Petrescu, Stan (2023), Iuliu Maniu – Lumini și umbre: O viață închinată Marii Uniri și propășirii României Mari, Cunoașterea Științifică, 2:1, 133-134, https://www.cunoasterea.ro/iuliu-maniu-lumini-si-umbre-o-viata-inchinata-marii-uniri-si-propasirii-romaniei-mari/

Iuliu Maniu – Lights and shadows: A life devoted to the Great Union and the prosperity of Greater Romania

Abstract

For any of the lovers of biographies of great politicians, it is very difficult to show the true life and political activity of Iuliu Maniu, a great and brilliant politician of the interwar period. He was president of the Romanian National Party in the period 1919-1926 and president of the National Peasant Party – PNȚ, between October 1926 – May 1933. He was a great visionary and true politician of his time, in a fluid domestic and international context, dynamic and complex, a context full of challenges, changes and contradictions especially in the first half of the last century.

Keywords: Iuliu Maniu, Great Union, Greater Romania

Rezumat

Pentru oricare dintre iubitorii de biografii ale unor mari oameni politici este foarte dificil de arătat adevărata viață și activitate politică a lui Iuliu Maniu, un mare și strălucit om politic al perioadei interbelice. Acesta a fost preşedinte al Partidului Naţional Român în perioada 1919-1926 și preşedinte al Partidului Național Ţărănesc -PNȚ, între octombrie 1926 – mai 1933. A fost un mare vizionar și adevărat om politic al vremii sale, într-un context intern și internațional fluid, dinamic și complex, un context plin de provocări, de schimbări și de contradictorialități mai ales în prima jumătate a secolului trecut.

Cuvinte cheie: Iuliu Maniu, Marea Unire, România Mare

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 133-134
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/iuliu-maniu-lumini-si-umbre-o-viata-inchinata-marii-uniri-si-propasirii-romaniei-mari/
© 2023 Stan Petrescu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Iuliu Maniu – Lumini și umbre: O viață închinată Marii Uniri și propășirii României Mari

Gl. Bg. (ret) Profesor universitar doctor Stan Petrescu

Membru – CRIFST – DIS[1] și Prim-Vicepreședinte CSIS-GA[2]

stan.petrescu@gmail.com

[1] Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii – Divizia Istoria Științei (CRIFST-DIS).

[2] Intelligence Studies Center For Security and Applied Geopolitics – CSIS -GA.

S-a născut la 8 ianuarie 1873 în Șimleul Silvaniei, la Bădăcin (județul Sălaj), ca fiu al avocatului Ioan Maniu descendent pe linie paternă al lui Simion Bărnuțiu. Mama sa, Clara Coroianu, era sora memorandistului Iuliu Coroianu. A terminat școala primară la Blaj, urmează gimnaziul reformat la Zalău și studiile universitare în drept la Cluj, Budapesta și Viena. La scurt timp urmează studii de doctorat în drept pe care le încheie cu rezultate remarcabile în 1896.Se implică (1894) în lupta de redeșteptare națională a românilor din Imperiul Austro-Ungar, este ales preşedinte al Societăţii studenţilor români, sârbi şi slovaci din Budapesta (1894), societate care avea drept țintă crearea unui front comun de luptă al naţionalităţilor împotriva dominaţiei Imperiului Dual – austro-ungar, dar și pentru emanciparea românilor. De tânăr (anul 1897), intră în viața politică, devenind proaspăt membru al Partidului Național Român din Transilvania^[1], iar la numai 24 de ani este cooptat în Comitetul de conducere al PARTIDUL NAŢIONAL ROMÂN. În anul 1906 este ales deputat în Parlamentul din Budapesta, reprezentând românii din Vinţu de Jos, comitatul Arad. La 22 mai 1906 va ține cel dintâi discurs al său în Dieta de la Budapesta unde face cunoscut programul său pentru atingerea unor obiective românești legate de autonomia Transilvaniei, întrebuințarea limbii române în administrație și în justiție și stoparea procesului de maghiarizare forțată^[2]. Guvernele ungurești din anii 1907-1918 au procedat în mod strâns și unitar în politică or făță de români, conform planului secret din cartea lui Anton Huszar (Herscovitz)^[3], translator în ministerul de interne austro-ungar. Cartea lui A. Huszar^[4], tipărită la secret și în foarte puține exemplare, a fost descoperită prin grija lui Iuliu Maniu, președinte al Consiliului Dirigent care a trimis un înalt funcționar al acestui for, la Budapesta, unde a descoperit, în Ministerul de Interne maghiar un al doilea exemplar al cărții.

