Laser Valley Innovation Bootcamp 2025 – Știința și antreprenoriatul scriu împreună viitorul tehnologiei

postat în: Media 0

Laser Valley Innovation Bootcamp 2025 Știința și antreprenoriatul scriu împreună viitorul tehnologiei

În inima platformei de cercetare de la Măgurele, unul dintre cele mai vibrante hub-uri științifice din Europa de Sud-Est, va prinde viață, între 22 și 24 mai 2025, cea de-a treia ediție a Laser Valley Innovation Bootcamp (LVIB). Acest eveniment unic, organizat cu susținerea Autorității Naționale pentru Cercetare (ANC), aflată în coordonarea Ministerului Educației și Cercetării, alături de Asociația Măgurele Science Park (MSP) și Launch Romania, reunește 100 de minți sclipitoare – cercetători, antreprenori și studenți – pentru a transforma idei științifice în soluții cu impact real.

Timp de trei zile, la Conacul Oteteleșanu și sala de festivități a Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” (IFIN HH) din Măgurele, Ilfov, participanți de la institute de cercetare prestigioase, precum IFIN-HH, INFLPR, INCDFM, INCDFP, IMT și INOE, vor lucra umăr la umăr cu fondatori de start-up-uri și studenți de la universități de top, cum ar fi Universitatea Națională de Știință și Tehnologie POLITEHNICA București, Universitatea din București și Academia de Studii Economice din București. Împreună, sub îndrumarea mentorilor din mediul academic, științific și antreprenorial, vor dezvolta proiecte inovatoare, conectând cercetarea cu economia reală.

Restaurarea Conacului Oteteleșanu, realizată prin eforturile ANC, simbolizează angajamentul nostru de a păstra moștenirea culturală și de a o pune în slujba inovației. Laser Valley Innovation Bootcamp este mai mult decât un eveniment, este o punte între descoperirile științifice și soluțiile care pot schimba vieți. Prin susținerea noastră, dorim să inspirăm o nouă generație de inovatori care să ducă excelența românească mai departe, poziționând Măgurele ca un far al tehnologiei regionale. Competitivitatea economică este generată prin transferul în economia reală a rezultatelor cercetării și astfel sprijinim cu convingere evenimente ce pun în valoare inovarea și transferul tehnologic”, a declarat Andrei Alexandru, președintele Autorității Naționale pentru Cercetare.

Povestea continuă cu oportunitatea unică pentru participanți de a păși în universul laserului de la ELI-NP, cea mai avansată unitate de cercetare în fizica fotonucleară din lume și de a explora alte institute de pe platforma Măgurele, acolo unde știința pulsează cu energie creatoare. Obiectivul acestui bootcamp este clar, să accelereze drumul de la laborator la piață, să creeze rețele trainice între cercetători, antreprenori și studenți și să promoveze o colaborare autentică între știință, tehnologie și mediul de afaceri.

Ajuns la a treia ediție, Laser Valley Innovation Bootcamp s-a dovedit a fi un adevărat catalizator al inovației. Am văzut idei născute aici transformându-se în start-up-uri viabile, iar ambiția noastră pentru 2025 este să amplificăm acest impact, atrăgând talente din ecosisteme regionale diverse. Măgurele are toate atuurile pentru a deveni un reper global în inovare, iar acest bootcamp este motorul care conectează cercetarea cu economia reală”, a declarat Mădălin Ioniță, director executiv al Asociației Măgurele Science Park.

Evenimentul se bucură de sprijinul unor parteneri de seamă precum Consiliul Județean Ilfov, Primăria Măgurele, Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” (IFIN-HH), Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației (INFLPR), Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Fizica Materialelor (INCDFM), Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Fizica Pământului (INCDFP), Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Microtehnologie (IMT) și Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Optoelectronică (INOE 2000), dar și de contribuția academică a Universității Naționale pentru Știință și Tehnologie POLITEHNICA București (UNSTPB), Universitatea din București (UB), Academia de Studii Economice (ASE) și a Unității Executive pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI).

Ediția din 2024 a scris deja o pagină de succes, reunind peste 100 de participanți, 20 de mentori și 10 echipe care, prin trei workshop-uri esențiale, au dat viață unor proiecte precum Steady Cut, RoBlue Engineers, Partial Eclipse, Acoustic Topologic Panels, Collab Me, Kulth, SocialE, Environmental Sanitation, Recycle Quest, Fast Energy For Future și The Problem Company, aceste povești fiind dovada vie a puterii colaborării interdisciplinare.

 

Pentru detalii despre program, vorbitori și alte informații despre Laser Valley Innovation Bootcamp 2025, vă invităm să accesați site-ul oficial: https://magurelesciencepark.ro/bootcamp-laser-valley-innovation-2025/

 

Contact pentru presă:

Asociația Măgurele Science Park

E-mail: office@magurelesciencepark.ro

Pluralismul în cunoaștere și societatea deschisă

Farcaș, Dan D. (2025), Pluralismul în cunoaștere și societatea deschisă, Cunoașterea Științifică, 4:2, https://www.cunoasterea.ro/pluralismul-in-cunoastere-si-societatea-deschisa/

 

Pluralism in Knowledge and the Open Society

Abstract

In the knowledge of reality, monism represents the cantonment of a single theory, and pluralism the acceptance of all proposed theories that could not be rejected by unanimously accepted evidence. Monism (either-or) is simple and accessible for logical judgments, while pluralism (both-and) is more difficult and requires thinking. Only pluralism can guarantee creation, progress and coming „out of the box”. An entire society can become monist (closed society) or pluralist (open society). The foreseeable consequences are presented.

Keywords: knowledge, monism, pluralism, open society

Rezumat

În cunoașterea realității monismul reprezintă cantonarea într-o singură teorie, iar pluralismul acceptarea tuturor teoriilor propuse care n-au putut fi respinse prin dovezi unanim acceptate. Monismul (sau-sau) este simplu și accesibil pentru judecăți logice, în timp ce pluralismul (și-și) este mai dificil și necesită gândire. Doar pluralismul poate garanta creația, progresul și „ieșirea din cutie”. O întreagă societate poate deveni monistă (societatea închisă) sau pluralistă (societate deschisă). Se prezintă consecințele previzibile.

Cuvinte cheie: cunoaștere, monism, pluralism, societate deschisă

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. xxx
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086,
URL: https://www.cunoasterea.ro/pluralismul-in-cunoastere-si-societatea-deschisa/
© 2025 Dan D. FARCAȘ. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Pluralismul în cunoaștere și societatea deschisă

Dan D. FARCAȘ[1]
dandfarcas@yahoo.com

[1] Cercetător independent

 

Pluralitatea teoriilor și experimentul crucial

Școala ne-a creat convingerea că realitatea poate fi împărțită în domenii și fiecărui domeniu: fizica, geometria, astronomia, zoologia, istoria, geografia, psihologia ș.a.m.d. i-au fost atașate teorii particulare. Această viziune funcționează (și e normal să funcționeze) la nivelul elevilor de școală. Dar în lumea reală lucrurile nu mai sunt atât de simple.

Există foarte multe domenii ale realităţii pentru care învățații au propus, la un moment dat, două sau mai multe teorii alternative. Ele explică în mod satisfăcător toate faptele cunoscute și unanim acceptate, dar se pot contrazice în predicții, adică în consecințe încă neverificate practic. De pildă, teoria A va anticipa că, într-o situație dată, încă neobservată, se va petrece un anumit fenomen, iar teoria B că, în aceleași condiții, acel fenomen nu va avea loc.

Uneori, alegerea variantei corecte e simplă. Dacă adevărurile deduse dintr-o teorie vin în contradicţie flagrantă cu fapte din realitate, cunoscute şi acceptate ca adevărate, sau dacă ideile pe care teoria le susţine se contrazic între ele, teoria poate fi eliminată imediat. Dar dacă ambele teorii sunt corect alcătuite și dorim să știm care dintre ele are dreptate, trebuie să recurgem la ceea ce se numește un „experiment crucial”, reproducând fenomenul în dispută, cel anticipat, fie într-un laborator, fie măsurând fenomene din Univers, fie pe o altă cale observabilă. Atunci când vom intra în posesia unui rezultat concludent, unanim acceptat, vom ști care dintre cele două teorii este cea bună și care trebuie abandonată. Așa evoluează teoriile șțiințifice, fiecare admițând, dintru început, că ar putea fi „falsificată” la un moment dat (după expresia lui Karl Popper).

Realitatea neexperimentabilă și pluralitatea

Sunt însă situații în care apar teorii concurente, dar „experimentul crucial” nu poate fi efectuat. Poate nu există aparatura necesară, sau obiectul disputei este inaccesibil (în spațiu, în timp), sau dintr-o altă cauză. În consecință, societatea rămâne în posesia a două sau mai multe teorii (sau adevăruri) alternative, fiecare explicând satisfăcător faptele cunoscute, fără a putea decide, deocamdată, care dintre ele este cea care trebuie considerată corectă.

Din acest punct de vedere, realitatea se divide în două zone: realitatea experimentabilă, cea care constituie obiectul ştiinţelor consacrate, şi realitatea neexperimentabilă, adică aceea care nu poate fi adusă în laborator sau observată ori de câte ori vrem.

Există chiar domenii respectabile ale cunoașterii care constituie „realități neexperimentabile”. La ele se referă teoriile metafizice, care pot fi: filosofice, teologice etc.

Monismul și pluralismul

O veche, binecunoscută şi des evocată poveste orientală spune că la un înţelept au venit doi împricinaţi să le facă dreptate. După ce primul a expus situaţia, din punctul său de vedere, înţeleptul i-a spus „tu ai dreptate”. Al doilea a insistat şi el să vorbească, iar după ce a terminat, înţeleptul i-a spus „şi tu ai dreptate”. Nevasta înţeleptului, care asista la scenă, a exclamat – nu pot avea amândoi dreptate o dată ce se contrazic. Înţeleptul a replicat „şi tu ai dreptate”.

Această istorioară nu este o simplă snoavă absurdă şi hilară. Ea a rezistat în timp tocmai pentru că atrăgea atenţia asupra faptului că există situații în care adevărul nu este unic și e mai complex decât pare la o abordare simplistă.

Într-o ambianță în care nu putem efectua experimente cruciale, deci să ne bazăm pe fapte acceptate de toată lumea, pe care nimeni nu le poate respinge, ne vom putea confrunta cu o pluralitate de teorii științifice, dar și metafizice, aparent corecte, dar pentru care nu vom avea criterii pentru a le departaja. Situația este mai rară în cunoașterea fenomenelor fizico-chimice, dar frecventă în domenii umaniste și mai ales în cele cu implicații spirituale.

Ce e de făcut în acest caz? În care dintre teorii să ne încredem, ca să facem predicții? O persoană rațională care este pusă în această situație are de ales între următoarele mari opțiuni:

(1) monismul, adică să se atașeze, mai mult sau mai puțin subiectiv, de una dintre variante („cea corectă” după opinia lui) și să o folosească apoi în deciziile sale, respingând sau ignorând alternativele;

(2) pluralismul, care constă din folosirea, simultană (poate cu o încredere diferită atribuită fiecăreia), a tuturor variantelor disponibile, pe care nu le poate respinge prin fapte unanim acceptate, chiar dacă variantele se contrazic în anumite detalii.

Opțiunea monistă este o atitudine simplă și la îndemână, dar nefericit de partizană. A doua – pe care o putem numi opțiunea pluralistă – este mai corectă, dar și mult mai greu de pus în practică, întrucât, în orice decizie, ea pretinde parcurgerea și confruntarea tuturor variantelor, potențial contradictorii, aflate la dispoziție. Altfel spus, opțiunea pluralistă înseamnă înlocuirea logicii de tip „sau-sau”, cu o gândire de tip „şi-şi”.

Acţiunea umană bazată pe opţiunea monistă este rapidă şi, pe termen scurt, mai eficace. Adevărul considerat unic, transmis prin şcoală, în mod uniform, stabileşte reguli clare pentru toţi, înlesneşte comunicarea dintre oameni, fiind esenţială unei bune organizări ierarhice şi garantând o existenţă liniştită, ca şi eficacitatea şi perpetuarea activităţilor economice ori sociale rutiniere, care cer responsabilităţi reduse. Cel ce crede neabătut într-un adevăr unic şi indiscutabil va căpăta lesne aura de om „dintr-o bucată”, care nu şovăie în ceea ce face. Pe această percepţie publică s-au bazat – între altele – marile ideologii „moniste” ale secolului trecut, precum comunismul sau fascismul, dar şi marile religii sau sectele conduse de „profeţi” charismatici. Din păcate, după o vremelnică relaxare, opţiunea monistă atrage după sine suficienţa, închiderea, stagnarea, uneori degenerarea şi prea des intoleranţa şi fanatismul. Ea creează frecvent sceptici ireductibili.

Un adept al pluralismului, încercând să valorifice întregul tezaur de adevăruri de care dispune într-un domeniu, va avea, ca primă opțiune căutarea unor mari sinteze, eventual prin mecanismul teză-antiteză-sinteză. Dar dacă operația nu poate fi efectuată, el va lua în considerare, simultan, în previziunile sau deciziile sale, toate teoriile disponibile, cu toate adevărurile relevante, poate cu un „grad de încredere” diferit, ataşat fiecăruia. În acest caz nu mai vorbim de judecăți (logice) ci de gândire, operație care, pe lângă palierul logic, antrenează și palierele metaforic și nonverbal ale minții.

Ca un exemplu extrem: o persoană pluralistă, care caută calea spre divinitate, ar trebui să aibă permanent în vedere, simultan, toate religiile și confesiunile (fie și cu ponderi diferite), inclusiv ateismul. El va respecta toate aceste variante și va depăși astfel monismul atașamentului la o singură religie.

Utilizarea simultană a mai multor teorii sau modele, deci a unei pluralităţi de adevăruri, oferă – prin conlucrarea acestora – şansa de a putea privi aceeaşi realitate din mai multe unghiuri complementare. E un avantaj important, dacă ne gândim că orice adevăr are limite şi niciun om, în particular, niciun creator de teorii, nu este ferit de influențe culturale. Prin opţiunea pluralistă, informaţia disponibilă este mai bogată, deci deciziile luate pe baza ei au şanse mai mari să fie eficace. Orice teorie sau viziune particulară forţează realitatea într-un „pat al lui Procust”. Dar pluralistul are măcar „mai multe paturi ale lui Procust”, între care se poate acomoda.

