18 sept. 2023

Organizarea, structurile şi transformările unei organizații de intelligence

de | postat în: Media | 0

Preocupările statelor în vederea organizării mai eficiente a structurilor şi managementului agențiilor/serviciilor de informații, au crescut în special după atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, prin adoptarea unor forme organizatorice mai flexibile eficiente pentru realizarea acestor obiective, sporind în mod evident utilitatea şi performanțele acestora.
În esență, agențiile/serviciile intelligence au scopul de căuta şi procura date, a le analiza şi transforma în informații necesare conducerii politice, economice şi militare a unui stat, în procesul ciclului informațional. pe care l-am descris anterior. Modul cum în care este organizat şi se desfăşoară acest proces determină structura şi modul de funcționare a unei agenții/serviciu de informații. Astfel, o structură generală a unei agenții/serviciu intelligence ar putea avea următoarele (principale) componente de: conducere, culegere, exploatare, tehnice, protecție, administrative.

INTELLIGENCE INFO, Vol. 1, Nr. 2, Decembrie 2022, pp. 4-12
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159

Organizarea, structurile şi transformările unei organizații de intelligence

16 sept. 2023

Problems with String Theory in Quantum Gravity

de | postat în: Numărul 4, Științe naturale, Volumul 2 | 0

Sfetcu, Nicolae (2023), Problems with String Theory in Quantum Gravity, Cunoașterea Științifică, 2:4, DOI: 10.58679/CS92230, https://www.cunoasterea.ro/problems-with-string-theory-in-quantum-gravity/

 

Abstract

String theory, a framework that aims to reconcile general relativity and quantum mechanics, holds a unique position in the field of quantum gravity. In quantum field theory, the main obstacle is the occurrence of the untreatable infinities in the interactions of the particles due to the possibility of arbitrary distances between the point particles. Strings, as extended objects, provide a better framework, which allows finite calculations. In the realm of theoretical physics, where theories often push the boundaries of human understanding, examining the epistemology of a theory becomes crucial. This article delves into the epistemological aspects of string theory’s role in our quest for a unified theory of quantum gravity, exploring the challenges it presents and the insights it offers.

Keywords: string theory, epistemology, quantum gravity, quantum field theory, unified theory, M-theory, superstring theory, brane theory

Probleme cu teoria corzilor din gravitația cuantică

Rezumat

Teoria corzilor, un cadru care își propune să reconcilieze relativitatea generală și mecanica cuantică, deține o poziție unică în domeniul gravitației cuantice. În teoria câmpului cuantic, principalul obstacol este apariția infinităților netratabile în interacțiunile particulelor din cauza posibilității unor distanțe arbitrare între particulele punctuale. Corzile, ca obiecte extinse, oferă un cadru mai bun, care permite calcule finite. În domeniul fizicii teoretice, unde teoriile depășesc adesea granițele înțelegerii umane, examinarea epistemologiei unei teorii devine crucială. Acest articol analizează aspectele epistemologice ale rolului teoriei corzilor în căutarea noastră pentru o teorie unificată a gravitației cuantice, explorând provocările pe care le prezintă și perspectivele pe care le oferă.

Cuvinte cheie: teoria corzilor, epistemologie, gravitația cuantică, teoria câmpului cuantic, teoria unificată, teoria M, teoria superstringurilor, teoria branelor

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 4, Decembrie 2023, pp. xxx
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086, DOI: 10.58679/CS92230
URL: https://www.cunoasterea.ro/problems-with-string-theory-in-quantum-gravity/
© 2023 Nicolae Sfetcu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Problems with String Theory in Quantum Gravity

Nicolae Sfetcu[1]

nicolae@sfetcu.com

[1] Researcher – Romanian Academy – Romanian Committee for the History and Philosophy of Science and Technology (CRIFST), History of Science Division (DIS)

 

Introduction

String theory, a framework that aims to reconcile general relativity and quantum mechanics, holds a unique position in the field of quantum gravity. In quantum field theory, the main obstacle is the occurrence of the untreatable infinities in the interactions of the particles due to the possibility of arbitrary distances between the point particles. Strings, as extended objects, provide a better framework, which allows finite calculations.[1] String theory is part of a research program in which point particles in particle physics are replaced by one-dimensional objects called strings. It describes how these strings propagate through space and interact with one another. At larger scales, a string looks like an ordinary particle, with mass, charge and other properties determined by the vibrational state of the string. One of the vibrational states of the strings corresponds to graviton, the hypothetical particle in quantum mechanics for gravitational force.[2] String theory is usually manifested at very high energies, such as in black hole physics, early universe cosmology, nuclear physics, and condensed matter physics. String theory tries to unify gravity and particle physics, and its later versions try to modify all the fundamental forces in physics.[3]

It should be noted that the string theory was initially developed, in the late 1960s and early 1970s in particle physics – the bosonic string theory, which only dealt with bosons. After a temporary success as a hadron theory, quantum chromodynamics has been recognized as the correct hadron theory. In 1974 Tamiaki Yoneya discovered that the theory provides a massive particle of spin 2, considered to be a graviton. John Schwarz and Joel Scherk reintroduced Kaluza-Klein’s theory for additional dimensions, recovered the abandoned bootstrap program, and thus began the string theory research program in quantum gravity. A typical example of reinvigorating a research program in the sense of Lakatos (bootstrap program) and changing the direction of research of another program (string theory) whose heuristics, by adding an additional theory (Kaluza-Klein), has proved to be a lot more useful in a different direction than originally envisaged. Later it was developed in the superstring theory, based on the supersymmetry between bosons and fermions,[4] and then appeared other versions of the theory. In the mid-1990s, scientists focused on developing a unifying research program, an eleven-dimensional theory called the M theory.

Epistemology is the philosophical branch that explores the nature, origin, and limits of human knowledge. In the realm of theoretical physics, where theories often push the boundaries of human understanding, examining the epistemology of a theory becomes crucial. This essay delves into the epistemological aspects of string theory’s role in our quest for a unified theory of quantum gravity, exploring the challenges it presents and the insights it offers.

The Quest for Quantum Gravity

The fundamental goal in modern theoretical physics is to unify the two seemingly incompatible pillars of 20th-century physics: Einstein’s theory of general relativity, which governs gravity on cosmological scales, and quantum mechanics, which describes the behavior of particles on the subatomic level. These two theories have been remarkably successful in their respective domains, yet they clash when applied simultaneously in extreme conditions such as those near the singularity of a black hole or during the early moments of the universe’s birth, where both gravity and quantum effects are pronounced.

The purpose of string theory was to replace elementary particles with one-dimensional strings in order to unify quantum physics and gravity.

The string theory research program is based on a 1930 assumption that general relativity resembles the theory of a field of spin-two without mass in the Minkowskian flat space.[5] The quantification of such a theory has been shown not to be perturbative renormalizable, implying infinities that cannot be eliminated. This early theory was abandoned until the mid-1970s, when it was developed as a one-dimensional string theory.

Currently, string theory is the dominant research program in the theoretical physics of high energy,[6] considered by some scientists as no viable alternative.[7] Peter Woit regards this status of theory as unhealthy and detrimental to the future of fundamental physics, its popularity largely due to the financial structure of the academic environment and the fierce competition of limited resources.[8] Roger Penrose expresses similar views, saying: “The often frantic competitiveness that this ease of communication engenders leads to bandwagon effects, where researchers fear to be left behind if they do not join in.”[9]

Insights of String Theory

String theory is known for its mathematical elegance and coherence. This beauty has led some physicists to argue that its mathematical consistency alone provides a strong epistemological basis for its validity. The history of physics is replete with instances where elegant mathematics has guided the way to groundbreaking discoveries, suggesting that this criterion might be more than mere aesthetics. String theory is currently the most promising framework for unifying the fundamental forces of nature, including gravity, within a single theoretical framework. This pursuit of unification aligns with a long-standing philosophical aspiration in physics—to find the simplest and most comprehensive description of the natural world. String theory has expanded our understanding of various physics concepts, including holography and the nature of black holes. Even if string theory is not the ultimate theory of quantum gravity, these conceptual advancements are valuable contributions to the broader field of theoretical physics.

The strings do not have quantum numbers, but they differ in their topological form (open or closed, modes of compacting) and their dynamics (modes of oscillation). They can be perceived on a macroscopic scale as point particles with certain quantum numbers. The change of the oscillation mode corresponds to a transformation to another particle. The strings at the fundamental level do not have coupling constants. The interaction between them corresponds to their dynamics.[10]

For each version of string theory there is only one type of string, such as a small loop or string segment, which can vibrate in different ways. In the string theory research program, the characteristic string length scale is of the order of Planck length (10-35 meters), over which the effects of quantum gravity are considered significant.[11] At ordinary dimensions, such objects cannot be distinguished from zero-dimensional point particles. There are several variants of the superstring theory: type I, type IIA, type IIB and two types of heterotic strings, SO (32) and E8×E8.

String theory is considered to be a useful tool in investigating the theoretical properties of the thermodynamics of black holes,[12] respectively their entropy.[13] The theoretical basis for these investigations has taken into account the case of idealized black holes, with the smallest possible mass compatible with a given task.[14] This result can be generalized to any theory of gravity,[15] being able to extend to non-extreme astrophysical black holes.[16]

In the Big Bang theory, part of the predominant cosmological model for the universe, the initial rapid expansion of the universe, is caused by a hypothetical particle called inflaton. The exact properties of this particle are not known. They should be derived from a more fundamental theory, such as string theory.[17] The development of this subprogram within the string theory research program is under development.[18]

In brane theory, brane D was identified with black hole supergravitation solutions. Leonard Susskind identified the holographic principle of Gerardus’ t Hooft with common states of thermal black holes.

