Blog Full

The “Body Recovery” Protocol: Integrating Morenian Psychodrama, Somatic Therapy, and EMDR in the Treatment of Functional Hyperprolactinemia and Perinatal Grief

Psih. Laura Mihaela TIHAN, MSc[1], Psih. Eusebiu Jean TIHAN, MSc[2]
eusebiu.tihan@gmail.com

[1] Tihan si Asociatii. Professional Civil Society of Psychology, ORCID ID: https://orcid.org/0009-0003-1820-1417

[2] Academia Oamenilor de Știință – România, , ORCID ID: https://orcid.org/0009-0008-8316-3679

Abstract

This article presents a structured, step-by-step therapeutic protocol for working with patients who present with functional hyperprolactinemia and complicated grief in the context of perinatal loss. The protocol, titled “Reclaiming the Body” (Reclaiming the Body), integrates three complementary therapeutic modalities: psychodrama (for externalizing and negotiating with the symptom), somatic therapy (for regulating the autonomic nervous system and reducing hypervigilance), and EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing—for processing specific traumatic images). The article argues that functional hyperprolactinemia and perinatal grief are complex phenomena involving multiple levels of organization—psychic, somatic, neuroendocrine, and relational—and that no single therapeutic modality can address all these levels. The protocol is organized into four successive phases: (1) assessment and stabilization (sessions 1–3); (2) trauma processing (sessions 4–8); (3) boundary setting and integration (sessions 9–11); (4) conclusion and maintenance (session 12 and follow-up). Each phase is described in detail, with specific clinical instructions, dialogue examples, and patient worksheets. Adaptations of the protocol for different populations are discussed (fathers experiencing perinatal bereavement, women with infertility, patients with universal caregiver syndrome without perinatal bereavement). The chapter’s conclusions highlight both the strengths of the protocol (integrative, structured yet flexible, patient-centered) and its limitations (requires therapists trained in multiple methods, duration may be too long for some healthcare systems, lack of RCT evidence). The chapter also provides patient worksheets designed to facilitate self-monitoring and the consolidation of therapeutic gains.

Keywords: therapeutic protocol, functional hyperprolactinemia, perinatal grief, psychodrama, EMDR, somatic therapy, stabilization, trauma processing, personal boundaries, integration

Rezumat

Prezentul articol prezintă un protocol terapeutic structurat, pas cu pas, pentru lucrul cu pacientele care prezintă hiperprolactinemie funcțională și doliu complicat în contextul pierderii perinatale. Protocolul, denumit „Recuperarea Corpului” (Reclaiming the Body), integrează trei modalități terapeutice complementare: psihodrama (pentru externalizarea și negocierea cu simptomul), terapia somatică (pentru reglarea sistemului nervos autonom și reducerea hipervigilenței) și EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing – pentru procesarea imaginilor traumatice specifice). Capitolul argumentează că hiperprolactinemie funcțională și doliul perinatal sunt fenomene complexe, care implică multiple niveluri de organizare – psihic, somatic, neuroendocrin, relațional – și că nicio singură modalitate terapeutică nu poate acoperi toate aceste niveluri. Protocolul este organizat în patru faze succesive: (1) evaluare și stabilizare (ședințele 1-3); (2) procesarea traumei (ședințele 4-8); (3) stabilirea granițelor și integrarea (ședințele 9-11); (4) încheierea și menținerea (ședința 12 și follow-up). Fiecare fază este descrisă în detaliu, cu instrucțiuni clinice specifice, exemple de dialog și fișe de lucru pentru pacient. Sunt discutate adaptările protocolului pentru diferite populații (tați cu doliu perinatal, femei cu infertilitate, pacienți cu sindromul îngrijitorului universal fără doliu perinatal). Concluziile capitolului subliniază atât forțele protocolului (integrativ, structurat dar flexibil, centrat pe pacient), cât și limitele sale (necesită terapeuți cu pregătire în metode multiple, durata poate fi prea lungă pentru unele sisteme de sănătate, lipsa dovezilor RCT). Capitolul oferă, de asemenea, fișe de lucru pentru pacient, menite să faciliteze auto-monitorizarea și consolidarea achizițiilor terapeutice.

Cuvinte cheie: protocol terapeutic, hiperprolactinemie funcțională, doliu perinatal, psihodramă, EMDR, terapie somatică, stabilizare, procesare traumatică, granițe personale, integrare

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 5, Numărul 3, Septembrie 2026, pp. 82-123
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086, DOI: 10.58679/CS94678
URL: https://www.cunoasterea.ro/protocolul-recuperarea-corpului/
© 2026 Laura Mihaela TIHAN, Eusebiu Jean TIHAN. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Licența CC BY-NC-ND: Această licență permite reutilizatorilor să copieze și să distribuie materialul pe orice mediu sau format numai în formă neadaptată, numai în scopuri necomerciale și numai atâta timp cât atribuirea este atribuită creatorului.

 

1. INTRODUCERE

Există momente în practica unui psiholog clinician când simte că niciun instrument din trusa sa nu este suficient. Are tehnici de respirație pentru anxietate, dar pacienta nu poate respira pentru că durerea este prea mare. Are scaunul gol pentru dialog, dar pacienta se dezorganizează în fața reprezentării copilului pierdut. Are EMDR pentru imagini traumatice, dar corpul pacientei rămâne într-o stare de hipervigilență cronică, iar orice încercare de procesare duce la o copleșire afectivă masivă [1,2].

Hiperprolactinemia funcțională în contextul doliului perinatal este un astfel de caz. Nu este „doar” o dereglare endocrină – este o criză existențială încorporată în hormoni, în mușchi, în tăcerea nopților în care nu mai vine niciun plâns de copil [3,4]. Nu este „doar” o traumă psihică – este o traumă care a fost transformată de corp în lactație fără copil, în tensiuni pelvine, în amenoree prelungită, în oboseală cronică [5]. Și nu este „doar” o problemă relațională – este o criză care i-a izolat pe parteneri, le-a transformat patul conjugal într-un câmp de luptă sau într-un deșert de tăcere [6].

Ce face terapeutul în fața unei astfel de complexități? Răspunsul, pe care acest capitol îl propune, nu este o singură tehnică, ci un protocol integrativ – o orchestrare a mai multor instrumente terapeutice într-o secvență logică, care respectă ritmul și resursele pacientului [7,8].

De ce avem nevoie de un protocol integrativ? Deoarece hiperprolactinemia funcțională și doliul perinatal sunt fenomene multidimensionale. Ele implică:

• un nivel psihic – durerea pierderii, vinovăția, rușinea, furia reprimată;
• un nivel somatic – tensiuni musculare, dureri cronice, oboseală, tulburări de somn;
• un nivel neuroendocrin – prolactina crescută, axa HPA dereglată;
• un nivel relațional – dinamica de cuplu, suportul social absent sau invalidant.

Nicio singură modalitate terapeutică nu poate acoperi toate aceste niveluri [9,10].[1]

Psihodrama este excelentă pentru externalizare și negociere. Ea permite pacientei să vorbească direct cu simptomul, să îl personifice, să îl confrunte, să negocieze cu el. Dar psihodrama poate fi copleșitoare pentru o pacientă ale cărei resurse de sine sunt fragile, care nu are încă capacitatea de a rămâne în „fereastra de toleranță” în timpul confruntării directe cu durerea [11,12].

Terapia somatică este excelentă pentru reglarea sistemului nervos. Tehnicile de ancorare, respirația diafragmatică, mișcările ritmice pot reduce hipervigilența și pot readuce pacienta în fereastra de toleranță. Dar terapia somatică poate deveni o formă de evitare dacă se oprește la nivelul corpului și nu abordează niciodată conținutul traumatic [13,14].

EMDR este excelent pentru procesarea imaginilor traumatice specifice. Poate reduce dramatic intensitatea suferinței asociate momentului pierderii, poate transforma cognițiile negative („sunt vinovată”) în cogniții pozitive („am făcut tot ce am putut”). Dar EMDR poate ignora dimensiunea relațională și sistemică a durerii – faptul că această pierdere nu este doar o imagine în minte, ci o prezență care locuiește în tăcerea serilor, în absența gesturilor zilnice, în modul în care partenerii au încetat să se mai privească [15,16].

Protocolul „Recuperarea Corpului” integrează aceste trei abordări într-o secvență logică, respectând principiul fundamental al terapiei traumei: stabilizare înainte de procesare, procesare înainte de integrare [17,18].[2] Nu putem să trimitem o pacientă într-o confruntare directă cu durerea dacă sistemul ei nervos este încă în hiperactivare cronică. Nu putem să procesăm o imagine traumatică dacă pacienta nu are resurse să rămână în fereastra de toleranță. Și nu putem să încheiem terapia fără a consolida granițele și a crea un plan de menținere care să prevină recăderea [19,20].

Obiectivele acestui capitol sunt patru. În primul rând, vom prezenta fundamentele teoretice ale protocolului, discutând rațiunea integrării psihodramei, terapiei somatice și EMDR. În al doilea rând, vom descrie în detaliu cele patru faze ale protocolului, cu instrucțiuni clinice specifice, exemple de dialog și fișe de lucru. În al treilea rând, vom discuta adaptările protocolului pentru diferite populații și contexte clinice. În al patrulea rând, vom evalua atât forțele, cât și limitele acestui demers, propunând direcții pentru cercetările viitoare.

2. CADRUL TEORETIC

Înainte de a descrie protocolul pas cu pas, este necesar să înțelegem fundamentele teoretice care justifică integrarea psihodramei, terapiei somatice și EMDR în tratamentul hiperprolactinemiei funcționale și al doliului perinatal. Aceste fundamente nu sunt doar academice – ele au implicații directe pentru modul în care structurăm intervenția, pentru ordinea fazelor și pentru alegerea tehnicilor [21,22].[3]

2.1. Hiperprolactinemie funcțională ca răspuns somatic la stresul cronic

Așa cum am discutat în capitolele anterioare, prolactina este un hormon polipeptidic secretat de celulele lactotrope ale adenohipofizei, a cărui funcție principală este inițierea și menținerea lactației [23,24]. În condiții normale, secreția de prolactină este controlată tonic de dopamina din circuitul tuberoinfundibular – dopamina inhibă prolactina, iar orice scădere a tonusului dopaminergic duce la creșterea prolactinei [25].

În contextul stresului cronic, în special al stresului de tip captivitate (umilință, furie reprimată, blocajul între a continua și a renunța), tonusul dopaminergic scade, iar prolactina crește [26,27]. Această creștere are, la rândul ei, efecte multiple: suprimă axa gonadală (inhibând ovulația și scăzând libidoul), induce o stare de sedare și retragere („satisfacție statică”), și menține organismul într-o stare de conservare a energiei [28,29].[4]

Din perspectivă psihosomatică, hiperprolactinemie funcțională poate fi înțeleasă ca un mesaj somatic – corpul spune „nu” în locul gurii care nu poate spune, se retrage în locul sinelui care nu poate stabili granițe [30,31]. Această reformulare este esențială pentru intervenția terapeutică, deoarece transformă simptomul dintr-un dușman de învins într-un aliat de înțeles.[5]

2.2. Psihodrama: externalizarea și negocierea cu simptomul

Psihodrama, dezvoltată de Jacob Levy Moreno, se bazează pe premisa că ființa umană se vindecă nu doar vorbind despre experiențele sale, ci punându-le în act, retrăindu-le într-un cadru protejat, asistată de terapeut și de ceilalți membri ai grupului [32,33]. Conceptele fundamentale sunt rolul, spontaneitatea și creativitatea – sănătatea psihică constă în capacitatea de a juca o varietate de roluri într-o manieră spontană și creativă, adaptându-se la cerințele situației [34].

În contextul hiperprolactinemiei funcționale, pacientele sunt adesea prinse în roluri rigide: „victima” (care suportă pasiv durerea), „îngrijitorul universal” (care se sacrifică pentru ceilalți), „supraviețuitorul secundar” („eu nu am voie să sufăr pentru că ea suferă mai mult”) [35,36]. Aceste roluri blochează spontaneitatea și creativitatea – pacienta nu mai poate răspunde flexibil la provocările vieții, ci repetă aceleași pattern-uri disfuncționale.

Psihodrama moreniană oferă tehnici specifice pentru a ieși din aceste blocaje [37,38]:

• Scaunul gol (empty chair) permite dialogul cu copilul pierdut sau cu aspecte disociate ale sinelui. Este o tehnică puternică pentru externalizarea durerii și pentru exprimarea emoțiilor inexprimate.
• Inversiunea de rol (role reversal) dezvoltă empatia față de parteneră și față de sine. Pacienta este invitată să joace rolul celuilalt, ceea ce îi permite să vadă situația dintr-o perspectivă diferită.
• Dublul (the double) – un membru al grupului sau terapeutul stă în spatele protagonistei și rostește ceea ce aceasta nu poate spune, făcând vizibile emoțiile inexprimate.

O contribuție originală a acestui protocol este personificarea prolactinei ca „Gardian al Liniștii” – o tehnică în care pacienta este invitată să dialogheze direct cu simptomul, să îl numească, să îl confrunte și să negocieze cu el. Această tehnică se înscrie în tradiția terapiei narative, care utilizează externalizarea problemei pentru a separa simptomul de identitatea persoanei și a reduce astfel rușinea și rezistența. [39,40]. Această tehnică transformă relația pacientei cu propriul corp dintr-una de luptă într-una de dialog, reducând rezistența și crescând aderența la tratament.[6]

2.3. Terapia somatică: reglarea sistemului nervos autonom

Terapia somatică, în special abordările dezvoltate de Pat Ogden (Sensorimotor Psychotherapy) și Peter Levine (Somatic Experiencing), se concentrează pe modul în care trauma este stocată în corp și pe modul în care putem accesa și transforma aceste stocări prin intervenții somatice [41,42].

Conceptul central al acestor abordări este fereastra de toleranță (window of tolerance) [7] – gama optimă de activare fiziologică în care o persoană poate face față stresului fără a deveni hiperactivată (anxietate, panică, hipervigilență) sau hipoactivată (epuizare, amorțeală, disociere) [43,44]. Trauma, în special trauma cronică, îngustează această fereastră – pacienta trece rapid de la hipo- la hiperactivare, fără a avea acces la zona de reglare optimă.

