiunea militară, aceste victorii au facilitat extinderea Administrației Autonome din Nord și Estul Siriei asupra teritoriilor eliberate. După eliberarea orașelor Manbij și Raqqa au fost constituite consilii civile locale, au fost reorganizate structurile de securitate internă (Internal Security Forces – Asayish), iar administrația autonomă a coordonat programe de deminare, refacere a infrastructurii și reluare a serviciilor publice în cooperare cu partenerii internaționali (Robinson et al., 2020, pp. 61–82; Department of Defense, 2019, pp. 16–20).

Cu toate acestea, succesul militar nu a generat automat recunoaștere politică. În Irak, referendumul privind independența organizat în septembrie 2017 a demonstrat limitele capitalului politic acumulat în urma campaniei împotriva ISIS. Deși autoritățile kurde au încercat să valorifice prestigiul dobândit prin contribuția Peshmerga la înfrângerea organizației, reacția guvernului federal de la Bagdad și opoziția exprimată de Statele Unite, Turcia și Iran au condus la izolarea diplomatică a Guvernului Regional al Kurdistanului și la pierderea controlului asupra unor teritorii disputate, inclusiv provincia Kirkuk. Acest episod demonstrează că eficiența militară nu este suficientă pentru a modifica echilibrul politic regional atunci când aceasta intră în contradicție cu interesele strategice ale statelor.

În Siria, limitele transformării au devenit evidente după înfrângerea teritorială a ISIS în martie 2019. Deși SDF a rămas principalul partener local al Statelor Unite în operațiunile împotriva celulelor insurgente ale organizației, administrația autonomă nu a obținut recunoaștere internațională și a continuat să funcționeze într-un cadru juridic incert. Operațiunile militare desfășurate de Turcia în nordul Siriei – Operațiunea Euphrates Shield (2016–2017), Operațiunea Olive Branch (2018) și Operațiunea Peace Spring (2019) –, negocierile dintre administrația autonomă și guvernul de la Damasc, precum și modificările politicii americane după înfrângerea teritorială a ISIS au evidențiat dependența proiectului autonom kurd de evoluția raporturilor dintre actorii regionali și marile puteri (Allsopp & van Wilgenburg, 2019, pp. 167–180; International Crisis Group, 2019, pp. 1–6; Robinson et al., 2020, pp. 70–77).

Prin urmare, analiza comparativă a celor două cazuri indică faptul că victoria militară împotriva ISIS a reprezentat o condiție necesară, dar nu suficientă, pentru transformarea actorilor kurzi în actori geopolitici. Atât în Irak, cât și în Siria, cooperarea cu coaliția internațională a generat capital militar, instituțional și diplomatic, însă conversia acestui capital în recunoaștere politică a fost limitată de constrângerile sistemului regional. Această concluzie constituie punctul de plecare al capitolului următor, în care vor fi analizate comparativ cele două modele de autonomie și mecanismele prin care acestea au influențat evoluția actorilor kurzi după înfrângerea teritorială a ISIS.

Capitolul II. Două modele de autonomie, o singură constrângere geopolitică: analiza comparativă a Kurdistanului irakian și a Administrației Autonome din Nord și Estul Siriei

2.1. Legitimitatea politică: autonomie constituțională versus autonomie de facto

Deși atât Kurdistanul irakian, cât și Administrația Autonomă din Nord și Estul Siriei (AANES) și-au consolidat poziția politică și militară în urma campaniei împotriva ISIS, cele două entități au evoluat în cadre juridice și instituționale fundamental diferite. Această diferență reprezintă punctul de plecare pentru înțelegerea limitelor și oportunităților fiecărui proiect autonom. În timp ce autonomia kurdă din Irak beneficiază de o bază constituțională recunoscută la nivel intern (Natali, 2010, pp. 87–94; Stansfield, 2021, pp. 184–186), administrația autonomă din nord-estul Siriei funcționează exclusiv în baza controlului efectiv asupra teritoriului și a legitimității dobândite prin exercitarea funcțiilor de guvernare, fără a beneficia de recunoaștere constituțională sau internațională (Allsopp & van Wilgenburg, 2019, pp. 131–140; International Crisis Group, 2019, pp. 7–9).

Originea acestor diferențe trebuie căutată în evoluțiile politice care au precedat ascensiunea ISIS. În Irak, autonomia kurdă s-a consolidat gradual după crearea zonei de interdicție aeriană din 1991 și a fost consacrată juridic prin Constituția irakiană din 2005, care recunoaște existența Guvernului Regional al Kurdistanului (GRK) ca entitate federală cu propriile instituții executive, legislative și judiciare. Acest statut a permis dezvoltarea unor instituții relativ stabile și a unui cadru administrativ distinct de cel al guvernului federal de la Bagdad. Chiar dacă disputele privind distribuirea veniturilor petroliere, competențele constituționale și statutul teritoriilor contestate au rămas nerezolvate, autonomia kurdă din Irak s-a dezvoltat în interiorul unui sistem juridic recunoscut de statul irakian (Natali, 2010, pp. 69–75; Stansfield, 2021, pp. 167–169).

În Siria, evoluția a urmat o logică diferită. Administrația autonomă nu este rezultatul unui acord constituțional sau al unui proces de descentralizare negociat cu autoritățile centrale, ci consecința directă a retragerii instituțiilor statului din nord-estul țării în contextul războiului civil. În absența unei autorități centrale funcționale, actorii kurzi au construit treptat structuri proprii de guvernare, administrație și securitate, asumând funcții care, în mod obișnuit, aparțin statului. Tejel analizează condițiile istorice și politice care au modelat poziția kurzilor sirieni înainte de izbucnirea războiului civil, inclusiv marginalizarea lor politică și relația tensionată cu statul sirian (Tejel, 2009, pp. 156–162). Evoluția administrației autonome după 2011 trebuie însă explicată prin retragerea parțială a autorității statului din nord-estul Siriei, controlul teritorial exercitat de actorii kurzi și capacitatea acestora de a furniza securitate și servicii publice în zonele aflate sub controlul lor (Romano & Gurses, 2014, pp. 189–198; Allsopp & van Wilgenburg, 2019, pp. 125–136).