Recently, some experiments in other fields, such as condensed matter physics, have used theoretical results of string theory.[19] And the quantum inseparability in superconductors is largely based on the ideas of duality and additional spatial dimensions developed in string theory. With the help of the duality between 4-dimensional gauge theories and 5-dimensional gravity, string theorists have predicted the experimental value of plasma entropy, a result not obtained by any other theoretical model, but these are not absolute experimental validations.[20][21]

It is hoped that the additional dimensions can be observed with the Hadron Collider (LHC) from CERN, Geneva, but a possible denial would not mean refuting the theory.

Feynman regards quantum gravity as “just another quantum field theory” such as quantum electrodynamics. The different types of existing particles are different excitations of the same string. Since one of the modes of string oscillation is a spin-2 massless state that identifies with graviton, string theory necessarily includes quantum gravity. String theory modifies the point gravity of particles at short distances by exchange of massive states of strings.[22] In string theory, the spacetime dimension is not an intrinsic property of the theory itself, but a property of the particular solution.

Epistemological Challenges

String theory posits that the fundamental building blocks of the universe are not point particles but tiny, vibrating strings. These strings exist at scales far beyond our current experimental capabilities, making them unobservable directly. This raises questions about the epistemological status of string theory. Can we truly claim to have knowledge of entities that are, in principle, unobservable? The theory’s ability to unify the forces of the Standard Model and incorporate gravity is a compelling argument in favor of its validity, but it also highlights the challenge of reconciling theory with observation.

String theories require additional dimensions of spacetime for mathematical consistency. In bosonic string theory, spacetime is 26-dimensional, while in superstring theory it is 10-dimensional, and in M-theory it is 11-dimensional. These additional dimensions will not be observed in experiments,[23] due to their compaction by which they “close” on themselves forming circles. At the limit, when these extra dimensions tend to zero, they reach the usual spacetime. In order for the theories to properly describe the world, the compacted dimensions must be in the form of the Calabi-Yau manifolds.[24]

Another way to reduce the number of dimensions is by using the membrane cosmology scenario (“brane-world”), considering the observable universe as a three-dimensional subspace of a multi-dimensional space. In these models, gravity appears from the closed strungs in a space with several dimensions, thus explaining the lower power of gravity compared to the other fundamental forces.[25] In string theory, a brane (the abbreviation for “membrane”) generalizes the notion of a point particle to dimensions other than zero. Branes are physical bodies that obey the rules of quantum mechanics.[26]

String theory’s landscape of possible vacuum states has led to the proposal of the multiverse, where our universe is just one of many. This concept challenges traditional epistemology as it raises questions about the falsifiability of the theory. How can we test or verify a theory that predicts an enormous number of universes, most of which are beyond our reach? This introduces a philosophical debate about whether such theories can be considered scientific in the traditional sense.

A particularity of the theories in this research program are the “dualities”, mathematical transformations that identify the physical theories within this program between them, drawing the conclusion that all these theories are subsumed into one, the M-theory.[27] Two theories are dual if they are exactly equivalent in terms of observational consequences, although they are constructed differently and may involve different objects and topological scenarios.[28] The different theories within the string theory research program are linked by several relationships, one being the specific correspondence relation called duality S.[29] Another relationship, called duality T, considers strings that propagate around an additional circular dimension. In 1997, the anti-de Sitter/conformal field theory correspondence (AdS/CFT) was discovered,[30] which links the string theory with a quantum field theory.[31] In a more general framework, AdS/CFT correspondence is a duality that correlates string theory with other physical theories better understood theoretically, with implications in the study of black holes and quantum gravity, but also in nuclear physics[32] and condensed matter.[33]

The dualities in string theory have been linked by philosophers with issues specific to philosophy, such as underdetermination, conventionalism and emergency/reduction. Thus, spacetime has come to be considered by some physicists as an emergent entity, which depends, for example, on the coupling power that governs physical interactions. According to the ADS/CFT duality, a 10-dimensional string theory is observationally equivalent to a 4-dimensional gauge theory – the “gauge/gravity” duality. It follows from these dualities that the theories, being equivalent, are not fundamental, and therefore neither spacetime described is fundamental, but an emergent phenomenon.[34] In this program, gauge theory and gravitational theory are classic limits of a more comprehensive, unifying quantum theory. Philosophers question whether two dual theories are physically distinct or only notational variants of the same theory.[35][36]

In 1995, Edward Witten suggested that the five families of theories in the string theory research program are special limiting cases of an 11-dimensional theory called M-theory.[37] In 1997, Tom Banks, Willy Fischler, Stephen Shenker and Leonard Susskind proposed a matrix model for the 11-dimensional M theory, where the reduced energy limit of this model is eleven-dimensional supergravity.[38]

While string theory cannot currently provide falsifiable predictions, it has, however, inspired new and imaginative proposals for solving outstanding problems in particle physics and cosmology. Early string theory, when dealing with hadron physics, can explain why fermions come in three hierarchical generations, and mixing rates between generations of quarks.[39] In the second period when it approached quantum gravity, the theory addressed the paradox of information about the black hole,[40] counting the correct entropy of the black holes and the processes of changing the topology.[41] The discovery of AdS/CFT correspondence led to a formulation of string theory based on quantum field theory, better understood, and provided a general framework for solving black hole paradoxes,[42] such as in Hawkins radiation of black holes (information paradox).[43] Through his research program, he led to many theoretical discoveries in mathematics and gauge theory.

For many researchers, gauge theory is considered the only way to renormalize relationships, and string theory is the only option to eliminate the infinities of a unifying program of quantum physics and gravity. The string theory was initially experimentally corroborated as a theory of particle physics, but in the current development it is considered to be far from being falsifiable. The continuation of the program is based on the confidence that theory is the best candidate for a total unifying program. Its credibility is enhanced by the interconnections created during its development, as in the case of supersymmetry and cosmology of black holes.

The absence of experimental confirmation prompts epistemological questions about the status of string theory as a scientific theory. Is it still scientific if it cannot be tested directly through experiments? The criterion of empirical verification has been a cornerstone of scientific epistemology, but string theory’s uniqueness challenges this criterion.

Logical positivists considered that the scientific method means the deduction of nature models from observations. String theory was initially developed based on an observed fact, the Regge slopes, which at present is no longer considered to be explained by this theory. And the theory has so far not been confirmed by any empirical experiment or observation. But it continued to develop, supported by the belief of many physicists that it is much better than quantum field theory for quantum gravity, and in the hope that it will help unify gravity with other fundamental forces. Most supporters seem to be completely indifferent to experiments and observations, being rather concerned with the “elegance” of mathematical formulation of the theory.[44] For this reason, a reconciliation between string theory and logical positivists seems impossible.[45]

Richard Dawid argues that string theory is based on observations, but its problem would be the huge “theoretical distance” between observable phenomena and scientific concepts. Some researchers argue that the principle of empirical underdetermination of scientific theories does not admit that this “theoretical distance” can be made to allow reliable claims about nature. To this end, Dawid believes that the principle of underdetermination must be replaced by arguments that support string theory. The problem of this theory is, according to Dawid, arbitrariness in choosing its fundamental principles. The theory has a certain set of physical postulates, but there is a continuous erosion of these postulates that follows a uniquely determined linear path. Thus, Dawid asserts that the disagreement between string theorists and phenomenological physicists on string status disappears due to a dramatic change in the characteristics of scientific theory: the old concept of underdetermination of scientific theories in modern particle physics gradually loses ground against the theory of uniqueness. String theory would induce a new understanding of what may be called a scientific statement about nature: the claim of theoretical uniqueness is sufficient for the adoption of a new scientific theory.[46]

In 1995, from the unification of string theories was born the most demanding, unifier gravity research program, the 11-dimensional M-theory,[47] in order to unify gravity with all other fundamental forces in physics.

Critics of String Theory

String theory still does not have a satisfactory definition in all circumstances. The theory uses perturbative techniques,[48] but has not yet clarified the aspects of determining the properties of the universe,[49] so it has attracted criticism from scientists, questioning the value of research in this direction.[50]

Critics of string theory draw attention to the large number of possible solutions described by the string theory. According to Woit,

“The possible existence of, say, 10500 consistent different vacuum states for superstring theory probably destroys the hope of using the theory to predict anything. If one picks among this large set just those states whose properties agree with present experimental observations, it is likely there still will be such a large number of these that one can get just about whatever value one wants for the results of any new observation.”[51]

The supporters of the theory argue that this can be an advantage, allowing a natural anthropic explanation of the observed values of the physical constants.[52]

Another criticism focuses on the dependence of the background theory, as opposed to general relativity. Lee Smolin argues that this is the main weakness of string theory as a theory of quantum gravity.[53]

The solutions of the theory are not unique, and there is no perturbative mechanism to select a particular solution or to choose the true vacuum. Thus, the perturbative formulation of string theory loses its predictive power. Also, there is no perturbative mechanism to select solutions that support low energy spectra that are not supersymmetrical.[54]

Paul Verhagen asks how we should evaluate string theory; can a theory that has considerable difficulties with experimental verification to be classified as a science? to answer this question we must analyze the origins of the different concepts used in theory, evaluate the need for a large unified theory, and focus on evaluating its scientific situation. Some argue that string theory has failed, while others point to its theoretical progress. There is a “meta-paradigmatic rift” between experimentalists and theorists in this regard.[55]

Chalmers believes that a theory must be falsifiable in Popper’s sense[56] in order to be scientific: “If a statement is unfalsifiable, then the world can have any properties whatsoever, and can behave in any way whatsoever, without conflicting with the statement.”[57] In this sense, string theory is considered as non-falsifiable.[58] The current technology is not precise enough to develop experiments to verify string theory. But the theory is “potentially” falsifiable; makes some predictions, such as the existence of additional dimensions, but they cannot be verified, at least for now. And not yet all the mathematical consequences of the axioms have been elaborated to detect possible conflicts with the observed reality. But efforts are being made in this direction, both for the experimental and the theoretical part.

