Farcaș, Dan D. (2023), Câteva opinii privind etnogeneza românilor (2), Cunoașterea Științifică, 3:1, 50-70, https://www.cunoasterea.ro/cateva-opinii-privind-etnogeneza-romanilor-2/

 

Some opinions regarding the ethnogenesis of the Romanians (2)

Abstract

The article presents an attempt to review the important moments of the genesis of the Romanian people, in an alternative vision compared to the one in the textbooks and in the light of recent information, to a large extent foreign. Since these are, almost entirely, accessible to Internet users, I indicated only the main sources in the bibliography. Considering that both the information and the comments remain open to future amendments, the paper also implicitly constitutes an invitation to dialogue.

Keywords: Romanians, haplogroups, Indo-Europeans, language, religions, nobility, migrations

Rezumat

Articolul prezintă o încercare de trecere în revistă a momentelor importante ale genezei poporului român, într-o viziune alternativă față de cea din manuale și în lumina unor informații recente, în bună măsură străine. Întrucât acestea sunt, aproape în totalitate, accesibile utilizatorilor internetului, am indicat la bibliografie doar principalele surse. Având în vedere că atât informațiile cât și comentariile rămân deschise unor amendări viitoare, lucrarea constituie implicit și o invitație la dialog.

Cuvinte cheie: români, haplogrupuri, indo-europeni, limbă, religii, nobilime, migrații

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 3, Numărul 1, Martie 2024, pp. 50-70
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086,
URL: https://www.cunoasterea.ro/cateva-opinii-privind-etnogeneza-romanilor-2/
© 2023 Dan D. Farcaș. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Câteva opinii privind etnogeneza românilor (2)

Dr. Dan D. Farcaș[1]

dandfarcas@yahoo.com

[1] Academia Română – Comisia de Biometrie

 

Dacii liberi

La graniţele de nord şi nord-est ale Daciei romane se găseau triburile de „daci liberi”. Organizaţi în rămăşiţele administrative tribale ale fostului stat dac, dacii liberi au creat probleme recurente provinciei romane. Câţiva împăraţi romani care i-au învins şi-au asumat titlul de victorie „Dacicus Maximus”. Arheologia sugerează şi ea că, după anul 106, în estul Munteniei şi sudul Moldovei, o minoritate de roxolani, sarmaţi seminomazi, conducea asupra majorităţii sedentare geto-dacice. În Câmpia Panonică, peste sedentari domneau acum iazigii, o altă ramură a sarmaţilor. În nord erau triburi cu substrat dac şi elite celtice.

La începutul sec. III, dacii liberi încep să fie identificaţi de istorici drept carpi. Este probabil ca, până la cca 230 AD, carpii să-şi fi extins hegemonia şi asupra estului Ţării Româneşti, dominat anterior de roxolani. Gheorghe Bichir, care a studiat temeinic cultura carpilor, identifică două culturi distincte coexistând în Moldova. Una, o cultură sedentară, de tip geto-dacic, alta, mai mică, probabil sarmată[i]. Cronicarul bizantin Zosimus vorbeşte de carpo-dacii care i-au atacat pe romani la sfârşitul secolului IV, iar numele de localităţi de pe teritoriul lor, atestate de Ptolemeu, se termină în „dava”. Cu toate acestea, un număr semnificativ de savanţi contestă etnia dacică a carpilor, sugerând că ar fi sarmaţi, germanici sau chiar proto-slavi. Acest fapt, ca şi argumentele deja expuse, sugerează că – în conformitate cu paradigma cunoscută – carpii să fi fost formaţi dintr-o majoritate dacă, condusă de o minoritate de migratori. Un posibil argument împotriva etniei pur dace este că împăraţii romani nu au folosit titlul de victorie imperială „Dacicus Maximus” pentru victoriile asupra carpilor, ci au preferat titlul de „Carpicus Maximus”. Acelaşi argument se poate aplica şi împotriva unei identităţi predominant sarmate sau germanice pentru carpi, deoarece erau, de asemenea, utilizate și titlurile de „Sarmaticus Maximus” şi „Germanicus Maximus”.

Cu costobocii, un alt trib considerat a face parte din „dacii liberi”, aflați la nordul sau nord-estul Daciei Romane, avem o situaţie similară. Opinia majoritară este, din nou, că ei erau etnic daci. Alţii însă îi consideră, evident cu argumentele necesare, celţi, germanici, traci, sarmaţi sau chiar slavi. Conform paradigmei expuse, cel mai probabil, şi în acest caz, peste substratul dacic s-a suprapus o hegemonie străină, cel mai probabil celtică.

Vremea goților

În perioada Daciei Romane, dar şi după aceea, istoria noastră a fost marcată, pentru mai bine de două secole, de prezenţa goţilor, o confederaţie de triburi germane. Carpii, numiţi adesea „daci liberi”, au continuat să domine coaliţia antiromană, formată din ei înşişi, ca şi din taifali, astringi, vandali, peucini şi goţi, până în 248, când hegemonia acestei coaliţii a fost preluată de goţi. În acest context, în aproximativ douăzeci şi cinci de ani după 290 AD, zeci de mii de carpi/daci au cerut să fie admişi în Imperiul Roman, fiind reașezați de-a lungul Dunării, de la Marea Neagră până în Austria. Carpii au fost asimilaţi apoi de populaţiile locale.

Prima incursiune în Imperiul Roman care poate fi atribuită goţilor este incendierea Histriei în anul 238 AD. Din acest moment, timp de aproape 50 de ani, ei au jefuit zona cuprinsă între Dacia şi Grecia. În bună parte din cauza presiunii goţilor, în anul 275, împăratul Aurelian cedează Dacia coaliţiei conduse de goţi. Armata, administraţia şi orăşenii romani au fost retraşi la sud de Dunăre, evident nu și sedentarii. Arheologii nu au găsit – pentru perioada evacuării administraţiei din Dacia – niciun semn al abandonării satelor.

Unii istorici cred că sediul principal al goţilor care domneau în Dacia era situat în fortificația abandonată de romani de la Pietroasele, în judeţul Buzău, în apropierea căreia a şi fost îngropat, la venirea hunilor, faimosul tezaur gotic (cloşca cu pui, colanul cu inscripţie runică etc.).

Goţii au fost treptat convertiţi la creştinismul arianist, ca urmare a activităţii misionare a episcopului gotic Ulfila (Wulfila, cca 311–383), care a conceput și un alfabet gotic, traducând Biblia în gotică. Fragmentele rămase ale acestei traduceri sunt principala sursă de cunoaştere a limbii lor.

Hunii, o populaţie compusă iniţial probabil dintr-o uniune de triburi altaice, migrând spre vest, au supus, în jurul anului 375, alanii, un popor iranian care trăia la est de goţi. Apoi, împreună cu alanii, au invadat teritoriile controlate de goţi. Majoritatea acestora era organizată în două mari grupuri: vizigoţii şi ostrogoţii. Tradiţional se acceptă că vizigoţi înseamnă „goţii din vest”, în timp ce ostrogoţi înseamnă „goţii din est”, deşi există explicaţii alternative. Hunii au distrus, în 375, formaţiunea statală a regelui ostrogot Ermanaric, iar în anii 376-377 au înfrânt şi oştile regelui vizigot Athanaric. În urma acestor evenimente, mai multe grupuri de goţi au intrat sub dominaţia hunilor, în timp ce altele au migrat mai spre vest sau au căutat refugiu în interiorul Imperiului Roman.