Această diferență de fundament juridic influențează direct tipul de legitimitate de care beneficiază cele două entități. În cazul Kurdistanului irakian, legitimitatea este dublă: ea derivă atât din exercitarea efectivă a guvernării, cât și din recunoașterea constituțională a autonomiei prin articolul 117 al Constituției Republicii Irak din 2005, care consacră oficial existența Regiunii Kurdistan ca entitate federală (Constitution of Iraq, 2005, Art. 117; Natali, 2010, pp.76–80; Bengio, 2012, pp. 95–110). Chiar dacă relațiile cu Bagdadul sunt frecvent tensionate în ceea ce privește distribuirea veniturilor petroliere, competențele constituționale și statutul teritoriilor disputate, existența unui cadru juridic recunoscut conferă instituțiilor kurde un grad ridicat de predictibilitate și stabilitate, rar întâlnit în cazul altor entități autonome din Orientul Mijlociu (Stansfield, 2021, pp. 169–172; Natali, 2010, pp. 113–122).

În schimb, legitimitatea Administrației Autonome din Nord și Estul Siriei (AANES) este preponderent una funcțională. Capacitatea administrației de a asigura securitatea, de a organiza servicii publice, de a administra justiția locală și de a gestiona teritoriile aflate sub control constituie principala sursă a autorității sale, însă aceasta nu este însoțită de recunoaștere juridică nici din partea guvernului sirian, nici din partea comunității internaționale. Din această perspectivă, legitimitatea administrației autonome derivă în principal din exercitarea efectivă a funcțiilor de guvernare și din capacitatea de a furniza bunuri publice într-un spațiu caracterizat de retragerea autorității statului.

Literatura privind guvernanța în timpul conflictelor armate oferă un cadru util pentru interpretarea acestei diferențe. Mampilly argumentează că actorii nestatali pot dobândi legitimitate prin exercitarea efectivă a funcțiilor administrative și prin furnizarea de bunuri publice, chiar și în absența unei recunoașteri oficiale (Mampilly, 2011, pp. 67–73). Dezvoltând această perspectivă, Arjona, Kasfir și Mampilly arată că stabilitatea structurilor de guvernare insurgente depinde atât de capacitatea lor administrativă, cât și de relațiile pe care acestea le dezvoltă cu populația locală și cu actorii externi (Arjona, Kasfir, & Mampilly, 2015, pp. 6–11).

Aplicată cazului sirian, această abordare explică modul în care Administrația Autonomă din Nord și Estul Siriei (AANES) a reușit să funcționeze ca o autoritate politică relativ stabilă în lipsa unui statut juridic formal. După eliberarea orașelor Manbij și Raqqa, administrația autonomă a organizat consilii civile locale, a extins structurile Internal Security Forces (Asayish), a coordonat programe de deminare și a asigurat reluarea treptată a serviciilor publice esențiale, precum educația, asistența medicală și administrația locală. Aceste mecanisme au consolidat legitimitatea funcțională a administrației autonome, chiar dacă aceasta nu a beneficiat de recunoaștere constituțională sau internațională (Allsopp & van Wilgenburg, 2019, pp. 129–136; Robinson et al., 2020, pp. 77–79).

Totuși, analiza comparativă evidențiază că legitimitatea funcțională nu poate substitui pe termen lung legitimitatea juridică. În Irak, existența unei baze constituționale a permis Guvernului Regional al Kurdistanului să negocieze în mod instituțional cu autoritățile federale și cu actorii internaționali, chiar și în perioade de tensiune accentuată. În Siria, lipsa unui cadru juridic echivalent face ca supraviețuirea administrației autonome să depindă într-o măsură mult mai mare de echilibrul militar și de interesele strategice ale actorilor externi, în special ale Statelor Unite, Turciei și Rusiei.

Compararea celor două modele demonstrează că eficiența militară și capacitatea administrativă reprezintă condiții importante pentru consolidarea autonomiei, dar nu sunt suficiente pentru asigurarea unei legitimități politice durabile. În timp ce Kurdistanul irakian beneficiază de protecția unui cadru constituțional, administrația autonomă din nord-estul Siriei continuă să funcționeze într-un spațiu caracterizat de incertitudine juridică și dependență geopolitică. Această diferență va influența decisiv modul în care cele două entități își dezvoltă relațiile externe, aspect analizat în secțiunea următoare.

2.2. Instituționalizarea autonomiei: guvernare, securitate și capacitate administrativă

În literatura privind guvernanța în timpul conflictelor armate, instituționalizarea actorilor nestatali este analizată prin prisma capacității acestora de a exercita funcții asociate în mod tradițional autorității statului. Aceste funcții includ menținerea ordinii publice, administrarea justiției, mobilizarea și gestionarea resurselor, furnizarea serviciilor publice și dezvoltarea unor mecanisme stabile de relaționare cu populația locală (Mampilly, 2011, pp. 44–51; Arjona, Kasfir, & Mampilly, 2015, pp. 15–19). Din această perspectivă, simplul control militar asupra unui teritoriu nu este suficient pentru consolidarea unei autonomii. Stabilitatea unei administrații depinde de capacitatea acesteia de a construi instituții funcționale, de a furniza bunuri publice și de a genera încredere în rândul populației.

Acest cadru analitic este utilizat în continuare pentru compararea celor două studii de caz. Atât Guvernul Regional al Kurdistanului din Irak, cât și Administrația Autonomă din Nord și Estul Siriei au depășit statutul de organizații armate, dezvoltând structuri administrative, mecanisme de guvernare și instituții responsabile pentru furnizarea securității și a serviciilor publice. Diferența fundamentală dintre cele două modele nu rezidă în existența acestor instituții, ci în fundamentul juridic și în gradul de recunoaștere politică de care acestea beneficiază. În cazul Kurdistanului irakian, acest proces a început cu mult înaintea apariției ISIS. După instituirea zonei de interdicție aeriană în 1991 și consolidarea autonomiei kurde în anii următori, autoritățile regionale au dezvoltat propriile instituții executive, legislative și judiciare, precum și un aparat administrativ distinct de cel al guvernului federal de la Bagdad. Adoptarea Constituției irakiene din 2005 a oferit acestor instituții o bază juridică solidă și a creat premisele unei dezvoltări administrative relativ stabile. În consecință, atunci când ISIS a lansat ofensiva din 2014, GRK dispunea deja de ministere funcționale, de un parlament regional, de structuri administrative locale și de mecanisme proprii de gestionare a resurselor economice.