Opţiunea pluralistă are desigur și dezavantaje. Având de luat decizii pe baza unui mare număr de adevăruri, care eventual se și contrazic între ele, pluralistul va fi perceput uneori ca ezitant, lipsit de coloană vertebrală, eclectic, relativist, schimbător, cameleonic, imprevizibil. El va fi antipatic pentru monişti şi din cauză că neagă valabilitatea universală a unor adevăruri „definitive”, dragi acestora.

Opţiunea pluralistă impune (la modul existenţialist, ar fi spus Jean Paul Sartre) luarea frecventă a unor decizii şi asumarea răspunderii pentru ele, eforturi de care monistul este scutit, el având la dispoziție, oferite de-a gata, mare parte dintre soluții.

Raţionamentele riguros logice nu pot fi realizate decât în interiorul unei teorii coerente, necontradictorii. Cel ce gândește (pluralist), atunci când trece de la o teorie la o altă teorie – la fel de plauzibilă – este obligat „să iasă” din prima teorie, să-i uite pe moment principiile, „intrând” în cealaltă teorie, ataşându-se de un alt set de adevăruri, diferite şi uneori contrazicându-le pe primele. Operaţia necesită un oarecare exerciţiu şi o anumită elasticitate a minţii, de care unii ar putea să nu fie dispuși sau chiar capabili. Situaţia poate atrage, deci, pentru pluralişti, şi acuzaţia de elitism.

Faimosul psiholog Carl G. Jung a spus „Gândirea este dificilă, așa că lăsați turma să pronunțe judecata!”, ceea ce a fost reinterpretat prin fraza: „Să gândești este dificil, de aceea majoritatea oamenilor judecă”. Afirmația ilustrează excelent ideile expuse mai sus. Într-adevăr, în sens strict, în interiorul unei unice teorii sau dogme (deci în cazul opțiunii moniste), există o singură lume ideală (imagine voit perfectă a unui domeniu al realității), formată doar din propoziții considerate perfect adevărate și care nu se contrazic între ele. În interiorul acestei lumi ideale putem efectua, fără teama de a greși, operații logice (sau matematice), adică putem realiza judecăți, deducând noi consecințe logice (care, de fapt, existau implicit în premise).

Dacă dispunem de o pluralitate de teorii sau dogme (așa cum preconizează opțiunea pluralistă), situația se schimbă. În unele dintre acestea există idei care le contrazic pe cele conținute în altele. Or, asupra unor afirmații contradictorii, logica e neputincioasă. Înțelegem astfel că o pluralitate de teorii diferite nu poate fi abordată decât de ceea ce numim gândire. Mintea funcționează, simultan, pe trei paliere: nonverbal, colocvial și al lumilor ideale, iar logica nu se poate aplica corect, fără erori, decât la nivelul unei singure lumi ideale, alese anume. Așadar gândirea, operație mult mai complexă decât logica și aparent neformalizabilă, ia în considerare nu doar pluralitatea unor teorii care se contrazic între ele ci și metaforicul și nonverbalul asociate activității respective de cunoaștere, pentru a construi ceva care să le înglobeze, sau să le depășească.

Logica ne permite să facem alegeri raționale, prin operații accesibile și unei mașini, în timp ce gândirea este singura cale pentru formularea unor decizii, ori pentru construirea, pe un palier superior, a unor adevăruri „nou create”, inedite. De pildă, în momentul în care Lobacevschi (sau Bolyai, sau Gauss) a postulat că „dintr-un punct pot fi duse mai multe paralele la o dreaptă” acesta a fost un „adevăr nou creat”, întrucât nu a fost nici dedus din alte adevăruri geometrice, nici obținut „prin inducție” asupra unor măsurători de teren.

Judecățile – derulate în mod obligatoriu în interiorul unei unice teorii sau dogme – nu vor reuși decât să adâncească „groapa de potențial” corespunzătoare acelei teorii. Ieșirea din astfel de gropi (thinking outside the box – ar spune anglofonii), ridicarea deasupra lor, nu este posibilă decât prin gândire, deci implicit printr-o abordare pluralistă.

Pluralismul și societatea deschisă

Opţiunea monism/pluralism poate caracteriza nu doar persoane individuale, ci şi un grup de oameni şi, la limită, o întreagă societate. În anumite cazuri, toți membri unei societăți ar putea fi constrânși, prin presiunea nevoii de coeziune socială, să adere la o anumită variantă monistă. Fenomenul este ușor de identificat în cazul religiilor, al naționalismelor sau al ideologiilor de stat.

Dacă într-o societate există, cel puţin oficial, convingerea că toate sunt perfecte (sau că se ştie cum trebuie să fie perfecte) – un simptom evident monist – acea societate este, conform unei terminologii de acum consacrate (cel puţin de la Karl Popper încoace), o societate închisă. Ei i se opune conceptul societăţii deschise, bazată, fireşte, pe opţiunea pluralistă, adică pe acceptarea întregii pluralităţi a teoriilor şi viziunilor asupra realităţii.

Monistul va prefera să nege orice fapt care contrazice viziunea care-i este dragă. Această prejudecată este extrem de păguboasă; drept dovadă stă – în istorie, dar și în vremuri recente – lipsa de progres a unor mari colective umane, imperii, ori regimuri care se închinau unor adevăruri sau teorii pretins definitive.

În monism nu poţi crea cu adevărat ceva nou ci doar să scoţi la lumină consecinţe logice ale nucleului teoriei deja acceptate. Într-o societate de monişti, un individ creativ se va simţi, evident, blocat și frustrat. Într-o asemenea colectivitate, cei mai mulți vor crede într- viziune unică, fiind convinși că odată ce ei deţin deja singurul adevăr valabil, în orice situație. Promovarea oricărui alt adevăr va constitui o eroare sau o erezie, care va trebui sancţionată. „Păcătosul” va trebui să fie ori „luminat”, fie şi cu forţa, ori aspru pedepsit. De pildă, fundamentalistul creştin, musulman etc, dar și ideologiile de tip comunist, ori fascist, sau unele mișcări șovine, împart lumea – după antica tradiţie maniheistă – în „buni”, cei practicând convingerile moniste oficiale proprii şi „răi”, cei inspiraţi de: Satana, de „dușmanul de clasă” ș.a.m.d., după care „cei juști” vor trece la fapte pentru a îndrepta lucrurile.

Pluralismul înlocuiește oprimarea sau anihilarea celui care crede în altceva, cu o competiție de idei, înlocuiește logica lui sau-sau cu gândirea de tip și-și. În secolul XX, a devenit clar, din păcate, după sacrificiul a milioane de vieţi, că o economie bazată pe o pluralitate de viziuni şi iniţiative, progresează mai rapid decât un sistem dirijist. Asistăm la un recul timid al modului de gândire „tribal”, care generează, de pildă, naţionalismul şovin, începând să preţuim toate culturile. Acum a devenit clar că diversitatea etnică, rasială, religioasă ori culturală a unei ţări – opusă asimilării forţate – poate fi un atu important, dacă este bine pusă în valoare.

Pluralismul în ştiinţă a început să fie înţeles deja, în general, de cercetătorii de vârf, deşi este absent deocamdată la nivelul şcolii, unde se practică mitul „ştiinţei unice”, sub pretextul de a nu forţa spiritul încă plăpând al elevilor. Dincolo de un început vag de ecumenism, se pare că mai e un drum lung până ce va fi general acceptată, în viitor, superioritatea drumului plural către cele sacre. O problematică interesantă şi deschisă o reprezintă şi nevoia de pluralism în morală şi etică.

Pentru o societate deschisă, un prim pas obligatoriu va consta din tolerarea tuturor mentalităţilor, opiniilor, a viziunilor alternative ale celor care văd lucrurile altfel. Următorul pas va fi însuşirea tuturor viziunilor alternative existente şi aplicarea lor simultană în actele de decizie a cât mai multor oameni. Un al treilea pas, foarte important, este căutarea, ocrotirea şi cultivarea, în mod voluntar, a unor noi teorii şi viziuni alternative divergente, a celor aflate „în stadiu embrionar”, împreună cu crearea de condiţii pentru ca ele să se poată maturiza, neoprimate de punctul de vedere „oficial” sau „academist”.

Referințe

  • Dan D. Farcaș, Labirintul cunoașterii, Ed. Paideia, 2009
  • Carl G. Jung, Collected Works 10Civilization in Transition”, Pantheon 1964 – Citate, Pagina 344, Para 652.”
  • Karl Popper: Logica cercetării, Editura științifică, București, 1981
  • Karl Popper: Societatea deschisă și dușmanii ei, Humanitas, București, 2005

Aspecte de securitate ale statelor riverane la Marea Neagră (fără Rusia) și strategia de apărare a Președintelui României

Cozma, Lucian Ștefan; Golea, Daniela Georgiana; Tănase, Tiberiu (2025), Aspecte de securitate ale statelor riverane la Marea Neagră (fără Rusia) și strategia de apărare a Președintelui României, Cunoașterea Științifică, 4:2, DOI: 10.58679/CS21368, https://www.cunoasterea.ro/aspecte-de-securitate-ale-statelor-riverane-la-marea-neagra-fara-rusia-si-strategia-de-aparare-a-presedintelui-romaniei/

 

Security Issues of the Black Sea Coastal States (without Russia) and the Defense Strategy of the President of Romania

Abstract

The development of regional conflicts as well as global economic interests that are slowly narrowing towards the area of hydrocarbon exploitation (the large untapped hydrocarbon basin in the Greater Black Sea Region), all this makes the Black Sea regional problem more and more serious. In recent years the conflict in this region has reached its maximum level (armed conflict, war) and large proportions, capable at any moment to expand. Under these circumstances, and given the proximity of the Balkan region, which has traditionally been an endless source of conflicts of all kinds (particularly ethnic and religious, economic, long-standing territorial disputes, etc.), the Black Sea issue is becoming increasingly complicated and serious.

Keywords: security, states, Black Sea, Russia, defense, President of Romania, Romania

Rezumat

Dezvoltarea conflictualității regionale precum și interesele economice globale care se restrâng încetul cu încetul către zona de exploatare a hidrocarburilor (marele bazin de hidrocarburi încă neexploatat din Regiunea Extinsă a Mării Negre), toate acestea fac ca, problema regională a Mării Negre să devină tot mai amplă și mai gravă. În ultimii ani conflictul a tins în această regiune nivelul maxim (conflict armat, război) și proporții mari, capabile în orice moment de a se extinde. În aceste condiții, dat fiind și proximitatea regiunii balcanice, regiune tradițional reprezentând o sursă nesecată de conflicte de tot felul (în special etnice și religioase, economice, dispute teritoriale vechi etc.) problema Mării Negre devine tot mai complicată și mai gravă.

Cuvinte cheie: securitate, state, Marea Neagră, Rusia, apărare, Președintele României, România

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. xxx
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086, DOI: 10.58679/CS21368
URL: https://www.cunoasterea.ro/aspecte-de-securitate-ale-statelor-riverane-la-marea-neagra-fara-rusia-si-strategia-de-aparare-a-presedintelui-romaniei/
© 2025 Lucian Ștefan COZMA, Daniela Georgiana GOLEA, Tiberiu TĂNASE. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Introducere

Înainte de toate va trebui să notăm dificultatea deosebită a întocmirii oricărui studiu de securitate privind regiunea Mării Negre, exceptând Federația Rusă (cel mai important actor regional) din calcul. Federația Rusă constituie la ora actuală principala forță politico-militară și economică regională, și unul din pretendenții principali la hegemonia globală. A întocmi un studiu de securitate asupra regiunii Mării Negre fără a lua Rusia în calcul este ca și cum am face un studiu asupra Pactului de la Varșovia, excluzând din calcul URSS.

Regiunea Mării Negre întrunește aproape toate condițiile pentru a deveni o zonă de conflict cu riscul de escaladare și extindere globală a acestuia, mai ales pe fondul crizei energetice globale și a revigorării deosebite a luptei de hegemonie globală, situație care printre altele presupune și lupta pentru (re)împărțirea zonelor de control și de influență.

Aspecte generale

Țările riverane Mării Negre sunt: Rusia, Turcia, Ucraina, Georgia, Bulgaria și România. Dar în schema de securitate regională sunt implicate fără îndoială și state aflate mai departe de litoralul propriu-zis al Mării Negre. Așa cum ar fi cazul Republicii Moldova, Transnistriei (implicate în schema regională de securitate prin intermediul Ucrainei și României) sau Grecia și mai ales Cipru (implicate în problema de securitate datorită Turciei).

Nu în ultimul rând, din punct de vedere geopolitic regiunea de conflict Siria-Irak se află în imediata vecinătate sud-estică a Regiunii Mării Negre, statul riveran Turcia fiind direct legat de conflictul din Orientul Mijlociu.