În anul 424, în timpul hanului Rua (Ruga, Rugila), centrul de putere al hunilor s-a mutat în Pannonia, în apropierea Dunării (unii cred că în câmpia Banatului). Mai ales, după 445-446, conducerea hanatului hunilor a fost preluată treptat de Attila. După moartea sa, în 453, hunii au încetat să mai fie o ameninţare majoră.

Ostrogoții deveniseră la început supuși ai hunilor. Dar după moartea lui Attila ostrogoții s-au desprins de stăpânirea lor, câştigând supremaţia în Pannonia. Vizigoţii au migrat în Spania, unde au întemeiat un regat vizigot, deşi formau o mică minoritate în mijocul unei populaţii hispano-romane mult mai numeroase. În Spania medievală şi chiar şi în cea modernă, se credea că vizigoţii sunt progenitorii nobilimii spaniole.

Faima dacilor

Cele două secole de stăpânire a goţilor şi a hunilor nu au lăsat urme decelabile în limba sau obiceiurile poporului de pe teritoriul României. În schimb, în secolele care au urmat, geto-dacii au căpătat un rol important în tradiţiile goților.

Secole de-a rândul, după ocuparea romană a Daciei, prestigiul regatului lui Burebista şi Decebal a fost imens, mai ales în Europa rămasă în afara Imperiului Roman, astfel că multe seminţii au pretins că ar fi continuatorii Daciei sau că sunt de obârşie dacă.

Au existat chiar şi împăraţi romani care şi-au afirmat originea dacică. După spusele lui Lactantius, unul dintre aceştia, împăratul Galeriu (305–311), născut în „Dacia Ripensis”, în zona Timocului, s-ar fi declarat chiar duşman al numelui „roman”, propunând ca imperiul să se numească nu roman ci „Imperiul Dac”, spre oroarea patricienilor şi senatorilor de la Roma. Se mai spune că Galeriu ar fi tratat cetăţenii romani cu o cruzime exemplară, aşa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriţi, ca revanşă pentru tratamentul pe care Traian l-a aplicat, cu două secole înainte, dacilor.

În acest spirit, din a doua jumătate a secolului IV goții au pretins că ar fi același popor cu geții. Vizigoţii, în anul 410, au jefuit Roma şi cu ocazia asta s-a scris că regele lor Alaric (care se prezenta drept get), ar fi afirmat că l-a răzbunat astfel pe Decebal.

Confuzia geţi-goţi a cunoscut o răspândire largă mai ales prin istoricii Casiodor şi Iordanes. Acesta din urmă a scris, în latina târzie, în anul 551 sau la scurt timp după aceea, cartea întitulată De origine actibusque getarum (Originea şi faptele geţilor), pe scurt Getica. În ciuda numelui, cartea tratează o istorie fantezistă a goţilor, istorie care se voia de peste 2000 de ani şi include şi capitole din istoria geto-dacilor.

Cartea plasează originea geților/goților în zona Mării Baltice. La un moment dat, rege al lor a devenit Zalmoxis. Apoi au jefuit „Troia şi Ilium” imediat după ce aşezarea şi-a revenit oarecum după războiul condus de Agamemnon. Cartea povesteşte că goţii s-au războit chiar şi cu egiptenii. Getica include apoi capitole din istoria geto-dacilor, Iordanes declarând că geţii sunt la fel ca goţii, asumându-şi mărturii anterioare în acest sens.

Faima dacilor s-a prelungit până în Evul Mediu. Danezii susţineau, într-un document din secolul XI, că ei se numeau înainte daci. Într-un alt text medieval autorul foloseşte „limba dacă” în loc de „limba daneză”. Ana Comnena (1083–1153) în Alexiada foloseşte în cinci locuri termenul de „daci” în loc de vlahi, referindu-se, de pildă, la colaborarea acestora cu cumanii, dar şi numele de „Dacia” pentru actualul teritoriu al ţării noastre. Este un semn al unei arhaizări voite a etnonimelor şi toponimelor, dar şi al persistenţei amintirii regatelor geto-dace.

Chiar şi azi, există discuţii în jurul asemănării cuvintelor: daci – dutch (olandezi) – deutsch (germani), ori buri (olandezi) – buri (trib geto-dac din Oltenia).

Datorită confuziei geţi-goţi, faptele şi istoria geto-dacilor au pătruns și în unele cărţi de istorie. De pildă, în Cartea eroilor naţiunii germane a profesorului de origine elveţiană Heinrich Pantaleonis (1522–1595), regii daci sunt prezentaţi ca fiind regi goţi.

Confuzia a ajuns şi în peninsula iberică. Alexandru Busuioceanu (1896–1961) a fost un critic de artă, critic literar, diplomat, eseist, istoric, pedagog, poet, scriitor şi traducător român, care a trăit în Spania din anul 1942 până la moarte. În cartea sa Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, el remarca faptul că regii (de origine vizigotă) din Spania Evului Mediu se pretindeau coborâtori din principi daci, respectiv că în legende spaniole se întâlnesc numele dacice ale lui Zamolxis, Deceneu, Decebal ş.a.

Să fie oare de vină, în relaţia geţi-goţi, doar o confuzie de nume şi inventarea unui trecut fabulos? Popoarele geto-dac şi cel al goţilor erau evident foarte diferite. Limbile lor aparţin unor ramuri separate şi destul de depărtate ale familiei indo-europene. Dar nu uităm că dacii liberi, mai ales carpii, au avut o lungă perioadă de colaborare militară cu goţii. Iar în cazul oricăror alianţe militare, pentru a le face durabile, o cutumă des uzitată era cea a încuscririlor – căsătoriile între copiii şefilor în cauză. Această metodă a avut şi un efect colateral. Orice urmaş are patru bunici, opt străbunici ş.a.m.d., în progresie geometrică, dintre care se putea scoate în evidenţă, la nevoie, strămoşul cel mai faimos. Aceasta putea fi o cale prin care, teoretic, regii vizigoţi din Spania chiar puteau să se tragă, în mod real, din regi geto-daci.

Stăpânirea slavă și bulgară

După moartea lui Attila, partea de est a Panoniei (Câmpia Tisei) şi vestul Daciei postromane a fost luată în stăpânire, pentru mai bine de un secol, de neamul germanic al Gepizilor, apoi, din 567, de Avari, o alianţă a mai multor grupuri de nomazi eurasiatici de diferite origini, probabil de limbă turcică, dar având și o importantă componentă iraniană. Stăpânirea lor durează până în anii 791-796, când trupele conduse de generalii lui Carol cel Mare îi înfrâng decisiv.

Stăpânirile gepizilor şi avarilor nu au avut niciun efect notabil asupra culturii populaţiei sedentare din ţara noastră, nici asupra limbii străromâne. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu următorul val de migratori, cel al slavilor. Cândva, între 533 şi 545, venind dinspre nord-est, triburile războinice de slavi au trecut Dunărea spre sud, invadând provinciile dunărene ale Imperiul Roman de Răsărit. Alte triburi slave au înconjurat teritoriile avarilor, prin actualele Cehia, Austria şi Ungaria de vest. Dispunând de o importantă forţă militară, între 580 şi 602, slavii au reuşit să ocupe practic toată Peninsula Balcanică. Mai mult decât ceilalţi migratori, slavii au venit şi cu o numeroasă populaţie dornică să se sedentarizeze. Un istoric contemporan estima, de pildă, la 100.000 numărul slavilor stabiliţi doar în Tracia.