În nord-estul Siriei, procesul de instituționalizare a urmat o logică diferită. Administrația Autonomă din Nord și Estul Siriei (AANES) s-a dezvoltat în paralel cu desfășurarea războiului civil și în absența unui cadru constituțional care să îi definească atribuțiile. În aceste condiții, instituțiile create de administrația autonomă au urmărit să răspundă unor nevoi generate direct de conflict, precum menținerea ordinii publice, administrarea localităților eliberate de sub controlul ISIS, coordonarea serviciilor de sănătate și educație, organizarea consiliilor civile locale și gestionarea programelor de stabilizare post-conflict (Allsopp & van Wilgenburg, 2019, 134–137; Robinson et al., 2020, pp. 78–81). Exemple relevante sunt constituirea Consiliului Civil din Manbij după eliberarea orașului în august 2016 și Consiliului Civil din Raqqa în 2017, instituții create pentru administrarea localităților recucerite și pentru coordonarea relației dintre administrația autonomă și comunitățile locale. În paralel, structurile Internal Security Forces (Asayish) au preluat responsabilități privind menținerea ordinii publice și securizarea teritoriilor eliberate, în timp ce administrația autonomă a coordonat programe de deminare, refacere a infrastructurii și reluare a serviciilor publice în cooperare cu partenerii internaționali (Department of Defense, 2019, pp. 19–23; Allsopp & van Wilgenburg, 2019, pp. 185–187).

Compararea celor două modele evidențiază existența unor diferențe semnificative și în ceea ce privește capacitatea administrativă. Kurdistanul irakian beneficiază de instituții consolidate în timp, de experiență administrativă acumulată pe parcursul a peste trei decenii și de resurse economice provenite în principal din exploatarea hidrocarburilor. Aceste elemente au permis dezvoltarea unei birocrații relativ stabile și a unor mecanisme instituționale comparabile, în anumite domenii, cu cele ale unui stat federal. În schimb, administrația autonomă siriană a fost obligată să construiască simultan instituții civile, structuri de securitate și mecanisme de guvernare într-un mediu caracterizat de conflict militar continuu, presiuni externe și resurse economice limitate.

Cu toate acestea, analiza comparativă indică și o convergență importantă. În ambele cazuri, consolidarea instituțională a fost strâns legată de capacitatea actorilor kurzi de a furniza securitate și servicii publice într-un context în care autoritățile centrale nu mai puteau îndeplini aceste funcții. Din această perspectivă, legitimitatea celor două administrații nu derivă exclusiv din revendicările identitare sau din succesul militar împotriva ISIS, ci și din capacitatea lor de a substitui, cel puțin parțial, funcțiile fundamentale ale statului. Totuși, diferențele privind baza juridică, resursele economice și raporturile cu actorii externi au produs modele distincte de instituționalizare, influențând în mod direct poziția internațională a celor două entități autonome

Prin urmare, instituționalizarea reprezintă unul dintre principalii factori care explică de ce actorii kurzi au depășit statutul de simple organizații armate și au devenit actori relevanți ai securității regionale. Totuși, calitatea instituțiilor și capacitatea administrativă nu sunt suficiente pentru consolidarea unei autonomii pe termen lung. Evoluția acestora depinde în egală măsură de relațiile dezvoltate cu actorii externi, dimensiune care va constitui obiectul secțiunii următoare.

2.3. Relațiile externe: convergențe tactice și constrângeri strategice

Unul dintre cele mai importante efecte ale campaniei împotriva organizației Statul Islamic (ISIS) a fost extinderea relațiilor externe dezvoltate de actorii kurzi cu statele occidentale și cu ceilalți actori implicați în gestionarea conflictelor din Irak și Siria. În ambele cazuri, cooperarea militară cu coaliția internațională a favorizat dezvoltarea unor canale directe de dialog politic și militar, sporind vizibilitatea internațională a actorilor kurzi și consolidând statutul acestora ca parteneri de securitate. Totuși, analiza comparativă arată că intensificarea relațiilor externe nu a fost însoțită de o modificare corespunzătoare a statutului lor juridic și politic. Dimpotrivă, succesul militar al actorilor kurzi a fost permanent condiționat de interesele strategice ale statelor implicate în regiune, ceea ce a limitat posibilitatea transformării capitalului militar în recunoaștere internațională.

În cazul Kurdistanului irakian, relațiile externe s-au dezvoltat într-un cadru instituțional relativ stabil. Guvernul Regional al Kurdistanului (GRK) dispunea deja de reprezentanțe externe, de relații economice consolidate și de contacte diplomatice dezvoltate înainte de apariția ISIS. Participarea forțelor Peshmerga la campania militară împotriva organizației Statul Islamic (ISIS) a consolidat semnificativ relațiile Guvernului Regional al Kurdistanului cu partenerii occidentali. Începând cu anul 2014, Statele Unite au coordonat livrarea de armament și muniție către Peshmerga, au desfășurat consilieri militari în regiune și au integrat forțele kurde în planificarea operațiunilor pentru apărarea orașului Erbil, recucerirea barajului Mosul și ofensiva asupra orașului Mosul (Knights, 2015, pp. 21–25; Blanchard et al., 2016, pp. 6–10).

Cooperarea s-a extins rapid și la nivelul altor state membre ale coaliției. Germania a furnizat sisteme antitanc MILAN, armament individual și programe de instruire pentru unitățile Peshmerga, Regatul Unit a desfășurat instructori militari în cadrul misiunilor de pregătire din Kurdistanul irakian, iar Franța a contribuit cu echipamente militare, instruire și sprijin pentru operațiunile desfășurate împotriva ISIS (Blanchard et al., 2016, pp. 10–14; Knights & Mello, 2016, pp. 5–8). Această cooperare militară a favorizat intensificarea contactelor politice dintre autoritățile kurde și statele occidentale, precum și creșterea sprijinului financiar și logistic acordat Guvernului Regional al Kurdistanului. În paralel, imaginea Peshmerga în presa și în discursul politic occidental s-a modificat considerabil, fiind prezentată din ce în ce mai frecvent drept una dintre cele mai eficiente și credibile forțe locale implicate în combaterea ISIS (Natali, 2010, pp. 151–154; Stansfield, 2021, pp. 199–202).