Observăm așadar, câteva aspecte generale legate de problema de securitate a Regiunii Mării Negre:

  • bazinul de hidrocarburi se află în cea mai mare parte sub controlul Federației Ruse, situație care implică un mare dezechilibru de putere, cel puțin dacă ne raportăm la situația bazinului de exploatare a hidrocarburilor din Orientul Mijlociu;
  • evoluția mediului de securitate a Orientului Mijlociu poate constitui un model privind modul în care ar tinde să evolueze Regiunea Mării Negre, în situația în care pornind de la o repartizare destul de echilibrată a zonelor de control și de influență (în Orientul Mijlociu) pe timpul Războiului Rece, s-a ajuns la preluarea controlului de către binomul SUA – Israel asupra întregii regiuni, exceptând Iranul și Siria; această tendință se extinde asupra Mării Negre;
  • unele din statele riverane Mării Negre fac parte din ecuația geopolitică balcanică (Turcia, Bulgaria, parțial România) iar aceasta implică în mod direct dar și tangențial și o serie de alte state care se află în Regiunea Extinsă a Mării Negre, fără a fi riverane propriu-zis (Macedonia, Serbia, Ungaria etc.);
  • recalcularea poziției față de Uniunea Europeană și retrasarea granițelor regiunilor de control și de influență realizate din perspectiva evenimentului Brexit, incluzând eventuala proiectare a unor evenimente similare;
  • fără nicio excepție, toate statele riverane Mării Negre se confruntă cu grave probleme interne fiind state în care există (uneori se și manifestă) conflicte interetnice și inter-confesionale de factură tradițională, vechi în anumite cazuri de sute de ani;
  • între toate statele riverane Mării Negre există vechi și serioase dispute teritoriale, fapt ce complică și mai mult schema securității regionale;
  • zona Mării Negre este o zonă de tranzit între Orient și Europa, ceea ce face ca principalele acțiuni ilicite transfrontaliere să se concentreze în această regiune;
  • prin zona Mării Negre trec principalele căi energetice de alimentare (gazoducte, oleoducte etc.) cu resurse fosile a Europei occidentale;
  • încercarea tot mai insistentă a Chinei de a se amesteca în problemele economice din zona Mării Negre, în situația în care deja China a acaparat importante exploatări de hidrocarburi din bazinul Mării Mediterane, în regiunea Cipru/Turcia;
  • Marea Neagră este singurul mare bazin natural de hidrogen sulfurat al lumii; în oricare alte părți al Globului unde mai există astfel de „pungi” de hidrogen sulfurat, acelea sunt de mici dimensiuni și de obicei aflate în stare gazoasă ori înghețată; Marea Neagră reprezintă un imens bazin de hidrogen sulfurat aflat în stare lichefiată, la mare presiune (sub adâncimea medie de 400 metri).

Toate aceste aspecte relevă dificultatea stabilirii unei ecuații regionale de securitate, dar și multitudinea problemelor care există ori pot apare în orice moment.

Statele riverane și probleme specifice

Așa cum am menționat, micul nostru studiu va exclude din calcul Federația Rusă, cel mai important actor regional al Mării Negre. În lipsa acestei Federații rămân în discuție cazurile Turciei, Ucrainei, Georgiei, Bulgariei și României. Din capul locului putem constata faptul că toate aceste state se confruntă cu o serie de probleme comune:

  • mari inechități sociale și conflicte formate în jurul acestei situații;
  • vechi și grave conflicte etnice și religioase;
  • prinderea lor între pretențiile și acțiunile expansioniste venite din partea marilor puteri globale (SUA și Federația Rusă) care se ciocnesc și se confruntă în zona Mării Negre;
  • afectarea lor de către politica anti-națională și opresivă purtată de Uniunea Europeană, fapt care stârnește mari nemulțumiri (mai ales din partea Turciei) și tinde să readucă permanent în atenția exemplul Brexit;
  • prezența unor imense resurse naturale, mare parte încă neexploatate, care stârnesc atenția și amplifică luptele expansioniste în domeniul (re)trasării zonelor de control și influență.

Pe lângă aceste probleme comune, am mai putea observa cum o mare parte din statele riverane Mării Negre se confruntă cu o altă problemă comună: lipsa aproape totală a independenței și suveranității naționale, prezența unor regimuri de ocupație străină, impuse așadar prin forța sau influența dominantă a unei/unor puteri străine. În această situație se află statele riverane Mării Negre cu excepția Turciei.

Analizând punctual problema securității regionale pentru fiecare stat riveran în parte, am putea face în final următoarele observații:

 

  • în cazul Turciei

– acest stat se află în postura unei puteri regionale emergente, care deja ocupă o poziție geostrategică foarte importantă la nivel european și global;

– ciocnirea în spațiul turc dintre influențele ruse și americane face ca puterea politică turcă să fie caracterizată printr-o anumită instabilitate, fapt ce a și facilitat de altfel apariția unor tentative de lovitură de stat militară; aceste tendințe vor continua, ele oprindu-se doar în măsura în care SUA ori Federația Rusă își vor întări suficient de mult influența;

– pe de altă parte, indiferent de influența politico-militară americană ori rusească, Turcia are propriul său parcurs politic, tendința fiind aceea de radicalizare a statului și abandonare a regimului laic, revenire la statul radicalist islamic;

– în teritoriul Turciei se mențin mari probleme sociale și tendințe de separatism etnic și religios care sunt amplificate de tendințele regionale și de conflictele din proximitate;

– rolul Turciei în conflictele aflate în desfășurare în spațiul Siriei și Irakului este încă tulbure, tendințele sale fiind deseori contradictorii iar influențele politice și militare turce nefiind totdeauna clar precizate;

– evenimentele legate de presupusa tentativă de răsturnare a regimului Erdogan și mai ales, de evenimentele grave ce au urmat acestei pretinse tentative de lovitură de stat, au complicat și mai mult situația Turciei, care devine fluidă, greu de anticipat și de controlat;

– fără îndoială, influența fundamentalist-islamică va fi tot mai mare în cadrul Turciei, iar acest stat nu va înceta să ridice pretenții asupa Ciprului, asupra exploatărilor de resurse fosile din bazinul Mării Mediterane dar mai ales pretențiile de hegemonie regională (mai ales din perspectivă economică) în zona Mării Negre;

– este de așteptat ca Turcia să încerce un „joc în doi” cu Federația Rusă, în scopul întăririi poziției sale politico-militare și economice în regiunea Mării Negre;

– Turcia este singurul stat din zona Mării Negre care într-adevăr dispune în mare măsură de independență și suveranitate;

 

  • în cazul Ucrainei

Ucraina nu este și nu a fost niciodată un stat propriu-zis, lipsindu-i cele două elemente de bază ale statalității, teritoriul și națiunea; așa-zisul teritoriu al Ucrainei reprezintă însumarea unor fragmente din teritoriile altor state (din sudul Bielorusiei, vestul Rusiei, o parte din estul Poloniei, câteva fragmente din Ungaria și Slovacia, teritorii ale României);

– nenorocirea în cazul Ucrainei este dată de faptul că sudul acestui stat asigură accesul la bazinele de exploatare a hidrocarburilor de la Marea Neagră, de unde și interesul binomului SUA-Israel-UE de a include Ucraina în regiunile sale de control și de influență;

– în anul 2013, în teritoriul Ucrainei se produce o lovitură de stat (după modelul românesc din decembrie 1989) mascată de pretinse proteste populare, iar regimul filo-rus este alungat de la putere; ulterior, întărindu-și astfel controlul asupra Ucrainei, binomul SUA-Israel-UE a încercat să acapareze complet teritoriul acestui pseudo-stat, prin amplasarea de baze militare și preluarea exclusivității asupra exploatărilor de hidrocarburi din zona Mării Negre, corespunzătoare Ucrainei, în condiția în care România se află deja în zona de control americano-israeliană și Bulgaria se află în zona de influență a acestui binom hegemonic;

– răspunsul politico-militar rusesc a fost unul dur și a condus la izbucnirea conflictului de frontieră de la granița estică a Ucrainei și în final, secesiunea unor teritorii și revenirea acestora la teritoriul Rusiei;

– Ucraina rămâne un spațiu de joc politico-militar american (israelian) în situația în care la conducerea statului se va mai afla încă regimul politic impus de SUA, fiind totodată o imensă sursă de instabilitate regională;

 

  • în cazul Georgiei

– fost centru etnic khazar (evreiesc) Georgia a ajuns cu timpul să fie un spațiu geografic și etnic dificil de precizat, cu o componență etnică destul de eterogenă;

– regiunea geografică georgiană (khazaria) dispune de mari resurse încă neexploatate de hidrocarburi, fapt ce a atras de multă vreme atenția autorităților SUA, care au încercat în mai multe rânduri să atragă Georgia în cadrul unor parteneriate de colaborare sau chiar în cadrul NATO, dar fără prea mult succes;

– spre diferență de cazul Ucrainei, unde Federația Rusă a stat o perioadă în expectativă, în cazul acțiunilor americane (israeliene) menite să atragă Georgia în sfera de control a acestora, Rusia a replicat imediat și eficace, îndepărtând granițele georgiene de sfera de control sau influență americano-israeliană;

– cu toate acestea, Georgia se menține ca un spațiu politic instabil, frământat de mari probleme economice și sociale, inlcusiv de conflicte înghețate, având conotații etnice și religioase;

 

  • în cazul Bulgariei

– cazul Bulgariei este oarecum atipic, deoarece intrând în sfera de influență americană, inclusiv în NATO, acest stat și-a păstrat cumva rădăcinele slave și tendințele filo-ruse;

– deși aflată sub influența americano-israeliană, Bulgaria nu răspunde întotdeauna cerințelor și intereselor hegemonice venite din partea acestor puteri globale iar controlul american nu se poate exercita asupra spațiului bulgar, așa cum se exercită de pildă, asupra spațiului românesc;

– are o zonă importantă de deschidere la Marea Neagră cu interes în privința accesului către Marea Mediterană;

– exercită influență asupra zonelor de conflict balcanice, manifestând interese și pretenții în privința spațiului fostei RSF Yugoslavia și menținând diferende teritoriale cu România, Grecia și Turcia;

– se implică în schemele marilor afaceri cu resurse energetice, alături de Turcia și Rusia;

– prezintă încă grave probleme sociale, un fenomen al corpuției foarte dezvoltat și probleme cu minoritățile etnice;

– corespunde în general regimului de instabilitate specific zonei balcanice;

 

  • în cazul României

– aflată într-o zonă geostrategică și dispunând de imense bazine de resurse naturale, România nu a fost decât rareori în istoria sa în măsură să evolueze în condiții de independență și suveranitate; nici astăzi nu se află în această situație;

– aproape în totalitate, resursele naturale ale României se află la discreția unor corporații străine, fiind în mod sistematic jefuite;

– din cauza faptului că Ucraina a scăpat parțial de sub controlul binomului hegemonic SUA-Israel, spațiul de conflict a fost mutat mai spre vest, transformând România în principala baza de pornire a ofensivei către Federația Rusă;

– este de așteptat ca în viitorul apropiat NATO să inițieze sub diverse pretexte (probabil va fi înscenat un pretins „atac rusesc” în teritoriul Poloniei) acțiuni agresive orientate împotriva spațiului rusesc și menite extinderii zonei de control și influență, îndepărtării hegemoniei ruse la litoralul Mării Negre și împingerea/izolarea Rusiei către spațiul central asiatic;

– în acest mod, teritoriul României devine baza de lansare a atacurilor (aeriene și terestre) dar și spațiu de tranzit către regiunea de nord a litoralului Mării Negre;

– în același timp, România este sediul unor mari probleme sociale (sărăcie, șomaj, inflație etc.) și a corpuției generalizate, regimurile corupte fiind create și menținute dinadins de către forța de ocupație străină, pentru a dezbina forțele interne românești și a le face incapabile să reia controlul asupra propriului stat;

– totodată, România se confruntă cu mari probleme etnice, generate în special de acțiunea dușmănoasă a minorităților (evreiască, țigănească și maghiară) și tendința permanentă a acestora de a îndepărta complet românii de la reprezentarea propriului lor stat, atât pe scena politică internă, cât și în viața publică sau mass-media.

 

În aceste condiții, mediul de securitate al Mării Negre devine foarte instabil și capabil oricând să genereze conflicte de mai mari proporții, incluzând escaladări ale unor conflicte deja existente și extinderi globale ale conflictelor regionale. Acest mediu poate fi pe scurt caracterizat astfel:

– confruntarea hegemonică dintre SUA (Israel) și Federația Rusă;

– emergența puterii regionale turce și chinezești (aceasta din urmă, foarte discretă);

– pregătirea unor confruntări armate având consecințe și evoluții greu predictibile;

– prezența (exceptând Rusia, Turcia și parțial, Bulgaria) unor regimuri de ocupație strâină în majoritatea statelor riverane Mării Negre;

– existența unor multiple surse de conflict care implică și alte state din Europa;

– regimurile politice corupte, care induc nemulțumiri generale, prostul mers al statelor, sărăcia, șomajul, administrația ineficace etc.

 

Prezența militară americană tot mai importantă pe teritoriul României nu face altceva decât să indice pregătirea acestui stat ca bază de lansare a operațiilor militare aeriene și terestre și deci, atragerea României într-o confruntare militară cu evoluție și deznodământ greu de precizat, dar care este foarte puțin probabil să fie în favoarea binomului SUA-Israel.

Strategia de apărare

Trecând peste faptul că apărarea constituie o componentă a securității, neputând și netrebuind să fie tratată ca și cum ar constituit întreaga problematică a securității naționale, documentul intitulat „Strategia Naţională  de Apărare a Țării (…)” nu face decât referiri foarte generale și abstracte, totodată conținând și numeroase greșeli. Pe scurt, pare a fi un document întocmit la repezeală, „pe genunchi”, fără ca autorul/autorii să dea vreo importanță conținutului său.