Slavii s-au infiltrat şi pe teritoriul hanatului avarilor, convieţuind cu mai vechii sedentari, majoritar proto-români, dar fiind mai bine organizaţi militar decât aceştia. Începând din 623, apar tot mai des revolte interne contra avarilor, iar după dispariţia hanatului lor, în 796, „vidul” creat a fost imediat ocupat de formaţiuni statale slave.

Slavii îi vor numi vlahi sau valahi pe vorbitorii variantelor limbii stră-române, pe care i-au găsit atât la nordul, cât şi la sudul Dunării, iar pentru teritoriile acestora vor folosi nume precum Valahia, Vlaşca sau Blaşniţa.

Conform părerii istoricilor, dar şi a arheologilor, invazia slavă a fost cumplită, nu doar pentru că a fost de lungă durată, ci şi prin violenţa ei. Imperiul Bizantin va lupta, mai mult de două secole, între anii 680 şi 900, pentru a scoate slavii din Grecia. În această perioadă, slavii îi asimilează definitiv pe traci şi pe iliri, cu excepţia albanezilor.

Nu mult timp după ce slavii s-au aşezat temeinic în sudul Dunării, dinspre Asia apare hoarda bulgarilor, majoritar turcică, silită să se deplaseze spre vest, sub presiunea khazarilor. Conduşi de hanul Asparuh, hoarda a trecut în 679 Dunărea, ocupând Dobrogea şi actuala Bulgarie. Deşi erau minoritari, bulgarii se vor impune, prin forţa lor militară, ca pătura conducătoare a populaţiilor de slavi şi vlahi de aici şi vor organiza primul stat bulgar, care va avea capitala, timp de peste două sute de ani, la Pliska (circa 85 km sud de Călăraşi). În ciuda autorităţii şi puterii militare pe care au exercitat-o, cotropitorii bulgari îşi vor pierde limba, fiind slavizaţi destul de repede, din această osmoză formându-se actualul popor bulgar.

În 705, în schimbul ajutorului primit împotriva unor uzurpatori, împăratul bizantin Iustinian II conferă hanului bulgarilor titlul de „Cezar” (care, în limbile slave, va deveni „ţar”). Acest titlu va fi folosit, un timp, alternativ cu cel de „han”.

Imediat după colapsul statului Avar, hanul Krum (802-814) ocupă întregul spaţiu dintre Dunărea de mijloc (azi în Ungaria) şi Prut, extinzând astfel graniţele ţaratului său şi asupra teritoriului României de astăzi. Populaţia sedentară de aici era deja probabil organizată în forme de administraţie specifice slavilor, fiind pusă sub conducerea unor boieri, jupani, cneji sau voievozi (toți termeni slavi), închinați acum hanului bulgar. O aşezare importantă a noilor ocupanţi a fost, de pildă, Bălgradul, fostul Apulum şi viitoarea Alba Iulia, de unde era controlat, între altele, transportul sării, dinspre saline, pe Mureş apoi pe Tisa şi pe Dunăre.

Biserica ortodoxă slavonă

Ţarul Boris al bulgarilor (852-889) a înţeles importanţa creştinismului ca religie oficială, menită să consolideze coeziunea statului, dar şi autoritatea sa ca „uns al lui Dumnezeu”. Pentru a atenua conflictul cu Imperiul Bizantin, Boris a fost botezat în 864 ortodox, primind numele Mihail, după împăratul Mihail III care i-a fost naş. Apoi, ca diplomat iscusit, Boris a exploatat cu succes conflictul născând dintre patriarhatul de la Constantinopol şi papalitatea romană, obţinând autocefalia bisericii bulgare, confirmată la Sinodul de la Constantinopol care s-a încheiat în anul 870. El a liniştit astfel îngrijorările nobililor săi cu privire la posibilul amestec bizantin în afacerile interne ale Bulgariei.

Bizanţul a acceptat, de nevoie, şi cererea lui Boris ca limba de cult să nu fie nici greaca, nici latina, ci slava. Asta deoarece exista riscul ca, altminteri, bulgarii să intre sub influenţa Romei catolice. În vederea creştinării populaţiei, Bizanţul a trimis doi călugări greci din Salonic, pe nume Chiril şi Metodiu, în urma cărora a rămas alfabetul slavon, supranumit şi chirilic, derivat din alfabetul grec. Cu acesta vor fi scrise cărțile sfinte traduse în slavonă. În etapa următoare, toate teritoriile stăpânite de bulgari au fost organizate religios, cu construirea de biserici şi pregătirea şi instalarea unei ierarhii preoţeşti. Stăpânirea bulgară pe actualul teritoriu al României a durat un secol şi jumătate, timp suficient pentru ca ortodoxia de limbă slavonă să prindă aici rădăcini trainice. În consecinţă, pe actualul teritoriu al României, toate scripturile, titlurile slujitorilor bisericii, riturile şi serviciile divine au ajuns să fie în limba slavonă, suprapuse peste un creştinism primitiv, sincretic, preexistent, de sorginte latină. Această anomalie s-a menţinut apoi, paradoxal, aproape un mileniu.

În tot acest timp, Imperiul Bizantin s-a aflat într-o permanentă stare de război cu ţaratul bulgar, pe care îl va şi desfiinţa, la câţiva ani după lupta din 1014, de la Kleidion, câştigată de împăratul Vasile II, numit apoi „boulgaroctonos” (omorâtorul de bulgari). Imperiul Bizantin va avea astfel, după 400 de ani, din nou graniţa de nord pe cursul Dunării. Concomitent, cnezatele şi voievodatele din Transilvania şi Banat au fost ocupate treptat de ungurii care, după anul 1000, se vor strădui, fără mult succes, să schimbe religia ortodoxă a locuitorilor (subordonată ierarhic slavilor sau bizantinilor) cu cea catolică.

Venirea ungurilor

Ungurii erau un neam seminomad, cu origini undeva în bazinul fluviului Obi, din estul munţilor Ural, neam înrudit cu populaţiile hantî (ostiaci) şi mansi (voguli) care încă trăiesc în acea zonă (în regiunea autonomă Hantî-Mansi). Migrând spre sud-vest, ei au suferit puternice influenţe iraniene și turceşti. Triburile ungureşti, subordonate pentru o perioadă Imperiului Khazar, s-au deplasat spre vest, în jurul anului 830, sub presiunea pecenegilor. Ele au ocupat militar – pentru circa 65 de ani – spaţiul dintre Bug şi Carpaţi (deci şi teritoriul actual al Moldovei). Au adus şi alte triburi şi, conform obiceiului migratorilor, au întreprins de aici raiduri de jaf până foarte departe, spre vest sau spre sud.

În 895, şefii ungurilor, instigaţi de bizantini, au atacat şi au prădat Bulgaria cu cetele lor. În revanşă, bulgarii s-au înţeles cu pecenegii, aflaţi în zona Bugului, să-i atace din două direcţii pe unguri, iar după o bătălie decisivă, i-au determinat pe aceştia să părăsească definitiv teritoriile deţinute. Drept urmare, o populaţie, estimată de unii chiar la 200-500.000 de oameni (inclusiv femei, bătrâni, copii), împreună cu cirezi, care cu coviltir etc., traversează Carpaţii de nord şi se stabilesc în Câmpia Panonică, stăpânită pe atunci de trei puteri: francii (la vest de Dunăre), moravii (în nord) şi bulgarii (la est de Dunăre). Neîntâmpinând o rezistenţă notabilă, armatele comandantului suprem, „ducele” Árpád, ocupă teritoriul, care a fost apoi împărţit între diversele triburi (tradiţional 7 ungureşti şi 3 khazare) ale uniunii. Timp de un secol, ungurii continuă, şi de aici, raidurile de jaf în toată Europa. După o înfrângere dezastruoasă, suferită în anul 955, pe râul Lech, lângă Augsburg, în confruntarea cu oştile regelui franc Otto I („cel mare”), viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman, raidurile ungurilor se reorientează spre Imperiul Bizantin. Între timp, o bună parte a veneticilor se amestecă cu localnicii (slavi, români, iazigi, avari etc.) şi se sedentarizează.