Reiner Hedrich suggests[59] that the current failure of string theory could be due to the wrong mathematical device chosen, using the mathematics of the continuum.

String physicists are accused of ignoring empirical testability and that are replacing this criterion with mathematical arguments. Some of the questions of physicists and philosophers are:

  1. Does a theory need to be testable, or are mental experiments sufficient?
  2. Does a theory need to make verifiable predictions, or is indirect testability sufficient?
  3. A theory without predictions, with only probability distributions, is considered testable?
  4. Should the tests be necessarily empirical, or can mathematical consistency checks be considered tests?
  5. If contradictory or unacceptable results are obtained from the mental tests by reduction to the absurd, what is the value of these tests?
  6. When can testability be requested? Is the possibility of future testing valid?
  7. How important is testability in relation to other epistemic desires? Is a theory easy to test but with a low explanatory value preferred over a non-testable theory but with a higher explanatory power? But if the testable theory is too complicated and the non-testable one is simple and elegant?
  8. Are predictions of new phenomena more important than pre- or retrodictions of already known phenomena?[60]

Conclusion

The epistemology of string theory in the context of quantum gravity is a complex and ongoing discussion. It challenges traditional notions of empirical verification and falsifiability, as it deals with entities and phenomena that lie beyond our current observational capacities. However, string theory also offers a unique framework for unification and has led to conceptual advancements in our understanding of the universe. As the pursuit of quantum gravity continues, the epistemological questions raised by string theory remain essential in shaping the future of theoretical physics. Whether it ultimately provides the answers to our quest for a unified theory or not, it has already left an indelible mark on the philosophy of science.

It is possible that when the theory finds its fundamental principle, it may lead to a more appropriate mathematical basis. An independent background formulation and holographic principle could help heuristic in finding this principle. But it is possible that the principle will never be found, possibly due to the wrong basic assumptions.

Bibliography

  • Adams, A., X. Liu, J. McGreevy, A. Saltman, and E. Silverstein. “Things Fall Apart: Topology Change from Winding Tachyons.” Journal of High Energy Physics 2005, no. 10 (October 11, 2005): 033–033. https://doi.org/10.1088/1126-6708/2005/10/033.
  • Banks, T., W. Fischler, S. H. Shenker, and L. Susskind. “M Theory as a Matrix Model: A Conjecture.” Physical Review D 55, no. 8 (April 15, 1997): 5112–28. https://doi.org/10.1103/PhysRevD.55.5112.
  • Becker, Katrin, Melanie Becker, and John H. Schwarz. String Theory and M-Theory: A Modern Introduction. Cambridge ; New York: Cambridge University Press, 2007.
  • Capelli, A. “The Birth of String Theory Edited by Andrea Cappelli.” Cambridge Core, April 2012. https://doi.org/10.1017/CBO9780511977725.
  • Castro, Alejandra, Alexander Maloney, and Andrew Strominger. “Hidden Conformal Symmetry of the Kerr Black Hole.” Physical Review D 82, no. 2 (July 13, 2010): 024008. https://doi.org/10.1103/PhysRevD.82.024008.
  • Chalmers, Alan F. What Is This Thing Called Science? 3 edition. Indianapolis: Hackett Publishing Co., 1999.
  • Dawid, Richard. “Scientific Realism in the Age of String Theory.” Physics and Philosophy, 2007.
  • ———. String Theory and the Scientific Method. 1 edition. Cambridge: Cambridge University Press, 2013.
  • Duff, Michael J. “The Theory Formerly Known as Strings.” Scientific American 278 (February 1, 1998): 64–69. https://doi.org/10.1038/scientificamerican0298-64.
  • Feynman, Richard P, Fernando B Morinigo, William G Wagner, and Brian Hatfield. Feynman Lectures on Gravitation. Reading, Mass.: Addison-Wesley, 1995.
  • Georgi, H., and Paul Davies. Grand Unified Theories, in The New Physics. Cambridge University Press, 1992.
  • Haro, Sebastian de, Dennis Dieks, Gerard ’t Hooft, and Erik Verlinde. “Forty Years of String Theory Reflecting on the Foundations.” Foundations of Physics 43, no. 1 (January 1, 2013): 1–7. https://doi.org/10.1007/s10701-012-9691-3.
  • Heckman, Jonathan J., and CumrunVafa. “Flavor Hierarchy From F-Theory.” Nuclear Physics B 837, no. 1–2 (September 2010): 137–51. https://doi.org/10.1016/j.nuclphysb.2010.05.009.
  • Hedrich, Reiner. “The Internal and External Problems of String Theory: A Philosophical View.” Journal for General Philosophy of Science / ZeitschriftFür Allgemeine Wissenschaftstheorie 38, no. 2 (2006): 261–278.
  • Klebanov, Igor R., and Juan M. Maldacena. “Solving Quantum Field Theories via Curved Spacetimes.” Physics Today 62, no. 1 (January 1, 2009): 28–33. https://doi.org/10.1063/1.3074260.
  • Kragh, Helge. “Fundamental Theories and Epistemic Shifts: Can History of Science Serve as a Guide?” ArXiv:1702.05648 [Physics], February 18, 2017. http://arxiv.org/abs/1702.05648.
  • Lam, Vincent. “Quantum Structure and Spacetime.” Metaphysics in Contemporary Physics, January 1, 2016, 81–99. https://doi.org/10.1163/9789004310827_005.
  • Moore, Gregory. “What Is… a Brane?” Notices of the American Mathematical Society 52, no. 2 (November 28, 2005): 214–15. https://www.researchwithrutgers.com/en/publications/what-is-a-brane.
  • Peat, F. David. Superstrings and the Search for the Theory of Everything. 1 edition. Place of publication not identified: McGraw-Hill Education, 1989.
  • Penrose, Roger. The Road to Reality: A Complete Guide to the Laws of the Universe. Reprint edition. New York: Vintage, 2007.
  • Polchinski, Joseph. “Dualities of Fields and Strings.” ArXiv:1412.5704 [Hep-Th], December 17, 2014. http://arxiv.org/abs/1412.5704.
  • Popper, Karl. Conjectures and Refutations: The Growth of Scientific Knowledge. 2nd edition. London ; New York: Routledge, 2002.
  • Randall, Lisa, and Raman Sundrum. “An Alternative to Compactification.” Physical Review Letters 83, no. 23 (December 6, 1999): 4690–93. https://doi.org/10.1103/PhysRevLett.83.4690.
  • Rickles, Dean. “A Philosopher Looks at String Dualities.” Studies in the History and Philosophy of Modern Physics 42 (2011): 54–67. https://doi.org/10.1016/j.shpsb.2010.12.005.
  • Sachdev, Subir. “Strange and Stringy.” Scientific American 308 (December 1, 2012): 44–51. https://doi.org/10.1038/scientificamerican0113-44.
  • Smolin, Lee. The Trouble With Physics: The Rise of String Theory, The Fall of a Science, and What Comes Next. Reprint edition. Boston u.a: Mariner Books, 2007.
  • Strominger, Andrew. “Black Hole Entropy from Near-Horizon Microstates.” Journal of High Energy Physics 1998, no. 02 (February 15, 1998): 009–009. https://doi.org/10.1088/1126-6708/1998/02/009.
  • Strominger, Andrew, and CumrunVafa. “Microscopic Origin of the Bekenstein-Hawking Entropy.” Physics Letters B 379, no. 1 (June 27, 1996): 99–104. https://doi.org/10.1016/0370-2693(96)00345-0.
  • Susskind, Leonard. The Black Hole War: My Battle with Stephen Hawking to Make the World Safe for Quantum Mechanics. Reprint edition. New York: Back Bay Books, 2009.
  • Verhagen, Paul. “Understanding the Theory of Everything: Evaluating Criticism Aimed at String Theory.” Amsterdam University College, 2015. http://www.uva.nl/binaries/content/documents/personalpages/h/a/s.deharo/en/tab-three/tab-three/cpitem%5B8%5D/asset.
  • Vistarini, Tiziana. “Emergent Spacetime in String Theory,” 2013, 103.
  • Woit, Peter. Not Even Wrong: The Failure of String Theory and the Search for Unity in Physical Law. Reprint edition. Basic Books, 2007.
  • Yau, Shing-Tung. The Shape of Inner Space. Reprint edition. Basic Books, 2012.
  • Zee, A. Quantum Field Theory in a Nutshell, 2nd Edition. 2 edition. Princeton, N.J: Princeton University Press, 2010.
  • Zwiebach, Barton. A First Course in String Theory. 2 edition. Cambridge ; New York: Cambridge University Press, 2009.