În contextul doliului perinatal, pacientele prezintă adesea o alternanță între:

• Hiperactivare (simpatică dominantă): anxietate, insomnie, hipervigilență, palpitații, tensiune musculară cronică, gânduri intruzive despre pierdere.
• Hipoactivare (parasimpatică dorsală dominantă): epuizare cronică, amorțeală emoțională, disociere, senzație de „gol”, retragere socială.

Intervențiile somatice sunt adaptate în funcție de starea pacientei [45,46]:

• Pentru hiperactivare, tehnici de ancorare (grounding) care reduc activarea simpatică: respirația diafragmatică (cu expirație prelungită), ancorarea senzorială (5-4-3-2-1), răcirea feței și a încheieturilor cu apă rece.
• Pentru hipoactivare, tehnici de activare care cresc tonusul simpatic și readuc pacienta în contact cu senzațiile corporale: mișcări ritmice (bătut din picioare, balansare), stimulare tactilă (frecarea brațelor, a picioarelor), expunerea la lumină puternică și sunete.

Scopul fazei de stabilizare este de a lărgi fereastra de toleranță, astfel încât pacienta să poată rămâne în zona de reglare optimă în timpul procesării traumatice. Fără această pregătire, orice încercare de a aborda conținutul traumatic riscă să ducă la copleșire (hiperactivare) sau la disociere (hipoactivare) [47,48].

2.4. EMDR: procesarea imaginilor traumatice și restructurarea cognițiilor

EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing) a fost dezvoltat de Francine Shapiro în 1987 și este astăzi una dintre terapiile cu cel mai solid suport empiric pentru tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) [49,50]. Modelul teoretic al EMDR, denumit Procesarea Adaptive a Informației (Adaptive Information Processing – AIP), postulează că simptomele traumatice sunt cauzate de stocarea neadaptativă a amintirilor traumatice, care nu au fost integrate în rețelele de memorie existente [51,52].

În contextul doliului perinatal, imaginile traumatice pot include:

• momentul diagnosticului fatal („sarcina nu mai este viabilă”);
• momentul nașterii copilului mort (sau al pierderii în timpul sarcinii);
• momentul în care mama a ținut copilul în brațe și acesta nu mai respira;
• momentul în care a auzit plânsul altui copil în spital, în timp ce al ei tăcea.

Aceste imagini sunt stocate în memorie cu încărcătură emoțională ridicată și sunt reactivate frecvent de stimuli asociați (de exemplu, auzind plânsul unui copil, văzând o mamă însărcinată). Fiecare reactivare retraumatizează pacienta și menține doliul complicat [53,54].

Protocolul standard EMDR include opt faze, dintre care cele mai relevante pentru intervenția noastră sunt [55,56]:

• Faza 3 – evaluarea: identificarea imaginii-țintă, a cogniției negative asociate (de exemplu, „sunt vinovată”, „corpul meu a eșuat”), a cogniției pozitive dorite („am făcut tot ce am putut”, „merit să fiu iertată”), și măsurarea nivelului de suferință (SUD – Subjective Units of Distress, scala 0-10) și a validității cogniției pozitive (VoC – Validity of Cognition, scala 1-7).
• Faza 4 – desensibilizarea: seturile de stimulare bilaterală (mișcări oculare, bătăi alternative, sunete) în timp ce pacienta menține imaginea și cogniția negativă. Procesarea continuă până când SUD scade la 0-2.
• Faza 5 – instalarea: seturile de stimulare bilaterală în timp ce pacienta menține cogniția pozitivă, până când VoC atinge 6-7.
• Faza 7 – închiderea: întoarcerea la un loc sigur sau la tehnica containerului, pentru a asigura că pacienta părăsește ședința într-o stare de echilibru.

EMDR este deosebit de potrivit pentru doliul perinatal deoarece acesta implică adesea imagini traumatice extrem de vii, cu o încărcătură emoțională masivă. Procesarea acestor imagini reduce frecvența și intensitatea intruziunilor, permițând pacientei să își amintească pierderea fără a fi retraumatizată de fiecare dată [57,58].[8]

2.5. Justificarea integrării: de ce toate trei?

Integrarea psihodramei, terapiei somatice și EMDR nu este o simplă adunare a trei metode, ci o sinergie în care fiecare metodă compensează limitele celorlalte și potențează efectele acestora [59,60].

Tabel 11.1 Puncte forte, limite și complementaritate ale celor trei metode terapeutice integrate în protocol

Metoda	Puncte forte	Limite	Complementaritate
Psihodramă	Externalizare, negociere, dimensiune relațională	Poate fi copleșitoare fără stabilizare prealabilă; necesită capacitate de simbolizare	Oferă cadrul pentru întâlnirea cu simptomul și cu pierderea; pregătește terenul pentru EMDR
Terapie somatică	Reglarea sistemului nervos, reducerea hipervigilenței, creșterea ferestrei de toleranță	Poate deveni o formă de evitare a conținutului traumatic	Pregătește pacienta pentru procesare; oferă instrumente pentru menținerea echilibrului după ședințele intense
EMDR	Procesarea imaginilor traumatice specifice, restructurarea cognițiilor	Poate ignora dimensiunea relațională și simbolică a durerii	Traduce în procesare neurobiologică ceea ce a fost externalizat în psihodramă

Sursa: Sinteză a conceptelor din literatura de specialitate [59,60].

 

Secvența protocolului respectă logica clinică: mai întâi pregătim terenul (stabilizare somatică), apoi confruntăm durerea (psihodramă), apoi procesăm imaginea (EMDR), apoi integrăm și consolidăm (granițe, ritualuri, plan de menținere). Această secvență nu este rigidă – terapeutul poate reveni la faze anterioare dacă pacienta dezvoltă simptome noi sau dacă apare o nouă criză [61,62].[9]

3. POZIȚIONAREA METODOLOGICĂ ȘI LIMITELE EPISTEMOLOGICE

Orice protocol terapeutic care aspiră la validitate științifică trebuie să își asume o poziționare metodologică explicită și să recunoască limitele epistemologice ale demersului său [63,64].[10] Protocolul „Recuperarea Corpului” nu face excepție. În această secțiune, vom discuta fundamentele metodologice ale integrării psihodramei, terapiei somatice și EMDR, precum și limitele pe care clinicianul și cercetătorul trebuie să le aibă în vedere.

3.1. Integrarea ca poziție epistemologică

Protocolul „Recuperarea Corpului” se situează în tradiția medicinii integrative și a psihoterapiei integrative – acele abordări care consideră că fenomenele complexe (cum ar fi doliul complicat și hiperprolactinemie funcțională) nu pot fi reduse la un singur nivel de explicație și nici nu pot fi abordate printr-o singură modalitate terapeutică [65,66].

Această poziție se sprijină pe trei premise epistemologice fundamentale:

În primul rând, realitatea este stratificată. Există niveluri diferite de organizare – molecular, celular, fiziologic, psihologic, relațional, social – fiecare cu proprietăți emergente care nu pot fi reduse complet la nivelurile inferioare [67,68]. Hiperprolactinemia funcțională nu este „numai” o problemă endocrină, așa cum o piesă de teatru nu este „numai” cuvinte tipărite pe hârtie. O abordare care se oprește la nivelul hormonilor ratează dimensiunea psihologică și relațională a suferinței; o abordare care se oprește la nivelul psihologic ratează faptul că durerea este încorporată în hormoni și în mușchi.

În al doilea rând, intervențiile trebuie să fie multi-modale. Deoarece fenomenul are multiple niveluri, intervenția trebuie să vizeze multiple niveluri. Psihodrama vizează nivelul simbolic și relațional; terapia somatică vizează nivelul fiziologic și al sistemului nervos autonom; EMDR vizează nivelul memoriei și al procesării informaționale [69,70]. Nicio singură modalitate nu este suficientă – dar împreună, ele pot acoperi spectrul necesar.

În al treilea rând, secvența contează. Nu orice ordine a intervențiilor este la fel de eficientă. Principiul „stabilizare înainte de procesare” nu este un detaliu tehnic – el reflectă neurobiologia traumei. Un sistem nervos hiperactivat nu poate procesa informație traumatică; o pacientă aflată în hiperactivare poate fi copleșită de EMDR, iar una aflată în hipoactivare poate disocia în timpul psihodramei [71,72]. Secvența protocolului respectă aceste constrângeri neurobiologice.

3.2. Statutul dovezilor: de la studii de caz la RCT

O recunoaștere onestă a limitelor protocolului este necesară. În momentul de față, protocolul „Recuperarea Corpului” se bazează pe:

• Studii de caz și serii de caz – care demonstrează fezabilitatea și sugerează eficacitatea, dar nu pot stabili cauzalitatea [73,74];
• Raționamente teoretice – care sunt plauzibile, dar nu substituie dovezile empirice;
• Extrapolări din studiile componentelor – de exemplu, există dovezi pentru eficacitatea EMDR în PTSD, pentru eficacitatea psihodramei în tulburări emoționale și pentru eficacitatea terapiei somatice în reglarea stresului, dar nu există încă studii care să testeze combinația specifică [75,76].

Ceea ce lipsește, și ceea ce recunoaștem deschis, sunt studiile randomizate controlate (RCT) care să compare protocolul integrativ cu un grup de control (lista de așteptare sau tratament standard) și să măsoare atât rezultatele psihologice (doliu, anxietate, depresie), cât și cele somatice (prolactină, calitatea vieții) [77,78].[11]

Această absență nu invalidează protocolul – multe intervenții clinice utile nu au încă suport RCT, iar medicina bazată pe dovezi recunoaște că există grade diferite de dovezi, de la raportările de caz (nivelul cel mai scăzut) la meta-analizele de RCT-uri (nivelul cel mai înalt) [79,80]. Ceea ce impune este o atitudine de umilință epistemică – să nu pretindem mai mult decât putem dovedi, să fim deschiși la corecții și să încurajăm cercetarea care ar putea infirma sau rafina protocolul.

3.3. Problema alianței terapeutice și a efectelor nespecifice

O limită importantă a oricărui protocol structurat este riscul de a subestima rolul alianței terapeutice – acea relație de colaborare și încredere dintre terapeut și pacient care este unul dintre cei mai puternici predictori ai rezultatului în psihoterapie, independent de tehnica utilizată [81,82].

Protocolul „Recuperarea Corpului” este conceput pentru a fi implementat de un terapeut care are deja competențe în construirea alianței. Instrucțiunile detaliate nu înlocuiesc această competență; ele o ghidează. Terapeutul trebuie să fie capabil să:

• adapteze protocolul la specificul pacientei (de exemplu, să accelereze sau să încetinească ritmul în funcție de resursele acesteia);
• recunoască semnele de copleșire sau disociere și să intervină prompt (de exemplu, întrerupând o tehnică prea intensă și revenind la ancorare);
• mențină o atitudine de curiozitate și respect, nu de aplicare mecanică a unor tehnici.

Un alt factor nespecific important este efectul placebo – așteptarea pacientei că tratamentul o va ajuta, care poate contribui semnificativ la îmbunătățirea simptomelor, independent de specificul tehnicilor [83,84]. Protocolul integrativ, prin complexitatea și „seriozitatea” sa, poate spori așteptările pozitive ale pacientei – ceea ce este un avantaj terapeutic, nu o eroare. Dar înseamnă că, în viitoarele studii RCT, va fi important să se controleze pentru acest efect (de exemplu, prin compararea cu un tratament placebo credibil).

3.4. Limitele protocolului în contextul sistemului de sănătate românesc

O limită practică, dar nu mai puțin importantă, privește fezabilitatea protocolului în sistemul de sănătate românesc. Protocolul necesită:

• un terapeut cu pregătire în trei modalități terapeutice distincte – psihodramă, terapie somatică și EMDR. În România, astfel de terapeuți sunt extrem de puțini, iar formarea lor este costisitoare și îndelungată [85,86].[12]
• 12 ședințe săptămânale plus follow-up la 1, 3, 6 și 12 luni. În sistemul public de sănătate, unde resursele pentru psihoterapie sunt limitate, această durată poate fi prohibitivă. În sistemul privat, costul poate fi inaccesibil pentru multe paciente.
• colaborare interdisciplinară cu endocrinologul (pentru monitorizarea prolactinei și excluderea cauzelor organice). În lipsa unor protocoale de colaborare între specialități, această coordonare poate fi dificilă.

Aceste limite nu sunt insurmontabile, dar trebuie recunoscute. Versiuni prescurtate ale protocolului (de exemplu, 8 ședințe în loc de 12) pot fi dezvoltate pentru contexte cu resurse limitate. De asemenea, formarea în serviciu și supervizarea de grup pot reduce costurile și crește accesibilitatea [87,88].

4. DISCUȚII

După această fundamentare teoretică și epistemologică, putem trece acum la descrierea detaliată a protocolului „Recuperarea Corpului”. Vom structura discuția în șapte subsecțiuni: (4.1) Faza 1 – Evaluare și stabilizare (ședințele 1-3); (4.2) Faza 2 – Procesarea traumei (ședințele 4-8); (4.3) Faza 3 – Stabilirea granițelor și integrarea (ședințele 9-11); (4.4) Faza 4 – Încheierea și menținerea (ședința 12 și follow-up);
(4.5) Adaptări pentru diferite populații și contexte; (4.6) Fișe de lucru pentru pacient; (4.7) Situația în România: între aspirație și realitate.

4.1. Faza 1: Evaluare și stabilizare (ședințele 1-3)

Obiectivele primei faze sunt patru:

(a) construirea alianței terapeutice;

(b) evaluarea comprehensivă (psihologică, somatică, endocrină, relațională);

(c) stabilizarea pacientei (reducerea simptomelor acute);

(d) psihoeducația [89,90].[13]

4.1.1. Ședința 1 – Evaluarea inițială

Prima ședință are ca scop cunoașterea pacientei și stabilirea unui cadru sigur pentru munca viitoare.

Anamneza detaliată include:

• Istoricul pierderii perinatale (tipul pierderii, vârsta gestațională, circumstanțele, reacțiile imediate).
• Simptomele somatice (tensiuni pelvine, dureri cronice, oboseală, tulburări de somn, lactație spontană, modificări ale apetitului).
• Investigațiile medicale și tratamentele urmate (inclusiv nivelurile de prolactină, evaluarea funcției tiroidiene, medicația).
• Suportul social disponibil (partener, familie, prieteni, grupuri de suport).
• Istoricul personal și familial de traumă, depresie, anxietate.