În anul 1001, papalitatea recunoaşte Ungaria drept regat, sub regele Ştefan I, cu condiţia ca populaţia să adopte ritul catolic, proces care va fi realizat cu mână forte.

În secolele X şi XI, ungurii îşi extind treptat controlul asupra actualelor teritorii ale Banatului, Crişanei şi Transilvaniei, locuite de un amestec de populaţii în care majoritatea au reprezentat-o probabil dacii romanizaţi şi slavii. Aceste teritorii fuseseră conduse până atunci de „duci” (respectiv principi, voievozi), supuşi în mare parte, aşa cum am arătat în capitolul anterior, ţaratului bulgar și practicând religia ortodoxă.

Cel mai vechi document relatând evenimentele din jurul sosirii ungurilor şi ocuparea teritoriilor din Transilvania, Banat, Crişana etc. este Gesta Hungarorum („faptele maghiarilor”, în limba latină)[ii], o lucrare scrisă de notarul „P.” (numit ulterior „Anonymus”) al regelui Béla (nu se ştie al câtelea, deoarece au fost patru regi cu acest nume), cel mai probabil la sfârşitul secolului XII (adică pe vremea lui Béla III), deci la circa 300 de ani după cucerirea maghiară, dar posibil şi mai devreme. Azi, istoriografia maghiară nu mai acceptă documentul drept o dovadă autentică, dar credem că nu există motive ca notarul anonim să fi inventat legende, mai ales în favoarea românilor, şi că majoritatea faptelor descrise sunt veridice.

Anonymus scrie că în 895-96 cârmuitor al Transilvaniei era „un anumit vlah” (deci român), pe nume Gelou, care a fost învins de unul dintre cei şapte şefi de trib maghiari. Un alt lider local a fost ducele Glad, stăpânitorul Banatului, cu capitala la Cuvin (pe malul Dunării, azi în Banatul sârbesc). El era închinat ţarului bulgar, iar armata lui era formată din pecenegi, bulgari şi români. În jurul anului 934, după câteva bătălii pierdute, Glad a jurat credinţă ungurilor.

După aproape un secol, stăpân peste aceleaşi locuri era principele Ahtum (poate un urmaş al lui Glad și, după unele surse, de neam peceneag), posesiunile căruia se întindeau de la Dunăre la Crişuri şi din Carpaţi la Tisa. Reşedinţa ducatului său era în Urbs Morisena” (oraşul Mureşana?), fost castru roman, care se spune că ar fi servit, între anii 380-453, și drept capitală a hunilor. Cetatea Morisena a fost şi capitală a principilor Glad şi Ahtum. Oraşul se afla pe malul sudic al Mureşului, unde exista, atestată din 1002, şi o mănăstire ortodoxă cu hramul „Sf. Ioan Botezătorul“, cu călugări aduşi de la Vidin. În contextul creştinării (în rit catolic) a ungurilor, regele Ştefan a trimis, în jurul anului 1028, o armată contra lui Ahtum, care va fi ucis în luptă. Generalul învingător, pe nume Cenad (Chanadinus în latină), înrudit cu regele, va reboteza oraşul cu numele său.

Notarul anonim mai vorbeşte şi de un duce de neam khazar, domnind între Tisa, Transilvania, Mureş şi Someş, numit Menumorut, închinat „regelui de la Constantinopol”. El a refuzat solicitarea făcută în 907 de domnitorul maghiar Árpád să-i cedeze teritoriul său. Ca răspuns, maghiarii au asediat cetatea Zotmar (Satu Mare) şi castelul lui Menumorut din Biharia, învingându-l. Tot Gesta Hungarorum spune însă că apoi el şi-a căsătorit fiica în dinastia conducătoare maghiară, regele Ştefan fiind un descendent al ei. În conformitate cu o altă sursă – Cronica Pictată de la Viena – Ştefan I l-a învins, de asemenea, și pe Kean, conducătorul unui stătuleţ din sud-estul Transilvaniei, vasal bulgarilor.

Istoricii acceptă că Transilvania a fost cucerită de maghiari în etape, între anii 900 şi 1200, ei ajungând la râul Olt abia în jurul anului 1150.

Voievodul din Bălgrad (Alba Iulia), a ctitorit în capitala sa, la sfârşitul secolului X, o bazilică ortodoxă (mai veche deci decât actuala Catedrală catolică Sfântul Mihail), aici fiind şi sediul unei episcopii, condusă, la un moment dat, de grecul Ierotei. Ruinele acestei bazilici au fost cercetate în 2011 şi reîngropate ulterior[iii]. În anul 1009, regatul maghiar şi-a impus autoritatea (şi politica de catolicizare) şi asupra acestei zone, înfiinţând episcopia catolică a Transilvaniei (care a avut, de atunci, o continuitate neîntreruptă, iar din 2001 e arhidieceză).

Cumanii și întemeierea Țării Românești

Ungurii dominaseră între 830-895 peste teritoriul situat între Bug şi Carpaţi, deci şi peste o bună parte din Moldova istorică. Ei au fost siliţi să se mute de aici în Câmpia Panonică sub presiunea unui alt popor seminomad, de limbă turcică, pecenegii. Aceştia iau în stăpânire, pentru aproape două secole, zone întinse din răsăritul ţării noastre, purtând, în acelaşi timp, războaie permanente cu Rusia Kieveană, cu care se învecinau spre nord.

Înfrânţi de cumani, în mai multe rânduri, în perioada 990-1036, pecenegii au fost obligaţi să se retragă spre vest, ocupând şi Muntenia, care fusese controlată până spre 1018 și de Bulgari. De aici efectuează raiduri de jaf în Transilvania şi Peninsula Balcanică. Cu ocazia unei astfel de expediții, în 1091, pecenegii sunt zdrobiţi decisiv, într-o bătălie pe râul Mariţa, de forţele reunite ale bizantinilor şi cumanilor, în luptă participând şi 5000 de vlahi. Din acest moment, pecenegii nu mai contează decât ca populaţii răzleţe, iar în timp vor fi asimilaţi de bulgari, cumani şi unguri.

Cumanii (numiţi polovţieni de ruşi, kipciaci în izvoarele orientale şi kun de unguri), aveau obârşia în stepele Asiei Centrale, fiind o populaţie turcică înrudită cu pecenegii, vorbind aproape aceeaşi limbă. Ei au cucerit, în perioada 1070-75, spaţiul dintre Nistru, Carpaţi şi Dunăre, deci treptat în întregime actualele Moldova de sud şi Muntenia, până la Porţile de Fier. Cumanii se învecinau spre nord cu Rusia Kieveană, spre vest cu Ungaria şi, la sud de Dunăre, cu Bulgaria sau cu Imperiul Bizantin. Timp de mai bine de un secol şi jumătate, acest teritoriu va fi numit, în documentele din cancelariile vremii, Cumania[iv]. Hanatul cumano-kipceac se întindea, la un moment dat, de la Dunăre şi Carpaţi până la Lacul Balhaş, în apropiere de China[v].