Această acţiune a fost rezultatul cunoașterii mecanismelor administraţiei maghiare când de la tribună Parlamentului maghiar combătea cu severitate politică de maghiarizare forţată a românilor ardeleni, nu cu fraze goale. Ci având ca temei argumente istorice, juridice şi politice.

Iuliu Maniu, se pronunţă în Dieta maghiară pentru autonomia Transilvaniei în cadrul monarhiei austro-ungară, un fel de Federalizare, acceptată de monarhul de la Viena, pe principiul egalităţii între naţiunile existente şi pentru activism politic, inclusiv în Parlamentul de la Budapesta. Și ca vicepreşedinte al PNR din 1904, și ca deputat din 1906 în Parlamentul Ungariei, I. Maniu luptă neobosit pentru drepturile românilor din imperiu..

Este încorporat încorporat în armata Imperiului Austro-Ungar, anul 1915, participă la Primul Război Mondial pe fronturile rusesc și italian. După trei ani de armată și în condițiile destrămării Dualismului Austro-Ungar, dezertează, după modelul multor români ardeleni și revine în Ardeal, unde alături de alți transilvăneni patrioți ia iniţiativa organizării tuturor militarilor români în construcția unui Senat Militar Român (Viena, 31 octombrie 1918), pentru a pune în acțiunea preluarea puterii politice şi administrative în Transilvania şi Banat, prin grija Consiliului Naţional Român Central, creat la 30 octombrie 1918.

Gheorghe Pop din Băsești, împreună cu episcopul greco-catolic, Iulian Hossu, inițiază unirea Transilvaniei cu România vechiului regat.

Marele patriot roman pune umărul organizării Adunări Naționale de la Alba-Iulia, de la 1 decembrie 1918, iar a doua zi (2 decembrie) va fi ales preşedinte al Consiliului Dirigent şi şef al Resortului de Interne (2 decembrie 1918-4 aprilie 1920), organism temporar cu rolul de a pregăti trecerea puterii transilvănenilor către organismele de stat ale României Mari. Marele eveniment istoric al Unirii se topește în entuziasmul general al tuturor românilor din teritoriile românești ale celor trei Dacii revenite la vatră comună.

O mare dezamăgire pentru Iuliu Maniu a constituit-o actul dizolvării, petrecut în 1920, a Consiliului Dirigent, prin acțiunea primului-ministru de atunci, generalul Alexandru Averescu, act susținut și de liberali. Iuliu Maniu a considerat această decizie ca o măsură de concentrare a întregii puteri politice, o idee nefavorabilă românilor ardeleni. Din acest motiv, acesta refuză să participe momentul festiv de încoronare de la Alba-Iulia a lui Ferdinand ca Rege al României Mari, la anul 1922,. El nu se sfieşte să facă sublinierea pertinentă că biserica ortodoxă, prezentă la festivitatea încoronării, însemna o atingere răutăcioasă impardonabilă la adresa orgoliului românilor ardeleni aparținători bisericii greco-catolice, a căror luptă pentru realizarea idealului unității naționale durase peste două secole.

Lupta lui Maniu pentru întărirea unirii tuturor românilor într-o vatră comună, după ce secole de-a rândul au fost obligați să-și ducă existenţa milenară la hotarele a trei imperii, continua și mai asiduu. El încearcă să încadreze Partidul Național Român – PNR în sistemul de partide din România întregită, dar refuză cu obstinaţie orice alianță cu liberalii lui Ion I.C. Brătianu, hotărând să se poziționeze într-o alternativă la guvernare, prin alăturarea să la unele formaţiuni politice din Vechiul Regat. Este de acord ca PNR să fuzioneze cu Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu (1922), precum şi cu Partidul Naţionalist al Poporului (1925).

Destul de puternică se dovedeşte fuziunea partidului său cu Partidul Ţărănesc al învăţătorului Ion Mihalache (10 octombrie 1926), noul partid rezultat, Partidul Național Țărănesc – PNŢ, reuşind să cucerească cele mai multe voturi(77,76% din voturi) și, drept consecință, puterea, în anul 1928, urmare unor ample lupte politice de răsturnare de la cârma statului a liberalilor, după care devine prim-ministru.