Notes

  • [1]Richard Dawid, “Scientific Realism in the Age of String Theory,” Physics and Philosophy, 2007.
  • [2]Katrin Becker, Melanie Becker, and John H. Schwarz, String Theory and M-Theory: A Modern Introduction (Cambridge ; New York: Cambridge University Press, 2007), 2–3.
  • [3]Becker, Becker, and Schwarz, 3, 15–16.
  • [4]Becker, Becker, and Schwarz, String Theory and M-Theory, 4.
  • [5]A. Capelli, “The Birth of String Theory Edited by Andrea Cappelli,” Cambridge Core, April 2012, https://doi.org/10.1017/CBO9780511977725.
  • [6]Roger Penrose, The Road to Reality: A Complete Guide to the Laws of the Universe, Reprint edition (New York: Vintage, 2007), 1017.
  • [7]Woit, Not Even Wrong, chap. 16.
  • [8]Woit, 239.
  • [9]Penrose, The Road to Reality, 1018.
  • [10]Vincent Lam, “Quantum Structure and Spacetime.,” Metaphysics in Contemporary Physics, January 1, 2016, 81–99, https://doi.org/10.1163/9789004310827_005.
  • [11]Becker, Becker, and Schwarz, String Theory and M-Theory, 6.
  • [12]de Haro et al., “Forty Years of String Theory Reflecting on the Foundations,” 2.
  • [13]Yau, The Shape of Inner Space, 189.
  • [14]Yau, 192–93.
  • [15]Andrew Strominger, “Black Hole Entropy from Near-Horizon Microstates,” Journal of High Energy Physics 1998, no. 02 (February 15, 1998): (2): 009, https://doi.org/10.1088/1126-6708/1998/02/009.
  • [16]Alejandra Castro, Alexander Maloney, and Andrew Strominger, “Hidden Conformal Symmetry of the Kerr Black Hole,” Physical Review D 82, no. 2 (July 13, 2010): (2): 024008, https://doi.org/10.1103/PhysRevD.82.024008.
  • [17]Becker, Becker, and Schwarz, String Theory and M-Theory, 533.
  • [18]Becker, Becker, and Schwarz, 539–43.
  • [19]Sachdev, “Strange and Stringy,” 44–51.
  • [20]Richard Dawid, String Theory and the Scientific Method, 1 edition (Cambridge: Cambridge University Press, 2013).
  • [21]Paul Verhagen, “Understanding the Theory of Everything: Evaluating Criticism Aimed at String Theory” (Amsterdam University College, 2015), http://www.uva.nl/binaries/content/documents/personalpages/h/a/s.deharo/en/tab-three/tab-three/cpitem%5B8%5D/asset.
  • [22]Richard P Feynman et al., Feynman Lectures on Gravitation (Reading, Mass.: Addison-Wesley, 1995).
  • [23]Barton Zwiebach, A First Course in String Theory, 2 edition (Cambridge ; New York: Cambridge University Press, 2009).
  • [24]Shing-Tung Yau, The Shape of Inner Space, Reprint edition (Basic Books, 2012), chap. 6.
  • [25]Lisa Randall and Raman Sundrum, “An Alternative to Compactification,” Physical Review Letters 83, no. 23 (December 6, 1999): 83 (23): 4690–4693, https://doi.org/10.1103/PhysRevLett.83.4690.
  • [26]Gregory Moore, “What Is… a Brane?,” Notices of the American Mathematical Society 52, no. 2 (November 28, 2005): 214, https://www.researchwithrutgers.com/en/publications/what-is-a-brane.
  • [27]Becker, Becker, and Schwarz, String Theory and M-Theory, 9–12.
  • [28]Dawid, “Scientific Realism in the Age of String Theory.”
  • [29]Becker, Becker, and Schwarz, String Theory and M-Theory.
  • [30]Becker, Becker, and Schwarz, 14–15.
  • [31]Zwiebach, A First Course in String Theory, 376.
  • [32]Igor R. Klebanov and Juan M. Maldacena, “Solving Quantum Field Theories via Curved Spacetimes,” Physics Today 62, no. 1 (January 1, 2009): 62 (1): 28–33, https://doi.org/10.1063/1.3074260.
  • [33]Subir Sachdev, “Strange and Stringy,” Scientific American 308 (December 1, 2012): 308 (44): 44–51, https://doi.org/10.1038/scientificamerican0113-44.
  • [34]TizianaVistarini, “Emergent Spacetime in String Theory,” 2013, 103.
  • [35]Joseph Polchinski, “Dualities of Fields and Strings,” ArXiv:1412.5704 [Hep-Th], December 17, 2014, http://arxiv.org/abs/1412.5704.
  • [36]Dean Rickles, “A Philosopher Looks at String Dualities,” Studies in the History and Philosophy of Modern Physics 42 (2011): 42: 54–67, https://doi.org/10.1016/j.shpsb.2010.12.005.
  • [37]Michael J. Duff, “The Theory Formerly Known as Strings,” Scientific American 278 (February 1, 1998): 278 (2): 64–9, https://doi.org/10.1038/scientificamerican0298-64.
  • [38]T. Banks et al., “M Theory as a Matrix Model: A Conjecture,” Physical Review D 55, no. 8 (April 15, 1997): 55 (8): 5112–5128, https://doi.org/10.1103/PhysRevD.55.5112.
  • [39]Jonathan J. Heckman and CumrunVafa, “Flavor Hierarchy From F-Theory,” Nuclear Physics B 837, no. 1–2 (September 2010): 837 (1): 137–151, https://doi.org/10.1016/j.nuclphysb.2010.05.009.
  • [40]Andrew Strominger and CumrunVafa, “Microscopic Origin of the Bekenstein-Hawking Entropy,” Physics Letters B 379, no. 1 (June 27, 1996): 379 (1–4): 99–104, https://doi.org/10.1016/0370-2693(96)00345-0.
  • [41]A. Adams et al., “Things Fall Apart: Topology Change from Winding Tachyons,” Journal of High Energy Physics 2005, no. 10 (October 11, 2005): (10): 033, https://doi.org/10.1088/1126-6708/2005/10/033.
  • [42]Sebastian de Haro et al., “Forty Years of String Theory Reflecting on the Foundations,” Foundations of Physics 43, no. 1 (January 1, 2013): 2, https://doi.org/10.1007/s10701-012-9691-3.
  • [43]Leonard Susskind, The Black Hole War: My Battle with Stephen Hawking to Make the World Safe for Quantum Mechanics, Reprint edition (New York: Back Bay Books, 2009).
  • [44]F. David Peat, Superstrings and the Search for the Theory of Everything, 1 edition (Place of publication not identified: McGraw-Hill Education, 1989), 276.
  • [45]Verhagen, “Understanding the Theory of Everything: Evaluating Criticism Aimed at String Theory.”
  • [46]Dawid, “Scientific Realism in the Age of String Theory.”
  • [47]Duff, “The Theory Formerly Known as Strings,” 278 (2): 64–9.
  • [48]Becker, Becker, and Schwarz, String Theory and M-Theory, 8.
  • [49]Becker, Becker, and Schwarz, 13–14.
  • [50]A. Zee, Quantum Field Theory in a Nutshell, 2nd Edition, 2 edition (Princeton, N.J: Princeton University Press, 2010).
  • [51]Peter Woit, Not Even Wrong: The Failure of String Theory and the Search for Unity in Physical Law, Reprint edition (Basic Books, 2007), 242.
  • [52]Woit, 242.
  • [53]Lee Smolin, The Trouble With Physics: The Rise of String Theory, The Fall of a Science, and What Comes Next, Reprint edition (Boston u.a: Mariner Books, 2007), 184.
  • [54]Feynman et al., Feynman Lectures on Gravitation.
  • [55]Verhagen, “Understanding the Theory of Everything: Evaluating Criticism Aimed at String Theory.”
  • [56]Karl Popper, Conjectures and Refutations: The Growth of Scientific Knowledge, 2nd edition (London ; New York: Routledge, 2002).
  • [57]Alan F. Chalmers, What Is This Thing Called Science?, 3 edition (Indianapolis: Hackett Publishing Co., 1999), 63.
  • [58]H. Georgi and Paul Davies, Grand Unified Theories, in The New Physics (Cambridge University Press, 1992).
  • [59]Reiner Hedrich, “The Internal and External Problems of String Theory: A Philosophical View,” Journal for General Philosophy of Science / ZeitschriftFür Allgemeine Wissenschaftstheorie 38, no. 2 (2006): 261–278.
  • [60]Helge Kragh, “Fundamental Theories and Epistemic Shifts: Can History of Science Serve as a Guide?,” ArXiv:1702.05648 [Physics], February 18, 2017, http://arxiv.org/abs/1702.05648.

 

Licența Creative Commons CC BY 4.0This is an Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons Attribution License CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), which permits unrestricted use, distribution, and reproduction in any medium, provided the original work is properly cited.

1 sept. 2023

Conceptele de putere și emergență

de | postat în: Numărul 4, Științe sociale, Volumul 2 | 0

Cristian, Alexandru (2023), Conceptele de putere și emergență, Cunoașterea Științifică, 2:4, https://www.cunoasterea.ro/conceptele-de-putere-si-emergenta/

 

The concepts of power and emergence

Abstract

The new transformations at the beginning of the 21st century have changed the hierarchy of the international system. Systems theory is attributed to Immanuel Wallerstein. According to him, the world is divided into the center, semi-periphery and periphery. In the 21st century, power will become a difficult thing to define. The fierce competition between state actors will not stop, and the fight for global supremacy will be more and more intense. Diffusion and dissolution of power will not be possible as long as there are great powers and centers of power. The main power vectors of the 21st century will be economic power and informational power.

Keywords: concepts, power, emergence, systems theory, competition, global supremacy, economic power, informational power

Rezumat

Noile transformări de la începutul secolului XXI au modificat ierarhia sistemului internaţional. Teoria sistemelor este atribuită lui Immanuel Wallerstein. Potrivit acestuia, lumea se împarte în centru, semi-periferie şi periferie. În secolul XXI, puterea va deveni un lucru greu de definit. Competiţia acerbă între actorii statali nu va înceta, iar lupta pentru supremaţia globală va fi din ce în ce mai intensă. Difuzarea şi disoluţia puterii nu vor fi posibile atât timp cât există mari puteri şi centre de putere. Vectorii principali de putere ai secolului XXI vor fi puterea economică şi puterea informaţională.