În 1223, cumanii sunt înfrânți decisiv, pe malurile râului Kalka (în regiunea Doneţk din Ucraina de astăzi), de mongolii Hoardei de Aur, conduși de Batu Han, nepotul lui Genghis Han. Ca urmare, cumanii au fost siliţi să se restrângă în Moldova de sud şi Muntenia, apoi în Ungaria.  Cu timpul, nobilii cumani vor ajunge să fie integraţi chiar şi în familia regală maghiară. Elisabeta, fiica unui nobil cuman, a devenit regină a Ungariei şi chiar conducătoarea de facto a ţării, între anii 1272-1277, în timpul minoratului fiului ei, viitorul rege Ladislau IV zis „Cumanul” (1272-1290). Acesta a oferit feudele de la Făgăraş şi Sâmbăta lui Thocomer (numele căruia provine probabil din cuvântul cuman Toq-Tamir, însemnând „oţel călit”). În 1290 regele Ladislau este asasinat, fostul voievod transilvan, Ugrinus, posesorul de drept al acestor teritorii, a reclamat raptul noului rege, Andrei III, şi a fost repus în drepturi. În consecinţă, Thocomer s-a văzut obligat să-şi transfere reşedinţa la sud de Carpaţi, însoţit de oastea sa.

Datele la îndemână sugerează că, foarte probabil, Thocomer este unul şi acelaşi cu legendarul „Negru-Vodă”[vi]. El va descăleca, în primă instanţă, la Câmpulung Muscel și – aşa cum au consemnat, ulterior, letopiseţele – văzând şi armata care îl însoţea pe Negru-Vodă, voievozii şi cnejii dintre Carpaţi şi Dunăre i se închinară „cu toată boerimea ce era mai ’nainte”. Adevărul complet este însă că, în acelaşi an 1290, „emirul” tătar Nogai, cu reşedinţa la Isaccea, întreprinsese o acţiune de amploare în vest, până la Porţile de Fier, impunându-şi hegemonia pe tot teritoriul Munteniei şi Olteniei. Concomitent, documentele consemnează, pentru o bună bucată de vreme, dispariţia banului de Severin din ierarhia funcţiilor regatului ungar, marcând întreruperea stăpânirii ungare asupra Ţării Severinului. La ora aceea îi erau deja vasale lui Nogai şi ţaratul bulgar şi regatul Serbiei. În acest context, cred unii, Nogai l-a preferat pe Thocomer ca vasal, cu autoritate asupra Munteniei şi Olteniei, poate şi pentru că, aşa cum s-a spus, Thocomer ar fi avut şi o ascendenţă mongolă, fiind strănepotul lui Batu Han.

Dar în 1299 Nogai este ucis într-o dispută între clanurile Hoardei de Aur. Urmaşii săi nu au mai avut aceeaşi putere de a menţine unitatea teritoriilor supuse. Acest moment este exploatat de Thocomer/Negru-Vodă, care, împreună cu supușii săi, porneşte acel proiect care se va numi Ţara Românească.

Thocomer va domni până în jurul anului 1310, urmat fiind de fiul său voievodul Basarab I (c. 1310-1352). Filiaţia este atestată într-un document din 1332 al regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, în care scrie: „Basarab, fiul lui Thocomer, valahul nostru schismatic, infidel” („Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris”). Deci se atestă că Basarab era „schismatic” (stăpân peste o populaţie ortodoxă) şi „valah”, ceea ce înseamnă că era deja asimilat român. Pe de altă parte, numele său „Bassaraba” înseamnă „tatăl rege”, în limba cumană, încă un argument că era de origine cumană, ca şi tatăl său, dar probabil şi acesta deja parţial asimilat român.

În ultimii ani ai domniei sale, sub suzeranitate ungară, Basarab, a reuşit să cucerească, la nord de Delta Dunării, între Prut si Nistru, o fâşie de teritoriu prin care Ţara Românească obţine, pentru mai multe decenii, ieşire la Marea Neagră. Teritoriul a fost numit Basarabia, nume extins apoi de ruşi, după 1812, asupra întregii zone dintre Prut şi Nistru.

Românii în Transilvania şi Moldova

Istoriografia maghiară acordă şi azi o mare importanţă faptului că, înainte de 1200, nu există documente care să ateste prezenţa românilor în Transilvania (în afară de Gesta Hungarorum, neacceptat oficial), deşi sunt destul de multe, după aceea. Faptul a fost folosit ca argument pentru speculaţii cum că românii ar fi migrat masiv în respectivul areal, trecând Carpaţii, abia după această dată.

Realitatea este că, în secolele VII-IX, la populaţia sedentară, majoritar străromână s-a adăugat un aport important de populaţie slavă. Elitele militare ale năvălitorilor, majoritar slavi, i-au organizat pe sedentarii de pe tot teritoriul actual al României, în formele specifice slave: cnezate, voievodate etc., cu o nobilime evident de limbă slavă. După anul 865, aceştia, închinați hanilor bulgari, adoptă creştinismul ortodox de rit slavon, cu clerul subordonat patriarhului bulgar. Dar treptat, până prin 1200, populaţia română de la nordul Dunării a asimilat elementele slave, inclusiv elitele.

Transilvania a fost cucerită de maghiari în etape, între anii 900 şi 1150, aducând coloniști secui și germani. Importanţa acordată formaţiunilor româneşti de aici este atestată şi de faptul că în secolele XIII şi XIV, Adunarea Generală a Transilvaniei cuprindea reprezentanţii a patru naţiuni: nobilii (unguri), saşii, secuii şi românii (Universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis în Partibus Transiluanis).

Situaţia s-a înrăutăţit doar în urma presiunilor papalităţii contra „schismaticilor” ortodocşi. În consecinţă, în anul 1279, regele ungur, la solicitarea Papei, a interzis ortodocşilor construirea bisericilor de zid pe teritoriul regatului, iar în 1366, regele Ungariei Ludovic I de Anjou a emis, la Turda, un decret prin care statutul nobiliar este condiţionat de apartenenţa la Biserica Catolică. În plus, orice proprietate funciară trebuia confirmată printr-un certificat regal de donaţie. În consecință, unele familii române din pătura conducătoare vor adopta religia catolică şi vor fi asimilate (şi prin încuscriri) de nobilimea maghiară; altele vor decădea la statutul de simpli fruntaşi ai satelor. Un număr de nobili români vor alege să plece din Transilvania, refugiindu-se în afara arcului carpatic.

După invazia tătarilor, în 1241, teritoriul Moldovei a rămas sub controlul acestora timp de un secol. În mai multe bătălii, purtate în 1345 şi 1346, regatul Ungariei, folosind şi armate ale unor nobili români din Ardeal, îi înfrânge pe tătari şi îi obligă să se retragă dincolo de Nistru. Regele maghiar Ludovic I îl numeşte, prin 1347, pe voievodul Dragoş din Maramureş drept markgraful (marchizul) unui teritoriu tampon, în ţinutul cucerit. Noua „marcă” va fi numită Moldova, după numele râului în jurul căruia s-a organizat. Pe malul râului exista deja, pe atunci, oraşul Baia, care va deveni capitala lui Dragoş. Nepotul său Balc, va fi înlăturat de un alt voievod venit din Maramureş – Bogdan, dizgrațiat de regele maghiar Ludovic I de Anjou. Încercările regelui Ungariei de a-l aduce pe Bogdan la supunere nu au izbutit. El a învins oştile maghiare trimise împotriva lui și s-a menţinut ca domn de sine stătător al unui nou voievodat, Moldova, pe care, în semn de recunoaştere, turcii l-au numit Bogdania.