În cele ce urmează, vom selecta și comenta câteva fragmente din acest document orificial. Referitor la mediul global de securitate, documentul arată că:

Pe termen mediu şi lung, evoluţiile din mediul de securitate global vor fi dominate de tendinţe complexe, a căror cunoaştere este pentru ţara noastră de o importanţă majoră”:

(n.m. : de unde poate cunoaște autorul documentului că aceste tendințe sunt de termen mediu sau lung? Dacă ele provoacă efecte într-un viitor apropiat, atunci sunt de termen scurt, căci după producerea acelor efecte ecuația de securitate va suferi modificări majore, iar numai o analiză realizată în acel moment va putea discerne în mod corect ce urmează)

  • reconfigurarea jocurilor geo‐strategice”;

(n.m.: acestea se petrec acum, nu într-un viitor mediu sau lung, inclusiv aducerea la președenția României a unui cetățean german și numirea ca prim-ministru a unui etnic maghiar de cetățenie franceză, reprezintă consecințe directe ale reconfigurării jocurilor geo-strategice)

  • dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei”;

(n.m.: aceasta este deja de domeniul trecutului și a prezentului continuu; previzionările de acest gen s-au realizat la finele anilor ’70 de către vizionari precum Alvin Toffler, nefiind deci nevoie să mai fie repetate de KW Johannis)

  • resurgenţa naţionalismului şi  a  extremismului”;

(n.m.: vasăzică, naționalismul –atașamentul față de valorile naționale, identitare, dragostea de patrie și națiune etc.- reprezintă în viziunea lui Johannis un pericol pus în același statut cu extremismul; nu mai avem voie așadar să ne invocăm și apărăm interesele naționale, poporul român trebuind pesemne să fie complet îndepărtat de la controlul statului român iar orice tendință de naționalism/patriotism să fie imediat reprimată, considerată egală cu extremismul; aceasta este o atitudine specifică unui regim de ocupație străină)

  • fragmentarea etnico‐religioasă  şi radicalizarea  ideologică”;

(n.m.: această tendință, specific balcanică, este în mare parte explicată prin prezența și efectele specifice regimurilor de ocupație străină; regiunea balcanică a fost -și este- sub imperiul acțiunilor hegemonice venite din partea diverselor puteri regionale sau globale, fapt ce, de câteva sute de ani încoace a împiedicat autodeterminarea popoarelor balcanice stârnind vii nemulțumiri și tendințe de fragmentare etnică și religioasă; statul național unitar român nu se va putea realiza decât dacă și numai dacă controlul –conducerea- statului va fi formată din români, iar din etnici minoritari, doar în proporția în care aceștia se află în cadrul populației totale a României)

  • adaptarea infrastructurilor  critice  în  raport  cu  apariţia  de calamităţi, crize energetice, atacuri cibernetice, pandemii

(n.m.: acest aspect este în principiu corect, însă practic nu s-a făcut mai nimic serios în această direcție de lucru; de fiecare dată când un specialist a venit cu propuneri concrete de acțiune și de soluționare a problemelor existente, acesta fie nu a fost luat în seamă, fie a fost imediat izolat sau îndepărtat din funcțiile care i-ar fi permis acțiunea)

 

În același document se mai arată și că „strategia reflectă necesitatea promovării unui concept de securitate naţională extinsă”, iar acesta ar trebui „fundamentat pe democraţia constituţională şi respectul mutual dintre cetăţeni şi stat, care vizează interesele care converg spre asigurarea securităţii naţionale, manifestate în  următoarele  domenii:  apărare  (înţeleasă  în  dubla  calitate  normativă,  de  apărare naţională şi apărare colectivă), ordine publică, activitatea de informaţii, contrainformaţii şi de  securitate,  educaţie,  sănătate,  economic,  energetic,  financiar,  mediu,  infrastructuri critice”.

Vorbe goale și încercarea de „reinventare a roții”, căci nu era nevoie de introducerea sintagmei de securitate națională extinsă; dacă autorul/autorii documentului citat ar fi avut o minimă documentare de specialitate, ar fi trecuit să știe că securitatea în sine reprezintă un sistem (o amplă structură sistemică) format din cel puțin cinci componente: securitatea politică, economică, militară, socială și de mediu.

Încercând să treacă la aspecte mai practice, documentul citat susține că „strategia are o abordare integratoare și multidimensională, în care dimensiunea de apărare se îmbină și echilibrează reciproc cu o serie de alte dimensiuni- ordine publică; activitatea  de  informații,  contrainformații  și  de  securitate;  diplomația;  managementul situațiilor de criză; educația, sănătatea și demografia”.  Textul pune împreună o serie de elemente care au sau nu legătură, formând un amalgam de lucruri „puse cu furca”, într-un amalgam fără nicio rațiune. Încă odată, precizarea că „dimensiunea de apărare” se îmbină cu altele este inutilă, din chiar definirea securității rezultând aceasta…

Documentul citat susține încă că, „necesitatea  extinderii  conceptului  de  securitate  naţională  este  motivată  şi  de asigurarea convergenţei cu principiile europene de securitate, dezvoltate în Strategia de Securitate Europeană şi Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene, în care securitatea şi dezvoltarea sunt plasate întro relaţie de directă proporţionalitate”. Repetăm: nu este nevoie de nicio extindere a conceptului de securitate, ar fi fost însă neapărată nevoie ca autorul/autorii documentului să parcurgă o minimă bibliografie și deci, să știe în ce mod este definită și teoretizată securitatea națională.

Johannis mai susține și că, „schimbarea de paradigmă  la nivel global se caracterizează prin câteva evoluții de care trebuie să ținem cont în elaborarea unei noi Strategii.  România se află într-o regiune care a fost mult timp caracterizată de prezența unor conflicte înghețate. Astăzi regiunea este marcată de conflicte active și de o deteriorare a  relațiilor dintre NATO și Federația Rusă. Prezența zonelor de conflict în regiune ridică în mod direct și problema securității cetățenilor români”. Aspectul menționat este cât se poate de real, ceea ce stârnește însă nedumerirea este apartenența persoanei care face astfel de afirmații: cetățeanul german (având și cetățenie română) Johannis, impus ca Președinte al României ca urmare a jocurilor hegemonice de reconsiderarea a zonelor de control/influență în Europa de Este, în situația în care Germania este cea mai mare putere europeană a momentului iar Rusia constituie contrabalansarea europeană a Germaniei. Cum poate un exponent al tendinței hegemonice germane să vorbească despre „securitatea românilor” !?!

Documentul citat mai arată și faptul că „strategia  urmăreşte  să  stabilească  paşii  necesari  pentru consolidarea credibilităţii strategice a României, prin promovarea continuităţii şi predictibilităţii ce derivă  din  statutul  de  stat  membru  al  Alianţei  Nord-Atlantice  şi  Uniunii  Europene. Totodată, sunt necesare extinderea şi consolidarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite ale Americii și a altor parteneriate strategice, precum şi a relaţiilor de cooperare cu ceilalţi actori internaţionali”.

Lucrurile devin ceva mai clare, cu toate că este greu de interpretat sintagma de „credibilitate strategică a României”; în schimb, textul „extinderea şi consolidarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite ale Americii” este foarte ușor de interpretat: introducerea României în zona de control absolut (nu doar influență) americano-israelian și dezvoltarea sa ca bază de pornire a amenințărilor și agresiunilor militare americane; bun, dar ce legătură au aceste aspecte cu interesele și securitatea României ?!! Interesul României este să nu fie transformată în câmp de bătălie iar securitatea sa națională este direct legată de instituirea unui climat de pace și cooperare cu țările vecine sau din vecinătate, printre care Rusia la loc de frunte, aceasta fiind cea mai importantă putere regională.

Documentul semnat de Johannis mai arată și faptul că „din această perspectivă, obiectivele şi direcţiile de acţiune care privesc securitatea naţională urmăresc consolidarea capacităţilor militare şi civile naţionale la standarde care să permită prevenirea, descurajarea şi apărarea împotriva oricăror acţiuni agresive la adresa ţării noastre”.

Președintele României a introdus aici un aspect de securitate foarte important care nu se mai găsește în precedentele strategii de securitate ale României contemporane: existența pericolului unei agresiuni militare asupra României. Faptul că documentul oficial elaborat de instituția președențială a inclus acest grav aspect, nu poate decât să scoată la lumină faptul că puterile hegemonice euro-atlantice, dintre care în special Franța și Germania, au în vedere realizarea de agresiuni militare în partea estică a continentului european și deci, implicarea României în confruntările militare preconizate pentru această regiune a Europei. Demn de menționat că la mijloc în toată această schemă nu sunt deloc interesele României ci mai curând interesele celor două state menționate, evident. Germania caută să reducă dependența sa energetică față de Rusia, ajutând binomul hegemonic SUA-Israel să acapareze în regiunea sa de control geopolitic zonele României și Ucrainei, în perspectivă poate și zona Georgiei sau altor state cu potențial energetic din Zona Extinsă a Mării Negre.

Concluzii

Zona Mării negre tinde să devină o explozivă zonă de insecuritate de interes global, producând deci efecte la nivel mondial. Această concluzie poate fi justificată astfel:

  • asistăm la o criză energetică globală și la incapacitatea sau refuzul autorităților statelor mari puteri de a introduce pe piață alte tehnologii decât cele petroliere;
  • bazinul de hidrocarburi din Orientul Mijlociu este pe cale de epuizare iar extragerea de resurse energetice devine tot mai costisitoare;
  • Zona Extinsă a Mării Negre reprezintă un imens baxin ne-exploatat încă, de resurse de hidrocarburi și o importantă zonă de tranzit a magistratelor energetice;
  • statele riverane Mării Negre sunt fie puteri globale/regionale (Rusia) sau emergente (Turcia), fie state aflate sub ocupație ori suzeranitate străină;
    • în cea mai mare parte a statelor riverane Mării Negre domnesc regimuri politice ultra-corupte de unde și marile probleme administrative, economice, sociale din aceste state;
  • deoarece în mare măsură zona Mării Negre este suprapusă zonei Balcanilor, problemele specific balcanice (conflicte inter-etnice și inter-confesionale, diferende teritoriale etc.) sunt transferate astfel regiunii geopolitice a Mării Negre și amplificate pe fondul conflictului din această zonă, chiar dacă acest conflict are de fel alte cauze;
  • scopul real al acestor agresiuni militare este preluarea sub control american a statelor în care se află importante exploatări de hidrocarburi sau care au potențial în acest sens;
  • România se află sub regim de ocupație străină, națiunea română pierzând în totalitate controlul asupra propriului stat, iar resursele naturale ale României (lemn, petrol, gaze, aur, uraniu, wolfram etc.) sunt aflate la puterea discreționară a unor puteri străine care în mod sistematic le jefuiesc, menținând poporul român în stare avamsată de sărăcie.

Securitatea statelor riverane Mării Negre nu va putea fi asigurată decât prin îndepărtarea tendințelor hegemonice venite din partea SUA-Israel sau Federației Ruse; numai în baza principiului autodeterminării se va putea realiza un climat regional de securitate.

Prin jocuri de control/influență și formarea permanentă a noi și noi de zone de exercitare a controlului/influenței de către state puternice, ținerea statelor mici și mijlocii în regim de ocupație ori suzeranitate străină și menținerea la conducerea acestor state a unor regimuri corupte, aservite unor interese străine,- nu se va putea niciodată crea și menține un adevărat climat de securitate.

Studiu asupra înzestrării forțelor armate aflate sub comanda lui Avram Iancu în perioada 1848-1849

Cozma, Lucian Ștefan; Golea, Daniela Georgiana (2025), Studiu asupra înzestrării forțelor armate aflate sub comanda lui Avram Iancu în perioada 1848-1849, Cunoașterea Științifică, 4:2, DOI: 10.58679/CS75244, https://www.cunoasterea.ro/studiu-asupra-inzestrarii-fortelor-armate-aflate-sub-comanda-lui-avram-iancu-in-perioada-1848-1849/

-unele elemente inovative introduse de Avram Iancu şi influenţa acestora asupra evoluţiei ulterioare a înzestrării forţelor armate române-

 

Study on the Endowment of the Armed Forces under the Command of Avram Iancu in the Period 1848-1849

– some innovative elements introduced by Avram Iancu and their influence on the subsequent evolution of the endowment of the Romanian armed forces-

Abstract

In the history of Romania, Avram Iancu occupies an important role both by what he did in his capacity as leader of the Moti, and by what he symbolizes regarding the struggle to liberate the Romanians and achieve a sovereign state. At the same time, Avram Iancu still holds an important role in the wider context of relations between Romanians and Hungarians in Transylvania, just as the historical role of Janos Kossuth remained in force in Hungarian collective memory and consciousness. The present work mainly focuses on the creation by Avram Iancu of practically the first local combatant army in modern history. Before the historical moment of 1848, there had also been an attempt to create an army by Tudor Vladimirescu, but without success in the end. The armed forces created by the Phanariot lordships did not have a combat role, but were only some local forces with a police purpose and guarding the ruler. The Army of the Moths was a fighting force in its own right, and indeed one that caused great problems for the Hungarian army. The present paper seeks to determine the manner in which the Transylvanian army was organized and equipped, as well as the influence it had on the subsequent evolution of the Romanian military system.

Keywords: Avram Iancu, army, armed forces, Transylvania, Moților Army

Rezumat

În istoria României, Avram Iancu ocupă un rol important atât prin ceea ce a făcut el în calitatea sa de conducător al moților, cât și prin ceea ce simbolizează în privința luptei de eliberare a românilor și realizare a unui stat suveran. Totodată, Avram Iancu deține încă un rol important în contextul mai larg al relațiilor dintre românii și maghiarii din Transilvania, tot astfel cum rolul istoric al lui Janos Kossuth a rămas în vigoare în memoria și conștiința colectivă maghiară. Lucrarea de față reține mai ales aspectul creării de către Avram Iancu practic a primei armate locale combatante din istoria modernă. Înainte de momentul istoric 1848, mai existase și încercarea de realizare a unei armate de către Tudor Vladimirescu, dar fără succes în final. Forțele armate realizate de către domniile fanariote nu aveau rol combatant, ci erau doar niște forțe locale cu destinație polițienească și de pază a domnitorului. Armata Moților a fost o forță combatantă propriu-zisă și chiar una care a generat mari probleme armatei maghiare. Lucrarea de față caută să determine maniera în care a fost organizată și echipată armata transilvăneană, precum și influența pe care aceasta a avut-o în evoluția ulterioară a sistemului militar românesc.

Cuvinte cheie: România, Avram Iancu, armata, forțele armate, Transilvania, Armata Moților

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. xxx
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086, DOI: 10.58679/CS75244
URL: https://www.cunoasterea.ro/studiu-asupra-inzestrarii-fortelor-armate-aflate-sub-comanda-lui-avram-iancu-in-perioada-1848-1849/
© 2025 Lucian Ștefan COZMA, Daniela Georgiana GOLEA. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Studiu asupra înzestrării forțelor armate aflate sub comanda lui Avram Iancu în perioada 1848-1849

-unele elemente inovative introduse de Avram Iancu şi influenţa acestora asupra evoluţiei ulterioare a înzestrării forţelor armate române-
Lucian Ștefan COZMA[1], Daniela Georgiana GOLEA[2]
lucian.stefan@yahoo.fr, kolerdaniela@yahoo.com

[1] Doctor în Științe Militare (Universitatea Națională de Apărare), fizician (Universitatea București)

[2] Doctorand în securitate/relații internaționale (Universitatea din Ruse), economistă (Academia de Studii Economice, București)

 

Motto: „Viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale”.

Din Necrologul lui Avram Iancu publicat în „Telegraful român”, 1872.