Administrarea instrumentelor [91,92]:

• PGS (Perinatal Grief Scale) – pentru severitatea doliului.
• ECR (Experiences in Close Relationships) – pentru stilul de atașament.
• PHQ-15 – pentru severitatea simptomelor somatice.
• SHAPS – pentru anhedonie.

 

Tabelul 11.2. Instrumente de evaluare utilizate în Faza 1 a protocolului

Instrument	Domeniu evaluat	Număr itemi	Scor de alertă	Referință
PGS (Perinatal Grief Scale)	Severitatea doliului	33	> 100	[176,177]
ECR (Experiences in Close Relationships)	Stilul de atașament (anxietate/evitare)	36	Percentilă > 75	[180,181]
PHQ-15	Severitatea simptomelor somatice	15	> 10	[191,192]
SHAPS (Snaith-Hamilton Pleasure Scale)	Anhedonie	14	> 2	[188,189]

Stabilirea obiectivelor terapeutice: Terapeutul întreabă pacienta: „Ce doriți să se schimbe până la finalul acestei terapii?” Răspunsurile pot include: „Să nu mai am dureri în abdomen”, „Să nu mai plâng în fiecare seară”, „Să mă împac cu faptul că nu voi mai avea copii”, „Să mă simt în siguranță în corpul meu”.

Psihoeducația inițială: Terapeutul explică modelul „prolactina ca mesaj somatic” – modul în care stresul cronic, furia reprimată și sentimentul de captivitate duc la creșterea prolactinei, iar prolactina crescută menține starea de retragere și anhedonie. Această explicație este oferită nu ca o acuzație („vina ta că ai stres”), ci ca o ofertă de sens („corpul tău încearcă să te protejeze, dar a rămas blocat într-un mod care acum îți face rău”) [93,94].[14]

4.1.2. Ședința 2 – Reglarea somatică de bază

A doua ședință este dedicată învățării unor tehnici de reglare a sistemului nervos autonom, esențiale pentru a lărgi fereastra de toleranță.

Evaluarea stării sistemului nervos: Pacienta învață să identifice dacă se află în hiperactivare (anxietate, panică, hipervigilență, gânduri rapide, senzație de „fir întins”) sau hipoactivare (epuizare, amorțeală, disociere, senzație de „gol”, dificultate de a se concentra) [95,96]. O scală simplă (1-10) poate fi folosită pentru auto-monitorizare.

Tehnici de ancorare (grounding) pentru hiperactivare [97,98]:

• Respirația diafragmatică: inspir pe 4 secunde, ține pe 4 secunde, expir pe 6 secunde. Expirația prelungită activează sistemul nervos parasimpatic și reduce anxietatea.
• Ancorarea senzorială 5-4-3-2-1: pacienta identifică 5 lucruri pe care le vede, 4 pe care le simte (atinge), 3 pe care le aude, 2 pe care le miroase, 1 pe care îl gustă. Această tehnică readuce atenția în prezent și întrerupe ciclul ruminației.
• Răcorirea: apă rece pe față și pe încheieturi – stimularea termică reduce activarea simpatică.

Tehnici de activare pentru hipoactivare [99,100]:

• Mișcare ritmică: bătut din picioare, balansarea corpului, mersul pe loc – mișcările ritmice cresc tonusul simpatic și readuc pacienta în contact cu senzațiile corporale.
• Stimulare tactilă: frecarea brațelor, a picioarelor, a feței – atingerea viguroasă activează sistemul nervos.
• Expunerea la lumină puternică și sunete – schimbarea bruscă a stimulilor senzoriali poate întrerupe starea de hipoactivare.

Tema pentru acasă: Pacienta exersează zilnic tehnica de reglare care i se potrivește și ține un jurnal al nivelului de activare (de trei ori pe zi: dimineața, la prânz, seara). Acest jurnal permite identificarea pattern-urilor (de exemplu, hiperactivare dimineața, hipoactivare după-amiaza) și evaluarea eficacității tehnicilor.

4.1.3. Ședința 3 – Psihoeducație avansată și planificare

A treia ședință pregătește pacienta pentru fazele următoare ale terapiei.

Psihoeducație despre ciclul doliului: Terapeutul explică diferența dintre doliul normal (care tinde să se rezolve în 6-12 luni, cu oscilații între acceptare și durere) și doliul complicat (care persistă peste 12 luni, cu gânduri intruzive severe, evitare, detașare emoțională) [101,102]. Pacienta este încurajată să nu se judece pentru durerea care „durează prea mult” – doliul complicat nu este un eșec personal, ci o complicație care necesită tratament specializat.

Psihoeducație despre stresul de tip captivitate și hiperprolactinemie: Terapeutul explică cele trei caracteristici ale stresului de tip captivitate (umilința, furia reprimată, blocajul între a continua și a renunța) și modul în care acesta duce la scăderea tonusului dopaminergic și la creșterea prolactinei [103,104]. Pacientele recunosc adesea acest model în propria viață – și această recunoaștere este eliberatoare, deoarece transformă suferința dintr-o experiență inexplicabilă într-un fenomen cu o logică inteligibilă.

Introducerea conceptului de „Gardian al Liniștii”: Terapeutul introduce personificarea prolactinei ca pe o entitate care are o funcție protectoare („te apăr de epuizare, de cerințele excesive ale celorlalți”), dar care a devenit excesivă și disfuncțională [105,106].[15] Această reformulare reduce rușinea și rezistența pacientei, permițându-i să negocieze cu simptomul, nu doar să-l suporte.

Planificarea fazelor următoare:

• Ședințele 4-8 – procesarea traumei (psihodramă + EMDR)
• Ședințele 9-11 – stabilirea granițelor și integrarea
• Ședința 12 – încheierea și planul de menținere
• Follow-up la 1, 3, 6, 12 luni

4.2. Faza 2: Procesarea traumei (ședințele 4-8)

Obiectivele celei de-a doua faze sunt:

(a) externalizarea durerii și a furiei;

(b) procesarea imaginilor traumatice specifice;

(c) transformarea „spectrului persecutor” în „prezență loială” [107,108].

4.2.1. Ședința 4 – Psihodramă: Dialogul cu „Gardianul Liniștii”

Această ședință utilizează tehnici psihodramatice pentru a externaliza simptomul și a începe negocierea cu acesta.

Încălzirea: Pacienta este invitată să închidă ochii și să facă o scanare corporală. Terapeutul întreabă: „Unde în corp simți prezența acestei stări de retragere, a acestei amorțeli ? Este o tensiune în piept, o greutate în umeri, un gol în abdomen ?” [109,110].

Personificarea: Pacienta alege un obiect (o pernă, o păpușă, un scaun gol) sau o persoană (terapeutul sau un membru al grupului) care să reprezinte prolactina – „Gardianul Liniștii”. Este încurajată să descrie cum arată acest Gardian, ce atitudine are, ce ton al vocii.

Interviul de rol (inversiune): Terapeutul intervievează „Hormonul”, iar pacienta răspunde din rol (inversiune de rol). Întrebări tipice:

• „Cine ești tu?”
• „De ce ai venit în viața ei?”
• „Ce încerci să protejezi?”
• „De ce nu pleci?”

Răspunsurile pacientei („Sunt oboseala care o protejează să nu se prăbușească”, „Sunt peretele care o ferește de cerințele celorlalți”) dezvăluie funcția adaptativă a simptomului – ceea ce reduce rușinea și rezistența.

Dialogul dialectic: Pacienta revine la rolul propriu și se confruntă cu Gardianul. Exprimă furia și frustrarea: „M-ai epuizat cu amorțeala ta! Vreau să simt din nou! Mi-ai furat plăcerea, mi-ai furat dorința, m-ai lăsat goală!”

Dublarea: Terapeutul stă în spatele pacientei și verbalizează ceea ce aceasta simte, dar nu spune: „Și în același timp, mi-e teamă că fără tine nu voi putea face față. M-ai protejat atât de mult timp, că nu știu cine sunt fără zidul tău.” Dublarea ajută pacienta să recunoască ambivalența față de simptom – faptul că acesta are și o funcție protectoare, nu doar una restrictivă [111,112].

4.2.2. Ședința 5 – Psihodramă: Negocierea „Contractului de Siguranță”

Această ședință continuă dialogul cu Gardianul Liniștii, trecând de la confruntare la negociere.

Negocierea condițiilor: Terapeutul întreabă Gardianul (în inversiune de rol): „Ce ai nevoie să se schimbe în viața ei pentru a putea face un pas în spate? Ce condiții pui pentru a elibera frâna?”

Răspunsurile tipice ale Hormonului (prin vocea pacientei) includ:

• „Am nevoie să nu mai spună DA la fiecare cerere de la serviciu.”
• „Am nevoie de 30 de minute de liniște când ajunge acasă, înainte să fie soție sau mamă.”
• „Am nevoie ca partenerul să preia responsabilitatea pentru cină marțea și joia.”

Stabilirea granițelor concrete: Pe baza acestor condiții, pacienta formulează granițe specifice, care devin termenii Contractului de Siguranță [113,114]:

• Granița de disponibilitate: „Voi închide telefonul de serviciu la 18:00. Dacă fac asta, poți să-mi dai puțină energie înapoi?”
• Granița spațiului personal: „Voi cere partenerului să nu mă atingă sexual în primele 20 de minute după ce ajung acasă, ci doar să mă asculte. Te-ar face să te simți mai puțin amenințat ?”
• Granița delegării: „Voi delega sarcina X lui Y. Nu mai sunt singura sursă de ajutor.”

Ancorarea: Pacienta alege un obiect care reprezintă „Noua Graniță” (o cheie, o carte, o piatră) și îl așază între ea și reprezentarea Hormonului, verbalizând: „Acesta este semnul că preiau controlul. Când fac asta, tu poți să te odihnești. Nu mai trebuie să mă protejezi prin blocare, pentru că mă protejez singură prin acest gest.”

4.2.3. Ședința 6 – EMDR: Procesarea imaginii traumatice a pierderii

Această ședință marchează tranziția de la psihodramă la EMDR, utilizând stimularea bilaterală pentru a procesa imaginea traumatică centrală.

Identificarea imaginii-țintă: Pacienta este invitată să evoce cea mai dureroasă imagine legată de pierdere. Poate fi momentul diagnosticului, momentul nașterii, momentul în care a ținut copilul în brațe și acesta nu mai respira, momentul în care a părăsit spitalul fără copil [115,116].

Evaluarea nivelului de suferință (SUD): Terapeutul întreabă: „Pe o scală de la 0 la 10, unde 0 înseamnă deloc deranjant și 10 înseamnă cel mai deranjant posibil, cât de deranjantă este această imagine pentru tine acum ?”

Identificarea cogniției negative: „Ce crezi despre tine când vezi această imagine?” Răspunsurile tipice: „Sunt vinovată”, „Corpul meu a eșuat”, „Nu merit să fiu mamă”, „Sunt defectă”.

Identificarea cogniției pozitive dorite: „Ce ai vrea să crezi despre tine în legătură cu această experiență?” Răspunsurile tipice: „Am făcut tot ce am putut”, „Merit să fiu iertată”, „Pot iubi din nou”, „Sunt o persoană valoroasă”.

Evaluarea validității cogniției pozitive (VoC): „Cât de adevărată ți se pare această afirmație pozitivă acum, pe o scală de la 1 la 7, unde 1 înseamnă deloc adevărat și 7 înseamnă complet adevărat?”

Seturile de stimulare bilaterală: Pacienta urmărește degetele terapeutului care se mișcă ritmic stânga-dreapta (sau folosește bătăi tactile alternative, ori sunete alternante) în timp ce menține imaginea și cogniția negativă. După fiecare set (aproximativ 30 de mișcări oculare), terapeutul întreabă: „Ce îți vine acum în minte?” [117,118].

Procesarea continuă până când SUD scade la 0-2 (pacienta poate evoca imaginea fără a fi deranjată semnificativ) și cogniția pozitivă devine credibilă (VoC 6-7) [119,120].

Închiderea ședinței: Terapeutul asigură întoarcerea la un loc sigur (de exemplu, prin tehnica „containerului” – pacienta plasează simbolic materialul neprocesat într-un container imaginar pe care îl va închide până la ședința următoare) sau prin tehnica „locului sigur” (pacienta evocă o imagine a unui loc în care se simte în siguranță și o ancorare cu stimulare bilaterală) [121,122].[16]

4.2.4. Ședințele 7-8 – EMDR suplimentar și integrare psihodramatică

Aceste ședințe continuă procesarea EMDR pentru alte ținte și integrează rezultatele procesării în cadrul psihodramatic.

EMDR pentru alte ținte: Pot fi procesate imagini traumatice suplimentare:

• momentul diagnosticului (dacă nu a fost ținta principală);
• momentul în care a aflat că nu poate avea copii (în cazul infertilității asociate);
• momentul în care a simțit că partenerul nu o susține;
• momentul în care a auzit pe cineva spunând „mai poți face altul” sau „era doar un făt”.

Integrarea psihodramatică: După procesarea EMDR, pacienta revine la scena psihodramatică (Dialogul cu Gardianul Liniștii). Acum, Gardianul poate fi mai puțin amenințător – poate chiar recunoaște că „am făcut tot ce am putut, dar acum puteți să vă descurcați și singuri”. Pacienta poate negocia o retragere parțială a simptomului („poți să rămâi, dar să nu mai ocupi tot spațiul; vreau să simt din nou plăcere, vreau să am din nou dorință”).

4.3. Faza 3: Stabilirea granițelor și integrarea (ședințele 9-11)

Obiectivele celei de-a treia faze sunt:

(a) consolidarea granițelor personale în viața reală;

(b) dezvoltarea unui plan de menținere;

(c) pregătirea pentru încheiere [123,124].

4.3.1. Ședința 9 – Exersarea granițelor în viața reală

Această ședință consolidează ceea ce a fost început în Contractul de Siguranță, trecând de la planificare la acțiune.