Cuvinte cheie: concepte, putere, emergență, teoria sistemelor, competiție, supremația globală, puterea economică, puterea informațională

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 4, Decembrie 2023, pp. xxx
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/conceptele-de-putere-si-emergenta/
© 2023 Alexandru Cristian. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Conceptele de putere și emergență

Dr. Alexandru Cristian[1]

alexandrucristian87@yahoo.com

[1] Universitatea Națională de Apărare „Carol I” / MApN

 

Conceptualizarea emergenţei noilor puteri

Noile transformări de la începutul secolului XXI au modificat ierarhia sistemului internaţional. Teoria sistemelor este atribuită lui Immanuel Wallerstein. Potrivit acestuia, lumea se împarte în centru, semi-periferie şi periferie. Deşi există o teorie din timpul Războiului Rece referitoare la o planetă ce are în componenţa sa mai multe lumi, lumea întâi este cea a democraţiei, lumea a doua – cea a statelor comuniste, iar lumea a treia – cea a statelor slab dezvoltate, un autor american revine la această teorie ce împarte lumea în lumea întâi, lumea a doua şi lumea a treia. Parag Khanna încearcă sa conceptualizeze emergenţa noilor puteri, folosindu-se de teorii vechi. Wallerstein a împărţit lumea în centru, periferie şi o zonă intermediară denu­mită semi-periferie. Această zonă intermediară este formată din state ce au sisteme politice, economice şi sociale dezvoltate ce se împletesc cu elemente proprii unor puteri aflate în emergenţă economică, economii aflate într-o evoluţie pozitivă.

În prezent, planeta este americanizată, europenizată şi sinizată în opinia lui Parag Khanna. Imperiile naturale ale lumii sunt SUA, UE şi China[1]. După implo­zia lumii bipolare, s-a dezvoltat o nouă ordine policentrică. China este un hegemon regional ce are ca şi principal rival India, UE este o organizaţie suprastatală ce are la graniţă un virtual califat islamic[2].

Friedrich Ratzel spunea că imperiile trebuie să se extindă dacă vor să supravie­ţuiască. Rusia, Japonia şi India nu sunt superputeri, sunt echilibrişti ai sis­te­mului internaţional[3]. Geopolitica lumii este complexă şi bazată pe incertitu­dine. Aliaţii de astăzi pot deveni inamicii de mâine. Deşi lumea este reliefată de blocuri de pu­tere, în interiorul acestora apar fenomene tensionante. De exemplu, relaţia sino-in­diană în interiorul forumului de state BRICs. Globalizarea naşte spaimă şi lăco­mie, afirmă Parag Khanna. O spaimă a necunoscutului şi o lăcomie în acumu­larea de capital şi câştiguri. Globalizarea a fost un stimul uriaş pentru economia mon­dială.

Lumea a doua a lui Parag Khanna nu mai este lumea comunistă, ci este o lu­me în tranziţie, în care statele de la semi-periferie se îndreaptă către centru, sunt noile pieţe apărute[4]. Ele sunt noile puteri emergente, noii actori ai lumii de mâine, linia a doua a capitalismului global. O caracteristică a lumii a doua este apariţia zonelor tripartite ca împletiri ale zonelor globalizate, cu cele parţial globalizate şi cu cele neglobalizate, lumea întâi, a doua, a treia[5].

Lumea a doua este semi-periferia care a reuşit să se dezvolte suficient pen­tru a fi cuprinsă în centrul lumii. Lumea a doua nu mai este generatoare de resurse, ci este consumatoare de resurse şi generatoare de bunuri. Lumea a doua este un viitor posibil al omenirii. Teoria lui Wallerstein susţine că un stat îşi poate schim­ba, de-a lungul existenţei sale, poziţia în sistemul internaţional, de la peri­ferie la centru sau invers. Exemplu în acest caz este ascensiunea Chinei. Wallerstein susţi­ne că există o lume-imperiu, un singur centru de putere şi o lume-econo­mică, mai mulţi centri de putere. Lumea economică este caracteristică siste­mului anarhic inter­na­ţional datorită împărţirii de responsabilităţi şi a intercone­xiunilor complexe ce au loc.

Thierry de Montbrial spune că o naţiune constituită astăzi este indepen­dentă când îşi alege propriul destin[6]. Astfel, statele din lumea a doua îşi făuresc un des­tin propriu cu ajutorul dezvoltării economice, avântului socio-cultural, independent de voinţa altor puteri. Lumea a doua este o lume a afirmării centrilor noi de putere. Acelaşi Thierry de Montbrial ne avertizează că ignoranţa abisală a popoarelor Europei faţă de istoria celorlalţi ne poate costa mult[7].

Întrebarea finală a lui Parag Khanna este dacă istoria se va repeta un secol mai târziu, globalizarea a mai fost învinsă de geopolitică şi aşa a început Primul Război Mondial. Răspunsul este necunoscut, concluzionează analistul american, deoarece pe măsură ce lumea a doua influenţează atât globalizarea, cât şi geopo­litica, diplomaţia devine, mai mult ca niciodată, o artă. Deşi este o teorie ce este formată într-o logică veche, teoria lui Parag Khanna brodează un concept intere­sant despre emergenţa noilor puteri şi naşterea unor viitoare superputeri.

Putere şi emergenţă la începutul secolului XXI

În secolul XXI, puterea va deveni un lucru greu de definit. Competiţia acer­bă între actorii statali nu va înceta, iar lupta pentru supremaţia globală va fi din ce în ce mai intensă. Difuzarea şi disoluţia puterii nu vor fi posibile atât timp cât există mari puteri şi centre de putere. Vectorii principali de putere ai secolului XXI vor fi puterea economică şi puterea informaţională. Informaţia va avea un impact covârşitor asupra societăţilor viitoare care nu vor mai fi îngrădite şi vor avea acces nelimitat la informaţii[8].

Emergenţa noilor puteri pe scena mondială va modifica semnificativ balanţa de putere mondială. Se nasc noi puteri, cele vechi intră în declin şi părăsesc scena. Puterea este relativă. Toate studiile despre putere afirmă că principalii piloni de putere ai unui stat sunt puterea economică şi cea militară. Experienţele recente ne-au demonstrat că au apărut noi forme de putere. Conceptul de hard power şi con­ceptul de soft power, a fost sintetizat prin conceptul de smart power. Prima putere se referă la forţa militară şi economică a unui stat, a doua puterea semnifică puterea de a influenţa decizia unui stat fără a impune cu forţa, este puterea de seducţie a unui stat. Soft Power este un model de reuşită prin atracţie şi persuasiune spune Joseph Nye în cartea sa „Viitorul Puterii”. Smart power este combinaţia celor două tipuri de putere pentru a atinge rezultatul scontat. Este punerea în practică a instru­mentelor de putere în mod inteligent şi cu scopul de a reuşi ceea ce un stat şi-a propus. Nu poţi bombarda un stat doar că nu mai doreşte să importe textile din alt stat, dar îl poţi convinge să ridice blocada prin diverse sancţiuni economice sau comerciale.

Noile state emergente vor ajuta la schimbarea ierarhiei globale de putere. Forumul de state BRICs este principalul vector al schimbării. Nu trebuie ignorate nici celelalte state ce formează Next Eleven, dar BRICs uimeşte prin capacitatea uriaşă de a-şi dezvolta şi proiecta puterea.

Principalele caracteristici ale grupului BRICs sunt: mărimea impresio­nantă a economiilor, o puternică rată de creştere economică a statelor membre, o voce politică în guvernanţa globală datorită hegemonilor regionali prezenţi în acest grup de state[9]. Conform previziunilor economiştilor, în 2015, statele BRICs vor produce 50% din produsul global[10]. Conform Goldman Sachs, Grupul Next Eleven nu are condiţiile esenţiale pentru a produce o schimbare la nivelul puterii globale, cum are grupul de state BRICs.

Mulţi analişti nu consideră că BRICs este o alternativă hegemonică la hege­monia americană[11]. Pe lângă forumul de state BRICs, există şi organizaţia de coo­pe­rare trilaterală IBSA, acronim al Indiei, Braziliei şi Africii de Sud. Această orga­nizaţie nu este o contrapondere a BRICs, este o întărire a cooperării Sud-Sud pro­mo­vată de statele BRICs, în opinia noastră este o emulaţie a statelor BRICs. Coo­pe­rarea Sud-Sud este o acţiune comună a popoarelor şi ţărilor din sud, cu obiective primare comune şi o viziune solidară[12].

Pentru a se dezvolta, statele BRICs implementează politici de dezvoltare. O primă politică de dezvoltare este dimensiunea politică, aceasta promovează autono­mia, independenţa economică faţă de statele Organizaţiei pentru Cooperare şi Dez­vol­­tare Economică (OCDE). A doua politică de dezvoltare este dimensiunea eco­no­mică ce se referă la stimularea comerţului şi finanţelor. A treia politică de dez­voltare este dimensiunea tehnologică care înseamnă schimb de expertiză şi de know-how[13].

Un stimulent pentru dezvoltarea statelor BRICs a fost reprezentat de investiţiile străine directe. În anul 2002, investiţiile străine directe erau de 10 miliarde de do­lari; în anul 2012, erau de 146 de miliarde de dolari, cu un relativ declin în 2009, când a avut loc impactul major al crizei economico-financiare[14]. Investiţiile în sta­tele BRICs au venit din partea ţărilor dezvoltate cu un impact covârşitor asupra dez­voltării ţărilor, modernizarea infrastructurilor, îmbunătăţirea alimentării cu ener­gie, dinamizarea comerţului.