 

Introducere

La ora actuală personalitatea lui Avram Iancu stârnește încă în Transilvania reacții marcate de profunde emoții și trăiri afective de nivel colectiv care s-au perpetuat peste secole deopotrivă în comunitatea română și cea maghiară. Pentru români, Avram Iancu este alături de fratele bunicului său, vestitul Horea, un erou al națiunii române și unul dintre cei mai importanți luptători pentru eliberarea din sclavie (iobăgie) a românilor din Transilvania.

În acest fel, Avram Iancu este subiectul unor profunde sentimente de respect și iubire din partea românilor, în special a moților. Pentru unguri, Avram Iancu este cel care a produs eșecul Revoluției maghiare din 1848 fiind subiectul urii colective și ținta unor etichetări dintre cele mai defăimătoare și dezonorante. De mai bine de 175 de ani (cât au trecut din 1849) evenimentele din timpul războiului româno-maghiar din Transilvania (între 1848-1849) sunt intens discutate și dezbătute deopotrivă de comunitatea română și cea maghiară, fără ca vreo clipă aceste două comunități să fi putut ajunge la un consens.

De regulă, scenariul propus și susținut de comunitatea maghiară este unul partizan, în favoarea menținerii românilor în regim de ocupație străină și menținerii iobăgiei/sclaviei asupra comunității românești. Niciodată majorității românești nu i s- au recunoscut drepturile, nici măcar cele elementare și cu atât mai puțin dreptul de autodeterminare pe care dintotdeauna l-au pretins toate popoarele lumii. Noțiunea aceasta (autodeterminare1) aparent este de factură recentă (introdusă în 1945 în Carta ONU) dar în realitate ea își are rădăcinile adânci în istorie, mai ales în istoria Europei.

Narativul maghiar a fost dintotdeauna bazat pe situația geopolitică existentă în Europa în perioada 1867-1919, când exista Imperiul Austro-Ungar și Transilvania era cedată de austrieci maghiarilor astfel încât aceștia din urmă să dispună de controlul total al regiunii, nerecunoscând niciun drept majorității române.

Maghiarii nu au acceptat niciodată (și unii dintre ei își mențin această atitudine chiar și în momentul de față) să înțeleagă ori să admită că situația controlului absolutist asupra unor regiuni care aparțin altor neamuri (români, slovaci, sârbi, sloveni, croați) și pe care ei o denumesc „Ungaria Mare” nu putea fi întâlnită decât în contextul existenței Imperiul Habsburgic sau mai târziu, a Imperiului Austriac.

Acest imperiu stăpânea o serie de țări și popoare (Slavonia, Croația, Slovacia, Cehia, Transilvania, Lombardia, Bucovina, o parte din nordul Serbiei) iar Ungariei (de religie catolică) i s-a oferit de către Coroana Imperială Austriacă dreptul de a administra și mai târziu (după 1867) controlul deplin al unor teritorii locuite de popoarele ortodoxe și capacitatea deplină de asuprire a acestor popoare.

Acest context istoric (al existenței Imperiul Habsburgic/Austriac) a condus la nașterea și menținerea iluziei maghiare privind așa-zisa Ungarie Mare: un teritoriu care să fie controlat absolut de maghiari din toate punctele de vedere, dar care conține mari teritorii locuite de alte popoare și care de fapt aparțin altor țări decât Ungaria: o parte din România (respectiv, Transilvania, dar și Banatul), o parte din Slavonia, o bucată din Slovacia, o parte din nordul Croației, o parte din Serbia etc.

În memoria colectivă maghiară au rămas bine întipăriți cei 52 de ani (între 1867 și 1919) de control absolut pe care Regatul Ungariei l-a avut asupra tuturor acestor regiuni aparținând altor țări și locuite majoritar de alte popoare. Au fost și sunt atât de mândri de dominația imperială austro-ungară din acei ani încât nici până în momentul de față o parte din maghiari este incapabilă să înțeleagă că acel gen de dominație imperială a dispărut, că nu mai există Imperiul Habsburgic/Austriac și că, în consecință ei nu pot avea în mod rezonabil niciun fel de pretenții asupra teritoriilor altor țări, odinioară asuprite de Imperiul Habsburgic/Austriac.

În ceea ce-l privește pe Avram Iancu, acesta nu a luptat pentru ocuparea unor țări străine și asuprirea altor popoare de către români, ci pentru eliberarea românilor de sub regimul de ocupație străină și de sclavie/iobăgie.

Lucrarea de față nu se va opri însă asupra rolului istoric al lui Avram Iancu și al evenimentelor în care acesta a fost implicat, ci asupra importanței pe care armata lui Avram Iancu, așa-numita Armată a Moților a avut-o în cadrul formării și dezvoltării Forțelor Armate române în cadrul istoriei moderne, mai ales asupra Războiului de Independență2 care a avut loc doar 28 de ani mai târziu.

1. Situația forțelor armate române înainte de 1848

Perioada istorică anterioară Revoluției din 1848 a fost una de intense transformări, nu doar în țările române dar în general în Europa și chiar în întreaga lume: încă de la finele sec. XVIII porniseră mișcările revoluționare (burgheze) care au condus la producerea unor modificări importante pe harta lumii și clătinarea puterii imperiale, indiferent despre care din imperii ar fi fost vorba.

Marile schimbări au început cu răscoalele de la finele sec. XVII dintre care s-a remarcat mai ales Răscoala lui Hmelnițki 3 din 1657 și războiul de supremație purtat de Racockzi4 între anii 1703 și 1711. În 1784 avea să se producă Răscoala Țărănească a lui Horea, Cloșca și Crișan5. Ulterior, în 1789 avea să se producă importantul eveniment al izbucnirii Revoluției Franceze, care avea să genereze puternice și lungi reverberații care au influențat întreg secolul XIX.

Fig. 1 După modelul Uhlanilor austrieci, un lăncier din Soroca în prima jumătate a sec. XIX, potrivit unui desen de Gh. Asachi6. Se observă prezența flintei (sau muschetă ?), a pistoalelor cu cremene și a săbiei, pe lângă lancea cu flamură. Aspectul general al echipamentului amintește de acela al armatei lui Tudor Vladimirescu, în perioada 1820-1821.

Chiar și țările române au fost influențate de evenimentele din Europa occidentală astfel încât încă din primii ani ai sec. XIX s-au remarcat tendințele de schimbare chiar și în contextul regimurilor fanariote. Într-un astfel de context s-au dezvoltat și forțele armate, cu toate că regimurile fanariote în general s-au opus vehement realizării unor forțe armate autohtone7.

Fig. 2 Soldat (nefer) din Țara Românească la începutul sec. XIX, așa cum apare într-o pictură de la Mânăstirea Urșani8.

În ciuda acestor aspecte negative, chiar și regimurile fanariote aflate sub protecție otomană au simțit nevoie de securitate. Din păcate, în făurirea acestei securități tradiţia militară românească din perioada medievală nu a jucat decât un rol neînsemnat, căci în funcţie de deciziile și de circumstanţele regimului fanariot formarea sistemul militar local a avut la bază experiența și specificul seimenilor (mercenarilor) cea mai puternică influență fiind cea otomană. Modelul militar otoman alături de alte influențe balcanice au însemnat baza de formare a micilor forțe militare din cele două țări române. În Transilvania, forțele armate locale au fost de la bun început sub controlul maghiarilor și germanilor, prezența românească fiind în general foarte redusă.

De altfel, modelul armatei profesioniste de seimeni occidentali (în special valoni, francezi, italieni și germani) a fost pornit chiar de celebrul domnitor Mihai Viteazul. Țările române fanariote angajau masiv mercenari, mulți din ei fiind de proveniență balcanică. Din forțele armate fanariote făceau parte în special seimenii, mercenari care se ocupau mai ales de paza curții domnești. Arnăuţii au jucat de asemenea un rol important în acea epocă. Ceauşii, care erau niște funcționari de nivel mediu de la curtea otomană și aflați mai ales în sistemul judiciar al vremii, dar și cu funcții de curierat diplomatic sau militar. Bostangiii care se ocupau de paza grădinii palatului domnesc și altor clădiri oficiale. Neferii care erau soldați în armata turcă, dar termenul a fost rapid împrumutat și de o parte din militarii fanarioți ai țărilor române. Panţirii/pancernii care erau militarii dotați cu armură/zale, destul de rar întâlniți în sec. XVIII și XIX în țările române9. Plăieșii care erau grupări de militari ce acționau mai ales în zonele montane. Călărașii care erau militarii ce acționau preponderent călare. Pe lângă categoriile de militari sus-amintite mai erau și diversele corpuri de gardă care se diferențiau între ele prin armamentul și echipamentul specific. Astfel, erau ciohodarii care constituiau garda de corp cea mai apropiată (fizic) de domnitorul fanariot și totodată persoane care asigurau protocolul acestuia. Satâraşii/satârgiii, care erau un corp de gardă și de intervenție rapidă în caz de agresiune asupra domnitorului și care era înarmat preponderent cu securi. Paicii, care erau tot un corp de gardă, dar şi de protocol, pentru care motiv erau îmbrăcaţi în haine de lux și tocmai prin aceasta ieșeau cel mai mult în evidență. Fustaşii constituiau tot un corp de gardă, însă unul înarmat cu fuşti/lănci. În fine, mai erau în acele vremuri și copiii de casă, care forma un corp de gardă alcătuit din tineret, viitorii militari (proveniți de regulă din familiile boierești autohtone) care aveau să ocupe diverse funcții în sistemul militar fanariot.

2. Cadrul istoric care a permis formarea Armatei Moților și rolul jucat de Avram Iancu

Avram Iancu (1824-1872) a fost un revoluționar român pașoptist, de formație profesională jurist. A jucat un rol foarte important în evenimentele militare care au marcat Revoluția din 1848 în Transilvania. Conducătorul de facto al Armatei Moților și prin aceasta al Țării Moților în 1849. Astfel, el a condus armata românilor din Transilvania, într-o anumită perioadă formând o coaliție cu armata austriacă și cea rusă, în lupta dusă împotriva trupelor ungare conduse de Lajos Kossuth.

Un aspect important este acela că Avram Iancu a avut o ascendență cu totul deosebită: bunicul lui Avram Iancu a fost chiar fratele celebrului Horea. Avram Iancu a beneficiat de o pregătire școlară și profesională neobișnuit de înaintată pentru acea epocă și pentru originea sa modestă, dintr-o familie de iobagi.

Tocmai din această cauză, în anul 1846 candidatura lui Avram Iancu pentru aparatul administrativ transilvănean a fost respinsă de autoritățile din Cluj, căci potrivit cutumei doar nobilii aveau acces la astfel de funcții din administrația locală. În aceste condiții, Avram Iancu a lucrat o scurtă perioadă în calitate de cancelist (grefier) la Târgu Mureș, în cadrul Tablei Regești (Curtea de Apel a Transilvaniei).

Începând cu 1848 devine avocat. La data de la 22 martie 1848 un grup de 200 de revoluționari din Târgu Mureș s-au adresat împăratului austriac printr-un memoriu prezentat primarului din Târgu Mureș în data de 24 martie 1848.

A doua zi, tineretul maghiar din Târgu Mureș a realizat o manifestație anti- habsburgică împreună cu revoluționarii români. Cu toate acestea, încă din prima zi de activitate revoluționară comună au apărut mari disensiuni și dezacoruri de interese între români și maghiari.

Odată cu aprilie 1848, Avram Iancu alături de ceilalți revoluționari români au început întrunirile și demonstrațiile din Blaj. În aceste condiții, Avram Iancu și Simion Balint, au pornit campania de mobilizare a forțelor armate române prin satele Transilvaniei. În acest context relațiile cu maghiarii devin tot mai ostile. În data de 30 aprilie 1848 se desfășoară la Blaj o Adunare Națională la care a participat Avram Iancu alături de câteva mii de moți. Începând cu mai 1848 în munții Transilvaniei, Avram Iancu a început mobilizarea pentru formarea rapidă a unei forțe militare proprii, având în acest sens suportul logistic austriac și rusesc10.

Tot din mai 1848 populația transilvană a încetat să se mai supună regimului de iobăgie. La Marea Adunare Națională de la Blaj din din prima jumătate a lunii mai 1848, deja Avram Iancu reușise să mobilizeze cca 10 000 de moți în cadrul unui grup militar bine organizat după modelul austriac și oferind un neașteptat exemplu de disciplină pentru cei care se așteptau să vadă o grupare eterogenă de trupe neregulate. Începând cu data de 06 iunie 1848 autoritățile maghiare de la Pesta au pornit acțiunile destinate eliminării lui Avram Iancu.

În aceeași zi, Avram Iancu ajungea în Țara Moților iar din data de 09 iunie 1848 decidea înarmarea trupelor de moți. Sub presiunea evenimentelor, autoritățile maghiare au decis desființarea iobăgiei în Transilvania în data de 18 iunie 1848, dar moții sub comanda lui Avram Iancu au continuat campania de mobilizare solicitând în continuare ajutor logistic din partea austriecilor și rușilor.

Deja în toamna anului 1848 armata lui Avram Iancu avea un efectiv de cel puțin 6000 de moți complet înarmați și echipați de război. Românii nu au recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria și au continuat să înființeze gărzi naționale românești, care să fie corespunzător înarmate de armata austriacă și apoi de cea rusească. În data de 19 octombrie 1848 sub conducerea lui Avram Iancu se înființa Legiunea Auraria Gemina, peste care el era general (prefect). Odată cu data de 17 octombrie 1848 comandamentul militar austriac din Sibiu realizează oficial înarmarea corpului de armată românesc.

Primele centre de instrucție ale Legiunii Auraria Gemina se stabilesc în data de 19 octombrie 1848 la Câmpeni, la Bistra, Bucium și Măgina. Aceste centre de instrucție erau situate în diverse locuri potrivit arondismentelor teritoriale din care proveneau cea mai mare parte a persoanelor mobilizate.

Legiunea Auraria Gemina intră în luptă în data de 8 noiembrie 1848, când Avram Iancu în fruntea a cca 4000 de militari transilvăneni se alătură armatei austriece pe direcția Teiuș-Cluj. În decembrie 1848, aflat în munți și fără sprijin logistic austriac, Avram Iancu se confrunta cu o situație foarte dificilă, căci armata maghiară deja cucerise Transilvania.