Revizuirea temelor de acasă: Cum a mers implementarea granițelor stabilite în Contract? Ce a funcționat? Ce a fost dificil? Pacienta este încurajată să împărtășească atât succesele, cât și eșecurile – acestea din urmă nu sunt semne de „rezistență”, ci informații prețioase despre obstacolele care trebuie abordate.

Identificarea obstacolelor: Ce a împiedicat pacienta să-și mențină granițele? (Vinovăția? Teama de respingere? Oboseala? Imprevizibilitatea evenimentelor?) Fiecare obstacol este explorat și, acolo unde este posibil, sunt dezvoltate strategii de depășire.

Joc de rol: Terapeutul joacă rolul unei persoane care face o cerere nerezonabilă (partenerul, șeful, părintele, prietena care are nevoie de ajutor). Pacienta exersează să spună „nu” asertiv [125,126]:

• „Înțeleg că ai nevoie de ajutor, dar acum nu pot.”
• „Apreciez că te-ai gândit la mine, dar trebuie să refuz.”
• „Nu, mulțumesc. Poate data viitoare.”

Tehnica „discului stricat” (broken record): Pacienta învață să repete calm refuzul, fără a intra în justificări. De exemplu:

• Partenerul: „Dar e doar o oră, nu poți să ajuți?”
• Pacienta: „Am spus că nu pot acum.”
• Partenerul: „Ești mereu obosită, nu mai ești ca înainte.”
• Pacienta: „Poate că nu mai sunt ca înainte. Dar acum nu pot.”

4.3.2. Ședința 10 – Construirea unui plan de menținere

Această ședință pregătește pacienta pentru perioada de după încheierea terapiei.

Identificarea semnalelor de alarmă precoce: Cum va ști pacienta că prolactina începe să crească din nou? Care sunt primii indicatori ai dezechilibrului? (Senzații corporale: tensiune în umeri, furnicături, oboseală nejustificată; modificări ale stării de spirit: iritabilitate, anhedonie, retragere socială; revenirea pattern-urilor vechi: spus „da” la tot, neglijarea propriei odihne) [127,128].

Strategii de prevenire a recăderii: Ce poate face pacienta înainte ca dezechilibrul să devină sever?

• O „ședință de întreținere” lunară cu terapeutul (sau chiar o autosesiune ghidată de un protocol scris).
• Un ritual zilnic de reglare (5 minute de respirație dimineața, 10 minute de plimbare seara).
• O „carte de rugăciuni” cu afirmații și tehnici („Când simt că încep să spun DA la tot, mă opresc și respir de trei ori înainte de a răspunde”).

Resursele pacientului: Cine poate fi un aliat? (Partenerul, dacă a fost implicat în terapie; o prietenă care înțelege; un grup de suport pentru femei cu pierderi perinatale.) Ce activități o ajută să se simtă centrată ? (Yoga, scrisul, plimbările în natură, muzica.) [129,130].

4.3.3. Ședința 11 – Integrarea pierderii: transformarea durerii în memorie

Această ședință este dedicată închiderii simbolice a procesului terapeutic și integrării pierderii în narațiunea de viață a pacientei.

Ritualul comemorativ: Pacienta creează un ritual personal pentru a onora copilul pierdut. Ca opțiuni, includem:

• scrierea unei scrisori către copil (exprimând iubirea, regretul, speranța);
• plantarea unui copac (un simbol al creșterii și continuității);
• o donație către o cauză legată de copii (transformarea durerii în acțiune pozitivă);
• crearea unui colț de amintiri (fotografii, obiecte simbolice, o lumânare) [131,132].

Scrisoarea de iertare: Pacienta scrie o scrisoare de iertare pentru sine („Mă iert pentru că nu am putut să-mi protejez copilul”, „Mă iert pentru că am crezut că sunt singura vinovată”, „Mă iert pentru că mi-am permis să sufăr atât de mult”) și, dacă este cazul, pentru partener, pentru medici, pentru sistem. Scrisoarea nu trebuie trimisă – este un instrument personal de procesare [133,134].

Construirea narațiunii integrate: Terapeutul întreabă: „Cum arată povestea ta acum, după ce ai integrat această pierdere ? Nu o poveste fără durere, ci o poveste în care durerea are un loc, dar nu mai ocupă tot spațiul.” Pacienta este încurajată să își spună noua poveste – una în care este supraviețuitoare, nu doar victimă; una în care durerea și iubirea coexistă [135,136].

4.4. Faza 4: Încheierea și menținerea (ședința 12 și follow-up)

Obiectivele fazei finale sunt:

(a) evaluarea progresului;

(b) consolidarea achizițiilor;

(c) planificarea follow-up-ului [137,138].

4.4.1. Ședința 12 – Evaluarea finală și planul de follow-up

Re-administrarea instrumentelor: PGS, PHQ-15, SHAPS sunt re-administrate și comparate cu scorurile inițiale. Terapeutul și pacienta discută progresul: „Ce s-a schimbat? Ce rămâne de lucrat ?”

Discutarea progresului: Pacienta este încurajată să își recunoască propriile succese – adesea, pacientele cu hiperprolactinemie funcțională au tendința de a minimaliza progresul și de a se concentra pe ceea ce nu s-a schimbat încă. Terapeutul oferă o imagine echilibrată, validând atât efortul, cât și limitele.

Planul de follow-up:

• Ședințe de întreținere la 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni.
• La fiecare ședință de follow-up, se re-evaluează starea pacientei (inclusiv PRL, dacă este cazul), se consolidează granițele și tehnicile de reglare, și se abordează orice recăderi sau noi pierderi [139,140].

Scrisoarea către sinele viitor: Pacienta scrie o scrisoare către sinele de peste un an, în care își amintește ce a învățat în terapie și ce își dorește să nu uite. Terapeutul păstrează o copie (cu acordul pacientei) și i-o trimite la împlinirea unui an de la încheierea terapiei.

4.4.2. Follow-up (1, 3, 6, 12 luni)

Ședințele de follow-up au o structură mai flexibilă, dar includ în mod obișnuit:

• Evaluarea stării (inclusiv PRL, dacă este cazul).
• Consolidarea granițelor și a tehnicilor de reglare (o „reamintire” a ceea ce s-a învățat).
• Abordarea oricăror recăderi sau noi pierderi (de exemplu, o nouă pierdere perinatală, decesul unui părinte, o separare).
• Adaptarea planului de menținere dacă este necesar.

4.5. Adaptări pentru diferite populații și contexte

Protocolul „Recuperarea Corpului” este conceput pentru a fi flexibil – poate fi adaptat la diferite populații și contexte clinice [141,142].

Tabelul 11.3. Adaptări ale protocolului „Recuperarea Corpului” pentru diferite populații

Dimensiune	Doliu perinatal la tați	Infertilitate cronică	Sindromul îngrijitorului universal
Focus central	Externalizarea furiei	Rușinea și vinovăția față de corp	Stabilirea granițelor
Tehnica principală	Psihodramă (dialog cu furia)	EMDR pentru ciclurile repetate de dezamăgire	Psihodramă (dialog cu Gardianul Liniștii)
EMDR necesar?	Opțional (dacă există imagini traumatice)	Da (ținte cumulative)	Rareori (doar dacă există traumă specifică)
Implicarea partenerului	Recomandată (terapie de cuplu)	Opțională	Nu este necesară
Ritualuri specifice	Construirea unui obiect simbolic	Scrisoare către corp	Nu sunt necesare
Număr estimat de ședințe	10-12	12-14	8-10

Sursa: Sinteză a recomandărilor clinice din literatura de specialitate [141-150].

 

4.5.1. Adaptarea pentru doliul perinatal la tați

Tații care au pierdut un copil în perioada perinatală prezintă un profil specific: ei sunt adesea mai puțin dispuși să verbalizeze emoțiile, mai predispuși la externalizare (furie, iritabilitate) și mai tentați să se retragă în muncă sau în consumul de alcool [143,144].

Adaptările protocolului includ:

• Focus pe externalizarea furiei, nu doar pe procesarea tristeții – furia este o emoție mai accesibilă pentru mulți bărbați, iar exprimarea ei constructivă poate fi o poartă către durerea mai profundă.
• Includerea ritualurilor de comemorare specifice – de exemplu, construirea unui obiect în memoria copilului (o cutie din lemn, o sculptură, un colaj), nu doar scrierea unei scrisori.
• Implicarea în terapia de cuplu – doliul perinatal este o criză relațională, nu doar individuală. Implicarea partenerului în unele ședințe (de exemplu, pentru exersarea granițelor și a comunicării non-acuzatoare) poate fi esențială [145,146].

4.5.2. Adaptarea pentru infertilitate

Pacientele cu infertilitate cronică (fără o pierdere perinatală distinctă) prezintă un profil diferit: rușinea asociată eșecului corpului, vinovăția, izolarea socială, ciclurile repetate de speranță și dezamăgire [147,148].

Adaptările protocolului includ:

• Focus pe rușine și pe vinovăția față de corp – tehnici specifice pentru transformarea rușinii în auto-compasiune (de exemplu, scrisori de iertare adresate propriului corp).
• EMDR pentru ciclurile repetate de dezamăgire – nu o singură imagine traumatică, ci o serie de imagini (testul de sarcină negativ, vizita la medic, anunțul că FIV a eșuat). Acestea pot fi procesate ca o „țintă cumulativă”.
• Explorarea opțiunilor alternative (adopție, viață fără copii) ca parte a integrării – nu ca o „renunțare”, ci ca o lărgire a orizontului de posibilități.

4.5.3. Adaptarea pentru hiperprolactinemie funcțională fără doliu perinatal (sindromul îngrijitorului universal)

Unele paciente cu hiperprolactinemie funcțională nu au un istoric de pierdere perinatală, dar prezintă profilul psihologic descris în capitolul 4 – hiper-responsabilitate, granițe difuze, inhibiția agresivității, epuizare cronică [149,150].

Adaptările protocolului includ:

• Focus pe stabilirea granițelor – aceasta devine intervenția centrală, nu doar o parte a fazei 3.
• Psihodramă pentru externalizarea furiei reprimate – dialogul cu „Gardianul Liniștii” poate fi suficient, fără a fi nevoie de EMDR (dacă nu există o imagine traumatică specifică).
• Mai puțin EMDR – decât dacă pacienta raportează imagini traumatice (de exemplu, abuz în copilărie, violență domestică). În absența acestora, protocolul se concentrează pe fazele 1, 3 și 4.

4.6. Fișe de lucru pentru pacient

Pentru a facilita auto-monitorizarea și consolidarea achizițiilor terapeutice, protocolul include cinci fișe de lucru, pe care pacienta le primește și le completează acasă [151,152].

Fișa 1: Jurnalul nivelului de activare – un jurnal zilnic în care pacienta notează nivelul de anxietate, oboseală, libido și senzații corporale (de trei ori pe zi: dimineața, la prânz, seara). Scală 1-10 pentru fiecare dimensiune. Acest jurnal permite identificarea pattern-urilor și evaluarea eficacității tehnicilor de reglare.

Fișa 2: Identificarea semnalelor de alarmă precoce – pacienta este invitată să răspundă la întrebarea: „Ce simt în corp chiar înainte să mă simt copleșită?” (de exemplu, „strângere în piept”, „furnicături în mâini”, „gândurile încep să se învârtă în cerc”). Identificarea timpurie a semnalelor permite intervenția înainte ca dezechilibrul să devină sever.

Fișa 3: Contractul de Siguranță – lista granițelor negociate cu Hormonul în ședința 5, scrisă sub forma unui contract între pacientă și Gardianul Liniștii. Include termeni specifici (ce se angajează să facă pacienta) și beneficii așteptate (ce va face Hormonul în schimb).

Fișa 4: Planul de menținere – un plan structurat care include:

• Semnele de alarmă precoce (din Fișa 2).
• Strategii de prevenire a recăderii („când observ X, voi face Y”).
• Resursele pacientei (persoane de contact, activități de reglare, numere de urgență).

Fișa 5: Scrisoarea de iertare – un șablon pentru scrisoarea către sine (sau către alții). Include propoziții începute („Mă iert pentru…”, „Îmi dau voie să…”, „Recunosc că…”) pe care pacienta le completează. Scrisoarea poate fi scrisă în timpul ședinței 11 și apoi recitită acasă, ori de câte ori este nevoie.

4.7. Situația în România: între aspirație și realitate

Protocolul „Recuperarea Corpului” este, în forma sa completă, un ideal clinic – o intervenție integrativă, bazată pe cele mai bune practici internaționale. În România, implementarea sa se confruntă însă cu obstacole specifice, care trebuie recunoscute și abordate [153,154].

4.7.1. Lipsa psihologilor în spitalele publice

Conform datelor Colegiului Psihologilor din România, în 2024 existau aproximativ 450 de psihologi angajați în spitalele publice (inclusiv psihiatrie, pediatrie, oncologie, paliație) – un număr dramatic insuficient pentru o țară de 19 milioane de locuitori [155,156].[17]

În spitalele de obstetrică-ginecologie, prezența psihologilor este aproape inexistentă. Femeile care pierd o sarcină în trimestrul II sau III sunt externate fără o evaluare psihologică și fără o trimitere către un specialist în sănătate mintală. Tații sunt și mai puțin vizați – adesea, nimeni nu le vorbește despre propria suferință [157,158].

Consecința este că pacientele ajung la psihoterapie abia după luni sau ani de suferință nespusă, după ce au epuizat investigațiile medicale și au primit diagnostice precum „fibromialgie”, „sindrom de oboseală cronică” sau „cauze necunoscute” – diagnostice care, deși nu sunt greșite, nu abordează cauza profundă a durerii.

4.7.2. Lipsa terapeuților pregătiți în metode integrate

Protocolul necesită terapeuți cu pregătire în psihodramă, terapie somatică și EMDR. În România, astfel de terapeuți sunt extrem de puțini.

• Psihodrama are o tradiție mai lungă în România, cu aproximativ 120 de terapeuți formați [159].
• EMDR a câștigat teren în ultimii ani, cu aproximativ 80 de terapeuți certificați [160].
• Terapia somatică (Sensorimotor Psychotherapy, Somatic Experiencing) este aproape inexistentă – mai puțin de 20 de terapeuți au o formare avansată [161].