Guvernul său va încerca să mențină economia pe un curs al stabilităţii economice, va face unele împrumuturi externe, va concesiona unele activităţi economice, din păcate, păguboase pentru statul român. Cadrul legislative economic create va deschide porţile intrării capitalului străin în economia românească.

Iuliu Maniu, s-a opus reformei Constituției din 1923, inițiată de liberali, întrucât, fiind considerată de către acesta prea centralizatoare și votată de către un Parlament ilegitim de a o schimba. După opinia sa, acest mandat revenea, numai unei Adunări Constituante speciale.

Pentru mulți oameni politici români din acea perioadă incendiară, din punct de vedere politic, opiniile și atitudinile lui Iuliu Maniu îndreptate împotriva Constituției democratice de la 1923, au fost suspecte pentru unii din greii politici ai vremii. N. Iorga, doctrinar al naționalismului românesc, îl privea cu cele mai mari rezerve pe Iuliu Maniu, contestându-i prin discursuri politice, dar și în presă patriotismul. Ba unii l-au suspectat de inițierea unui proiect de federalizare a României Mari.

Există, astăzi, suficiente dovezi pentru a demonstra că apelul la „adevărul istoric” al lui Iuliu Maniu, în marele eveniment din 1918, era considerat drept neserios, sau, în cazul liderilor ardeleni Miron Cristea, Alexandru Vaida Voievod sau Octavian Goga, era considerat drept o minciună grosolană, apreciere care punea într-un con de umbra personalitatea marelui om politic. La Alba Iulia, în ziua aceea „astrală” de 1 decembrie, delegații românilor s-au adunat în celebra sală a deliberării. Activitatea lor nu a constat în definitivarea unui document al Unirii, ci -în mod surprinzător -, într-o dezbatere asupra modalităților de integrare în Vechiul Regat. De exemplu, Iuliu Maniu cerea autonomia Ardealului pe o perioadă de „10 ani”, urmând ca, de la îndeplinirea acestui termen, conducerea Ardealului să întrunească o Nouă Mare Adunare, care să decidă independența provinciei sau alipirea la România. Chiar regele Carol al II-lea a fost șocat să afle acest amănunt, abia în 1938, când se împlineau două decenii de la Marea Unire, (vezi însemnarea din 12 iulie 1938 din jurnalul lui)^[5]. Această poziție stranie a lui Maniu, ne spune istoricul Alex Stoenescu, este confirmată de insistența cu care a păstrat mulți ani așa-numitul „comitet al celor 100” pe post de guvern mascat al Transilvaniei, precum și de faptele reprobabile petrecute la adunarea din 6 mai 1928 la Alba Iulia, când s-a cerut de către lideri ai PNȚ repunerea în discuție a Unirii. Știm astăzi că, în urma telegramelor disperate trimise de mitropolitul Nicolae Bălan de la Iași și București, pentru a se pune în discuție o alternativă la unire, precum și ca urmare a ieșirii din sală a oamenilor de credință Iuliu Hossu și Miron Cristea, pentru a se adresa mulțimii asupra hotărârii de unire, actul istoric de la 1 Decembrie a reprezentat, cu adevărat, expresia voinței naționale.

Se poate comenta oricât asupra motivelor care l-au determinat pe Iuliu Maniu să transforme Partidul Național din Transilvania, parte componentă a partidei naționaliste din întreaga Românie, într-un partid regional, fundamentat pe patriotismul local al ardelenilor, pe tema de „contagiune regățeană” și pe aversiunea față de familia Brătianu. Iată însă că în 1929, odată ajuns la putere în România Mare, Iuliu Maniu produce, prin intermediul lui C. Stere, un proiect de lege privind organizarea administrativă care „alimenta tendințele regionaliste și punea în pericol unitatea statului român”^[6].

Proiectul acestei legi avea în vedere că autorităţile centrale ale statului naţional unitar român să fie dublate cu autorități locale, urmând ca acestea din urmă să preia sarcinile celor dintâi, sub forma unor „guverne regionale” , conduse de „directorate ministeriale”, structurate pe provinciile istorice. Acest proiect a stârnit reacții energice ale liberalilor lui I.C. Brătianu și ale Partidului Poporului, condus de Averescu. Mai mult acești ultimi doi lideri au amenințat că își vor retrage partidele din Parlament – act pus în aplicare la 15 iulie 1929. În fața unei asemenea aversiuni politice fără precedent, Iuliu Maniu este nevoit să se replieze politic și va introduce unele modificări ale proiectului de lege, care, pân ă la urmă a făcut-o inaplicabilă.