Balc şi Drag, nepoții lui Dragoș, au primit de la regele Ungariei, ca despăgubire, posesiunile rămase de la Bogdan I, împreună cu titlul de voievozi de Maramureş (1365). Descendenţii lor au fost membrii familiilor nobiliare maghiarizate Bélteki şi Drágfy[vii]

În perioada care a urmat, atât în Moldova cât și în Țara Românească au existat tendințe ale domnitorilor de a tolera sau chiar îmbrățișa catolicismul. Ele au încetat odată cu așezarea mitropoliilor ortodoxe în cele două principate. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, capitolul Despre literele moldovenilor, afirmă că în Moldova s-a scris cu litere latine, până în 1432, dar că domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432), sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit distrugerea cărţilor şi textelor cu caractere latine şi păstrarea doar a celor scrise în alfabetul chirilic şi în slavonă, cu scopul de a împiedica răspândirea catolicismului în principatul Moldovei. Ne putem întreba câtă istorie ne-a fost mutilată cu această ocazie.

Bisericile românilor vor rămâne subordonate patriarhiilor bulgăreşti şi apoi celor sârbeşti din Ohrid şi Ipek, de rit ortodox slavon, până în secolul al XV, respectiv patriarhiei din Constantinopol, până la realizarea autocefaliei, în 1864.

În cancelariile domneşti, voievodale, sau boiereşti, ori în mănăstiri, nu s-a mai scris deci, la noi, secole de-a rândul, decât în limba slavonă, evident cu litere slavone. Excepţie a făcut doar corespondenţa cu occidentalii, scrisă în latină. Ştim bine că cel mai vechi text românesc, recunoscut oficial ca autentic, datează abia din 1521, iar prima carte românească tipărită din 1561. Primele încercări de a folosi româna ca limbă liturgică apar abia din a doua jumătate a secolului XVII, şi numai în provinciile din vest, iar alfabetul latin se foloseşte oficial în România doar din 1862.

Originea limbii române

Lingviştii presupun că populaţiile care trăiau acum 5000 de ani în nordul Mării Negre, vorbeau o limbă comună, numită „proto-indo-europeană” (PIE), care a şi fost reconstituită, prin nenumărate lucrări de specialitate (ele diferă, dar nu foarte mult, de la un autor la altul). Graţie superiorității pe plan militar faţă de alte populaţii, vorbitorii limbii PIE au luat în stăpânire, treptat, toată Europa şi o bună parte din Asia.

Ocupanții s-au aşezat în locurile cucerite şi şi-au impus şi limba, care a preluat, fără îndoială, și „elemente de substrat” din limbile şi cultura populaţiilor supuse. Apoi, într-o a doua etapă, timp de două-trei milenii, s-au produs alte migrări, ale unor grupuri indo-europene, peste alte grupuri indo-europene, ducând la noi şi noi amestecuri lingvistice. Rezultatul a fost mozaicul actual de limbi din Europa și nu numai.

Se consideră că graiurile proto-indo-europene s-au scindat, într-o primă fază, în două mari grupuri, numite „satem” şi „centum”, după cuvântul care desemna numărul „100”. În anul 500 BC, urmașele grupului “centum” cuprindeau toate limbile din Europa de Vest, Italia şi Grecia (iar actualmente familiile de limbi: latine, germane, celte şi greaca). În aceeași perioadă, graiurile grupului “satem” erau răspândite din Europa de Est, inclusiv Dacia, până în India (generând actualele familii: slave, baltice şi indo-iraniene). Există o corelaţie semnificativă între aceste două grupuri lingvistice şi cele două haplogrupuri indo-europene: R1a (cu satem) – R1b (cu centum).

Românii se situează la intersecţia tuturor acestor diviziuni. Ei posedă o proporţie relativ echilibrată între cele două haplogrupuri: R1a şi R1b, având şi o limbă care este oarecum o excepţie de la clasificarea satem/centum, din cauza suprapunerii succesive a mai multor straturi lingvistice, pe parcursul unor repetate cuceriri şi aporturi de populaţie. Vechea limbă traco-dacă era mai degrabă „satem”, în timp ce latina era „centum”, după care au venit peste noi slavii „satem” ş.a.m.d.

Consultarea unui dicţionar, conţinând un număr de cuvinte proto-indo-europene reconstituite şi cele corespunzătoare lor în câteva limbi actuale[viii], ne poate releva multe informaţii interesante. De exemplu, cuvintele noastre: mamă şi tată nu par a fi indo-europene (în PIE mather şi phter), deci provin probabil din fondul anterior. Frate şi soră vin din latină, dar nici acestea nu par să aibă origini indo-europene.

Abia cuvintele nepot (în PIE nepot!) sau socru (în PIE swekru) vin sigur (şi probabil nemijlocit) din PIE. Alte câteva exemple de cuvinte PIE, cu echivalent românesc foarte apropiat sunt: egh (eu), tu (tu), nos (noi), vos (voi), oinos (unu), dwoi (doi), trih (trei), genu (genunchi), nas (nas), gwou (bou), ghrno (grână), melit (miere), sal (sare), kap (a căpăta), nokuts (noapte), yugom (jug) etc. Acest ultim cuvânt, care denotă şi stadiul utilizării vitelor acum cinci milenii, a dat în sanskrită yugam, de unde şi yoga (cu sensul de „unire şi control”, caracteristic jugului).

Viitoarea limbă a geto-dacilor a început să se desprindă din PIE acum 5000 de ani. Între anii 3000 BC şi 1100 BC, pe teritoriul actual al României, dar şi la sudul ei, s-a format o populaţie şi o limbă traco-iliră, apoi tracă. Tracii locuiau pe teritoriul României, Bulgariei și nordul Greciei moderne. Ilirii erau așezați spre vest, ocupând teritoriul statelor moderne Albania, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina și Croația. Unii istorici și lingviști consideră că limba geto-dacilor a fost un dialect al limbii trace sau chiar aceeași limbă, cu deosebiri minore. Un indiciu de diferențiere este că numele cetăților geto-dacice se termină în „dava”, în timp ce ale tracilor se termină cu „para”.

Între 1100 BC şi 100 AD limba, iniţial tracă, a localnicilor de pe actualul teritoriu al României, a suferit alte numeroase influenţe. Ele puteau veni atât din partea celţilor (de tip “centum”) care au migrat din vest, cât, mai ales, din partea neamurilor scite, sarmate şi poate persane, venite dinspre răsărit, toate aparţinând grupului lingvistic iranian, din familia “satem”, dar demult despărţite de trunchiul comun. Mă întreb, de pildă, fără a avea prea multe argumente, dacă ”Sarmisegetuza” și „Sargetia” (și poate chiar „Sargedava”) nu au cumva legătură cu osmoza bine documentată, dintre sarmați și geți. Toate aceste influenţe, ca şi specificități locale, au produs, în final, limba geto-dacilor, aşa cum era ea vorbită pe timpul lui Burebista şi Decebal, o limbă diferită de cea a tracilor aflaţi la sud de munţii Balcani.