Această apropiere de actorii occidentali nu a modificat însă poziția fundamentală a acestora față de integritatea teritorială a Irakului. Referendumul privind independența organizat în septembrie 2017 reprezintă unul dintre cele mai elocvente exemple ale diferenței dintre cooperarea strategică și susținerea politică. Deși Statele Unite și statele europene au apreciat contribuția Peshmerga la înfrângerea ISIS, acestea au descurajat organizarea referendumului și au reafirmat sprijinul pentru menținerea unității teritoriale a Irakului. Reacția ulterioară a Bagdadului, concretizată prin recâștigarea controlului asupra provinciei Kirkuk, a demonstrat că sprijinul militar acordat actorilor kurzi nu echivalează automat cu susținerea obiectivelor lor politice.

Spre deosebire de cazul irakian, relațiile externe ale administrației autonome siriene au fost influențate în mod direct de opoziția categorică a Turciei. Autoritățile de la Ankara consideră Unitățile de Protecție a Poporului (YPG), principalul component militar al SDF, drept o extensie a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), organizație desemnată drept teroristă de Turcia, Statele Unite și Uniunea Europeană. În consecință, succesul militar al SDF împotriva ISIS nu a redus percepția Turciei privind existența unei amenințări la adresa propriei securități naționale. Operațiunile militare desfășurate de armata turcă în nordul Siriei începând cu anul 2016 reflectă această continuitate strategică și evidențiază faptul că relațiile dintre actorii kurzi și partenerii occidentali au fost permanent influențate de interesele de securitate ale Ankarei.

Un alt element care diferențiază cele două modele îl reprezintă raporturile cu autoritățile centrale. În Irak, chiar dacă relațiile dintre Erbil și Bagdad au fost marcate de numeroase dispute privind distribuirea veniturilor petroliere, statutul teritoriilor disputate și competențele constituționale, dialogul dintre cele două părți s-a desfășurat în interiorul unui cadru instituțional recunoscut de ambele părți. În Siria, Administrația Autonomă din Nord și Estul Siriei și guvernul de la Damasc nu au ajuns la un acord privind statutul politic al regiunii, iar negocierile au rămas condiționate de evoluția conflictului, de prezența militară americană și de rolul Rusiei ca mediator între actorii locali și regimul sirian (Allsopp & van Wilgenburg, 2019, pp. 196–198; International Crisis Group, 2019, pp. 7–9; Robinson et al., 2020, pp. 78–81).

Analiza comparativă evidențiază astfel existența unei contradicții fundamentale. Atât Guvernul Regional al Kurdistanului, cât și Administrația Autonomă din Nord și Estul Siriei și-au consolidat relațiile externe prin participarea la campania împotriva ISIS, însă aceste relații au rămas în principal instrumentale. Pentru actorii occidentali, cooperarea cu organizațiile kurde a reprezentat un mijloc eficient de combatere a ISIS și de reducere a costurilor unei intervenții directe, fără a implica asumarea unui angajament politic privind susținerea proiectelor autonomiste sau independentiste. Din această perspectivă, relațiile externe ale actorilor kurzi pot fi descrise mai degrabă ca parteneriate strategice limitate decât ca alianțe politice în sensul clasic al termenului.

Prin urmare, experiența comparativă a Irakului și Siriei demonstrează că extinderea relațiilor externe constituie o condiție necesară pentru consolidarea actorilor nestatali, însă nu garantează transformarea acestora în actori politici pe deplin recunoscuți. Legitimitatea militară și instituțională poate facilita accesul la cooperare internațională, dar recunoașterea politică rămâne dependentă de interesele strategice ale statelor și de echilibrul regional de putere. Această concluzie pregătește analiza ultimei dimensiuni comparative – limitele autonomiei – unde se va demonstra că tocmai constrângerile geopolitice explică diferențele dintre succesul militar și recunoașterea politică.

2.4. Paradoxul autonomiei kurde: succes militar, legitimitate limitată

Analiza comparativă a Kurdistanului irakian și a Administrației Autonome din Nord și Estul Siriei evidențiază existența unui paradox care depășește particularitățile celor două cazuri și ridică o problemă de interes mai larg pentru studiile de securitate și relațiile internaționale. În ambele situații, actorii kurzi au demonstrat eficiență militară, au dezvoltat structuri administrative funcționale și au devenit parteneri indispensabili ai coaliției internaționale în campania împotriva ISIS. Cu toate acestea, niciuna dintre cele două entități nu a reușit să transforme integral aceste avantaje într-o recunoaștere politică stabilă. Din această perspectivă, experiența kurdă sugerează că succesul militar și consolidarea instituțională reprezintă condiții necesare pentru afirmarea actorilor nestatali, dar nu și condiții suficiente pentru dobândirea legitimității politice internaționale.

Această concluzie poate fi explicată prin diferența dintre ceea ce literatura descrie drept legitimitate funcțională și legitimitate juridico-politică. În ambele cazuri analizate, actorii kurzi au demonstrat că pot exercita funcții specifice statului: au asigurat securitatea teritoriului, au organizat instituții administrative, au furnizat servicii publice și au gestionat relațiile cu populația locală. Din perspectiva teoriei rebel governance, asemenea performanțe contribuie la consolidarea autorității locale și la creșterea legitimității interne, întrucât exercitarea funcțiilor de guvernare și furnizarea bunurilor publice sporesc acceptarea actorilor nestatali de către populația aflată sub controlul lor (Mampilly, 2011, pp. 61–63; Arjona, Kasfir, & Mampilly, 2015, pp. 15–17). Totuși, legitimitatea dobândită prin exercitarea guvernării nu produce automat recunoaștere internațională, deoarece aceasta depinde și de acceptarea de către statele suverane și de compatibilitatea cu normele sistemului internațional.