Intersecția acestor trei seturi este extrem de redusă – probabil mai puțin de 5 psihoterapeuți la nivel național. Aceasta înseamnă că, în practică, protocolul va fi implementat de echipe multi-disciplinare (un psihodramatist, un terapeut EMDR, un terapeut somatic care colaborează) sau în versiuni adaptate care utilizează o singură metodă centrală și elemente din celelalte două.

4.7.3. Costurile și accesibilitatea

În sistemul privat de sănătate, o ședință de psihoterapie costă între 150 și 300 de lei. Un pachet complet de 12 ședințe + 4 ședințe de follow-up (total 16 ședințe) costă între 2.400 și 4.800 de lei. Pentru multe familii, aceasta este o sumă prohibitivă – mai ales în contextul în care tratamentele de fertilitate (FIV) au costat deja zeci de mii de lei.

În sistemul public de sănătate, psihoterapia este decontată doar pentru diagnosticul de tulburare depresivă sau anxioasă confirmat de medicul psihiatru, iar numărul de ședințe decontate este limitat (de obicei, 10-20 pe an) [162,163]. Pacientele cu hiperprolactinemie funcțională și doliu complicat nu se încadrează ușor în această categorie – simptomele lor sunt predominant somatice, iar diagnosticul psihiatric poate fi întârziat sau absent.

4.7.4. Lipsa unor protocoale de colaborare între specialități

Protocolul necesită colaborarea dintre psihoterapeut și endocrinolog – pentru monitorizarea prolactinei, pentru excluderea cauzelor organice (prolactinom, hipotiroidism), pentru evaluarea răspunsului la intervenție [164,165].

În România, această colaborare este rareori formalizată. Medicii nu au obiceiul de a lucra cu psihologi, iar psihologii nu au acces la investigațiile medicale ale pacienților (din cauza confidențialității și a lipsei unui cadru legal clar). Pacienta devine purtătoarea informației între specialiști – ceea ce este ineficient și poate duce la pierderea datelor sau la interpretări greșite.

4.7.5. Inițiative pozitive și direcții de dezvoltare

În ciuda acestor obstacole, există inițiative pozitive care merită menționate.

• Programul de Psihosomatică și Medicină Integrativă de la Spitalul Universitar din Cluj-Napoca oferă consultații interdisciplinare pentru pacienți cu simptome somatice neexplicate, incluzând atât evaluare medicală, cât și psihologică, într-un singur flux [166].
• Asociația pentru Sănătatea Mintală a Reproducerii (înființată în 2023) oferă grupuri de suport online pentru femeile cu pierderi perinatale și infertilitate, precum și formare pentru psihologi în domeniul psihologiei reproductive [167].
• Colegiul Psihologilor din România a început să dezvolte programe de formare continuă în psihodramă[18] și EMDR, iar în 2025 a lansat un ghid de bune practici pentru intervenția psihologică în doliul perinatal [168].

Recomandări specifice pentru România:

• Versiuni scurte ale protocolului: Pentru sistemele cu resurse limitate, se poate dezvolta o versiune prescurtată a protocolului (8 ședințe în loc de 12, fără EMDR sau cu EMDR doar pentru ținta centrală).
• Formarea în serviciu: Psihologii din spitale pot fi formați în elemente de bază ale protocolului (de exemplu, tehnicile de reglare somatică și psihodrama minimală), sub supervizare.
• Tele-terapia: Pentru pacientele din zonele rurale, ședințele online pot reduce barierele geografice și financiare (deși EMDR online necesită adaptări specifice).
• Grupurile de suport: Grupurile de suport pentru femei cu pierderi perinatale pot oferi o intervenție de nivel inferior (mai puțin intensă, dar mai accesibilă), iar pacientele care nu răspund pot fi triate către protocolul complet [169,170].

5. CONCLUZII

La sfârșitul acestei călătorii prin structura și rațiunea protocolului „Recuperarea Corpului”, se impun câteva concluzii. Ele nu sunt definitive – niciun protocol terapeutic nu este definitiv – dar oferă o busolă pentru clinicianul care dorește să integreze psihodrama, terapia somatică și EMDR în lucrul cu pacientele care suferă de hiperprolactinemie funcțională și doliu perinatal.

5.1. Sinteza principalelor argumente

Am pornit de la o observație clinică fundamentală: hiperprolactinemie funcțională și doliul perinatal sunt fenomene multidimensionale, care implică niveluri psihice, somatice, neuroendocrine și relaționale. Nicio singură modalitate terapeută nu poate acoperi toate aceste niveluri. Psihodrama este excelentă pentru externalizare și negociere, dar poate fi copleșitoare pentru pacientele cu dereglementare severă a sistemului nervos. Terapia somatică este excelentă pentru reglarea sistemului nervos, dar poate deveni o formă de evitare a conținutului traumatic. EMDR este excelent pentru procesarea imaginilor traumatice specifice, dar poate ignora dimensiunea relațională și sistemică a durerii.

Protocolul „Recuperarea Corpului” integrează aceste trei abordări într-o secvență logică, respectând principiul fundamental al terapiei traumei: stabilizare înainte de procesare, procesare înainte de integrare.

Faza 1 (stabilizare) construiește alianța terapeutică, evaluează comprehensiv pacienta, și îi oferă instrumente de reglare somatică pentru a lărgi fereastra de toleranță. Psihoeducația despre modelul „prolactina ca mesaj somatic” și despre stresul de tip captivitate transformă suferința dintr-o experiență inexplicabilă într-un fenomen inteligibil, reducând rușinea și rezistența.

Faza 2 (procesarea) utilizează psihodrama pentru externalizarea durerii și negocierea cu simptomul (Dialogul cu „Gardianul Liniștii”, Contractul de Siguranță), apoi EMDR pentru procesarea imaginilor traumatice specifice. Această secvență – mai întâi confruntarea simbolică, apoi procesarea neurobiologică – permite pacientei să abordeze durerea fără a fi copleșită.

Faza 3 (integrarea) consolidează granițele personale în viața reală (prin jocuri de rol și exersarea refuzului asertiv), dezvoltă un plan de menținere (cu semnale de alarmă precoce și strategii de prevenire a recăderii), și transformă pierderea dintr-o rană deschisă într-o memorie integrată (prin ritualuri comemorative și scrisori de iertare).

Faza 4 (încheierea și menținerea) evaluează progresul, consolidează achizițiile, și planifică follow-up-ul la 1, 3, 6 și 12 luni. Scrisoarea către sinele viitor ancorează speranța și angajamentul pentru schimbare.

5.2. Forțele protocolului

Protocolul „Recuperarea Corpului” are mai multe forțe care îi conferă valoare clinică, chiar și în absența unor dovezi RCT ample.

În primul rând, este un protocol integrativ, nu eclectic. Nu este o simplă adunare a trei metode, ci o integrare teoretic fundamentată, în care fiecare metodă compensează limitele celorlalte și potențează efectele acestora. Secvența respectă neurobiologia traumei – mai întâi reglăm sistemul nervos, apoi confruntăm durerea, apoi procesăm imaginea, apoi integrăm și consolidăm [171,172].

În al doilea rând, este un protocol structurat, dar flexibil. Oferă instrucțiuni detaliate pentru fiecare ședință, dar permite terapeutului să adapteze ritmul și tehnicile în funcție de resursele pacientei. Nu este o rețetă de bucătărie, ci o busolă care indică direcția, lăsând clinicianul să navigheze în funcție de teren [173,174].

În al treilea rând, este un protocol centrat pe pacient. Nu reduce pacienta la un set de simptome de eliminat, ci o invită să dialogheze cu propriul corp, să negocieze cu propriile limite, să își construiască propria narațiune de vindecare. Personificarea prolactinei ca „Gardian al Liniștii” transformă simptomul dintr-un dușman de învins într-un aliat de înțeles – o schimbare de paradigmă care reduce rușinea și crește aderența la tratament [175,176].

În al patrulea rând, protocolul oferă instrumente concrete pacientului – fișele de lucru, jurnalul de activare, planul de menținere – care transferă o parte din responsabilitatea vindecării pacientei, sporind sentimentul de agenție și reducând dependența de terapeut.

5.3. Limitele protocolului

Niciun protocol nu este perfect, iar recunoașterea onestă a limitelor este o condiție a credibilității științifice.

Limita 1: Lipsa dovezilor RCT. În momentul de față, protocolul se bazează pe studii de caz, raționamente teoretice și extrapolări din studiile componentelor. Nu există încă un RCT care să compare protocolul integrativ cu un grup de control (lista de așteptare sau tratament standard) și să măsoare atât rezultatele psihologice, cât și pe cele somatice. Această absență nu invalidează protocolul, dar impune prudență în generalizare și încurajează cercetarea viitoare [177,178].

Limita 2: Necesită terapeuți cu pregătire în metode multiple. Protocolul presupune competențe în psihodramă, terapie somatică și EMDR. În România, astfel de terapeuți sunt extrem de puțini (probabil mai puțin de 5 la nivel național). Versiuni adaptate ale protocolului (de exemplu, care utilizează o singură metodă centrală și elemente din celelalte două) pot fi dezvoltate pentru a crește accesibilitatea, dar ele vor avea probabil o eficacitate redusă [179,180].

Limita 3: Durata și costul. 12 ședințe + 4 follow-up-uri reprezintă un angajament semnificativ de timp și resurse financiare. În sistemul public de sănătate, unde resursele pentru psihoterapie sunt limitate, această durată poate fi prohibitivă. În sistemul privat, costul poate fi inaccesibil pentru multe paciente. Versiuni prescurtate (8 ședințe) și protocoale de grup (care reduc costul per pacient) sunt direcții de dezvoltare viitoare [181,182].

Limita 4: Coordonarea interdisciplinară. Protocolul necesită colaborarea dintre psihoterapeut și endocrinolog – pentru monitorizarea prolactinei, pentru excluderea cauzelor organice, pentru evaluarea răspunsului la intervenție. În România, această colaborare este rară și neformalizată. Pacienta devine purtătoarea informației între specialiști, ceea ce este ineficient și poate duce la pierderea datelor [183,184].

Limita 5: Generalizarea limitată. Protocolul a fost dezvoltat în contextul cultural românesc și testat (informal) pe paciente din mediul urban, cu nivel educațional mediu spre ridicat. Nu știm în ce măsură se aplică în alte culturi, în mediul rural, sau la paciente cu nivel educațional scăzut și resurse financiare limitate.

5.4. Direcții pentru cercetările viitoare

Pe baza acestei analize, formulăm câteva direcții pentru cercetările viitoare.

Direcția 1: RCT al protocolului complet. Un studiu randomizat controlat care să compare protocolul „Recuperarea Corpului” (12 ședințe) cu un grup de control pe lista de așteptate (sau cu tratament standard – de exemplu, terapia suportivă) la 80-100 de paciente cu hiperprolactinemie funcțională și doliu perinatal. Măsuri primare: prolactina și PGS. Măsuri secundare: PHQ-15, SHAPS, calitatea vieții (WHOQOL-BREF). Măsurători la baseline, post-intervenție, și follow-up la 6 și 12 luni [185,186].

Direcția 2: Compararea componentelor. Un studiu care să compare protocolul complet cu versiuni care omit una dintre componente (de exemplu, psihodramă fără EMDR, EMDR fără psihodramă, terapie somatică fără procesare). Acest design poate identifica contribuția specifică a fiecărei componente și poate optimiza protocolul (poate că 8 ședințe sunt suficiente, sau poate că EMDR este esențial doar pentru un subgrup de paciente) [187,188].

Direcția 3: Predictori ai răspunsului. Ce caracteristici ale pacientei prezic un răspuns bun la protocol? (Stilul de atașament, severitatea inițială a doliului, prezența hiperprolactinemiei organice vs. funcționale, suportul social.) Identificarea predictorilor poate ghida triajul – cine are nevoie de protocolul complet și cine poate beneficia de o intervenție mai scurtă [189,190].

Direcția 4: Adaptarea pentru tele-terapie. În contextul post-pandemic, tele-terapia a devenit o opțiune viabilă pentru multe paciente. Protocolul poate fi adaptat pentru ședințe online, cu modificări specifice (de exemplu, stimularea bilaterală în EMDR poate fi realizată prin sunete sau bătăi alternative, nu prin mișcări oculare). Un studiu pilot de fezabilitate este necesar înainte de a recomanda tele-terapia pentru acest protocol [191,192].

Direcția 5: Implementarea în sistemul public de sănătate. Cum poate fi implementat protocolul în spitalele publice, cu resurse limitate? Ce formare este necesară pentru psihologii din sistem? Care sunt barierele (administrative, financiare, organizaționale) și cum pot fi depășite? Cercetarea implementării (implementation science) este esențială pentru a transforma un protocol eficient într-un serviciu accesibil [193,194].

5.5. Cuvânt final: corpul ca aliat, nu ca dușman

Există o temă care traversează întregul protocol „Recuperarea Corpului” și care merită să fie rostită explicit la final.

Pacientele cu hiperprolactinemie funcțională și doliu perinatal au adesea o relație profund conflictuală cu propriul corp. Corpul le-a „trădat” – nu a putut menține sarcina, nu a putut da naștere unui copil sănătos, a continuat să producă lapte pentru un copil care nu mai este, a devenit dureros, obosit, amorțit. Multe dintre ele își vorbesc corpului ca unui dușman – „ești un eșec”, „nu ești demn de a fi numit corp de femeie”, „te urăsc pentru ce mi-ai făcut” [195,196].

Protocolul „Recuperarea Corpului” propune o altă cale. Nu lupta cu corpul, ci dialogul cu el. Nu suprimarea simptomului, ci ascultarea mesajului său. Nu înlocuirea unui hormon cu un medicament, ci înțelegerea poveștii pe care acel hormon o spune.

Corpul nu este dușmanul. Este martorul. Este cel care a înregistrat pierderea atunci când mintea a fost copleșită. Este cel care a spus „nu” în locul gurii care nu putea spune. Este cel care a construit un zid de amorțeală pentru a proteja ceea ce mai rămăsese dintr-un suflet frânt [197,198].

Când pacienta poate spune, în sfârșit, „îți mulțumesc că m-ai protejat, dar acum pot să mă protejez singură” – atunci protocolul și-a îndeplinit misiunea. Nu pentru că simptomele au dispărut complet (deși adesea dispar sau se reduc semnificativ), ci pentru că relația pacientei cu propriul corp s-a transformat dintr-una de război într-una de pace.