Sursa: Internet

Iuliu Maniu a fost un susținător al lui Carol al II-lea și a reușit să-l aducă pe tron pe acesta, cu promisiunea regale play-boy își va relua căsătoria cu regina Elena și va renunța la amantlâcul cu Elena Magda Lupescu.

Liderul țărănist a sprijinit venirea pe tron a lui Carol ÎI, sperând să continue activitatea sa politică conform unui tandem Maniu-Carol al II-lea, după modelul Ion I.C. Brătianu – Ferdinand, cuplu politic de răsunet care condusese România atâţia ani. Regele va refuza o astfel de propunere, iar condiţiile puse de Maniu (despărţirea de Elena Lupescu şi reluarea legăturii cu principesa Elena) nu au fost îndeplinite de monarh, îndepărtând PNL-ul de la guvernare în 1933.

În 1927 regele Ferdinand și Ion I.C. Brătianu au murit lăsând un gol adânc pe scena politică. Principele moștenitor Carol renunțase la toate drepturile monarhice și trăia la Paris sub numele de Carol Caraiman alături de amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, Mihai, în vârstă de șase ani, fiul lui Carol, a fost proclamat rege sub tutela unei regențe formată din patriarhul Miron Cristea, prințul Nicolae, fratele lui Carol, și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Lipsa de autoritate a regenței a provocat o criză politică majoră, speculată de Partidul Național-Țărănesc condus de Iuliu Maniu, care dorea aducerea pe tron a lui Carol. Acesta își schimbase între timp ideile privind instituția regalității și era dornic să revină în țară în calitate de rege. Pe 6 iunie 1930, avionul lui Carol a ajuns la București, unde deja zvonul sosirii pretendentului la tron începuse să circule, și s-a instalat la Palatul Cotroceni, iar de acolo l-a chemat pe Iuliu Maniu, care era la conducerea guvernului. În discuția purtată, Maniu a propus ca fostul principe să intre în Regență, iar apoi, din această postură să se abroge actul de renunțare și Carol să devină rege. Totul cu condiția renunțării la relația cu Elena Lupescu. Cu toate acestea, Maniu părăsea palatul Cotroceni fără să obțină un acord scris al lui Carol. În fața propunerii lui Maniu de a găsi o cale legală, Carol a răspuns ferm că vrea numai să fie rege. Încercând să nu își păteze onoarea prin încălcarea flagrantă a jurământului fața de regele Mihai, Maniu și-a depus mandatul în seara zilei de 7 iunie, iar premier a devenit Gheorghe Gh. Mironescu, care a primit sarcina să ducă la capăt restaurația carlistă. În ceea ce o privea pe Elena Lupescu, regele Carol al II-lea a acționat în maniera sa caracteristică, impunându-și voința. În ciuda tuturor apelurilor liderilor politici de a nu o aduce pe amanta sa în țară, Elena Lupescu s-a stabilit la Castelul Foișor pe 12 august, iar câteva luni mai târziu s-a mutat în București. Acest gest îi va transforma pe Carol al II-lea și Iuliu Maniu în dușmani neîmpăcați^[7].