După o serie de tatonări între români și maghiari, în data de 8 mai 1849 se desfășura prima bătălie de la Abrud, câștigată net de români. A doua bătălie de la Abrud a avut loc în 18 mai 1849, maghiarii fiind categoric învinși. A treia bătălie de la Abrud, din perioada 11-17 iunie 1849 s-a încheiat tot prin înfrângerea categorică a maghiarilor. În data de 14 iulie 1849 o delegație trimisă de Lajos Kossuth și condusă de revoluționarul muntean Nicolae Bălcescu a încercat să-l convingă pe Avram Iancu să facă pace cu maghiarii , dar Avram Iancu a respins această propunere.

Alte bătălii din vara anului 1849 se soldează tot cu înfrângerea maghiarilor, condiții în care Lajos Kossuth îl trimite pe revoluționarul Eftimie Murgu la Avram Iancu pentru a-l înștiința că decizia maghiarilor ar fi fost în definitiv aceea de recunoaștere a drepturilor populației române majoritare. Delegația lui Eftimie Murgu nu va ajunge însă la Avram Iancu.

Din august 1849, trupele ruse colaborează mai strâns cu transilvănenii, în ciuda ostilității afișate vizibil de austrieci. Austriecii au insistat după data de 7 septembrie 1849 ca armata moților să fie desființată și românii dezarmați. Însă această dezarmare a românilor de către austrieci nu a mai avut loc, ceea ce a condus la creșterea ostilității asutriecilor față de Avram Iancu.

În mod vizibil, austriecii au început să se manifeste ostil față de români și interesele românești. În schimb, rușii l-au susținut pe Avram Iancu și acesta a solicitat chiar ajutorul țarului în sensul unei intervenții pe lângă împăratul austriac în susținerea drepturilor cerute de români. Țarul a avut însă o poziție ambiguă și nu s-a implicat până la urmă în nicio privință. În aceste condiții, în data de 15 decembrie 1849 se producea arestarea lui Avram Iancu de către austrieci, el fiind eliberat după scurt timp sub presiunea populației. În martie 1850 Avram Iancu a fost într-un turneu diplomatic în Ungaria ocupată de austrieci și în Austria, dar în final el nu a obținut decât niște decorații și diverse propuneri de câștiguri materiale.

El a refuzat toate aceste decorații oferite de austrieci și la data de 21 februarie 1851 a fost nevoit să abandoneze demersurile diplomatice în situația unei atitudini tot mai ostile din partea austriecilor. Încercările ulterioare de a-l atrage pe Iancu, inclusiv de a-l mitui în diverse feluri au eșuat și în aceste condiții în data de 17 august 1852 el este arestat de armata imperială. Avea să fie repede eliberat.

Cu toate acestea, starea sănătății sale a început să se deterioreze odată cu anul 1853, cauzele îmbolnăvirii sale precum și patologia de care a suferit reprezentând și la ora actuală un subiect de controversă. În data de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a murit, fiind ulterior înmormântat sub Gorunul lui Horea, la Țebea.

3. Înzestrarea Armatei Moților

Fiind de multă vreme sub dominația aproape deplină a Imperiului Habsburgic (Monarhia Danubiană sau Habsburgică, cu începere din sec. XVIII), respectiv a Imperiului Austriac (denumire căpătată cu începere din 1804), Transilvania populată majoritar de români a avut ocazia să cunoască armamentele/muniția și echipamentele militare asutriece, chiar dacă sub ocupația austriacă românilor în general nu le era permis să constituie grupări armate. De regulă, funcțiile de natură polițienească erau încredințate de austrieci fie unor persoane care făceau parte chiar din administrația austriacă, fie unor germani sau maghiari.

Fig. 3 Flinta austriacă Model 1842 Kadettengewehre11. A fost și în înzestrarea Armatei Moților.

Revenirea la ordinea geopolitică existentă înainte de Revoluția Franceză (1789-1799) realizată în urma lucrărilor Congresului de la Viena12 a făcut ca Austria să capete o importanță politico-militară deosebită în acea epocă. Mai mult, austriecii aveau și o îndelungă tradiție în materie de industrie militară, fabricând printre cele mai performante armamente și muniții din acea perioadă. Cu toate acestea, pacea ulterioară războaielor napoleoniene nu a contribuit la dezvoltarea tehnicii militare, tocmai de aceea în preajma evenimentelor din 1848 în înzestrare erau în cea mai mare parte armamentele care fuseseră întrebuințate în perioada războaielor napoleoniene13.

Fig. 4 Modelul din 1842 al flintei Augustin Kammerbuchse14, armă de foc întrebuințată în războiul din Transilvania din perioada 1848-1849.

Aceasta nu scădea însă rolul Austriei de cea mai puternică forță armată din Europa centrală. Abia în 1848 această poziție a început să se clatine, revoluțiile din Europa forțând familia imperială să părăsească Viena și punând deseori în mare dificultate armata imperială. În ciuda acestor situații, armata austriacă a deținut în continuare avantajul tehnologic și al pregătirii militare superioare, reușind să înăbușească revoluția în zona centrală a imperiului, la Viena și la Praga, dar și în zonele de la periferia imperiului, în luptele împotriva italienilor și ungurilor. Într- adevăr, revoluția maghiară a fost destul de repede înăbușită, chiar dacă aceasta s-a făcut cu ajutorul Rusiei și al românilor aflați sub comanda lui Avram Iancu.

Împăratul Franz Joseph a revenit pe tron în decembrie 1848, iar poziția sa în Europa a fost bine consolidată. Cu toate acestea, revoluțiile din 1848 deși au fost înfrânte au produs modificări pe scena internațională, iar armata austriacă nu a mai putut face față coaliției militare italo-franceze din 1859. Războaiele dintre anii 1864- 1866 au pus din nou la grea încercare armata prusacă, în final această putere europeană fiind tot mai marginalizată pe scena internațională și dispărând cu totul odată cu finele Primului Război Mondial.

Revenind la momentul istoric 1848, moții lui Avram Iancu au preluat nu doar mari cantități de armamente/muniții de la austrieci, dar și componente de uniforme precum și elemente de gândire militară, modele de instrucție etc.

Așa cum am mai menționat, armamentele/muniția și echipamentele, incluzând uniformele austriece din perioada de final a războaielor napoleoniene (1815) nu au mai înregistrat modificări notabile până în 1848, dar ulterior s-a trecut la adevărate campanii de modernizare, mai ales după experiențele trăite în timpul revoluțiilor, când deseori armata austriacă a fost la un pas de înfrângere. După pierderea războiului din austro-prusac din 186615, austriecii au fost forțați să accepte ca Ungaria să preia controlul asupra unei mari părți a Imperiului, din 1867 apărând așa-numita Monarhie Duală sau impropriu-zis, Imperiul Austro-Ungar.

Fig. 5 Pistolul cu cremene austriac de tip Kavalleriepistole M1798, lungime 263 mm, calibrul 17,9 mm. A fost și în înzestrarea lăncierilor lui Avram Iancu.

Un aspect deosebit a fost legat de serviciul de recrutare austriac, acesta fiind caracterizat prin menținerea aproape permanentă (timp de câteva zeci de ani…) a recruților în armată, oferindu-se suficiente concedii și învoiri astfel încât acest mod de lucru să nu fie considerat inacceptabil. Armata austriacă păstra doar un efectiv relativ redus de militari în serviciul activ pentru parăzi și diverse îndatoriri de rutină, dar dispunea totodată de un imens efectiv format din militari instruiți și experimentați care erau lăsați la domicilii pentru diverse perioade de timp și chemați la arme atunci când situația o impunea. Acest model a fost adoptat și de Avram Iancu.

Fig. 6 S-au întrebuințat de asemenea în 1848-1849 și pistolul cu cremene de tip M 180716 de lungime 470 mm. Ofițerii erau echipați de regulă cu câte două astfel de pistoale.

Recruții austrieci au fost instruiți și antrenați în special pentru cavalerie și artilerie, iar Avram Iancu a reținut acet model de organizare a instrucției, punând la punct o puternică forță de cavalerie, renumiții lăncieri moți care au produs atâtea pierderi grele în rândul maghiarilor. Armata austriacă era organizată în districte militare, iar rezerviștii erau încadrați în aceste arondismente putând fi astfel mobilizați rapid, model pe care l-a aplicat și Avram Iancu în Țara Moților și apoi și în alte regiuni din Transilvania. O altă caracteristică interesantă a austriecilor era aceea că își tratatau cu mult respect veteranii, aceștia primind diverse ajutoare materiale și o pensie. De asemenea, pentru tinerii recruți existau școli de pregătire foarte bine organizate, iar Avram Iancu a preluat ambele aspecte observate la austrieci.

Austriecii dețineau armele de foc cele mai performante în acea epocă, iar mai târziu au fost primii militari echipați cu tunuri prevăzute cu închizător de tip pană (încărcare prin regiunea din spate a țevii, culată) și țeavă ghintuită. Armele de foc austriece cu închizătoare de tip pană au fost inventate de Wilhelm Lenk von Wolfsberg17 și aplicau sistemul denumit Lenk. Mai târziu, în deceniile ulterioare anului Revoluției de la 1848, austriecii au standardizat sistemul Lenk.

Fig. 7 Sabia austriacă 1824M destinată cavaleriei. Lăncierii lui Avram Iancu dispuneau și de o astfel de armă albă18.

Abia din 1867, uniformele austriece albe (infanterie și o parte din cavalerie) au fost înlocuite cu uniformele albastre specifice Imperiului Austro-Ungar. Grănicerii austrieci purtau uniforme de culoare maro și pantalonilor albastru deschis, iar ofițerii de infanterie aveau tunică albă. Comandanții austrieci de regimente aveau libertatea de a-și îmbrăca trupele după capriciul lor, respectând doar unele elemente standard.

Din această cauză este greu de intuit în momentul de față un model cert al echipamentului purtat de combatanții din cadrul Armatei Moților. Este clar faptul că ei au preluat în mod masiv echipament și armamente/muniții de proveniență austriacă, dar nu putem ști cu exactitate prin ce anume s-au distins clar moții față de austriecii de la care luaseră echipamentele militare. Ceea ce știm este faptul că Avram Iancu a dorit să pună repede la punct două tipuri de combatanți:

-un corp de infanterie format din trăgători de elită, de genul Jägerilor austrieci;

-un corp de cavalerie format din lăncieri, care constituiau o forță rapidă de izbire (trupe de șoc, cum aveau să fie denumite mai târziu în istoria militară).

Jägerii erau considerați elite infanteriei austriece, cel mai bine înarmați și echipați, purtând uniforme tradiționale de culoare gri, cu gulere verzi și pălăria având răsucit una din laturile borului, prinsă cu un ornament metalic în forma unui corn de vânătoare. Purtau o geantă de culoare verde, iar curelele erau realizate din piele neagră. Este de presupus că o parte din infanteriștii Armatei Moților aveau cel puțin parțial elemente ale unei astfel de uniforme.

Atât uniformele austriece de husari, cât și de lăncieri au fost în 1848, aproape neschimbate din 1815. Regimentele austriece de husari purtau uniforme de albastru deschis, albastru închis și verde închis, acesta din urmă cu pantaloni roșii. Lăncierii purtau o uniformă verde închis. Uniformele austriece de infanterie care datau de la începutul secolului al XVIII-lea erau albe, cele pentru artilerie erau maro, iar pentru jägeri erau gri.

Fig. 8 Armata austriacă și cea maghiară dispuneau de tunuri 1828 M19, dar și de mortiere și baterii de rachete. Deși Armata Moților nu a fost ca atare înarmată de austrieci cu mijloace de artilerie, totuși în repetate rânduri a capturat multe astfel de mijloace de luptă de la maghiari.

Militarii austrieci aveau pistoale și puști cu cremene (flinte), precum și săbii, toate acestea fiind modele realizate încă de la începutul sec. XIX, cam din perioada războaielor napoleoniene. Echipamentul greu de cavalerie a ridicat destule probleme în mediul muntos al unei anumite părți din Transilvania, maghiarii mai ales fiind cei care au întâmpinat serioase dificultăți, mai ales că austriecii și valahii/moții dispuneau de o cavalerie rapidă. Cavaleria grea austriacă a avut un rol crucial în cea mai mare parte a bătăliilor.

Revenind acum la Armata Moților, nu putem decât să remarcăm din capul locului sărăcia izvoarelor imagistice privind aspectul acestor combatanți. Știm faptul că Avram Iancu a realizat un puternic corp de lăncieri, deci cavalerie destinată șarjelor asupra inamicului, mai ales atunci când acesta dispune de efective mari de infanterie sau de baterii de artilerie insuficient protejate. De asemenea, Avram Iancu a realizat grupări de infanterie specializate pentru lupta în munți, cum ar fi vânătorii de munte de mai târziu. Pornind de la aceste observații, ar fi de așteptat ca armata lui Avram Iancu să fi preluat de la austrieci următoarele modele de echipamente militare:

-pentru infanterie, modelul de echipament al Jägerilor20 austrieci ;

-pentru cavalerie, modelul de echipament al husarilor21 și uhlanilor22 (lăncierilor) austrieci.

Fig. 9 Portretul lui Avram Iancu realizat de contemporanul său, Mihail Popp23, pictura fiind intitulată „Avram Iancu în uniformă de husar”. Pictura din ulei pe pânză cu dimensiunile de 80 x 63 cm este la ora actuală deținută de Muzeul Național de Istorie a României din București. Pictorul a semnat-o și datat-o 1885, deci mult după evenimentele din 1848 și după moartea lui Avram Iancu.

În general, Avram Iancu a fost desenat sau pictat de contemporanii săi în veșminte tradiționale, cu o singură excepție: în 1885 pictorul Mihail Popp (care a fost contemporan lui Avram Iancu) l-a ilustrat pe Avram Iancu într-o uniformă de husar. Firește, pictura a fost realizată mult după moartea lui Iancu și după evenimentele istorice din 1848, cu toate acestea este de presupus că Mișu Popp (care a avut și ocazia concretă de a-l vedea pe Avram Iancu) a avut un anumit motiv pentru care l-a prezentat în pictură pe Avram Iancu în uniformă de husar ținând cont de faptul că trupele cele mai temute ale moților erau acelea de lăncieri/călăreți.