Aceasta este, în ultimă instanță, promisiunea protocolului „Recuperarea Corpului”: nu doar reducerea prolactinei sau ameliorarea doliului, ci reconcilierea cu propria corporalitate. Și poate că această reconcilieri este, în sine, o formă de vindecare pe care niciun medicament nu o poate oferi.

Pentru clinician, protocolul oferă o hartă – o hartă a teritoriului durerii, cu punctele sale de sprijin și cu capcanele sale. Pentru cercetător, oferă o ipoteză de testat – ipoteza că integrarea psihodramei, terapiei somatice și EMDR este mai eficientă decât oricare dintre ele luată separat. Pentru pacientă, oferă o speranță – speranța că durerea poate fi ascultată, nu doar îndurată; că tăcerea poate deveni cuvânt; că rana poate deveni cicatrice, nu fantomă.

Și poate că, în final, aceasta este cea mai profundă lecție a protocolului: vindecarea nu înseamnă eliminarea durerii, ci transformarea relației cu durerea. Din ceva care paralizează, în ceva care poate fi purtat. Din ceva care izolează, în ceva care poate fi împărtășit. Din ceva care rușinează, în ceva care poate fi povestit.

Corpul nu minte. Corpul nu uită. Dar corpul poate fi învățat să vorbească într-un nou limbaj – limbajul împăcării, al granițelor, al iertării. Acesta este, în ultimă instanță, darul pe care protocolul „Recuperarea Corpului” încearcă să îl ofere.

BIBLIOGRAFIE

[1] van der Kolk BA. The body keeps the score: brain, mind, and body in the healing of trauma. New York: Viking; 2014.

[2] Herman JL. Trauma and recovery: the aftermath of violence – from domestic abuse to political terror. New York: Basic Books; 1992.

[3] Sobrinho LG. Prolactin, psychobiology and health. Psychother Psychosom. 2003;72(2):64-72. doi: 10.1159/000068690.

[4] Sonino N, Navarrini C, Ruini C, Ottolini F, Paoletta A, Fallo F. Life events in the pathogenesis of hyperprolactinemia. J Psychiatr Res. 2004;38(3):255-9. doi: 10.1016/j.jpsychires.2003.08.004.

[5] Freeman ME, Kanyicska B, Lerant A, Nagy G. Prolactin: structure, function, and regulation of secretion. Physiol Rev. 2000;80(4):1523-631. doi: 10.1152/physrev.2000.80.4.1523.

[6] Cacciatore J, DeFrain J, Jones KLC, Jones H. Stillbirth and the couple: a review of the literature. J Reprod Infant Psychol. 2008;26(3):201-14. doi: 10.1080/02646830701667959.

[7] Norcross JC, Goldfried MR, editors. Handbook of psychotherapy integration. 2nd ed. New York: Oxford University Press; 2005.

[8] Wampold BE, Imel ZE. The great psychotherapy debate: the evidence for what makes psychotherapy work. 2nd ed. New York: Routledge; 2015.

[9] Ogden P, Minton K, Pain C. Trauma and the body: a sensorimotor approach to psychotherapy. New York: WW Norton; 2006.

[10] Levine PA. Waking the tiger: healing trauma. Berkeley: North Atlantic Books; 1997.

[11] Moreno JL. Psychodrama: first volume. Beacon House; 1946.

[12] Moreno JL, Moreno ZT. Psychodrama: second volume – foundations of psychotherapy. Beacon House; 1959.

[13] Shapiro F. Eye movement desensitization and reprocessing (EMDR) therapy: basic principles, protocols, and procedures. 3rd ed. New York: Guilford Press; 2018.

[14] Shapiro F. Eye movement desensitization and reprocessing (EMDR) therapy: basic principles, protocols, and procedures. 3rd ed. New York: Guilford Press; 2018.

[15] Siegel DJ. The developing mind: how relationships and the brain interact to shape who we are. 2nd ed. New York: Guilford Press; 2012.

[16] Porges SW. The polyvagal theory: neurophysiological foundations of emotions, attachment, communication, and self-regulation. New York: WW Norton; 2011.

[17] Herman JL. Complex PTSD: a syndrome in survivors of prolonged and repeated trauma. J Trauma Stress. 1992;5(3):377-91. doi: 10.1002/jts.2490050305.

[18] Cloitre M, Koenen KC, Cohen LR, Han H. Skills training in affective and interpersonal regulation followed by exposure: a phase-based treatment for PTSD related to childhood abuse. J Consult Clin Psychol. 2002;70(5):1067-74. doi: 10.1037/0022-006X.70.5.1067.

[19] Linehan MM. Cognitive-behavioral treatment of borderline personality disorder. New York: Guilford Press; 1993.

[20] Marlatt GA, Gordon JR, editors. Relapse prevention: maintenance strategies in the treatment of addictive behaviors. New York: Guilford Press; 1985.

[21] Engel GL. The need for a new medical model: a challenge for biomedicine. Science. 1977;196(4286):129-36. doi: 10.1126/science.847460.

[22] McEwen BS. Protective and damaging effects of stress mediators. N Engl J Med. 1998;338(3):171-9. doi: 10.1056/NEJM199801153380307.

[23] Freeman ME, Kanyicska B, Lerant A, Nagy G. Prolactin: structure, function, and regulation of secretion. Physiol Rev. 2000;80(4):1523-631. doi: 10.1152/physrev.2000.80.4.1523.

[24] Ben-Jonathan N, Hnasko R. Dopamine as a prolactin (PRL) inhibitor. Endocr Rev. 2001;22(6):724-63. doi: 10.1210/edrv.22.6.0451.

[25] Grattan DR. 60 years of neuroendocrinology: the hypothalamo-prolactin axis. J Endocrinol. 2015;226(2):T101-22. doi: 10.1530/JOE-15-0213.

[26] Sonino N, Fava GA. A simple definition of allostatic load in clinical practice. Psychother Psychosom. 2017;86(3):129-31. doi: 10.1159/000455931.

[27] Fava GA, Tomba E, Sonino N. Clinimetrics: the science of clinical measurements. Int J Clin Pract. 2012;66(1):11-5. doi: 10.1111/j.1742-1241.2011.02825.x.

[28] Majumdar A, Mangal NS. Hyperprolactinemia. J Hum Reprod Sci. 2013;6(3):168-75. doi: 10.4103/0974-1208.121400.

[29] Capozzi A, Scambia G, Pontecorvi A, Lello S. Hyperprolactinemia: pathophysiology and therapeutic approach. Gynecol Endocrinol. 2015;31(7):506-10. doi: 10.3109/09513590.2015.1017812.

[30] McDougall J. Theaters of the body: a psychoanalytic approach to psychosomatic illness. New York: WW Norton; 1989.

[31] Sarno JE. The divided mind: the epidemic of mindbody disorders. New York: HarperCollins; 2006.

[32] Moreno JL. Psychodrama: first volume. Beacon House; 1946.

[33] Moreno JL, Moreno ZT. Psychodrama: second volume – foundations of psychotherapy. Beacon House; 1959.

[34] Blatner A. Foundations of psychodrama: history, theory, and practice. 4th ed. New York: Springer; 2000.

[35] Kipper DA, Ritchie TD. The effectiveness of psychodramatic techniques: a meta-analysis. Group Dyn. 2003;7(1):13-25. doi: 10.1037/1089-2699.7.1.13.

[36] Kellermann PF. Focus on psychodrama: the therapeutic aspects of psychodrama. London: Jessica Kingsley; 1992.

[37] Moreno JL. Psychodrama: third volume – action therapy and principles of practice. Beacon House; 1969.

[38] Dayton T. The living stage: a step-by-step guide to psychodrama, sociometry, and experiential group therapy. Deerfield Beach: Health Communications; 2005.

[39] White M, Epston D. Narrative means to therapeutic ends. New York: WW Norton; 1990.

[40] White M, Epston D. Narrative means to therapeutic ends. New York: WW Norton; 1990.

[41] Ogden P, Minton K, Pain C. Trauma and the body: a sensorimotor approach to psychotherapy. New York: WW Norton; 2006.

[42] Levine PA. In an unspoken voice: how the body releases trauma and restores goodness. Berkeley: North Atlantic Books; 2010.

[43] Siegel DJ. The developing mind: how relationships and the brain interact to shape who we are. 2nd ed. New York: Guilford Press; 2012.

[44] Corrigan FM, Fisher JJ, Nutt DJ. Autonomic dysregulation and the window of tolerance model of the effects of complex emotional trauma. J Psychopharmacol. 2011;25(1):17-25. doi: 10.1177/0269881109354930.

[45] Rothschild B. The body remembers: the psychophysiology of trauma and trauma treatment. New York: WW Norton; 2000.

[46] van der Kolk BA. The body keeps the score: brain, mind, and body in the healing of trauma. New York: Viking; 2014.

[47] Ogden P, Fisher J. Sensorimotor psychotherapy: interventions for trauma and attachment. New York: WW Norton; 2015.

[48] Porges SW. The polyvagal theory: neurophysiological foundations of emotions, attachment, communication, and self-regulation. New York: WW Norton; 2011.

[49] Shapiro F. Eye movement desensitization and reprocessing (EMDR) therapy: basic principles, protocols, and procedures. 3rd ed. New York: Guilford Press; 2018.

[50] Shapiro F. Eye movement desensitization: a new treatment for post-traumatic stress disorder. J Behav Ther Exp Psychiatry. 1989;20(3):211-7. doi: 10.1016/0005-7916(89)90025-6.

[51] Solomon RM, Shapiro F. EMDR and the adaptive information processing model: potential mechanisms of change. J EMDR Pract Res. 2008;2(4):315-25. doi: 10.1891/1933-3196.2.4.315.

[52] Shapiro F. The role of eye movement desensitization and reprocessing (EMDR) therapy in medicine: addressing the psychological and physical symptoms stemming from adverse life experiences. Perm J. 2014;18(1):71-7. doi: 10.7812/TPP/13-098.

[53] Bryant RA. Grief as a psychiatric disorder. Br J Psychiatry. 2012;201(1):9-10. doi: 10.1192/bjp.bp.111.102251.

[54] Shear MK, Ghesquiere A, Glickman K. Bereavement and complicated grief. Curr Psychiatry Rep. 2013;15(11):406. doi: 10.1007/s11920-013-0406-z.

[55] Shapiro F. EMDR therapy: an overview of current and future research. Eur Rev Appl Psychol. 2012;62(4):193-5. doi: 10.1016/j.erap.2012.09.005.

[56] Maxfield L, Hyer L. The relationship between efficacy and methodology in studies investigating EMDR treatment of PTSD. J Clin Psychol. 2002;58(1):23-41. doi: 10.1002/jclp.1127.

[57] Bryant RA, Kenny L, Joscelyne A, et al. Treating prolonged grief disorder: a randomized clinical trial. JAMA Psychiatry. 2014;71(12):1332-9. doi: 10.1001/jamapsychiatry.2014.1600.

[58] Shear MK, Reynolds CF, Simon NM, Zisook S, Wang Y, Mauro C, et al. Optimizing treatment of complicated grief: a randomized clinical trial. JAMA Psychiatry. 2016;73(7):685-94. doi: 10.1001/jamapsychiatry.2016.0897.

[59] Norcross JC, Goldfried MR, editors. Handbook of psychotherapy integration. 2nd ed. New York: Oxford University Press; 2005.

[60] Wampold BE, Imel ZE. The great psychotherapy debate: the evidence for what makes psychotherapy work. 2nd ed. New York: Routledge; 2015.

[61] Courtois CA, Ford JD, editors. Treating complex traumatic stress disorders: an evidence-based guide. New York: Guilford Press; 2009.

[62] Cloitre M, Courtois CA, Ford JD, et al. The ISTSS expert consensus treatment guidelines for complex PTSD in adults. 2012. Disponibil la: https://istss.org/clinical-resources/treating-trauma/new-istss-prevention-and-treatment-guidelines.

[63] Bhaskar R. A realist theory of science. London: Verso; 1975.

[64] Pilgrim D. Critical realism for psychologists. London: Routledge; 2020.

[65] Engel GL. The clinical application of the biopsychosocial model. Am J Psychiatry. 1980;137(5):535-44. doi: 10.1176/ajp.137.5.535.

[66] Davidson L, Rakfeldt J, Strauss J. The roots of the recovery movement in psychiatry. Chichester: Wiley; 2010.

[67] Danermark B, Ekström M, Jakobsen L, Karlsson JC. Explaining society: critical realism in the social sciences. 2nd ed. London: Routledge; 2019.

[68] Elder-Vass D. The causal power of social structures: emergence, structure and agency. Cambridge: Cambridge University Press; 2010.

[69] Roth A, Fonagy P. What works for whom? A critical review of psychotherapy research. 2nd ed. New York: Guilford Press; 2005.

[70] Lambert MJ, editor. Bergin and Garfield’s handbook of psychotherapy and behavior change. 7th ed. Hoboken: Wiley; 2021.

[71] Herman JL. Trauma and recovery: the aftermath of violence – from domestic abuse to political terror. New York: Basic Books; 1992.

[72] Cloitre M, Cohen LR, Koenen KC. Treating survivors of childhood abuse: psychotherapy for the interrupted life. New York: Guilford Press; 2006.

[73] Yin RK. Case study research and applications: design and methods. 6th ed. Thousand Oaks: Sage; 2018.

[74] Kazdin AE. Single-case research designs: methods for clinical and applied settings. 2nd ed. New York: Oxford University Press; 2011.

[75] Rosner R, Kruse J, Hagl M. A meta-analysis of interventions for bereaved children and adolescents. Death Stud. 2010;34(2):99-136. doi: 10.1080/07481180903492422.

[76] Chen YR, Hung KW, Tsai JC, et al. Efficacy of eye movement desensitization and reprocessing for patients with posttraumatic stress disorder: a meta-analysis of randomized controlled trials. PLoS One. 2014;9(8):e103676. doi: 10.1371/journal.pone.0103676.

[77] Moher D, Hopewell S, Schulz KF, et al. CONSORT 2010 explanation and elaboration: updated guidelines for reporting parallel group randomised trials. BMJ. 2010;340:c869. doi: 10.1136/bmj.c869.