După patru ani de reflecții politice petrecuţi în locul baștinei sale, la Bădăcin, Iuliu Maniu revine pe scena politică și preia conducerea partidului de la Ion Mihalache. Semnează un pact de neagresiune cu Mişcarea Legionară, PNL-Gh. Brătianu, Uniunea Agrară a lui C. Argetoianu şi Partidul Evreiesc, astfel că în 1937 va pune umărul la căderea liberalilor. Partidul său nu obține guvernarea, pentru că nu primește voturile necesare pentru a prelua guvernarea. Spre marele său necaz ţara alunecă încet către dictatura lui Carol ÎI, un regim politic autoritar cu care nu va fi de acord deoarece interzicea partidele politice. După abdicarea lui Carol ÎI, pentru a doua oară, Iuliu Maniu refuză participarea la guvernare alături de generalul Ion Antonescu. El este cel care se împotriveşte ferm cedărilor teritoriale din 1940, numai că nu va avea succes de izbândă. Tot el este acela care, după eliberarea Basarabiei (1941), se opune continuării războiului antisovietic dincolo de Nistru, devenind, astfel, principalul om politic aflat în totală opoziție cu regimul antonescian. Prin numeroase memorii, cere ieşirea României din Axă și ulterior devine unul dintre promotorii actului de la 23 August 1944 prin intermediul ministrului de externe, Grigore Niculescu-Buzești, care i-a asigurat un canal de legătură, în ascuns, cu regele Mihai, înainte ca acesta să-l înlăture pe Mareșal de la conducerea statului. Acţiunea opoziţiei lui Iuliu Maniu şi a Regelui Mihai, culminând cu actul de la 23 august 1944 nu a fost în măsură să reușească contracararea preluării puterii totale de către Partidul Comunist Român, nereușindu-se , în țară, să se instaureze monarhia-constituţională, aşa cum doreau majoritatea românilor. Va fi numit numit ministru fără portofoliu în guvernul Sănătescu, dar pentru o perioadă destul de scurtă (până la 4 noiembrie 1944), după care dă startul unei altfel de lupte: aceea împotriva instalării comunismului în România. Pe lângă frecventele note de protest şi întâlnirile cu reprezentanți diplomatici ai legaţiilor americană şi britanică și cu toate că a fost declanșată greva regală în august 1945, nu s-a reușit a determina că Marile Puteri să discute chestiunea României și să se încerce acțiuni concrete de luptă împotriva sovietizării ţării.

Conferinţa de la Londra, din septembrie 1945, a generat întâlnirea miniştrilor de externe ai celor trei puteri învingătoare la Moscova în decembrie. În urma acestei întâlniri au avut loc mai multe convorbiri care s-au s-au finalizat cu un compromise, în vaza căruia urma ca doi membri ai opoziţiei să fie cooptaţi în guvernul Petru Groza. Va rămâne, Iuliu Maniu, încrezător într-un sprijin americano-britanic cu privire la România și Grecia, acesta adresând puterilor occidentale numeroase memorii de protest contra sovietizării țării. S-a opus guvernului Groza, se înscrie în scrutinul din 19 noiembrie 1946, partidul său obținând la aceste alegeri o victorie zdrobitoare. Cum voturile au fost numărate după metode staliniste și rezultatele alterate de comuniști, nu va reuși să preia din nou puterea.

FOTO;Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sursă: Internet

Urmează înscenarea de la Tămădău, petrecută la 14 iulie 1947, când cei mai importanți fruntași țărăniști acceptă ocazia de a fugi în străinătate pe calea aerului. Autoritățile comuniste, pe aerodromul din Tămădău unde se organizase fugă, îi arestează pe fugari, punându-i sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. La un an după acest incident, PNȚ-ul care rămăsese unica forță organizată a opoziției, a fost desființat. Liderul partidului, Iuliu Maniu, va fi arestat la 14 iulie 1947.

La mai puțin de două săptămâni de la debutul procesului, lotul PNȚ și-a primit sentinţa. Marți, 11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar a dat sentinața nr 1988^[8] prin care inculpații primeau următoarele pedepse: Iuliu Maniu – 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viață; Ion Mihalache – 6 pedepse, însumând 67 de ani și o pedeapsă de temniță grea pe viață; Gr. Niculescu Buzești – 5 pedepse, însumând 69 de ani, și încă una de M.S.V. pe viață, toate în contumacie, fiind în Statele Unite; Alexandru Cretzeanu – 3 pedepse, însumând 32 de ani, și încă una de M.S.V., toate în lipsă, fiind în statele Unite; Victor Rădulescu Pogoneanu – 2 pedepse de câte 10 ani și una de 25 de ani temniță grea; Grigore Gafencu – 3 pedepse, însumând 32 de ani, și una de 20 de ani muncă silnică, în lipsă, fiind în Statele Unite; Cămil Demetrescu – o pedeapsă de 10 ani și alta de 15; Constantin Vișoianu – 2 pedepse de câte 10 ani, la două de câte 12 ani și la una de 15 ani M.S., în lipsă, fiind în Statele Unite; Ilie Lazăr – 2 pedepse de câte 10 ani și una de 12 ani Temniță Grea (TG); Vasile Serdici – 2 pedepse a câte 10 ani T.G.; Radu Niculescu Buzești – o pedeapsă de 5 ani și alta de 10 ani; Ștefan Stoica – o pedeapsă de 5 ani și alta de 8 ani; Nicolae Carandino – 3 pedepse a câte 6 ani, majorată la 8 ani și continuată cu domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, până în 1962; Florin Roiu – două pedepse a câte 5 ani; Emil Oprișan – 2 pedepse a câte 3 ani; Emil Lăzărescu -2 ani închisoare; Ion de Mocsony Stârcea – 2 ani și rejudecat în procesul Pătrășcanu, unde a primit o pedeapsă de 15 ani.