În cazul Kurdistanului irakian, această limită a devenit evidentă după referendumul pentru independență din 2017. Deși Guvernul Regional al Kurdistanului beneficia de instituții consolidate, de o economie relativ funcțională și de relații extinse cu statele occidentale, tentativa de transformare a autonomiei într-un proiect statal a fost respinsă atât de guvernul federal irakian, cât și de principalii actori internaționali. Statele Unite și Uniunea Europeană au continuat să considere stabilitatea Irakului și menținerea integrității sale teritoriale drept obiective strategice prioritare, chiar dacă apreciau contribuția Peshmerga la înfrângerea ISIS. În consecință, capitalul politic acumulat prin cooperarea militară nu a putut fi convertit într-un sprijin diplomatic pentru independență.

Situația administrației autonome din nord-estul Siriei confirmă aceeași logică, deși într-un context diferit. Victoria militară asupra ISIS a consolidat poziția SDF și a permis extinderea structurilor administrative asupra unor teritorii vaste, însă administrația autonomă a continuat să funcționeze în afara oricărui cadru constituțional recunoscut. Mai mult, statutul său a devenit dependent de evoluția relațiilor dintre Statele Unite, Rusia, Turcia și guvernul sirian. În acest sens, autonomia din nord-estul Siriei ilustrează o situație în care eficiența militară și capacitatea administrativă coexistă cu o profundă vulnerabilitate geopolitică. Deși Administrația Autonomă din Nord și Estul Siriei a demonstrat că poate exercita funcții de guvernare și poate administra teritorii extinse, lipsa unei recunoașteri juridice și dependența de evoluția relațiilor dintre Statele Unite, Turcia, Rusia și guvernul sirian au făcut ca stabilitatea proiectului autonom să rămână condiționată de factori externi (Allsopp & van Wilgenburg, 2019, pp. 175–178; International Crisis Group, 2019, pp. 2–3; Robinson et al., 2020, pp. 69–72).

Compararea celor două modele evidențiază existența unui mecanism comun. În ambele cazuri, campania împotriva ISIS a permis actorilor kurzi să acumuleze trei forme complementare de capital strategic. Prima este reprezentată de capitalul militar, rezultat din dezvoltarea capacităților operaționale și din recunoașterea eficienței forțelor Peshmerga și SDF de către coaliția internațională. A doua este capitalul instituțional, construit prin dezvoltarea unor structuri administrative capabile să exercite funcții de guvernare în teritoriile aflate sub controlul lor. A treia este capitalul diplomatic, exprimat prin extinderea relațiilor cu statele occidentale, participarea la mecanisme internaționale de cooperare și creșterea vizibilității externe. Analizate împreună, aceste trei forme de capital explică transformarea actorilor kurzi din organizații armate locale în actori relevanți ai securității regionale.

Totuși, analiza comparativă indică faptul că procesul de conversie a acestui capital strategic într-o recunoaștere politică deplină a fost blocat de factori externi asupra cărora actorii kurzi au avut o influență limitată. Atât în Irak, cât și în Siria, proiectele politice kurde au intrat în conflict cu interesele fundamentale ale statelor din regiune, în special ale Turciei, Iranului și ale guvernelor centrale de la Bagdad și Damasc. În același timp, Statele Unite și aliații lor au tratat cooperarea cu actorii kurzi în primul rând ca pe un instrument destinat combaterii ISIS, evitând asumarea unor angajamente care ar fi putut modifica echilibrul regional de putere sau principiul integrității teritoriale a statelor existente.

Din această perspectivă, experiența Kurdistanului irakian și a administrației autonome din nord-estul Siriei demonstrează că succesul militar produce oportunități politice, dar nu determină în mod automat schimbarea statutului juridic al actorilor nestatali. Conversia capitalului militar în capital politic este mediată de structura sistemului regional, de interesele marilor puteri și de disponibilitatea statelor de a accepta apariția unor noi centre de autoritate. În cazul actorilor kurzi, aceste condiții nu au fost întrunite, ceea ce explică diferența dintre performanța lor militară și rezultatele politice obținute.

Această concluzie permite depășirea interpretărilor care explică evoluția actorilor kurzi exclusiv prin prisma identității naționale sau a succesului împotriva ISIS. Analiza comparativă sugerează că transformarea lor geopolitică trebuie înțeleasă ca rezultatul interacțiunii dintre capacitatea proprie de organizare și constrângerile impuse de mediul strategic regional. Prin urmare, problema centrală nu este dacă actorii kurzi au acumulat suficientă putere militară și instituțională pentru a-și consolida autonomia, ci în ce măsură ordinea regională existentă permite convertirea acestei puteri într-o legitimitate politică recunoscută. Răspunsul la această întrebare constituie punctul de plecare al capitolului următor, dedicat analizei rolului actorilor regionali și al marilor puteri în limitarea sau facilitarea transformării geopolitice a actorilor kurzi.

Capitolul III. Constrângerile geopolitice ale transformării actorilor kurzi

3.1. Actorii regionali și limitele autonomiei kurde

Transformarea actorilor kurzi în parteneri indispensabili ai coaliției internaționale împotriva ISIS a modificat raporturile de putere din Irak și Siria, însă nu a schimbat logica fundamentală a competiției geopolitice din Orientul Mijlociu. Dimpotrivă, consolidarea militară și instituțională a autonomiilor kurde a determinat actorii regionali să își adapteze strategiile pentru a împiedica apariția unor entități politice care ar fi putut altera echilibrul regional.

Dintre actorii regionali, Turcia ocupă o poziție aparte, deoarece problema kurdă reprezintă simultan o chestiune de politică externă și de securitate internă. Din perspectiva Ankarei, dezvoltarea unor structuri autonome kurde în nordul Irakului și, mai ales, în nord-estul Siriei creează riscul consolidării unor modele politice susceptibile să influențeze revendicările populației kurde din sud-estul Turciei. Această percepție explică de ce autoritățile turce au adoptat politici diferite față de cele două entități kurde. În relația cu Guvernul Regional al Kurdistanului din Irak, Ankara a dezvoltat o cooperare pragmatică, bazată pe interese economice și energetice, concretizată prin exportul petrolului kurd prin conducta Kirkuk–Ceyhan, investițiile companiilor turce în regiunea autonomă și dezvoltarea unor relații politice directe cu autoritățile de la Erbil (Natali, 2010, pp. 166–167; Barkey, 2018, pp. 99–105). În schimb, administrația autonomă din nord-estul Siriei și Unitățile de Protecție a Poporului (YPG) au fost percepute de Ankara drept o extensie a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), organizație considerată teroristă de Turcia, Statele Unite și Uniunea Europeană. Această evaluare a fundamentat desfășurarea operațiunilor militare Euphrates Shield (2016–2017), Olive Branch (2018) și Peace Spring (2019), al căror obiectiv declarat a fost împiedicarea consolidării unei entități autonome kurde de-a lungul frontierei turco-siriene (Gunter, 2016, pp. 199–202).