Statele BRICs nu au investit major în statele dezvoltate. Cele mai multe investiţii ale statelor BRICs au fost făcute în arealul lor geografic. Puterile emer­gente au investit în ţări cu resurse naturale mari: Angola, Nigeria, Sudan, Etiopia, Zambia[15]. Investiţiile în aceste state au fost o necesitate pentru că dezvoltarea pre­su­pune un consum uriaş de resurse energetice şi minerale. Dezvoltarea stimu­lează consumul, de aceea economiile emergente se îndreaptă spre noi resurse.

Viziunea internaţională a BRICs este unitară asupra unor obiective primor­diale comune. Primul obiectiv al BRICs este mărirea puterii organizaţiei la nivel global, al doilea scop este schimbarea arhitecturii economice la nivel global. În interiorul BRICs, viziunile statelor sunt diferite. BRICs doreşte crearea unor reţele regionale între acestea şi statele în curs de dezvoltare, prin crearea unui sistem de asistenţă umanitară în caz de catastrofă. De asemenea, unul dintre obiectivele state­lor BRICs este dezvoltarea regională şi integrarea economică[16]. Prioritatea acesto­ra este creşterea economică, dezvoltarea comerţului şi a manufacturii, prote­ja­rea drep­turilor fundamentale ale omului şi buna guvernanţă[17]. Cooperarea intra-BRICs este focalizată pe dezvoltarea tehnologică şi asistenţa financiară. Tre­buie subliniat că mecanismele cooperării statelor BRICs nu urmează ghiduri ale OCDE. Un alt principiu director al statelor BRICs este non-interferenţa şi respec­tarea suveranităţii naţionale[18]. Dezvoltarea statelor BRICs reprezintă o schimbare fundamentală a pira­mi­dei puterii. Apariţia unor noi state pe scena mondială este con­firmarea teoriei că sistemul internaţional este dinamic şi greu de anticipat. Pute­rea la început de secol XXI este disipată, iar emergenţa o transformă în putere emergentă. O putere care dobândeşte calităţi, dar nu ştie încă de ce parte a scenei internaţionale să se pla­seze, a ţărilor dezvoltate sau a ţărilor în curs de dezvoltare. Puterea este fascinantă în istorie pentru că istoria este făcută de state şi popoare care au deţinut puterea. La începutul secolului XXI puterea devine o necunoscută pentru că nu ştim exact cine o deţine.

O concluzie este că lumea policentrică este o lume a marilor puteri dar şi a blocurilor de putere care menţin un echilibru. Statele lumii sunt într-o continuă competiţie. În viziunea noastră nu considerăm că această stare de fapt va da naştere unui conflic distrugător pentru toate părţile implicate.

Bibliografie

[1] Parag Khanna, Lumea a doua. Imperii şi influenţă în noua ordine mondială, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p.15.

[2] Ibidem, p.17

[3] Ibidem,

[4] Ibidem, p.23.

[5] Ibidem, p.24.

[6] Thierry de Montbrial, Memoria timpului prezent, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 102.

[7] Thierry de Montbrial, Cincisprezece ani care au zguduit lumea- De la Berlin la Bagdad, Editura Expert, Bucureşti, 2003, p.318.

[8] Alexandru Cristian, op.cit., pp. 203-204.

[9] Pedro Morazan, Irene Knoke, Doris Knochblauch, Thobias Schäfer, The Role of BRICs in the developing world, studiu al Direcţiei Generale pentru Politici Externe a Uniunii,  Parlamentul European, Strasbourg, 2012, online http://www.ab.gov.tr/files/ardb/evt/1_avrupa_birligi/1_9_politikalar/1_9_8_dis_politika/The_role_of_BRICS_in_the_developing_world.pdf, p. 4

[10] Ibidem, p. 7.

[11] Ibidem, p.8.

[12] Ibidem, p.10.

[13] Ibidem, p.11.

[14] Ibidem, p.20.

[15] Ibidem, p. 23.

[16] Ibidem, p.27.

[17] Ibidem.

[18] Idem.

25 aug. 2023

Demnitatea în sine şi demnitatea ca sine ca repere ale atitudinii omului faţă de viaţa şi moartea sa

de | postat în: Media | 0

Petru Ababii

Rep. Moldova, s. Bolohani, r. Orhei

petruababii@gmail.com

(Dignity itself and dignity as self as landmarks of man’s attitude toward his life and death(

In this article I refer to the category of dignity as an intrinsic character embedded in the essential integrity of the human being with a sense of dignity in itself and with a sense of dignity as self, categories causally grounded by this intrinsic essentiality of dignity in general.  This requires me to make a direct connection between these two differentiated types of dignity as necessities that are imposed by themselves by the very way of existential manipulation of the human individual, provoked by an article on the topic of human dignity published in the Philosophy Review of the Institute of Philosophy in Bucharest. There has also been a thorough invetigation of the connection existing between these categories of dignity with the way in which man appreciates their influence on the interpretation given by his conscience to his lives and clouds. In direct connection with the dignity itself and with the dignity as oneself, it is argued the right of the Human Being to decide his own sorta, that is, the performance and the quality of life and the right to death and how these rights are interpreted by the current philosophy and the way the legislation regulates them at the social and state level.

 

Omul în totalitatea comunităţii sale ca o componentă alcătuitoare a ei este deopotrivă şi individ personalizat şi individ generalizat, adică este om în sine şi totodată şi om ca sine. În sine individul se raportează la sine, privindu-se ca într-o oglindă în care îşi recunoaşte  propria imagine, contemplând-o ca atare cu propria percepţie, iar ca sine el se raportează la lucrurile şi indivizii din realitatea înconjurătoare în aprecierea şi legăturile cărora el îşi recunoaşte propria prestaţie în relaţie directă sau indirectă cu ele (cu ei). Ceea ce reprezintă individul uman în sine constituie ceea ce putem numi demnitatea umană individuală, demnitatea în primordial de parcă el ar fi în postură de singur individ pe pământ. Din acest motiv nu poate exista vreun om ca să fie în afara demnităţii sale. Demnitatea îi asigură lui potenţial vital pentru a fi ceia ce este în sine pentru sine şi ceia ce este el ca sine pentru alţi indivizi umani. Aşa cum omul nu există absolut izolat de membrii comunităţii sale, el nu poate să-şi ascundă demnitatea  în sine de semenii care-l înconjoară, astfel  etalându-şi demnitatea în sine în exterior raportată la ei, în acest fel demnitatea în sine devenind demnitaea ca sine, adică raportată la cei care-l  înconjoară.  Deşi este privată parţial de consistenţă, demnitatea  ca sine intră în legătură directă cu cei carei mengează într-un fel sau altul viaţa şi îi ameninţă demnitata în sine, transsformând-o în demnitate ca sine. Astfel se face că doreşte omul sau nu doreşte prin felul  său de a fi el  trebuie şi este nevoit să-şi  expună  demnitatea  în sine în acest fel  fiind supusă influenţei din exterior cu voia sau fără voia sa.

Dacă individul uman ar rămâne numai cu sine însuşi, atunci el ar rămâne fără nici un efort şi fără nici o voinţă în demnitatea sa, adică în sine. Atunci cine ar şti de demnitatea sa? Căci nici el nu şi-ar recunoaşte-o ca atre, pentru că nu este pusă în comparaţie cu demnitatea altor indivizi pentru a o putea recunoaşte pe a sa ca atare în diferenţă. Prin urmare demnitatea adevărată într-o lume reală cu mulţi indivizi comnitari este tocmai această demnitate aflată în mijlocul comunităţii ca individ generalist, adică demnitatea ca sine. Dar se ştie că asupra demnităţi în sine a omului influenţează demnitatea în sine a altor indivizi, astfel demnitatea lor devenind o demnitate ca sine comunitară generalistă.

Aşa cum o societate  umană se are ca tot întreg prin fiecare individ comunitar, adică prin demnitatea indiviguală în sine a lor, atunci ei vor căuta cu orice preţ să-şi apere demnitatea individuală, adică să rămână ceia ce sunt în demnitatea în sine a lor. Dar deoarece demnitatea lor individuală se poate manifesta ca atare numai în raport cu demnitatea semenilor, deci  intervine necesitatea obligatorie ca omul să-şi apere demnitatea  în sine individuală. Astfel se face, că anume în apărarea ei constă adevărata demnitate a lui, ea fiind  însăşi această demnitate. Prin urmare, atunci când omul îşi poate apăra demnitatea, numai atunci el devine demn de sine de data aceasta cu demnitate transformată, demnitate ca sine, deoarce el nu poate să-şi păstreze în totalitate demnitatea  în sine pentru că este imposubil, căci el coexistă împreună cu semenii săi şi nu de unul singur, fapt ce iar pune în pericol însăşi existenţa. Aşadar, demnitatea ca sine este un compromis între necesitatea de aşi păstra parţial demnitatea în sine şi necesitatea de ai asigura ei capaciatea de a exista cu anumite  privaţiuni numai pentru ai asigura purtătorului ei viaţa în regim optim posibil.