Ziarul comunist „Scânteia” din 13 noiembrie 1947, sub titlul „Banda de complotiști trădători de țară și spioni și-a primit pedeapsa meritată!” publica prompt cu litere aldine sentința în procesul fruntașilor fostului P.N.Ț.: temniță grea pe viață, degradare civică și confiscarea totală a averii! Prima pagină publica faptul că a fost rezolvat „Nu un proces politic, ci un proces al trădării și al spionajului”. Același ziar comunist înștiința cetățenii cum că „În Capitală și în întreaga țară populația salută sentința împotriva conducătorilor fostului P.N.Ț.”

În ultima vreme s-au efectuat studii de către istorici români asupra mai multor documente existente în arhivele britanice, mai ales cele ale Special Operations Executive (SOE), unde s-au descoperit informații în fondul referitor la România care aduc la lumină faptul că dr. Iuliu Maniu a fost finanțat de guvernul britanic, condus de Winston Churchill, pentru a organiza un puci care să ducă la arestarea și scoaterea de pe scena politică a mareșalului Ion Antonescu şi scoaterea României din Axă. Documentele mai scot la iveală unele date care se referă la participarea românilor alături de serviciile de informații britanice la acțiuni în contra germanilor şi a lui Ion Antonescu. Conform cercetărilor arhivelor britanice, dr. Iuliu Maniu a fost atras la discuții de către agenţii serviciului secret britanic (SOE), încă din anul 1940, imediat după Dictatul de la Viena, cu sprijinul afaceristului britanic, Alfred George Gardyne de Chastelain. Există dovezi din care rezultă că ,,În anul 1940, cei doi s-au întâlnit în casa lui Râca Georgescu, un inginer petrolist care era membru al reţelei britanice de spionaj. Prin intermediul acestui inginer, s-au realizat toate schimburile de informaţii până când a fost arestat pentru spionaj în vara anului 1941”^[9]. Iniţial, Chastelain i-a propus lui Maniu să vină la Londra să facă un guvern în Exil, însă reprezentanţii Ministerului de Externe englez, în subordinea căruia funcţiona SOE, au declinat oferta iniţială. Scopul atragerii de colaboratori în România ai SOE era efectuarea de sabotaje împotriva nemţilor, propagandă de război şi susţinerea mişcărilor de rezistenţă în ţările unde serviciul activa. SOE urmărea şi sprijinirea mişcărilor subversive, ori, din punctul lor de vedere, Partidul Naţional Ţărănesc, care funcţiona clandestin, era o astfel de mişcare.

Odată cu procesul falsificat și instrumentat de comuniști, se încheia astfel o pagină de istorie a vieții politice democratice românești, înlocuită fiind cu un regim totalitar, extrem de represiv, care se va încheia abia într-un decembrie sângeros al anului 1989. A rămas, peste ani, această declarație a jurnalistului, memorialistului şi cronicarului dramatic Nicolae Carandino: „îmi dădeam seama, odată cu publicul, cum Iuliu Maniu își desăvârșea statuia”.

Foto:Iuliu Maniu în boxa acuzaților. Sursă: Internet

A urmat calvarul închisorilor comuniste: penitenciarul din Galați și apoi mutat la închisoarea de maximă securitate și distrugere umană de la Sighet. Eroul și făuritorul României Mari, neobositul reformator al politicii interbelice, martirul de la Sighet, se stinge din viață la 5 februarie 1953. Trupul său a fost aruncat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor de la marginea orașului cunoscut pentru iadul închisorii arhicunoscute lumii întregi. Nici astăzi rămășițele sale pământești n-au fost găsite, spre a fi înmormântate creștinește.