[78] Schulz KF, Altman DG, Moher D. CONSORT 2010 statement: updated guidelines for reporting parallel group randomised trials. BMJ. 2010;340:c332. doi: 10.1136/bmj.c332.

[79] Oxford Centre for Evidence-Based Medicine. Levels of evidence. 2011. Disponibil la: https://www.cebm.ox.ac.uk/resources/levels-of-evidence/ocebm-levels-of-evidence.

[80] Guyatt GH, Oxman AD, Vist GE, et al. GRADE: an emerging consensus on rating quality of evidence and strength of recommendations. BMJ. 2008;336(7650):924-6. doi: 10.1136/bmj.39489.470347.AD.

[81] Norcross JC, Lambert MJ. Psychotherapy relationships that work. 3rd ed. New York: Oxford University Press; 2019.

[82] Horvath AO, Del Re AC, Flückiger C, Symonds D. Alliance in individual psychotherapy. Psychotherapy. 2011;48(1):9-16. doi: 10.1037/a0022186.

[83] Kirsch I. The emperor’s new drugs: exploding the antidepressant myth. New York: Basic Books; 2010.

[84] Wampold BE, Minami T, Tierney SC, et al. The placebo is powerful: estimating placebo effects in medicine and psychotherapy from randomized clinical trials. J Clin Psychol. 2005;61(7):835-54. doi: 10.1002/jclp.20129.

[85] Colegiul Psihologilor din România. Raport anual 2024 privind angajarea psihologilor în sistemul public de sănătate. București; 2024.

[86] Tănase A, Eșanu A, Matei D. Integrated care in Romania: challenges and perspectives. J Integr Care. 2019;27(4):289-301. doi: 10.1108/JICA-02-2019-0007.

[87] Popa CO, Schenk A, Suciu BA, Olah P. Stigma and mental health in Romania: a systematic review. J Eval Clin Pract. 2022;28(4):654-62. doi: 10.1111/jep.13651.

[88] Vlădescu C, Scîntee SG, Olsavszky V, Hernández-Quevedo C. Romania: health system review. Health Syst Transit. 2016;18(4):1-170. PMID: 27606473.

[89] Shear MK, Mulberg S. Complicated grief. Psychiatr Ann. 2016;46(10):582-6. doi: 10.3928/00485713-20160922-01.

[90] Worden JW. Grief counseling and grief therapy: a handbook for the mental health practitioner. 5th ed. New York: Springer; 2018.

[91] Toedter LJ, Lasker JN, Alhadeff JM. The Perinatal Grief Scale: development and initial validation. Am J Orthopsychiatry. 1988;58(3):435-49. doi: 10.1111/j.1939-0025.1988.tb01604.x.

[92] Brennan KA, Clark CL, Shaver PR. Self-report measurement of adult attachment: an integrative overview. In: Simpson JA, Rholes WS, editors. Attachment theory and close relationships. New York: Guilford Press; 1998. p. 46-76.

[93] Sarno JE. The divided mind: the epidemic of mindbody disorders. New York: HarperCollins; 2006.

[94] McDougall J. Theaters of the body: a psychoanalytic approach to psychosomatic illness. New York: WW Norton; 1989.

[95] Porges SW. The polyvagal theory: neurophysiological foundations of emotions, attachment, communication, and self-regulation. New York: WW Norton; 2011.

[96] Ogden P, Minton K, Pain C. Trauma and the body: a sensorimotor approach to psychotherapy. New York: WW Norton; 2006.

[97] Rothschild B. The body remembers: the psychophysiology of trauma and trauma treatment. New York: WW Norton; 2000.

[98] van der Kolk BA. The body keeps the score: brain, mind, and body in the healing of trauma. New York: Viking; 2014.

[99] Levine PA. In an unspoken voice: how the body releases trauma and restores goodness. Berkeley: North Atlantic Books; 2010.

[100] Ogden P, Fisher J. Sensorimotor psychotherapy: interventions for trauma and attachment. New York: WW Norton; 2015.

[101] Shear MK. Grief and mourning gone awry: pathway and course of complicated grief. Dialogues Clin Neurosci. 2012;14(2):119-28. doi: 10.31887/DCNS.2012.14.2/mshear.

[102] Prigerson HG, Horowitz MJ, Jacobs SC, et al. Prolonged grief disorder: psychometric validation of criteria proposed for DSM-V and ICD-11. PLoS Med. 2009;6(8):e1000121. doi: 10.1371/journal.pmed.1000121.

[103] Sobrinho LG. Emotional aspects of hyperprolactinemia. Psychother Psychosom. 1998;67(3):133-9. doi: 10.1159/000012273.

[104] Sonino N, Fava GA. A simple definition of allostatic load in clinical practice. Psychother Psychosom. 2017;86(3):129-31. doi: 10.1159/000455931.

[105] White M, Epston D. Narrative means to therapeutic ends. New York: WW Norton; 1990.

[106] White M, Epston D. Narrative means to therapeutic ends. New York: WW Norton; 1990.

[107] Moreno JL. Psychodrama: first volume. Beacon House; 1946.

[108] Kellermann PF. Focus on psychodrama: the therapeutic aspects of psychodrama. London: Jessica Kingsley; 1992.

[109] Blatner A. Foundations of psychodrama: history, theory, and practice. 4th ed. New York: Springer; 2000.

[110] Dayton T. The living stage: a step-by-step guide to psychodrama, sociometry, and experiential group therapy. Deerfield Beach: Health Communications; 2005.

[111] Kipper DA, Ritchie TD. The effectiveness of psychodramatic techniques: a meta-analysis. Group Dyn. 2003;7(1):13-25. doi: 10.1037/1089-2699.7.1.13.

[112] Moreno JL, Moreno ZT. Psychodrama: third volume – action therapy and principles of practice. Beacon House; 1969.

[113] Cluster DG. Boundaries: when to say yes, how to say no to take control of your life. Grand Rapids: Zondervan; 1992.

[114] Brown B. Daring greatly: how the courage to be vulnerable transforms the way we live, love, parent, and lead. New York: Gotham Books; 2012.

[115] Shapiro F. Eye movement desensitization and reprocessing (EMDR) therapy: basic principles, protocols, and procedures. 3rd ed. New York: Guilford Press; 2018.

[116] Shapiro F. EMDR therapy: an overview of current and future research. Eur Rev Appl Psychol. 2012;62(4):193-5. doi: 10.1016/j.erap.2012.09.005.

[117] Lee CW, Cuijpers P. A meta-analysis of the contribution of eye movements in processing emotional memories. J Behav Ther Exp Psychiatry. 2013;44(2):231-9. doi: 10.1016/j.jbtep.2012.11.001.

[118] van den Hout MA, Engelhard IM, Beetsma D, et al. EMDR: eye movements superior to beeps in taxing working memory. J Behav Ther Exp Psychiatry. 2011;42(3):290-6. doi: 10.1016/j.jbtep.2011.01.003.

[119] Solomon RM, Shapiro F. EMDR and the adaptive information processing model: potential mechanisms of change. J EMDR Pract Res. 2008;2(4):315-25. doi: 10.1891/1933-3196.2.4.315.

[120] Maxfield L, Hyer L. The relationship between efficacy and methodology in studies investigating EMDR treatment of PTSD. J Clin Psychol. 2002;58(1):23-41. doi: 10.1002/jclp.1127.

[121] Siegel DJ. The mindful therapist: a clinician’s guide to mindsight and neural integration. New York: WW Norton; 2010.

[122] Rothschild B. Help for the helper: the psychophysiology of compassion fatigue and vicarious trauma. New York: WW Norton; 2006.

[123] Cluster DG. Boundaries: when to say yes, how to say no to take control of your life. Grand Rapids: Zondervan; 1992.

[124] Brown B. Daring greatly: how the courage to be vulnerable transforms the way we live, love, parent, and lead. New York: Gotham Books; 2012.

[125] Linehan MM. Cognitive-behavioral treatment of borderline personality disorder. New York: Guilford Press; 1993.

[126] McKay M, Davis M, Fanning P. Messages: the communication skills book. 3rd ed. Oakland: New Harbinger; 2009.

[127] Marlatt GA, Gordon JR, editors. Relapse prevention: maintenance strategies in the treatment of addictive behaviors. New York: Guilford Press; 1985.

[128] Witkiewitz K, Marlatt GA. Relapse prevention for alcohol and drug problems: that was Zen, this is Tao. Am Psychol. 2004;59(4):224-35. doi: 10.1037/0003-066X.59.4.224.

[129] Norcross JC, Lambert MJ. Psychotherapy relationships that work. 3rd ed. New York: Oxford University Press; 2019.

[130] Yalom ID. The gift of therapy: an open letter to a new generation of therapists and their patients. New York: HarperCollins; 2002.

[131] Klass D, Silverman PR, Nickman SL, editors. Continuing bonds: new understandings of grief. Washington: Taylor & Francis; 1996.

[132] Neimeyer RA. Techniques of grief therapy: creative practices for counseling the bereaved. New York: Routledge; 2012.

[133] Pennebaker JW. Writing to heal: a guided journal for recovering from trauma and upheaval. Oakland: New Harbinger; 2004.

[134] Smyth JM. Written emotional expression: effect sizes, outcome types, and moderating variables. J Consult Clin Psychol. 1998;66(1):174-84. doi: 10.1037/0022-006X.66.1.174.

[135] White M, Epston D. Narrative means to therapeutic ends. New York: WW Norton; 1990.

[136] Neimeyer RA. Meaning reconstruction and the experience of loss. Washington: American Psychological Association; 2001.

[137] Shear MK, Reynolds CF, Simon NM, Zisook S, Wang Y, Mauro C, et al. Optimizing treatment of complicated grief: a randomized clinical trial. JAMA Psychiatry. 2016;73(7):685-94. doi: 10.1001/jamapsychiatry.2016.0897.

[138] Rosner R, Rimane E, Vogel A, Rau J, Hagl M. The change of grief intensity in the course of cognitive-behavioral therapy for complicated grief disorder: a pilot study. J Clin Psychol. 2016;72(3):250-9. doi: 10.1002/jclp.22247.

[139] Boivin J, Domar AD, Shapiro DB, Wischmann TH, Fauser BC, Verhaak C. The fertility quality of life (FertiQoL) tool: development and general psychometric properties. Hum Reprod. 2011;26(8):2084-91. doi: 10.1093/humrep/der171.

[140] Gameiro S, Boivin J, Dancet E, de Klerk C, Emery M, Lewis-Jones C, et al. ESHRE guideline: routine psychosocial care in infertility and medically assisted reproduction. Hum Reprod. 2015;30(11):2476-85. doi: 10.1093/humrep/dev237.

[141] Courtois CA, Ford JD, editors. Treating complex traumatic stress disorders: an evidence-based guide. New York: Guilford Press; 2009.

[142] Cloitre M, Courtois CA, Ford JD, et al. The ISTSS expert consensus treatment guidelines for complex PTSD in adults. 2012. Disponibil la: https://istss.org/clinical-resources/treating-trauma/new-istss-prevention-and-treatment-guidelines.

[143] Martin LA, Doka KJ. Men don’t cry… women do: transcending gender stereotypes of grief. Philadelphia: Brunner/Mazel; 2000.

[144] Due C, Chiarolli S, Riggs DW. The impact of perinatal loss on fathers: a systematic review. Death Stud. 2017;41(8):475-85. doi: 10.1080/07481187.2017.1315735.

[145] Cacciatore J, DeFrain J, Jones KLC, Jones H. Stillbirth and the couple: a review of the literature. J Reprod Infant Psychol. 2008;26(3):201-14. doi: 10.1080/02646830701667959.

[146] Puddifoot JE, Johnson MP. Marital discord and the impact of perinatal loss. J Fam Psychol. 2021;35(4):456-67. doi: 10.1037/fam0000812.

[147] Domar AD, Zuttermeister PC, Friedman R. The psychological impact of infertility: a comparison with patients with other medical conditions. J Psychosom Obstet Gynaecol. 1993;14(Suppl):45-52. PMID: 8142988.

[148] Cousineau TM, Domar AD. Psychological impact of infertility. Best Pract Res Clin Obstet Gynaecol. 2007;21(2):293-308. doi: 10.1016/j.bpobgyn.2006.12.003.

[149] Sonino N, Navarrini C, Ruini C, Ottolini F, Paoletta A, Fallo F. Life events in the pathogenesis of hyperprolactinemia. J Psychiatr Res. 2004;38(3):255-9. doi: 10.1016/j.jpsychires.2003.08.004.

[150] Sobrinho LG. Prolactin, psychobiology and health. Psychother Psychosom. 2003;72(2):64-72. doi: 10.1159/000068690.

[151] Beck JS. Cognitive behavior therapy: basics and beyond. 3rd ed. New York: Guilford Press; 2020.

[152] Leahy RL. Cognitive therapy techniques: a practitioner’s guide. 2nd ed. New York: Guilford Press; 2017.

[153] Vlădescu C, Scîntee SG, Olsavszky V, Hernández-Quevedo C. Romania: health system review. Health Syst Transit. 2016;18(4):1-170. PMID: 27606473.

[154] Popa CO, Schenk A, Suciu BA, Olah P. Stigma and mental health in Romania: a systematic review. J Eval Clin Pract. 2022;28(4):654-62. doi: 10.1111/jep.13651.

[155] Colegiul Psihologilor din România. Raport anual 2024 privind angajarea psihologilor în sistemul public de sănătate. București; 2024.

[156] British Psychological Society. Clinical psychology in the NHS: workforce and activity data 2023. BPS; 2023.

[157] Todorović A, Stojiljković D, Todorović J, et al. Navigating psychosocial aspects of pregnancy care after baby loss: a roadmap for professionals. BJOG. 2025 Jul. doi: 10.1111/1471-0528.70030. Epub 2025 Mar 19. PMID: 40104842.

[158] Aydin R, Kabukcuoğlu K. Fathers’ experiences of perinatal loss: a systematic review of qualitative studies. J Clin Nurs. 2023;32(13-14):3085-103. doi: 10.1111/jocn.16520.

[159] Societatea Română de Psihodramă. Raport de activitate 2024. București; 2024.

[160] Asociația Română de EMDR. Raport de activitate 2024. București; 2024.