Prin urmare adevăratul om cu adevărată demnitate este acel care îi poate asigura lui o medie conlucrativă dar şi edificatoare a interaracţiunii dintre demnitatea în sine şi demnitatea  ca sine.  Iată ce spune Gabriela Caudonhooft despre demnitate şi omul pe care o poartă: „Omul are nevoie de un spaţiu privat, se teme să fie expus, iar expunerea îi răpeşte demnitatea, îl umileşte.”1 Vrea , deci omul să se expună sau nu, el este nevoit s-o facă, altfel  rămâne fără nici o demnitate în faţa semnilor săi. Nu există vreun individ uman care să se teamă să se expună drept cel cine este. Omul, dimpotrivă, vrea să se afirme drept cine este permanent şi o face prin exprimarea demnităţii şi datorită demnităţii sale – demnităţii în sune. Ar vrea s-o facă oriri nu, el nu va fi în stare să existe în alt mod. Căci, datorită demnităţii în sine omul există. Astfel se face, că pentru a fi demn de sine, adică pentru a  avea demnitate, el dimpotrivă trebuie să se expună cât mai mult şi o face zi de zi, deoarece altfel nu poate.

 Deci, expunerea nicidecum nu-i răpeşte demnitatea, ci dimpotrivă i-o accentuiază, o etalează şi o face să se manifeste plenar drept  ceia ce este cu adevărat, cu toată certitudinea ei în sens de  demnitate ca sine. Iată de ce  omul nu se umileşte, ci se mainifestă în toată măreţia demnităţii sale, se edifică pe sine ca om demn de sine şi ca sine atât în postură stict individuală cât şi în postură strict generalist-comunitară. Căci, dacă om nu e nici demnitate nu e şi dacă demnitate nu e nici om nu e.

Demnitatea este condiţionată integral de existenţa individului uman. Până când şi însăşi „Carta dreptului muribundului.”2, nemaivorbind de cea al omului sănătos şi plin de viaţă adoptată de UE abrogă ca fiind nejuste toate enunţurile vehiculate în citata respectivă ca necesităţi vitale pentru respectarea integrală a demnităţii omului nu prin ascunderea lor, ci dimpotrivă prin expunerea lor largă şi vitală, fapt care nu umileşte fiinţa umană, ci o apără şi o determină în toată măreţiia demnităţii şi integrităţii sale, drepturi pe care autoarea le aduce neaşteptat în suţinrerea spuselor sale, dar care de fapt le contrazice,  fără aşi da seama că ele contravin integral afirmaţiilor din citatul său. Codul civil român prevede în articolul 72 punctul (10) că „Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.”3  Dar se impune următoarea întrebare: Cât de mult şi în ce proporţii persona respectivă este gata să accepte această respectare a propriei demnitaţi în  sine şi depinde ea de acel altcineva  în totalitate? Am dedus mai sus că demnitatea în sine a unui individ aflată într-o interdependenţă cu demnitatea în sine a altucuiva cedează o parte din suveranitatea ei acestui  altcuiva, devenind o demnitate ca sine. Astfel prin această metamorfoză individul ca demnitate ca sine nu mai este absolut liber. Deaceea respectarea demnităţii unui om va fi limitată şi nu integrală. Numai ţinând cont de acest adevăr o comunitate socială poate şi  trebuie să-şi elaboreze un cod de legi şi norme de conduită pentru a funcţiona în regim cel mai optim posibil. Semnificaţia acestui articol este valalbil, deci în sensul şi smnificaţia pe care i-o oferă demnitatea ca sine a fiecărui individ.

Demnitatea ca sine a lui va depinde de capacitatea demnităţii în sine de a se dezice de o parte din  proprietaea sa prin voinţă proprie sau impusă din exterior. Astfel se face, că un cod de conduită morală şi legi ale dreptului demnităţii umane nu întotdeauna îi poate asigura omului respectarea demnităţii sale. De aici apar toate conflictele individuale şi generale între oameni, comunităţi sociale, între state etc. Concluzionăm astfel, că respectrea demnităţi omului este o problemă pur personală şi depinde exclusiv de gătinţa şi capacitatea lui de a o respecta singur cu gertfire de sine sau fără gertfire de sine. Este explicabilă deci semnificaţia demnităţii în sine a individului uman care este răspunzătoare simultan atât de integritatea cât şi de unicitatea cetăţii (casei) sale care este Fiinţa sa.

Atunci când această măreţie lipseşte omul poate să-şi piardă integritatea şi unicitatea  trupului care este lăcaşul ei, adică  casa ce astfel  este dezbinată împotriva ei însăşi şi care din această cauză nu poate dăinui. Acastă importantă semnificaţoe o găsim în următaorele cuvinte ale lui Isus: „Orice Împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită, şi orce cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui.”4

Prin urmare,  omul în ultimă instanţă, poate fi demn de sine sau nu poate fi demn de sine, adică poate avea demnitate şi puterea de a o apăra sau nu poate avea demnitate şi capacitatea de a o apăra. În acest adevăr rezidă semnificaţa uriaşă a următoarelor cuvinte ale lui  Isus: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci termeţi-vă mai degrabă de Celce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.”5 Altfel spus demnitatea ca sine depinde de măreţia demnităţii în sine. Deci,  însăşi omul cu demnitate mică sau fără demnitate este acel care poate să-şi piardă şi trupul şi sufletul în geenă, pentru că el ca om şi creaţie a Puterii supreme este răspunzător în faţa Ei, purtând astfel şi responsabilitatea deplină pentru prestaţia demnităţii sale şi prin ea şi faţă de Puterea supremă , ea fiid „Celce mai degrabă poate perde şi sufletul şi trupul în geenă(vezi mai sus)”.  Deducem  în acest fel că demnitatea omului se asociază sufletului său. Atunci când sufletul este slab şi capacitatea omului de aşi apăra demnitatea  va fi slabă. Însăşi noţiunile în limba română Demnitate şi Dumnezeu prin acest adevăr devin sinonime – Demni… Dumne… .Emmanuiel  Levinos afirma că „ Proximitatea celuilalt este un imperativ care mă face să mă simt  responsabil  pentru el.”6 Însă după cum am dedus că responsabilitatea personală a individului de respectare a demnităţii celuilalt se reduce de fapt la respectarea  propriiei sale demnităţi care depinde  direct de însăşi demnitatea în sine a lui , de capacitatea sa de a se respecta pe sine însăşi, atunci proximitatea celuilalt nu-l face pe om să se simtă responsabil pentru acesta, ci responsabil faţă de sine însăşi, responsabil faţă de demnitatea în sine a sa, proximitatea fiind, de fapt, a demnităţii în sine a lui. Autoarea articolului susţine în contrasens cu aceste deducţii următoarele: „Opusul acestei proximităţi este îndepărtarea, impersonalizarea, transformarea persoanei în obiect, în speţă, ori chiar generalizarea cauzisticii sociale şi medicale.”7

Nicidecum. Apărându-şi demnitatea în sine, dimpotrivă, deci omul nu se îndepărtează, ci rămâne în sine, nu se impersonalizază, ci se interiorizează (se intimizează) şi se personalizează drept demnitate în sine, nu se transformă în obiect, ci în subiect încadrat în obiect, nu devine o speţă  şi nu se generalizează cauzistic social şi medical,  dar se singularizează atât social cât şi medical. Gean Bandrilland susţinea că „ Moartea este un destin, o finalitate, nu se transformă într-un drept.”8 Dar a fi un destin şi o finalitate nu însamnă oare a fi un drept personal  astfel apărut şi instalat odată ce destinul şi finalitatea aparţin integral acestuia şi nu altuia? Este dreptul demnităţii în sine a lui. Însăşi demnitatea în sine este un drept în sine.

Aşa se face că dreptul de aşi alege destinul depinde de demnitatea în sine, iar dreptul de aşi alege moartea se sprigină integral pe demnitatea în sine a individului ca drept personalizat intrinsec. Autoarea susţine printre altele următoarele:„Discuţia rămâne captivă, oscilând între dreptul la viaţă şi un presupus, dar negarantat drept la moarte, demnitatea vieţii şi demnitatea morţii.”9 Nu putem vorbi despre demnitatea morţii ca atare, asemuind-o cu demnitatea vieţii, ci doar  numai relativ. În avcelaşi timp trebuie să ne determinăm în esenţial ce înseamnă moartea Fiinţei. Moartea, reeşind din definiţia veţii, este o trecere, o transformare a unei structuri bilogice în stare să-şi conştientizeze existenţa ca pe o prezenţă înr-o structură sau structuri nebiologice de alt tip de existenţă, care nu este în stare săşi conştientizeze prezenţa ca fel de a fi, ci într-un fel de coprezenţă intrinsecă a elementelor chimice care le alcătuiec la o etapă sau alta de destructurare a Fiinţei, tip de existenţă posesoare a unui fel de conştiinţă fără conştiinţă care să se poată aprecia  singură pe sine ca fel de a fi.  Din acest punct de vedere moartea doar condiţionat poate fi numită ca atare în semnificaţia pe care i-o dau cei mai mulţi dinre exsegeţi.

Cu alte cuvinte, moartea este o continuare a existenţei în alţi paramentri funcţionali sau mai puţin funcţionali, căci este vorba totuşi despre o destructurare a unui organism adică de o dinamică (mişcare) în sens invers vieţii.  Astfel mortea  este rezultaul unui destin determinat de măreţia demnităţii în sine a individului uman. Şi dacă viaţa depinde de prestaţia demnităţii în sine a omului, atunci ea determină şi ceea ce numim voinţă umană. Atunci deci, când demnitatea omului nu satisface necesităţile sale trupeşti ea nu satisface nici necesităţile voinţei sale pentu viaţă, din care motiv ea se transformă într-un drept strict personal de aşi  hotărâ  soarta. Din acest punct de vedere omul are tot dreptul de a se eutanasia prin voinţa sa liberă, căci ea depinde în totalitate de demnitatea în sine a individului, care în sine este absolut liberă. Iată de ce dreptul la moarte nu este un drept presupus, ci unul legitim determinat de însăşi natura intrinsecă a demnităţii în sine a lui. Acest drept este şi garantat dar nu negrantat pentru că individul poate singur fără nici o asistenţă să-şi pună capăt zilelor, impus fiind totodată în final de inevitabilitatea înlăturării ei, necătând la prescripţiile oricăror legi ce ar îngrădi dretul voit la ea.