Bibliografie:

Alex Mihai Stoenescu, Istoria altfel de cum o ştiţi, Federalizarea României- Proiectul Iuliu Maniu;
Andreea Vilcovschi, Strănepotul lui Iuliu Maniu îi cere preşedintelui Iohannis reluarea căutărilor osemintelor marelui ţărănist;
Sursă: https://adevărul.ro/locale/zalău/stranepotul-iuliu-maniu-cere-presedintelui-iohannis-reluarea-cautarilor-osemintelor-marelui-taranist-1_58a434155ab6550cb87dde0d/index.html
Cătălin Olteanu , Cum au lichidat comuniștii Partidul Național-Țărănesc, Evenimentul Zilei, joi, 08 decembrie 2016;
Dorin Timonea: ,,Am stors bacşişul şi am stârpit corupţia”. Discursul lui Maniu din 1936, rostit pentru alegătorii de la Vinţu de Jos;
Enciclopedia României – Iuliu Maniu http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Iuliu_Maniu
Mariana Iancu, Câţi bani a primit Iuliu Maniu de la guvernul britanic ca să-l aresteze pe Ion Antonescu. Istoria loviturii de stat gândite de Winston Churchill în România. Sursă:https://adevărul.ro/locale/constanta/cati-bani-primit-iuliu-maniu-guvernul-britanic-sa-l-aresteze-ion-antonescu-istoria-loviturii-stat-gandite-winston-churchill-romania-1_5b236ae3df52022f752af3fa/index.pdf
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Iuliu Maniu – Un creator de istorie – 50 de ani de la moarte, Editura: Fundația Academia Civică;
Mircea Gheorghe
Onisifor Ghibu, Un plan secret al guvernului unguresc din 1907, privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania, Cluj, 1940.
Rezistența Creștină, 19 Noi 2016, ISTORIA NU UITĂ ŞI NU IARTĂ! 70 de ani de la alegerile din 19 noiembrie 1946. Poporul român nu a vrut comunismul: Sursă: https://rezistentacrestinablog.wordpress.com/;
Scurtu, Ioan – Iuliu Maniu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

Note

^[1] Partidul Național Român (numit și Partida Națională) a fost partidul politic care a reprezentat interesele națiunii române din Transilvania, întregul Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, în perioada dualismului. Până la conferința de unificare de la Sibiu din 12-14 mai 1881 au activat două partide naționale: PNR din Banat și Ungaria și PNR din Transilvania. Sursa:.Wikipedia.

^[2] Onisifor Ghibu, Un plan secret al guvernului unguresc din 1907, privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania, Cluj, 1940, pag.15: Legea lui Apponyi din 1907 pentru maghiarizarea învățământului primar; Maghiarizarea grădinilor de copii, prin Legea de la 1912; Maghiarizarea școlilor ormale.confesionale;Impunerea lui Vasile Mangra ca mitropolit al românilor ortodocși din Transilvania, primul pas spre maghiarizarea și a bisericii ortodoxe; Colonizarea Ardealului cu maghiari și transcolonizarea românilor ardeleini în regiunile maghiare.

^[3]Onisifor Ghibu, pag.2.

^[4] Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria a fost un organism politic provizoriu, cu atribuții legislative, executive și administrative limitate, al Transilvaniei, în perioada 2 decembrie 1918 și 4 aprilie 1920. Membri ai Consiliului Dirigent: Alexandru Vaida Voevod, Ștefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Aurel Vlad, Iosif Jumanca, Romul Boilă, Valeriu Braniște, Victor Bontescu, Dionisie Florianu, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, Emil Hațieganu, Ion Flueraș.Sursa: Wikipedia.

.^[5] Alex Mihai Stoenescu, Istoria altfel de cum o stiti, Federalizarea României- Proiectul Iuliu Maniu.

^[6]Apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria altfel de cum o stiti, Federalizarea României- Proiectul Iuliu Maniu.

^[7] Vlad Alexandru , 70 de ani de la condamnarea lui Iuliu Maniu. 11 noiembrie 1947: Comuniștii trimit conducerea PNȚ la muncă silnică pe viațăhttp://evz.ro/condamnarea-iuliu-maniu.html?&page=2

^[8] Ibidem

^[9] Mariana Iancu, „Căți bani a primit Iuliu Maniu de la guvernul britanic ca să-l aresteze pe Ion Antonescu. Istoria loviturii de stat gândite de Winston Churchill în România”. Sursa: adevărul.ro, document aflat pe https://adevarul.ro/locale/constanta/cati-bani-primit-iuliu-maniu-guvernul-britanic-sa-l-aresteze-ion-antonescu-istoria-loviturii-stat-gandite-winston-churchill-romania-1_5b236ae3df52022f752af3fa/index.pdf,