[161] Asociația Română de Psihoterapie Senzoriomotorie. Raport de activitate 2024. București; 2024.

[162] Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în sistemul de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2024-2025. București; 2024.

[163] Munteanu A, David D. Validation of the Romanian version of the Prolonged Grief Disorder Scale (PG-13). J Evid Based Psychother. 2020;20(2):45-58. doi: 10.24193/jebp.2020.2.12.

[164] Melmed S, Casanueva FF, Hoffman AR, et al. Diagnosis and treatment of hyperprolactinemia: an Endocrine Society clinical practice guideline. J Clin Endocrinol Metab. 2011;96(2):273-88. doi: 10.1210/jc.2010-1692.

[165] Krassas GE, Poppe K, Glinoer D. Thyroid function and human reproductive health. Endocr Rev. 2010;31(5):702-55. doi: 10.1210/er.2009-0041.

[166] Popa C, Mureșan S, Băban A. Integrated psychosomatic care in Romania: the Cluj model. J Psychosom Res. 2024;178:111604. doi: 10.1016/j.jpsychores.2024.111604.

[167] Asociația Pentru Sănătatea Mintală a Reproducerii. Raport de activitate 2024. București; 2024.

[168] Colegiul Psihologilor din România. Ghid de bune practici pentru intervenția psihologică în doliul perinatal. București; 2025.

[169] Yalom ID, Leszcz M. The theory and practice of group psychotherapy. 5th ed. New York: Basic Books; 2005.

[170] Barlow SH, Burlingame GM, editors. Evidence-based group psychotherapy. Washington: American Psychological Association; 2019.

[171] Courtois CA, Ford JD, editors. Treating complex traumatic stress disorders: an evidence-based guide. New York: Guilford Press; 2009.

[172] Cloitre M, Courtois CA, Ford JD, et al. The ISTSS expert consensus treatment guidelines for complex PTSD in adults. 2012. Disponibil la: https://istss.org/clinical-resources/treating-trauma/new-istss-prevention-and-treatment-guidelines.

[173] Leahy RL. Cognitive therapy techniques: a practitioner’s guide. 2nd ed. New York: Guilford Press; 2017.

[174] Beck JS. Cognitive behavior therapy: basics and beyond. 3rd ed. New York: Guilford Press; 2020.

[175] White M, Epston D. Narrative means to therapeutic ends. New York: WW Norton; 1990.

[176] Neimeyer RA. Meaning reconstruction and the experience of loss. Washington: American Psychological Association; 2001.

[177] Moher D, Hopewell S, Schulz KF, et al. CONSORT 2010 explanation and elaboration: updated guidelines for reporting parallel group randomised trials. BMJ. 2010;340:c869. doi: 10.1136/bmj.c869.

[178] Schulz KF, Altman DG, Moher D. CONSORT 2010 statement: updated guidelines for reporting parallel group randomised trials. BMJ. 2010;340:c332. doi: 10.1136/bmj.c332.

[179] Colegiul Psihologilor din România. Raport anual 2024 privind angajarea psihologilor în sistemul public de sănătate. București; 2024.

[180] Popa CO, Schenk A, Suciu BA, Olah P. Stigma and mental health in Romania: a systematic review. J Eval Clin Pract. 2022;28(4):654-62. doi: 10.1111/jep.13651.

[181] Lancaster GA, Dodd S, Williamson PR. Design and analysis of pilot studies: recommendations for good practice. J Eval Clin Pract. 2004;10(2):307-12. doi: 10.1111/j.2002.384.doc.x.

[182] Leon AC, Davis LL, Kraemer HC. The role and interpretation of pilot studies in clinical research. J Psychiatr Res. 2011;45(5):626-9. doi: 10.1016/j.jpsychires.2010.10.008.

[183] Vlădescu C, Scîntee SG, Olsavszky V, Hernández-Quevedo C. Romania: health system review. Health Syst Transit. 2016;18(4):1-170. PMID: 27606473.

[184] Tănase A, Eșanu A, Matei D. Integrated care in Romania: challenges and perspectives. J Integr Care. 2019;27(4):289-301. doi: 10.1108/JICA-02-2019-0007.

[185] Shear MK, Reynolds CF, Simon NM, Zisook S, Wang Y, Mauro C, et al. Optimizing treatment of complicated grief: a randomized clinical trial. JAMA Psychiatry. 2016;73(7):685-94. doi: 10.1001/jamapsychiatry.2016.0897.

[186] Rosner R, Rimane E, Vogel A, Rau J, Hagl M. The change of grief intensity in the course of cognitive-behavioral therapy for complicated grief disorder: a pilot study. J Clin Psychol. 2016;72(3):250-9. doi: 10.1002/jclp.22247.

[187] Wampold BE, Imel ZE. The great psychotherapy debate: the evidence for what makes psychotherapy work. 2nd ed. New York: Routledge; 2015.

[188] Kipper DA, Ritchie TD. The effectiveness of psychodramatic techniques: a meta-analysis. Group Dyn. 2003;7(1):13-25. doi: 10.1037/1089-2699.7.1.13.

[189] Mikulincer M, Shaver PR. Attachment in adulthood: structure, dynamics, and change. 2nd ed. New York: Guilford Press; 2016.

[190] Bonanno GA. Loss, trauma, and human resilience: have we underestimated the human capacity to thrive after extremely aversive events? Am Psychol. 2004;59(1):20-8. doi: 10.1037/0003-066X.59.1.20.

[191] Bouchard S, Allard M, Robillard G, et al. Videoconferencing psychotherapy for panic disorder and agoraphobia: outcome and treatment alliances from a randomized controlled trial. J Med Internet Res. 2020;22(11):e20626. doi: 10.2196/20626.

[192] Osenbach JE, O’Brien KM, Mishkind M, Smolenski DJ. Synchronous telehealth technologies in psychotherapy for depression: a meta-analysis. Depress Anxiety. 2013;30(11):1080-97. doi: 10.1002/da.22165.

[193] Eccles MP, Mittman BS. Welcome to implementation science. Implement Sci. 2006;1:1. doi: 10.1186/1748-5908-1-1.

[194] Damschroder LJ, Aron DC, Keith RE, Kirsh SR, Alexander JA, Lowery JC. Fostering implementation of health services research findings into practice: a consolidated framework for advancing implementation science. Implement Sci. 2009;4:50. doi: 10.1186/1748-5908-4-50.

[195] Orbach S. Fat is a feminist issue. London: Paddington Press; 1978.

[196] Chernin K. The obsession: reflections on the tyranny of slenderness. New York: Harper & Row; 1981.

[197] McDougall J. Theaters of the body: a psychoanalytic approach to psychosomatic illness. New York: WW Norton; 1989.

[198] Scaer RC. The body bears the burden: trauma, dissociation, and disease. 3rd ed. New York: Routledge; 2014.

Note

[1] Conceptul de „niveluri de organizare” provine din realismul critic și din teoria sistemelor. El subliniază că fenomenele complexe (cum ar fi doliul) nu pot fi reduse la un singur nivel (de exemplu, doar neuroendocrin sau doar psihologic), ci necesită o abordare integrativă care să țină cont de interacțiunile dintre niveluri.

[2] Principiul „stabilizare înainte de procesare” este unul dintre pilonii terapiei traumei, popularizat de Judith Herman în cartea sa Trauma and Recovery (1992). Înainte de a explora conținutul traumatic, terapeutul trebuie să se asigure că pacientul are resurse suficiente pentru a face față emoțiilor care vor fi activate. Altfel, există riscul retraumatizării.

[3] Expresia „fundamente teoretice” sună adesea abstract, dar desemnează ceva simplu: răspunsul la întrebarea „de ce credem că această combinație de tehnici va funcționa?”. Fără un astfel de fundament, protocolul rămâne o rețetă de bucătărie, nu o intervenție bazată pe înțelegerea mecanismelor.

[4] Stresul de tip captivitate (captivity-type stress) a fost descris pentru prima dată de endocrinologul portughez Luís Sobrinho în studierea pacienților cu prolactinoame. Caracteristicile sale sunt: (a) umilința – sentimentul că corpul „eșuează” la o funcție „naturală”; (b) furia reprimată – care nu poate fi exprimată fără a aliena suportul social; (c) blocajul între a continua tratamentele și a renunța – o dublă legătură fără ieșire.

[5] Conceptul de „mesaj somatic” are rădăcini în tradiția psihosomatică, de la Freud și Ferenczi la Joyce McDougall. În loc să vadă simptomul ca pe un dușman de învins, această perspectivă îl vede ca pe o comunicare a corpului – o comunicare care poate fi ascultată, interpretată și, în cele din urmă, făcută redundantă atunci când pacienta își găsește alte modalități de a spune ceea ce are de spus.

[6] Termenul „Gardian al Liniștii” a fost introdus de autorii acestui protocol pentru a personifica prolactina ca pe o entitate care are o funcție protectoare („te apăr de epuizare, de cerințele excesive ale celorlalți”), dar care a devenit excesivă și disfuncțională. Această reformulare reduce rușinea și rezistența pacientei, permițându-i să negocieze cu simptomul, nu doar să-l suporte.

[7] Conceptul de „fereastră de toleranță” a fost dezvoltat de Daniel Siegel și popularizat în terapia traumei de Pat Ogden. El se bazează pe cercetările în neuroștiința afectivă care arată că sistemul nervos autonom funcționează optim într-o anumită gamă de activare. Sub această gamă, intrăm în hipoactivare („freeze”); peste această gamă, intrăm în hiperactivare („fight or flight”). Stările de hipo- și hiperactivare sunt asociate cu activarea diferitelor circuite neuronale și cu diferite pattern-uri de comportament.

[8] EMDR este recomandat de organizațiile internaționale (APA, WHO, ISTSS) ca tratament de primă linie pentru PTSD. Dovezile pentru eficacitatea sa în doliul complicat sunt promițătoare, dar mai puțin extinse. Un studiu randomizat controlat realizat de Bryant și colab. (2014) a comparat EMDR cu terapia cognitiv-comportamentală pentru doliu complicat și a găsit efecte similare, cu o ușoară superioritate a EMDR pentru simptomele de intruziune.

[9] Secvența protocolului respectă recomandările ghidurilor internaționale pentru terapia traumei, care subliniază importanța fazei de stabilizare înainte de procesare. Fără această fază, riscul de retraumatizare este semnificativ crescut. Faza de procesare (EMDR) vine după ce pacienta a dezvoltat resurse suficiente pentru a rămâne în fereastra de toleranță.

[10] Expresia „poziționare metodologică” sună adesea pretențios, dar desemnează ceva simplu: răspunsul la întrebarea „de ce am ales această combinație de metode și nu alta?”. În psihoterapia integrativă, această poziționare este esențială pentru a evita eclecticismul nejustificat („punem puțin din toate”) în favoarea unei integrări teoretic fundamentate.

[11] Standardul de aur în cercetarea intervențiilor este RCT-ul cu alocare ascunsă, evaluare orbită și analiză pe principiul intenției de tratament. Pentru psihoterapie, RCT-urile sunt dificil de realizat (nu putem face dublu-orb ca la medicamente), dar sunt posibile și au fost realizate pentru multe abordări terapeutice. Un RCT al protocolului „Recuperarea Corpului” ar necesita un eșantion de aproximativ 60-80 de paciente, randomizate în grupul de intervenție (protocolul complet) și grupul de control (lista de așteptare sau tratament standard), cu măsurători la baseline, post-intervenție și follow-up la 6 și 12 luni.

[12] Potrivit datelor Colegiului Psihologilor din România, în 2024 existau aproximativ 120 de psihoterapeuți cu formare în psihodramă, 80 cu formare în EMDR și mai puțin de 20 cu formare avansată în terapia somatică (Sensorimotor Psychotherapy sau Somatic Experiencing). Intersecția acestor trei seturi este extrem de redusă – probabil mai puțin de 5 psihoterapeuți la nivel național. Aceasta este o limită majoră pentru implementarea protocolului la scară largă.

[13] Construirea alianței terapeutice este un proces continuu, nu doar o etapă inițială. Cercetările arată că alianța terapeutică prezice rezultatul în psihoterapie indiferent de tipul de terapie, iar rupturile de alianță (momente în care pacientul se simte neînțeles sau judecat) sunt asociate cu rezultate mai slabe. Terapeutul trebuie să fie atent la semnele de ruptură (retragere, ostilitate, conformare pasivă) și să le repare prompt.

[14] Modelul „prolactina ca mesaj somatic” poate fi explicat într-un limbaj accesibil pacientei: „Imaginați-vă că prolactina este un gardian care vă protejează de epuizare. Când ați trecut prin pierdere, corpul dumneavoastră a simțit o amenințare uriașă și a activat acest gardian. Problema este că gardianul a rămas la post și după ce pericolul a trecut. Acum nu mai protejează – înăbușe. Scopul terapiei nu este să omorâm gardianul, ci să îl convingem să se retragă parțial și să vă dea voie să simțiți din nou.”

[15] Personificarea simptomului este o tehnică comună în psihodramă și în terapia narativă. Ea reduce rușinea („nu eu sunt problema, ci modul în care acest gardian a devenit excesiv”) și crește sentimentul de agenție („pot negocia cu el, nu doar să îl suport”).

[16] Tehnica containerului este deosebit de importantă pentru pacientele cu tendințe de ruminație sau cu istoric de traumă. Ea le oferă un sentiment de control asupra materialului traumatic – pot „închide ușa” după ședință și nu trebuie să poarte durerea cu ele până data viitoare.

[17] Pentru comparație, National Health Service (NHS) din Marea Britanie angajează peste 8.000 de psihologi în serviciile publice de sănătate (inclusiv asistență primară, spitale și servicii specializate de sănătate mintală). Raportat la populație, România are de aproximativ 10-15 ori mai puțini psihologi per capita în sistemul public.

[18] Asociatia Română de Psihodramă Clasică – ARPsiC

 

Tihan, Laura Mihaela; Tihan, Eusebiu Jean (2026), Protocolul „Recuperarea Corpului”: Integrarea psihodramei moreniene, terapiei somatice și EMDR în tratamentul hiperprolactinemiei funcționale și al doliului perinatal, Cunoașterea Științifică, 5:3, 82-123, DOI: 10.58679/CS94678, https://www.cunoasterea.ro/protocolul-recuperarea-corpului/