Iranul a adoptat o strategie diferită, însă fundamentată pe obiective similare. Autoritățile de la Teheran au urmărit menținerea influenței asupra guvernului federal de la Bagdad și conservarea unui Irak unitar, capabil să limiteze dezvoltarea unor proiecte separatiste care ar putea avea efecte asupra propriei populații kurde. În același timp, sprijinul acordat guvernului sirian și cooperarea cu Rusia au urmărit restabilirea autorității statului sirian asupra întregului teritoriu național, inclusiv asupra regiunilor controlate de administrația autonomă. Din această perspectivă, atât în Irak, cât și în Siria, autonomia kurdă este percepută de Iran ca un factor susceptibil să reducă influența regională a Teheranului și să creeze precedente nedorite în plan intern. În Irak, opoziția Iranului față de referendumul pentru independență organizat de Guvernul Regional al Kurdistanului în septembrie 2017 a arătat că Teheranul consideră consolidarea politică a KRG drept o amenințare la adresa influenței sale asupra Bagdadului și a echilibrului regional de putere (Stansfield, 2021, pp. 222–225; Natali, 2010, pp. 178–182). În Siria, sprijinul Iranului pentru regimul de la Damasc și opoziția față de fragmentarea teritorială a statului sirian au limitat perspectivele recunoașterii politice a administrației autonome din nord-estul țării (International Crisis Group, 2019, pp. 7–10).

Analizate împreună, aceste poziții evidențiază existența unei convergențe strategice între actori regionali care, în alte domenii, se află adesea în competiție. Turcia, Iranul, Irakul și Siria au interese diferite în ceea ce privește distribuția influenței regionale, însă împărtășesc aceeași preocupare privind prevenirea consolidării unor entități politice kurde care ar putea modifica actuala ordine teritorială. Din acest motiv, actorii kurzi s-au confruntat cu o limită structurală pe care succesul militar și dezvoltarea instituțională nu au putut să o depășească.

Această observație permite formularea unei concluzii importante pentru analiza prezentului articol. Transformarea actorilor kurzi nu poate fi explicată exclusiv prin evoluțiile interne ale autonomiilor din Irak și Siria, ci trebuie analizată în raport cu mediul geopolitic în care acestea funcționează. În absența acceptării din partea principalilor actori regionali, capitalul strategic acumulat de organizațiile kurde rămâne insuficient pentru a produce o schimbare fundamentală a statutului lor politic. În consecință, problema centrală nu este capacitatea actorilor kurzi de a construi instituții funcționale, ci disponibilitatea mediului regional de a accepta existența unor noi centre de autoritate politică. Tocmai această relație dintre actorii regionali și marile puteri va fi analizată în secțiunea următoare, consacrată rolului Statelor Unite și al Rusiei în configurarea limitelor transformării geopolitice a actorilor kurzi.

3.2. Marile puteri și paradoxul parteneriatului strategic

Analiza relațiilor dintre actorii kurzi și marile puteri evidențiază una dintre cele mai importante contradicții ale conflictelor contemporane din Orientul Mijlociu. Deși Statele Unite au fost principalul susținător militar al forțelor Peshmerga și al Forțelor Democratice Siriene (SDF) în campania împotriva organizației Statul Islamic (ISIS), această cooperare nu s-a transformat într-un sprijin politic explicit pentru proiectele autonome kurde. În mod similar, Rusia a dezvoltat relații pragmatice cu actorii kurzi, fără a susține însă modificarea frontierelor sau apariția unor noi entități statale în regiune. Compararea politicilor Statelor Unite și Rusiei demonstrează că sprijinul acordat actorilor kurzi a fost determinat în primul rând de obiective strategice și nu de susținerea revendicărilor lor politice. În cazul Statelor Unite, cooperarea cu Peshmerga și SDF a fost orientată prioritar către combaterea ISIS și reducerea costurilor unei implicări militare directe, fără a implica recunoașterea proiectelor politice kurde (Robinson et al., 2020, pp. 19–24; Blanchard et al., 2016, pp. 6–14). În cazul Rusiei, relația cu actorii kurzi din Siria a fost utilizată mai degrabă ca instrument de negociere cu Damasc, Ankara și Washington, fără ca Moscova să susțină în mod consecvent autonomia politică a AANES (International Crisis Group, 2019, pp. 5–8; Allsopp & van Wilgenburg, 2019, pp. 185–189).

În cazul Statelor Unite, cooperarea cu actorii kurzi trebuie analizată în contextul transformării doctrinei militare americane după intervențiile din Irak și Afganistan. Costurile politice și militare asociate desfășurării unor operațiuni terestre de amploare au determinat Washingtonul să adopte un model bazat pe utilizarea partenerilor locali, sprijiniți prin informații, instruire, armament și putere aeriană. Conceptul by, with and through reflectă această schimbare doctrinară și explică de ce forțele Peshmerga și, ulterior, SDF au devenit componente esențiale ale strategiei americane împotriva ISIS. Din această perspectivă, relația dintre Statele Unite și actorii kurzi trebuie interpretată ca un parteneriat operațional, construit în jurul unui obiectiv militar comun și nu ca o alianță politică orientată spre redefinirea ordinii regionale.