Cel mai probabil, lăncierii lui Avram Iancu erau echipați similar husarilor sau/ și uhlanilor austrieci, iar o parte din infanteriști (mai ales aceia aleși pentru acțiuni în zonele montane) erau echipați asemănător cu Jägerii austrieci.

CONCLUZII

Deși evenimentele din Transilvania în perioada 1848-1849 au avut în raport cu restul teritoriului României, un caracter oarecum izolat și nu au fost urmate de consecințe militare imediat, totuși formarea unei armate transilvănești echipate și instruite sub supravegherea austriecilor și rușilor nu putea să nu producă efecte asupra cursului istoriei militare a României. Am putea aprecia la ora actuală că influența Armatei Moților asupra evoluției ulterioare a Forțelor Armate s-a circumscris următoarelor aspecte indubitabile:

  • A oferit la nivel administrativ un model modern (pentru acea epocă) de organizare

Până în acel moment românii nu mai dispuneau de mai mult de 200 de ani de un model propriu de organizare a sistemului militar. În sec. XVII și XVIII au fost aplicate mai ales modelele impuse de seimeni, adică de către mercenarii străini care dispuneau de propriile lor forme de organizare și maniere de acțiune. Era foarte greu pentru domnitorii români să impună acestor seimeni (de regulă, mercenari germani, valoni, francezi etc.) trecerea la modele noi de organizare și de acțiune. Mai mult, în Transilvania odată cu ocupația habsburgică24 instaurată în deplină putere mai ales după anul 1711, românii nu dispuneau de dreptul de a forma forțe armate sau de a face parte din astfel de forțe. Anterior, românii avuseseră în mică măsură dreptul de a forma unele miliții locale ori așa-numite „steaguri” (grupări armate destinate în special pazei feudelor și protecției personale a unor boieri) așa cum se formase deja experiența istorică din perioada Voievodatului Transilvaniei25 și în mai mare măsură cea din perioada Principatului Autonom al Transilvaniei26, când în acest principat existau forțe armate proprii, iar românii nu se aflau sub completa dominație maghiară.

Practic, scurta experiență militară a românilor din Transilvania în istoria modernă s-a desfășurat între 1848-1849, după care Transilvania redevenea un teritoriu aflat sub cruntă dominație străină27. Formarea Armatei Moților în 1848 și influența austriacă, parțial și rusă asupra acesteea în perioada 1848-1849 a făcut ca românii să aibă ocazia să cunoască îndeaproape un model modern de organizare a sistemului militar, model pus la dispoziție deopotrivă de armata austriacă și de cea țaristă. Aceste cunoștințe aveau să influențeze mai târziu (în special în perioada 1859-1866) formarea primelor forțe armate locale din țările române, chiar dacă Transilvania rămânea sub deplinul control maghiar până în 1918.

  • A introdus echipamente noi, care nu mai fuseseră întrebuințate în Țările Române până atunci

Echipamentul și armamentele/munițiile aflate mai mult sau mai puțin la dispoziția românilor în perioada anterioară momentului istoric 1848 erau acelea care se aflau în înzestrarea micilor grupări armate destinate protecției curților domnești sau cele care asigurau funcțiile specifice poliției și jandarmeriei de mai târziu. Primele echipamente militare propriu-zise au fost cele aduse de seimeni (mercenari) acestea fiind eterogene, depinzând de maniera în care fiecare din grupurile de seimeni își realizaseră înzestrarea în țările lor de origine. Formarea Armatei Moților a însemnat trecerea în mod omogen la un anumit echipament de luptă, în special acela pus la dispoziție de către forțele armate austriece, care de altfel au asigurat într-o primă etapă și instruirea militarilor români. Aceasta a însemnat că după o lungă perioadă de timp cât dotarea militarilor români (în măsura în care existau astfel de militari…) fusese aproape aleatori, în sfârșit se trecea la un model uniform și modern de înzestrare prin intermediul austriecilor, atâta vreme cât aceștia au considerat că moții lui Avram Iancu vor lupta de partea Austriei.

  • A facilitat trecerea de la forțele armate formate din seimeni (mercenari) la forțe armate exclusiv autohtone

În general, între sec. XVII și XVIII, domniile fanariote nu au permis realizarea unor forțe armate autohtone. Grupările armate care deserveau curtea domnească nu erau formate din români, ci din turci, albanezi (arnăuți28) sau alte neamuri. Mai ales la începutul sec. XIX în cadrul forțelor armate au început să fie introduși etnici români, mai ales că în unele momente istorice (cum ar fi 1821) arnăuții au realizat campanii de jafuri în țările române, pe fondul alungării domnitorilor fanarioți de la putere. După 1821 s-a căutat evitarea militarilor străini și formarea de grupări militare autohtone, mai ales că erau și mult mai puțin costisitoare. Evenimentele din 1848-1849 au oferit în Transilvania un model interesant de realizare a unor forțe armate valahe. Astfel, formarea Jandarmeriei de către Barbu Știrbei (1849-1853) avea să fie covârșitor influențată de către modelul transilvan al Armatei Moților, iar în 1865 această Jandarmerie avea să fie reorganizată de către Al. I. Cuza. După 1848, s-a renunțat la angajarea militarilor străini, punându-se accentul pe recrutarea militarilor din rândul populației autohtone. Modelul Armatei Moților a fost unul de pornire.

  • A permis familiarizarea militarilor autohtoni cu modele și practici străine (austriece, germane, franceze, ruse, poloneze etc.) de organizare/instrucție/acțiune specifice, permițând inclusiv adoptarea în Țările Române a terminologiei specifice din diverse limbi străine

Dacă în perioada regimurilor fanariote militarii din țările române proveneau mai ales din cadrul unor grupări neregulate (cum au fost arnăuții) și care aveau surse de înzestrare și de instrucție dintre cele mai diverse, după 1821 și în special după 1849 s-a trecut la adoptarea unor modele clare de organizare/instrucție/acțiune, instituindu- se regulamente de instruire și anumite maniere stabile privind organizarea trupelor și a activităților conexe privind înzestrarea, gestiunea etc. Modelul Armatei Moților a fost foarte important din această perspectivă. Armata Moților a fost prima grupare armată din istoria modernă a României care a fost organizată și a acționat în cadrul unui sistem militar foarte bine pus la punct, cel austriac. Armata lui Tudor Vladimirescu a fost rodul unor comasări de trupe neregulate de diverse proveniențe (valahă, sârbă, greacă, bulgară etc.) și fără a avea un sistem ierarhic stabil sau o disciplină bine stabilită, fapt care de altfel a și condus în final la asasinarea lui Tudor Vladimirescu și destrămarea armatei respective. Modelul Armatei Moților a fost demn de luat în calcul ulterior în ceea ce privește formarea primelor forțe armate române în Moldova și Țara Românească.

  • A permis militarilor români să observe îndeaproape gândirea militară și maniera de acțiune în luptă a trupelor austriece, maghiare și rusești

Gândirea militară românească este, istoricește vorbind, de factură modernă, căci până în 1848 nu mai exista de câteva sute de ani un sistem militar românesc, care să fie conceput și realizat exclusiv de români. Într-o perioadă istorică mai îndepărtată un domnitor precum Ștefan cel Mare (domnitor al Moldovei între 1457-1504) a putut să formeze un sistem militar bine pus la punct sub toate privințele (organizare, administrare, înzestrare, disciplină, recrutare și mobilizare etc.) însă acest model nu s- a păstrat dincolo de limitele propriei sale domnii. Până în 1848-1849 românii nu au putut observa vreun alt model de sistem militar decât cel otoman, pentru scurte perioade de timp fiind uneori instaurate administrații militare țariste sau austriece. Odată cu formarea Armatei Moților, un model de sistem militar (cel austriac) a fost în mod clar aplicat unei grupări militare românești, aceasta cunoscând îndeaproape maniera de lucru a forțelor armate austriece și sistemul lor de gândire militară. O astfel de experiență s-a dovedit importantă pentru deceniile următoare.

  • A oferit militarilor români posibilitatea de a cunoaște în mod direct și a întrebuința în luptă cea mai modernă tehnică militară din acea epocă

De regulă, tehnica militară care ajungea în teritoriul țărilor române până în perioada Revoluției din 1848 era o tehnică deja învechită în regiunile occidentale ale Europei. Odată cu parțiala și provizoria integrare a Armatei Moților în cadrul armatei austriece, românii au avut în sfârșit ocazia să obțină accesul și să întrebuințeze în luptă armamente/muniții dintre cele mai noi în acea epocă. Chiar și atunci când nu au avut în mod direct acces la astfel de armamente/muniții, cel puțin au avut ocazia să le observe în înzestrarea camarazilor austrieci, deci au ajuns să cunoască această tehnică de luptă și manierele de întrebuințare a ei. Mai ales că o bună parte a acestei tehnici de luptă a rămas în Transilvania după desfășurarea bătăliilor, ajungând atât în posesia militarilor moți cât și uneori, a populației autohtone.

  • A dat românilor posibilitatea să vadă în detaliu felul în care este organizată mașina de război, punându-se accentul mai ales pe industria de război (ateliere de armurerie și pirotehnice, manufacturi de specialitate, serviciile de intendență și logistică etc.)

Primele ateliere specifice industriei de apărare au fost realizate în mod sistematic în perioada lui Cuza, dar încercări au fost realizate și cu mult timp înainte de domnia lui Cuza, atât în Moldova cât și în Țara Românească. Transilvania în schimb, deținea propriile ei tradiții puternice în materie de armurerie, cu toate că astfel de tradiții erau până în sec. XIX exclusiv la îndemâna germanilor și ungurilor din Transilvania. După 1848 tot mai mulți români au fost inițiați în meseriile specifice industriei militare și astfel s-au putut pune încetul cu încetul bazele proriei industrii de apărare a țărilor române, chiar și înainte de venirea lui Cuza în 1859. Mai mult, de la austrieci militarii moți au putut prelua bune modele de organizare în materie de logistică și alte activități conexe sistemului militar.

  • A permis românilor să își estimeze propriile capabilități și capacități de mobilizare

Evenimentele din 1821 au permis românilor să constate faptul că în anumite condiții pot forma o forță armată redutabilă chiar și în confruntarea cu armatele marilor puteri ale epocii. Cu atât mai mult, evenimentele din 1848 au demonstrat în mod clar faptul că printr-o mobilizare și o instrucție adecvată din cadrul populației române se pot forma relativ repede forțe armate îndeajuns de disciplinate și de pregătite astfel încât să ridice mari probleme forțelor armate aparținând marilor imperii ale vremii. Evenimentele din Transilvania anilor 1848-1849 au permis astfel românilor să facă primele estimări apropiate de realitate în ceea ce privește capabilitatea lor militară și mai ales capacitatea de mobilizare.

  • A oferit românilor ocazia de a căpăta experiență de luptă

Exceptând evenimentele din 1821, în care au fost direct implicate doar grupări de luptători români din Banat și Oltenia, practic de câteva sute de ani românii nu mai avuseseră ocazia să participe masiv în răboaie purtate pe teritoriul țărilor române. În perioada domniei lui Dimitrie Cantemir (domnitor al Moldovei în 1688 și 1710-1711) a avut loc Bătălia de la Stănilești (iulie 1711) dar aceasta a fost purtată practic de armata țaristă contra otomanilor, moldovenii fiind participanți într-o măsură mult mai redusă. În aceeași perioadă, Constantin Brâncoveanu (domnitor al Țării Românești între anii 1688-1714) a evitat implicarea sa directă în conflicte militare, cu toate că a dus fără îndoială o politică diplomatică de apropiere față de Occident și de trecere la luptă împotriva otomanilor într-un moment istoric prielnic. Prin urmare, exceptând scurta și amara experiență militară a Bătăliei de la Stănilești (1711) precum și evenimentele din 1821 (pregătitoare ale războiului româno-greco-turc care de fapt nici nu a mai avut loc) nu mai cunoscuseră de multă vreme fenomenul războiului. Între timp mai avuseseră loc diverse confruntări armate parțial în teritoriul țărilor române, dar acestea i-au avut drept actori pe otomani, ruși și eventual pe austrieci. Iată că în 1848-1849 chiar românii formau un corp de armată care a fost direct implicat în luptele din Transilvania și a jucat chiar un rol important în acele evenimente. Aceasta a însemnat căpătarea unei importante experiențe de luptă care s-a transmis ulterior generațiilor care au participat la Războiul de Independență (1877-1878).

Note

1 Principiul autodeterminării națiunilor (dreptul de a-și determina singure cursul politic, economic,cultural și social) fără niciun fel de intervenții și influențe directe sau indirecte din afara granițelor. Conceptul a fost oficial prezentat încă de la jumătatea sec. XIX. În timpul Primului Război Mondial acest principiu a marcat prăbușirea marilor imperii europene.

2 Cornel I. Scafeș, Horia Vl. Șerbănescu, Corneliu M. Andone, Ioan I. Scafeș, Armata română în Războiul de Independență 1877-1878, Editura Sigma, București, 2002.

3 Răscoala lui Hmelnițki a fost o rebeliune în cadrul comunității cazacilor din Ucraina între anii 1648-1657 aflați sub conducerea hatmanului Bogdan Hmelnițki și transformată în luptă de eliberare de sub dominația poloneză. cazacii zaporojeni, Urmarea răscoalei a fost îndepărtarea controlului polonez și khazar (evreiesc) dar și a supremației bisericii catolice în Ucraina. Cu această ocazie Țaratul Rusiei și-a extins influența spre vest. Războaiele ulterioare ale Poloniei cu Suedia și Rusia au conddus la o scădere accentuată a puterii catolice poloneze asupra zonei estice și nord-estice europene. Ulterior, întărirea Rusiei și formarea Imperiului Țarist aveau să adâncească acest conflict între zona catolică și cea ortodoxă, iar războaiele ruso-turce din sec. XVIII-XIX aveau să sporească tendințele balcanice de autodeterminare.