Limba dacilor o cunoaştem cu totul nesatisfăcător. Din izvoarele antice ne-au rămas vreo 1150 de antroponime și 900 toponime, ca şi numele a 42 de plante medicinale. Mai există un număr de cuvinte comune cu albaneza şi care nu se mai regăsesc în alte limbi, provenind deci poate din trunchiul indo-european traco-ilir, dar posibil și dintr-un strat anterior. Între acestea, importante sunt cuvintele care desemnează instituţii fundamentale ale înrudirii şi proprietăţii rurale: vatră, moş, moşie, moştenire, copil, dar şi bucurie, doină, baltă, groapă, ca şi mai multe cuvinte ţinând de oierit etc., atestând dăinuirea, peste multe milenii, a unor comunităţi structurate.

Puținele cuvinte rămase din limba dacilor contrazic ipoteza – relativ populară – după care latina (de tip “centum”) ar fi fost apropiată dacă nu cumva aceeaşi cu limba dacilor (predominant de tip “satem”). Ca argument, mai notez că poetul roman, exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso, se plângea că nu înțelege limba vorbită de geți și că geții, la rândul lor, râd prostește la auzul poemelor latine recitate de el. Poetul afirma însă ulterior că, în al șaselea an de exil, a scris în limba geților, pe care o învățase deja între timp, un text (care, desigur, s-a pierdut). Un alt argument (dacă mai e necesar) este şi o piatră tombală antică, găsită la noi, pe care scrie că răposatul a fost “interpres dacorum”, adică „translator al dacilor” (desigur, în latină).

Limba geto-dacilor putea să fi fost, în schimb, apropiată de balto-slavă, vorbitorii acestor graiuri rămânând de-a lungul mileniilor vecini şi geografic[ix]. Doar ca nişte indicii în acest sens, menţionez (luând exemple din Banat), că s-a spus că numele râului Bârzava vine din cuvintele slave Brzo (repede), sau Berezo (mesteacăn), ori că Cerna vine de la Tzrna/Ciorna (negru, cernit) ş.a.m.d., ceea ce ar fi însemnat că, la un moment dat, zona a devenit pustie, iar pe la anul 600, slavii care s-au aşezat aici, au fost siliţi să boteze râurile care le-au ieşit în cale. Ceea ce omit susţinătorii acestei viziuni este că numele de râuri de mai sus sunt atestate încă dinainte de ocupaţia romană (deci cu multe secole înainte de apariţia slavilor în zonă), e drept, prin câte o localitate cu acelaşi nume aflată pe cursul râului respectiv.

Numele râului Bârzava este menţionat astfel prima oară – indirect – într-un fragment păstrat din comentariile lui Traian despre războaiele din Dacia: „inde Bersobim, deinde Aixim processimus” (localitatea Bersobis era actuala Berzovia, la ieşirea Bârzavei dintre dealuri, iar Aixis actualul Ezeriş, la 10 km. nord de Reşiţa). Aceste nume sunt consemnate şi în multe alte documente.

Pentru Cerna exista, la vărsarea râului în Dunăre, oraşul Dierna, Dzierna, sau Tsierna (actuala Orşova). Mai mulți autori au sugerat că apa şi-a luat numele de la un cuvânt dacic însemnând (ca şi Cerna) „negru”. S-a speculat că o moştenire în limba română a acestui cuvânt ar fi şi numele de plantă „zârna”.

Numele râului Timiş este atestat de municipiul Tibiscum, aflat lângă el, cât despre al patrulea râu important din zonă, Nera, cu varianta Nergana, nimeni n-a sugerat că ar fi de origine slavă. Aceste nume arată deci nu doar fapte de limbă ci şi continuitatea locuirii pe aceste meleaguri. Mai menţionez şi o curioasă apropiere: lângă Braşov există perechea de râuri Timiş (est) – Bârsa (vest), la fel cum în zona Reşiţei avem Timiş – Bârzava, aşezate în acelaşi fel, acest din urmă râu fiind atestat în Evul Mediu şi cu numele de Borza. E puțin probabil să fie o simplă coincidență, dar e greu de avansat o explicație.

Un alt argument lingvistic este faptul că noi am moştenit, cuvântul „sută” de la arhaicul „satem”, prin daci, şi nu de la slavi (aşa cum poate cred unii), cuvântul fiind mai aproape de sanskritul „sata” decât de slavul „sto”. Ar fi şi ilogic să fi învăţat mai întâi cuvântul „o mie” de la romani şi abia apoi „o sută” de la slavi.

Cele de mai sus sugerează că limba dacilor era probabil mai apropiată de slavă decât ne place să credem. Dar înseamnă şi faptul că multe cuvinte din limba română actuală (inclusiv toponime, așa cum arătam) considerate a avea origine slavă, s-ar putea să ne fi rămas de fapt din limba dacilor, fiind cel mult adaptate de slavii veniţi ulterior. Mă mai întreb uneori, de pildă, oare abia de la slavi am învăţat cuvintele „iubire” şi „dragoste”?

Cum de s-a pierdut totuşi limba dacilor? Cum se face că limba pe care o vorbim azi face parte din familia limbilor latine? Răspunsul nu e simplu. Dar reamintim că în cele 170 de ani de ocupaţie romană (nu puțin timp), s-au construit oraşe, în care meşterii erau romani iar lucrătorii locanici. În aceste oraşe nu a venit doar administraţia romană ci au fost aduşi, din toate provinciile romane, militari şi colonişti de cele mai diverse etnii, care se înțelegeau într-o latină rudimentară. Tot aici se organizau târgurile în care localnicii, veniți din satele din jur, îşi desfăceau produsele; iar aceşti locanici nu erau doar daci ci şi celţi ori sciţi. Pe monumentele care au ajuns până la noi, există multe nume “mixte”, daco-romane, care atestă un amestec etnic. Toţi aceştia aveau nevoie de o lingua franca, pentru a se înţelege între ei; iar acest mijloc de comunicare a fost o limbă latină colocvială simplificată. Utilizarea acesteia nu caracteriza doar Dacia Romană ci şi multe zone din jur, inclusiv unele neincluse în Imperiul Roman, dar care erau legate economic de acesta. În secolul XIX au fost găsite în zona Roşia Montană 50 de tăbliţe cerate, pe care erau scrise, în latina vulgară locală şi cu o grafie aparte, contracte, înţelegeri, tranzacţii etc. O parte dintre aceste tăbliţe s-au pierdut, dar, în 1873, 25 de tăbliţe au fost publicate integral, cu comentarii, de istoricul german Theodor Mommsen, ca un monument unic al latinei vulgare utilizată în acea perioadă, nu de autorităţi ci de minerii din zonă (asistaţi desigur de un scrib sau „notar”).

S-a afirmat că cei 170 de ani de administraţie romană ar fi fost o perioadă prea scurtă pentru a schimba limba geto-dacă cu limba latină şi că romanizarea nu a cuprins decât o mică parte din Dacia lui Burebista. Dacă argumentele de sus nu ar fi fost suficiente pentru a răspunde acestor obiecţii, menţionez şi faptul că şi Dobrogea, Bulgaria de nord şi Serbia de est fuseseră locuite de daci, iar aceştia au suportat latinizarea timp de peste şase sute de ani. Dobrogea, de pildă, a fost controlată de Imperiul Roman din anul 28 BC până în 602 AD. În toată această perioadă, crescătorii de animale (adesea transhumanţi), comercianţii, dar şi soldaţii, care formau o parte importantă a populaţiei locale, au avut o mare mobilitate, trecând frecvent Dunărea. În plus, Imperiul Roman a recucerit, din când în când, şi după retragerea aureliană, nordul Dunării. Constantin cel Mare a construit, în 328, podul de la Corabia, care a rămas în uz timp de 40 de ani, perioadă în care s-au refăcut oraşele Tibiscum, Dierna, Drobeta, sau Sucidava. Fiul său, Constantin II a construit castrul de la Pietroasele din judeţul Buzău. În jurul anului 550 AD, împăratul Iustinian stăpânea din nou teritorii la nord de Dunăre, pe toată întinderea dintre Tisa şi Olt. Peste tot în aceste locuri s-a vorbit, evident, latina.