Această distincție devine evidentă în analiza deciziilor adoptate de Washington după diminuarea controlului teritorial exercitat de ISIS. În Irak, administrația americană s-a opus organizării referendumului pentru independență din 2017, argumentând că un astfel de demers ar putea destabiliza relațiile dintre Erbil și Bagdad și ar crea oportunități suplimentare pentru extinderea influenței Iranului. În Siria, decizia administrației americane de a reduce prezența militară în nord-estul țării în octombrie 2019 și retragerea forțelor din anumite sectoare ale frontierei au facilitat desfășurarea operațiunii militare turce Peace Spring, demonstrând că menținerea relației strategice cu un aliat din cadrul NATO a prevalat asupra consolidării pe termen lung a Administrației Autonome din Nord și Estul Siriei (International Crisis Group, 2019, pp. 18–21; Allsopp & van Wilgenburg, 2019, pp. 198–202; Robinson et al., 2020, pp. 73–81). În ambele cazuri, Statele Unite au urmărit conservarea unui echilibru regional favorabil propriilor interese strategice, chiar dacă acest obiectiv a limitat perspectivele politice ale partenerilor kurzi.

Poziția Federației Ruse prezintă asemănări importante, deși este fundamentată pe o logică strategică diferită. În Siria, Moscova a dezvoltat contacte cu reprezentanții administrației autonome și a utilizat relația cu actorii kurzi ca instrument de influență în negocierile cu Ankara și cu guvernul de la Damasc. Totuși, sprijinul acordat acestora a rămas permanent subordonat obiectivului strategic principal al Rusiei, respectiv menținerea regimului condus de Bashar al-Assad și restaurarea autorității statului sirian asupra întregului teritoriu național. În consecință, actorii kurzi au reprezentat pentru Moscova un instrument de negociere și echilibrare regională, nu un partener politic destinat construirii unei noi ordini instituționale.

Analizate comparativ, politicile Statelor Unite și ale Rusiei evidențiază existența unui model comun de interacțiune cu actorii nestatali. În ambele cazuri, cooperarea militară este acceptată atât timp cât contribuie la atingerea unor obiective strategice clar definite, însă aceasta nu implică automat asumarea unor angajamente privind statutul politic al partenerilor locali. Această abordare reflectă continuitatea unui principiu fundamental al relațiilor internaționale: marile puteri utilizează parteneriatele cu actori nestatali ca instrumente de gestionare a conflictelor și de promovare a propriilor interese strategice, fără a renunța însă la principiile suveranității și integrității teritoriale atunci când acestea contribuie la menținerea ordinii regionale (Buzan & Wæver, 2003, pp. 43–51; Krasner, 1999, pp. 20–26). Din această perspectivă, cooperarea cu actorii kurzi trebuie interpretată ca un instrument de politică externă și de securitate, iar nu ca o susținere implicită a revendicărilor lor privind autonomia sau independența politică.

Prin urmare, analiza comparativă a relațiilor dezvoltate de actorii kurzi cu Statele Unite și Rusia confirmă ipoteza formulată în debutul cercetării. Transformarea actorilor kurzi din parteneri militari în actori geopolitici a fost posibilă datorită acumulării unui capital strategic semnificativ, însă convertirea acestuia într-o recunoaștere politică deplină a fost limitată de interesele divergente ale actorilor regionali și ale marilor puteri. În acest sens, cazul kurzilor demonstrează că, în conflictele contemporane, succesul militar și consolidarea instituțională sporesc relevanța geopolitică a actorilor nestatali, dar nu modifică automat regulile fundamentale ale ordinii internaționale bazate pe suveranitatea statelor.

În ansamblu, cele trei capitole ale prezentului studiu evidențiază un mecanism comun de evoluție. Colapsul autorității statale a creat oportunitatea afirmării actorilor kurzi ca furnizori de securitate; cooperarea cu coaliția internațională a generat capital militar, instituțional și diplomatic; iar constrângerile impuse de actorii regionali și de marile puteri au limitat conversia acestui capital într-o recunoaștere politică stabilă. Acest mecanism explică atât similitudinile, cât și diferențele dintre experiența Kurdistanului irakian și cea a Administrației Autonome din Nord și Estul Siriei și oferă un cadru interpretativ care poate fi utilizat și în analiza altor actori nestatali implicați în conflictele contemporane.

Concluzii

Transformările produse în Orientul Mijlociu după ascensiunea organizației Statul Islamic (ISIS) au modificat profund raporturile dintre actorii statali și cei nestatali, oferind unor organizații locale oportunitatea de a-și extinde rolul dincolo de dimensiunea strict militară. Analiza comparativă a Kurdistanului irakian și a Administrației Autonome din Nord și Estul Siriei evidențiază faptul că participarea actorilor kurzi la campania internațională împotriva ISIS a constituit principalul catalizator al consolidării acestora ca actori relevanți ai securității regionale. Cooperarea cu coaliția internațională a favorizat dezvoltarea capacităților militare, consolidarea structurilor instituționale și extinderea relațiilor externe, modificând semnificativ poziția actorilor kurzi în arhitectura geopolitică a Orientului Mijlociu.

Analiza celor două studii de caz confirmă ipoteza formulată la începutul cercetării. Participarea la campania împotriva ISIS a permis actorilor kurzi să acumuleze ceea ce, în cadrul prezentului articol, a fost definit drept capital strategic, rezultat din interacțiunea dintre performanța militară, consolidarea instituțională și dezvoltarea relațiilor externe. Aceste trei dimensiuni nu au evoluat independent, ci s-au consolidat reciproc. Eficiența militară a facilitat dezvoltarea instituțiilor autonome, iar instituționalizarea a contribuit la creșterea legitimității externe și la extinderea cooperării cu actorii internaționali. Totuși, analiza comparativă arată că acest proces de consolidare nu a fost suficient pentru transformarea actorilor kurzi în entități politice recunoscute la nivel internațional.

Compararea celor două modele de autonomie evidențiază atât similitudini, cât și diferențe importante. În Irak, existența unei autonomii recunoscute constituțional a oferit Guvernului Regional al Kurdistanului un grad ridicat de stabilitate instituțională și predictibilitate juridică. În Siria, administrația autonomă și-a construit instituțiile într-un context marcat de război civil și de absența unui cadru constituțional care să îi recunoască statutul. Cu toate acestea, în ambele cazuri, succesul militar împotriva ISIS și dezvoltarea instituțională au întâmpinat aceeași limită structurală: imposibilitatea convertirii integrale a capitalului strategic în recunoaștere politică.