4 Răscoala lui Rákóczi (între anii 1703 și 1711) a fost condus de Francisc Rákóczi al II-lea și a reprezentat un conflict destinat stabilirii supremației regionale între Regatul Ungar și Imperiul Habsburgic. Regatului Ungar a fost scos de habsburgi/austrieci de sub dominația otomană în anul 1699, dar aceasta a însemnat trecerea sa în totalitate sub dominația habsburgică. De pildă, controlul maghiar asupra Transilvaniei a fost înlocuit de puterea Imperiului Habsburgic. O primă încercare de desprindere față de habsburgi a fost realizată în 1701 de către Mihai Apafi al II-lea, dar aceasta a eșuat. Încă din 1697 existase o rîscoală a țăranilor împotriva Habsburgilor, dar aceasta a fost înăbușită rapid. Controlul habsburgic nu a convenit nobilimii maghiare care, de la cel mai înalt nivel a început să negocieze în secret cu dușmanii Imperiului Habsburgic în vederea realizării unei coaliții militare. Primele astfel de negocieri s-au făcut cu Franța. De altfel, francezii au intervenit în favoarea lui Rákóczi, ajutându-l pe acesta să evadeze din temnița austriacă. Cu ajutorul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței, în anul 1678 s-a inițiat o rebeliune anti-habsburgică de către nobilul Imre Thököly, în nordul Ungariei. După 1681, chiar și otomanii sub conducerea sultanului Mehmed IV au oferit ajutor acestor rebeli. Otomanii au pierdut Bătălia de la Viena (1683) iar în 1685 și Thököly a fost învins. Francisc al II-lea Rákóczi a pornit încă din 1703 o nouă rebeliune împreună cu polonezii și având ajutor francez. Bătălia de la Blenheim (august 1704) a fost câștigată de habsburgi în detrimentul francezilor, ceea ce l-a dezavantajat pe Rákóczi. Sprijinul francez s-a diminuat iar după anul 1706, armata rebelă a fost nevoită să se retragă. Cu toate acestea, în toamna lui 1705, Dieta maghiară l-a ales pe Rákóczi Prinț al Ungariei. Nici regele francez Ludovic al XIV-lea, nici țarul Rusiei nu au acceptat să încheie tratate cu prințul Rákóczi. Bătălia de la Trenčín (Slovacia, 03.08.1708) a însemnat înfrângerea maghiarilor. În 1710, Rákóczi s-a coalizat cu suedezii, polonezii și francezii și în mai mică măsură alte neamuri (danezi, sârbi, bulgari, otomani, lituanieni, tătari) în cadrul Bătăliei de la Romhány, dar armata austriacă a învins. Memoria acestui război a avut mai târziu un cuvânt greu de spus când în 1867 ungurilor avea să li se cedeze de către austrieci controlul asupra Transilvaniei și altor teritorii ale Imperiului bicefal (Austro-Ungar).

5 Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784) a o primă mișcare importantă de eliberare a populației române majoritare în Transilvania, în special a sclavilor/iobagilor din Transilvania împotriva feudalilor maghiar și germani sau austrieci. La această mare răscoală au participat deopotrivă iobagi români alături de maghiari și sași din Munții Apuseni și Maramureș, cărora li s-a alăturat mica burghezie locală. Răscoala a pus în discuție și statutul generic de tolerați a românilor majoritari din Transilvania imperială. Evenimentele au fost scurte, izbucnind în noiembrie 1784, în apropiere de Hunedoara și încheindu-se în decembrie același an 1784 odată cu capturarea liderilor răscoalei de către armata austriacă. În data de 27 februarie 1785, cei trei conducători ai răscoalei au fost executați.

6 Gheorghe Asachi (1788-1869) a fost un poet, pictor, arhitect, prozator, jurnalist, profesor și dramaturg român de origine armeană, considerat ca precursor al generației pașoptiste, cu toate că Asachi ca atare a fost un adversar declarat al mișcării revoluționare din 1848, Gheorghe Asachi este astăzi considerat unul din întemeietorii nuvelei istorice în cadrul literaturii române, fiind și conducător al mai multor publicații literare. Important îndrumător cultural în domenii precum: teatru, jurnalism, școală, arhitectură, istorie etc. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene, dar și membru al Francmasoneriei. Tot el este cel care a publicat și prima gazetă românească din Moldova, sub titlul „Albina Românească” (începând cu 1829). Totodată, Asachi organizează începând cu 1816 primele reprezentații teatrale în limba română. Ca francmason a fost inițiat la Milano și.deja la nivelul anului 1830 avea poziția de Venerabil al unei loji din Iași, participând în 1866 la lucrările Lojii Steaua României. Totodată, Asachi a fost unul din pionierii picturii românești și inițiator al învățământului artistic în Moldova. A fost susținut de domnitorul fanariot Scarlat Callimachi, dar și al domnitorului fanariot Mihail Sturdza. Adversar al pașoptiștilor și al ideilor revoluționare.

7 Constantin Olteanu, Evoluția structurilor ostășești la români, Editura Militară, București, 1986.

8 Biserica din Urșani reprezintă un monument istoric aflat în satul satul Urșani, nu departe de localitatea Horezu. Biserica a fost construită de vătaful de plai Ioan Urșanu. Pictura în frescă a fost realizată între anii 1802-1803 de Dinu din Craiova, Preda din Cioroi, Milcu și Gheorghe.

9 Cristian M. Vlădescu, Uniformele armatei române de la începuturile secolului al XIX-lea până la victoria din mai 1945, Editura Meridiane, București, 1977.

10 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Editura Științifică, București, 1965.

11 Din colecția de arme istorice prezentată de https://collegehillarsenal.com/Austrian-Model- 1842-Kadettengewehre-Very-Rare-with-Original-Augustin-Consol-Lock.

12 Congresul de la Viena s-a desfășurat în perioada 1814-1815 și a însoțit evenimentul prăbușirii regimului napoleonian din Franța. Conducerea lucrărilor congresului a fost realizată de către demnitarul austriac Klemens von Metternich (1773-1859, principe austriac, ministru de externe al Imperiului Austriac între anii 1809-1821 și cancelar al Austriei între 1821 și 1848) iar aceste lucrări au durat între septembrie 1814 și iunie 1815.

13 Chris McNabb, Napoleon’s Military Machine. Operations Manual, Editura Haynes Publishing, Sparkford, 2019.

14 Din colecția de arme de epocă prezentată de https://www.finarte.it/auction/military-arms- and-memorabilia-sarzana-2023-03-30/an-1842-model-augustin-kammerbuchse-94319?lang=en.

15 Războiul Austro-Prusac denumit și Războiul de 7 Săptămâni sau Războiul Fraților a avut loc în 1866 între Imperiul Austriac și Regatul Prusiei, cu participarea sau influența altor state europene. Alături de Prusia a participat în special Regatul Italiei, acesta din urmă având și importante câștiguri teritoriale în urma războiului.

16 Din colecția de arme de epocă prezentată de https://www.bukowskis.com/en/lots/1127870- a-flintlock-pistol-model-m-1807.

17 Nikolaus Wilhelm Freiherr Lenk von Wolfsberg (1809-1894) a fost un militar austriac, inventator de armamente întrebuințate mai ales de Artilerie. În perioada evenimentelor din Transilvania acesta era deja matur, având vârsta de 40 de ani. Și-a început cariera militară în cadrul Regimentului 4 Artilerie în 1823 și a avut merite în materie de stabilire a rețetelor pirotehnice pentru muniția de tun, invențiile sale fiind patentate în 1864. În afară de aceasta în timpul vieții sale Wolfsberg a mai inventat un focos de percuție, o grenadă cu fragmentație și efect fugas, un nou tip îmbunătățit de tuburi-cartuș și închizătoarele de tip pană pentru gurile de foc ale artileriei.

18 Din colecția de arme de epocă prezentată de https://armadiaantik.eu/termekismertetok/m- 1824-36-es-m-1836-szablya/.

19 Din colecția originală a muzeului militar din Budapesta prezentată la pagina web oficială https://thewargamesroom.wordpress.com/2017/06/16/hungarian-military-museum/

20 Jäger (în germană, vânător) era un militar din cadrul infanteriei ușoare. În mod particular au existat Gebirgsjäger (vânători de munte), termen potrivit pentru luptătorii moți din munții Transilvaniei. Imperiul Austriac a organizat Jägerii în batalioane care aveau capacitatea de manevră rapidă și erau destinate și acțiunilor în teren muntos. Jägerii erau în prima jumătate a sec. XIX renumiți pentru abilitatea lor de a întrebuința terenul în luptă.

21 Husarii (în maghiară huszár, în poloneză Husaria) au reprezentat în Europa începând din secolul al XV-lea mai multe tipuri de cavalerie ușoară destinată atacurilor și manevrei rapide.

22 Uhlanii (în poloneză și germană ulan; în franceză uhlan) au fost trupe de cavalerie ușoară, lăncieri. Se presupune că în Evul Mediu (cca sec. XIV) primii uhlani apăruți în Europa au fost cei aparținând cavaleriei tătare (Hoarda de Aur) ulterior modelul fiind preluat de polonezi, de lituanieni, germani, francezi etc.

23 Mihail (Mișu) Popp (1827-1892) a fost un pictor român, reprezentant al academismului românesc și având importante opere în domeniul portretisticii și al picturii bisericești. Este considerat cel mai talentat și prolific pictor transilvănean român din secolul al XIX-lea. Prin portretistică, Mișu Popp a lăsat mărturii prețioase pentru cunoașterea epocii în care a trăit și a aspectului real al unor personalități istorice. A realizat o vastă operă de acest gen, având ca temă principală personalități politice, istorice și culturale. A realizat picturi murale în cadrul mai multor biserici din București, dintre care: Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, Curtea Veche, Răzvan Vodă, Sfânta Ecaterina etc.

24 Este vorba de formarea așa-numitului Principat al Transilvaniei (redenumit în 1765, Marele Principat al Transilvaniei) care din anul 1711 a devenit în totalitate o componentă a Monarhiei Habsburgice, cu toate că în cea mai mare parte a lor nobilii maghiari s-au opus dominației habsburgice prin desfășurarea așa-numitei Răscoale a lui Rákóczi, înfrântă de habsburgi și încheiată prin Pacea de la Satu Mare, din 1711. Înainte de aceasta, între anii 1541-1699 ființase Principatul autonom al Transilvaniei aflat sub suzeranitatea otomană. Mai târziu, după 1804 avea să devină Transilvania o componentă a Imperiului Austriac, iar din 1867 componentă a Imperiului Austro-Ungar, în regiunea controlată de maghiari. Din 1765 nobilii maghiari au încercat să se desprindă de dominația austriacă, dar autonomia lor a fost în general una restrânsă.

25 Voievodatul Transilvaniei a fost un voievodat autonom din cadrul Regatului Ungariei, până în 1541 când campania militară otomană l-a transformat într-un Principat Autonom. Teritoriul ocupat de acesta corespunde aproximativ teritoriului de astăzi al județelor Brașov, Sibiu, Hunedoara, Cluj, Alba, Covasna, Harghita, Mureș, Sălaj și Bistrița-Năsăud.

26 Principatul Autonom al Transilvaniei a fost între 1541 și 1699 o formațiune statală aflată sub suzeranitate otomană și care a succedat Voievodatului Transilvaniei aflat sub suzeranitate maghiară și având o autonomie mai redusă. Acest Principat Autonom avea un teritoriu mai mare decât cel al fostului Voievodat, cuprinzând Crișana, Sătmarul și Maramureșul istoric. După 1699, Principatul Transilvaniei a continuat să ființeze ca o entitate politică separată, dar sub control habsburgic și parțial maghiar, fără armată și fără o politică externă proprie.

27 Legea din aprilie 1848 stabilită de revoluționarii maghiari proclama încorporarea Marelui Principat al Transilvaniei în Ungaria, fără a ține cont de prezența populației majoritare române. După înfrângerea revoluției maghiare de către armatele austriece și ruse, Transilvania revenea sub control total austriac, pentru ca prin Constituția din martie 1849, practic Principatul Transilvaniei să devină un teritoriu al coroanei austriece, fără a mai putea fi considerat ca aparținând Ungariei. Situația aceasta avea să se schimbe radical în 1867, când s-a format Imperiul Bi-cefal (Austro-Ungar) în care teritoriul Transilvaniei a fost integral trecut sub competa dominație maghiară. Această situație avea să dureze practic până în august 1919, când Războiul Româno-Maghiar avea să tranșeze lucrurile în favoarea românilor, care de altfel constituie dintotdeauna populația majoritară a Transilvaniei.

28 Arnăuţii erau mercenari străini care asigurau mai ales paza domnitorilor din Țările Române ale Epocii Fanariote, dar și unele servicii polițienești. În Europa, arnăuții au constituit uneori trupe neregulate acționând pe lângă armatele habsburgice sau țariste. Uneori, serviciile de natură polițienească erau asigurate tot de ei. Originea etnică a arnăuţilor este destul de controversată, la origine ei fiind un amestec de luptători de diverse etnii din regiunea balcanică. Cel mai probabil otomanii au fost aceia care cu timpul i-au selectat prioritar pe albanezi pentru a face parte din corpul arnăuților. Cu timpul, arnăuții au însemnat luptători de origine albaneză, macedoneană, greacă, sârbă, bulgară sau poate chiar și valahă care se afla în slujba domnitorilor fanarioţi.

Bibliografie

  • Bruce Bassett-Powell, Philip Cranz, Ottenfeld’s Austrian Army 1840-1866. Uniformology Book Series nr. 11, Editura Partizan Press, Newthorpe, 2007.
  • Cornel I. Scafeș, Horia Vl. Șerbănescu, Corneliu M. Andone, Ioan I. Scafeș, Armata română în Războiul de Independență 1877-1878, Editura Sigma, București, 2002.
  • Constantin Olteanu, Evoluția structurilor ostășești la români, Editura Militară, București, 1986.
  • Cristian M. Vlădescu, Uniformele armatei române de la începuturile secolului al XIX-lea până la victoria din mai 1945, Editura Meridiane, București, 1977.
  • Silviu Dragomir, Avram Iancu, Editura Științifică, București, 1965.
  • Győző Somogyi, The Honvéd Army 1848 – 1849, Editura HM Zrínyi, Budapesta, 2016.
  • Chris McNabb, Napoleon’s Military Machine. Operations Manual, Editura Haynes Publishing, Sparkford, 2019.

 

1 2 3 4 54