Din aceste puncte de vdere asupra hotărârii acestei probleme spinoase şi atât de discutate care este moartea, este inutilă orice discuţie sau o oscilaţie de interepretări a posibilităţii de a putea evita sau nu moartea, căci este înzădar. Numai luând în consideraţie aceste concluzii nu putem  vorbi deci, despre o demnitate a morţii, ci despre o lipsă de demnitate a vieţii.  Reeşind din definirea importanţei demnităţii în sine a omului pentru prestaţia vieţii sale şi momentul programat de către ea a morţii, problema eutanasierii  devine una monovalentă, strict individuală, adică care începe din interiorul personalismului Fiinţei umane şi se termină tot în acest personalism, rămănând  peramanet în cadul legitim  explicit al acestei fiinţe, şi numai de ea depinzând în ultimă instanţă desciza finală asupra vieţii sau morţii sale. Se consideră că nicăeri în Învăţătura creştină nu se spune nici un cuvânt despre sinucidere (despre dreptul omului de aşi lua singur viaţa). Pe când religia islamică şi budistă intertezic acest drept al său.  Însă, de fapt, cei mulţi care consideră  că Învăţătura creştină nu spune nimic despre dreptul omului de aşi lua viaţa sau nu se înşeală, demonstrând astfel că nu au pătruns îndeajuns  esenţa creştinismului. Însăşi toată semnificaţia  Învăţăturii  creştine scoate în evidenţă în mod explicit – fundamentul de bază a-l Ei care este demnitatea în sine a fiinţei umane asociată cu sufletul ei. În postură de fiinţă comunitară (socială) demnitatea în sine se manifestă ca demnitate ca sine (vezi mai sus). Deci, calitatea vieţii şi prestaţia (durata) ei  vor depinde de capacitatea demnităţii în sine de a rămâne şi a se manifesta drept demnitate ca sine cât mai mult cu putinţă. Astfel se face că şi sfărşitul vieţii   va depinde de imposibilitatea  capacităţii demnităţii în sine de a putea s-o  înfrunte şi a o face  să nu se apropie. Acest adevăr semnifică tocmai ceea ce Isus numeşte „Cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul  în geenă (vezi mai sus).”

Deci, responsabilitatea pentru viaţa şi moartea Fiinţei umnae cade  integral pe seama ei şi nu pe seama altcuiva din afară. Din acest motiv Învăţătura reştină nu  decde asupra unei hotărâri de principiu din afară despre soarta omului, ea revenindu-i explicit numai individului uman,  fiind o decizie strict personală. Astfel creştinismul înlătură orice trebuie  arbitrar arificial inventat  venit din partea cuiva din exterior, adică  din partea unei legislaţii sau canon de legi care ar avea dreptul să decidă asupra a ceea ce-i aparţine numai Fiinţei individuale umane implicit şi dreptul ei la suicid asistat. Faptul că aceste legi nu au nici o valoare juridică pentru individ ca singularitate, adică pentru prestaţia demnităţii în sine a sa o constituie capacitatea şi posibilitatea lui de a se priva singur de viaţă în mod clandestin, necătând  la ceea ce spune sau nu spune legea.  Aşadar, Creştinismul nu-l impune şi nu-l învaţă pe om să moară, soarta şi-o decide el singur, integral căzând pe seama sa.

Din această cauză nu întîlnim în Învăţătura creştină o trimitere directă către un trebuie sau nu trebuie, adică că omul  nu trebuie sau trebuie să aibă dreptul de aşi lua zilele. Creştinismul îl învaţă pe om numai cum trebuie să evite păcatele care direct duc la deprecierea  prestaţiei  demnităţii în sine şi a influenţei ei asupra vieţii sau asupra morţii lui. Altfel spus creştinismul îl învaţă pe om cum să trăiască mai mult şi mai calitativ, dar nu şi cum şi când să-şi sfărşeacă zilele.  Din acest motiv Creştinismul este mult mai apropiat de realitate, de omul real decât Budismul sau Islamismul, care operază mai mult cu omul apropiat de ideal. Deducem deci, că legile create de om sunt valabile pentru comunitate în măsura în care ele pot sau nu pot să-l reţină pe om de la pasul hotărâtor  şi sunt nevalalbile sau foarte puţin înfluienţabile pentru idividualitatea singulară umană, pe când Aristotel şi Platon considerau, că ele trebuie să fie impuse deci cu forţa în ultimă instanţă şi pentru indivizii singulari în ceea ce reprezintă ei ca individualităţi separate. Legislaţia europeană încă este ambiguă în acest sens, neputându-se decide categoric în ceea ce priveşte dreptul Fiinţei umane la moarte. Mai aproape de adevărul creştin este legislaţia americană în această problemă., care admite fără  echivoc  eutanisierea  asistată la cererea personală a omului.

Drept concluzie este necesar de  spus că nu trebuie de dat o apreciere, o evaluare arbitrar-artificială a vieţii sau a morţii unui individ uman, căci această apreciere se are pe sine şi în sine în demnitatea în sine şi demnitatea ca sine  a lui fără nici un fel de trebuie.  Viaţa şi moartea îşi deţin valorile lor proprii strict personalizate şi individualizate determinate de demnitatea în sine şi demnitatea ca sine a individului, gradaţia lor depinzând integral exclusiv de fiecare Fiinţă umană. Ce concluzii se pot extrage din aceste adevăruri? Iatăle: Sănătos trupeşte şi sufleteşte este omul care-l  pune pe sunt (este) înaintea lui trebuie. Viaţa nu este o virtute umană, ci o virtute este de a face din trăirea ei o şansă pentru mântuire. Cel mai mare bun pe care omul poate să-l piardă este sufletul. Moare la timpul lui şi liniştit acela care nu se grăbeşte să triască. Nimic nu e mai salvator şi ocrotitor decât a rămâne în necazul zilei trăite. A-ţi trăi pe deplin prezentul este pe cât de moderat pe atât şi de sănătos. Nu este nimic mai imprevizibil decât viaţa şi nimic mai previzibil decât sfărşitul ei. Toţi au parte de moarte, dar unii o întâmpină ca pe un dat, iar alţii ca pe o pacoste. Nimic nu-ţi poate fi de folos din cele câte nu-ţi trebuie. Pe cât sufletul este plin de taină pe atât trupul este lipsit de ea. Sufletul părăseşte trupul care nu este vrednic de el. Sufletul nu este rău sau bun. Rele sau bune sunt toate celelalte ce se raportează la el. Se tem de moarte acei oameni care consideră viaţa un dat ce nu trebuie răscumpărat.

Alegerea binelui sau a răului este întâmplătoare sau legică? Ea este întâmplătoare pe cât este o legitate şi este o legitate pe cât este întâmplătoare. Oricum nu ar alege, omul o face conform unei legi a întâmplării.  Altfel spus, el este în alegerea sa pe cât de legitim pe atât şi de întâplător, adică haotic pe cât este de întâplător, şi ordonat pe cât este legitim. De aceea realitatea este un haos ordonat de parţialitatea cotei parte a întâmplării din lege şi a legii din întâmplare. Este tocmai adevărul ce certifică echilibrul antitezelor în Teză – temeinicia suficienţei lui pe care se clădeşte veşnicia.

Viaţa nu este mai mult decât moartea dacă ea nu înseamnă nimic pentru cel căruia i-a fost dată. Scopul şi sensul vieţii le găsim în însăşi natura ca atare a ei : un răsărit şi apus de soare  înscrise în taina Universului. Dacă moartea se confruntă cu viaţa , atunci atare lucru este necesarmante just, dar nu şi just în ideal, pentru că altfel ele nu ar şti una de alta. Viaţa este un prizionerat continui al omului în imperiul eterogen al lucrurilor. Apa care poate spăla toate păcatele curge din izvorul credinţei. Relativul face din fals şi adevăr existenţă.   Nu-ţi  pune scopuri în  viaţă de prisos, căci viaţa le va alege pe acelea care să te facă să supraveţuieşti.  Dacă filosofia ta este aplaudată de toţi înseamnă  că nu eşti un filosof adevărat. Filosofia care aşteaptă să fie aplaudată nu este sinceră şi nu vine din convingere. Filosoful face să încolţească şi seminţele pe care alţii le cred sterile. Adevărata filosofie este aceea care se hrăneşte de la credinţă. Ea nici nu violează şi nici nu împovărează taina ei.

Note

  • 1 Gabriela Coudenhooft, „Dreptul de a muri versus” O viaţă grea şi lungă. ”Despre prevalenţa Demnităţii asupra altor drepturi”, Instututul de filosofie, Revista de filosofie, vol.1X!X, nr..6, p.4.
  • 2   Ibidem, p.4.
  • 3 „Ibidem”, p. 5.
  • 4 Noul Testament, WORLD WIDE PRINTING SUNCANVILLE USA 1998. Evanghelia după Matei, cap. 12, vers. 25, p.14.
  • 5 Ibidem, cap.10, vers. 28, p.12.
  • 6 Gabriela Coudenhooft, „Dreptul de a muri versus „ O viaţă grea şi lungă” Despre prevalenţa Demnităţii  asupra altor drepturi.”,  Institutul de filosofie,  Revista de filosofie, vol. 1.X!X, nr.6, p.7.
  • 7  Ibidem, p. 7.
  • 8   Ibidem, p.8
  • 9 „ Ibidem”.

 

© 2023 Petru Ababii. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

1 2 3 4 … 31