Iar după anul 600 AD, limba geto-dacilor dispare cu desăvârşire, ea nemaifiind menţionată în niciun document (în afara unor confuzii tendenţioase care pot fi uşor înlăturate, cum ar fi cele dintre geţi şi goţi, ori între daci şi danii din Danemarca), toate triburile geto-dace fiind la acea dată fie definitiv latinizate ca limbă, fie asimilate de alte seminţii.

Astfel s-a pus baza unei limbi proto-române. Apoi, după năvăliri care nu ne-au influenţat aproape deloc graiul, în jurul anului 600, teritoriul actual al României a fost invadat, din toate direcţiile, de slavi. Convieţuirea lor cu dacii romanizaţi a desăvârşit fundamentul limbii române. Au urmat stăpânirile pecenegilor, cumanilor, ungurilor, tătarilor, iar mai târziu ale turcilor. Aceastea au adus în limba localnicilor și numeroase cuvinte care nu mai aparţineau fondului limbilor indo-europene. Peste ele s-au suprapus apoi neologismele ultimelor trei secole, contribuind laolaltă la ceea ce numim azi limba română.

Învăţămintele istoriei noastre

Așadar, în țara noastră, a existat, de cel puțin cinci milenii, o populație sedentară – statornică, ocupată cu agricultura, creșterea animalelor, etc. – care a fost încălecată, strat după strat, de aristocrații războinice, asimilate după un timp dacă rămâneau locului.

Populaţia sedentară n-a avut niciodată în istoria sa motivaţia de a genera ea însăşi invazii de cucerire, nici măcar o administrație acoperind teritorii extinse. Doar le-a suportat.

Între nenumăratele invazii, cea indo-europeană, apoi cucerirea romană și, în sfârșit, venirea slavilor au fost momentele cruciale de schimbare a limbii, religiei şi culturii localnicilor. Aproape niciodată, în afară de perioada dintre Burebista și Dacebal, aristocrația locală n-a reușit să realizeze o construcție statală capabilă să țină piept invadatorilor. Prin urmare, milenii de-a rândul, populația locurilor s-a văzut la discreţia valurilor succesive de năvălitori, între care: celți, sciți, sarmați, goţi, huni, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, cumani, tătari etc.

Ultima influenţă profundă a fost cea a slavilor, însoţită atât de un important aport de populaţie, cât şi de organizarea cnezatelor şi voievodatelor. Influenţa a fost adâncită de dominaţia ţaratului bulgar, care a instituit la noi ierarhia clericală şi cancelaria, ambele de limbă slavonă.

În ultimele două milenii, sedentarii vorbitori de limba proto-română și apoi română au fost aproape tot timpul stăpâniţi de o nobilime neromână. În Evul Mediu, în Ţara Românească, ţăranul care avea statutul de şerb, ori clăcaş, depinzând de un stăpân (voievod, boier sau mănăstire), era numit „rumân”. Totuşi, cu un fond biologic şi cultural viguros, sedentarii străromâni au reuşit să absoarbă în timp toate aceste influenţe, asimilând, în bună măsură, strat după strat, populaţia şi nobilimea de origine străină. Cel mai dificil a fost cu liturghia şi cu scrierea, ambele slavone.

În toponimia din România se păstrează, până azi, numele migratorilor, ca şi urme ale limbii lor. În Moldova şi Muntenia găsim locuri cu nume având origine: ungurească (Bicaz, Ceahlău, Cuejd, Bacău, Sascut, Orhei, Chișinău etc.), pecenego-cumană (Covurlui, Suhului, Vaslui, Bahlui, Călmăţui, Desnăţui, Catlabug, Ialpug, Teleorman, Bărăgan, Borcea etc.) sau amintind de aceşti migratori: iazigi (Iaşi), uzi (Poiana Uzului), pecenegi (Pecineaga, Pecineagu, Pecinişca etc.), cumani (Comăneşti, Comana, Vadul Cumanilor etc.), tătari (Tătaru, Tătărăi). Toponimele slave sunt prea multe şi prea cunoscute; doar ca un singur exemplu: „Gor-ji” înseamnă „Jiul din deal” iar „Dol-ji”, „Jiul din vale”. Nu mai vorbim nici de numeroasele nume de familie derivate din aceste nume de populaţii. Un exemplu mai este și infuzia cumană atât la curtea regilor Ungariei, cât şi în Ţara Românească, în momentul întemeierii sale.

Pe lângă cele două tipuri de mentalități care au străbătut originile noastre: cea a sedentarilor şi a migratorilor, în Evul Mediu, în Europa de Vest (dar nu numai), s-a dezvoltat şi o altă mentalitate, a treia: cea a cetăţenilor, a celor care trăiau în oraşe cuprinse între ziduri de cetate, veşnic ameninţate, în care esenţiale pentru supravieţuire erau respectarea interesului comun şi întrajutorarea. Din păcate, strămoşii românilor, în evoluţia lor, au avut prea puţin parte de această formă de organizare.

În urma mileniilor de subordonare, perenii noștri sedentari au dezvoltat mentalitatea corespunzătoare condiţiei în care s-au tot aflat: conservatorism opus spiritului de iniţiativă, teama de risc, o profundă neîncredere în autorităţi, suspiciunea că prin orice nouă măsură vor fi traşi pe sfoară, individualismul celor care nu cred în proiecte colective, dar se aşteaptă permanent la o calamitate, motiv pentru care preferă soluţiile provizorii, având o frustrare subconştientă pentru situaţia în care se găsesc şi o nădejde superstiţioasă doar în ajutorul divin.

Recunoaştem oare pe mulţi din jurul nostru? Nu cumva vicisitudinile prin care românii au tot trecut ne-au lăsat fără o reală nobilime, ca şi cu prea puţini adevăraţi cetăţeni, copleşindu-ne neamul cu mentalitatea veşnicilor sedentari?…

Bibliografie

• [i] Gheorghe Bichir, Cultura carpică, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, 1973.
• [ii] Paul Lazăr Tonciulescu, Cronica notarului Anonymus Faptele Ungurilor, Editura Miracol, Bucureşti, 1996;
• [iii] Ioan Aurel Pop, Sfântul Ierotei, episcop de Alba Iulia,
• Editura Arhiepiscopia Alba Iulia https://www.dacoromania-alba.ro/nr61/biserica_bizantina.htm
• [iv]https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/56/Europe_mediterranean_1190_cropped.jpg
• [v] https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9b/State_of_Cuman-Kipchak_%2813.%29_en.png
• [vi] Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești, Humanitas, 2007
• [vii] Constantin Rezachevici – Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova: a. 1324 – 1881 / Vol. 1, Editura Enciclopedică București, 2001
• [viii] https://en.wikipedia.org/wiki/Indo-European_vocabulary
• [ix] https://imgur.com/nLj9x8y

 

NOTĂ: O dezvoltare mai detaliată a ideilor din acest articol se găsește în: Dan D. Farcaș, Despre geneza românilor, Ed. Eikon, 2023.