Rezultatele cercetării indică faptul că această limitare nu poate fi explicată exclusiv prin caracteristicile interne ale autonomiilor kurde. Analiza demonstrează că evoluția lor este condiționată în mod decisiv de mediul geopolitic în care acestea funcționează. Actorii regionali – în special Turcia, Iranul, guvernele de la Bagdad și Damasc – continuă să considere menținerea integrității teritoriale drept un obiectiv strategic fundamental. În același timp, marile puteri au tratat cooperarea cu actorii kurzi în primul rând ca pe un instrument de atingere a unor obiective militare și de securitate, fără a susține explicit modificarea ordinii teritoriale existente. În acest sens, relația dintre actorii kurzi și Statele Unite ilustrează paradoxul unui parteneriat strategic care a generat beneficii militare și instituționale importante, dar care nu a fost însoțit de angajamente politice privind statutul viitor al autonomiilor kurde.

Principala contribuție a prezentului articol constă în integrarea acestor dimensiuni într-un singur cadru analitic. În locul unei abordări centrate exclusiv asupra eficienței militare, asupra construcției instituționale sau asupra relațiilor externe, cercetarea propune interpretarea transformării actorilor kurzi prin prisma relației dintre aceste trei componente ale capitalului strategic și a constrângerilor geopolitice care influențează conversia lor în legitimitate politică. Analiza comparativă sugerează că succesul militar al actorilor nestatali poate genera oportunități semnificative de consolidare instituțională și diplomatică, însă rezultatul final depinde de compatibilitatea proiectelor lor politice cu interesele actorilor statali dominanți și cu normele ordinii internaționale.

Privit în ansamblu, cazul Kurdistanului irakian și al Administrației Autonome din Nord și Estul Siriei demonstrează că actorii nestatali pot dobândi un rol semnificativ în arhitectura regională de securitate atunci când combină eficiența militară cu dezvoltarea instituțională și cu o capacitate administrativă funcțională. Experiența actorilor kurzi demonstrează că, în conflictele contemporane, performanța militară poate modifica poziția unui actor în arhitectura regională de securitate, însă nu este suficientă pentru a modifica regulile fundamentale ale sistemului internațional. În acest sens, cazul kurzilor ilustrează limitele pe care ordinea internațională bazată pe suveranitatea statelor le impune transformării actorilor nestatali în actori politici recunoscuți.

Bibliografie:

• Allsopp, H., & van Wilgenburg, W. (2019). The Kurds of Northern Syria: Governance, Diversity and Conflicts. I.B. Tauris.
• Arjona, A., Kasfir, N., & Mampilly, Z. C. (Eds.). (2015). Rebel Governance in Civil War. Cambridge University Press.
• Barkey, H. J. (2018). The Kurdish Awakening: Turkey’s New Relationship with Its Kurds. Rowman & Littlefield.
• Bengio, O. (2012). The Kurds of Iraq: Building a State within a State (2nd ed.). Lynne Rienner Publishers.
• Blanchard, C. M., Humud, C. E., & Nikitin, M. B. D. (2016). Armed Conflict in Syria: Overview and U.S. Response. Congressional Research Service.
• Buzan, B., & Wæver, O. (2003). Regions and Powers: The Structure of International Security. Cambridge University Press.
• Constitution of Iraq. (2005). Constitution of the Republic of Iraq.
• Department of Defense. (2019). Lead Inspector General for Operation Inherent Resolve: Quarterly Report to the United States Congress.
• Diamond, L. (2005). Squandered Victory: The American Occupation and the Bungled Effort to Bring Democracy to Iraq. Times Books.
• Dodge, T. (2012). Iraq: From War to a New Authoritarianism. Routledge.
• Gerges, F. A. (2016). ISIS: A History. Princeton University Press.
• Gunter, M. M. (2016). The Kurdish Spring: A New Map of the Middle East. Blue Ridge Press.
• Haddad, F. (2011). Sectarianism in Iraq: Antagonistic Visions of Unity. Oxford University Press.
• Hassan, H., & Weiss, M. (2015). ISIS: Inside the Army of Terror. Regan Arts.
• International Crisis Group. (2019). Averting an ISIS Resurgence in Iraq and Syria. International Crisis Group.
• Kaldor, M. (2012). New and Old Wars: Organized Violence in a Global Era (3rd ed.). Polity Press.
• Knights, M. (2015). The Long Haul: Rebooting U.S. Security Cooperation in Iraq. The Washington Institute for Near East Policy.
• Knights, M., & Mello, A. (2016). The Cult of the Offensive: The Islamic State on Defense. CTC Sentinel, 9(8), 1–8.
• Krasner, S. D. (1999). Sovereignty: Organized Hypocrisy. Princeton University Press.
• Lister, C. R. (2015). The Syrian Jihad: Al-Qaeda, the Islamic State and the Evolution of an Insurgency. Oxford University Press.
• Mampilly, Z. C. (2011). Rebel Rulers: Insurgent Governance and Civilian Life during War. Cornell University Press.
• McCants, W. (2015). The ISIS Apocalypse: The History, Strategy, and Doomsday Vision of the Islamic State. St. Martin’s Press.
• Natali, D. (2010). The Kurdish Quasi-State: Development and Dependency in Post-Gulf War Iraq. Syracuse University Press.
• Robinson, L., Johnston, P. B., Oak, G., et al. (2020). By, With, and Through: Building Partner Capacity to Conduct Counterinsurgency Operations. RAND Corporation.
• Romano, D., & Gurses, M. (2014). Conflict, Democratization, and the Kurds in the Middle East: Turkey, Iran, Iraq, and Syria. Palgrave Macmillan.
• Stansfield, G. (2021). The Kurdish Question Revisited. Oxford University Press.
• Tejel, J. (2009). Syria’s Kurds: History, Politics and Society. Routledge.
• Tripp, C. (2007). A History of Iraq (3rd ed.). Cambridge University Press.

Despa, Lucian-Andrei (2026), De la parteneri militari la actori geopolitici: transformarea actorilor kurzi după înfrângerea teritorială a ISIS. O analiză comparativă între Kurdistanul irakian și Administrația Autonomă din Nord și Estul Siriei, Cunoașterea Științifică, 5:3, 136-163, https://www.cunoasterea.ro/de-la-parteneri-militari-la-actori-geopolitici/