Ionescu, Valentin (2024), S-ar putea să nu existe infinitul, decât în nostalgia noastră după starea originară, pierdută, din Grădina Edenului, Cunoașterea Științifică, 3:4, 199-212, DOI: 10.58679/CS26274, https://www.cunoasterea.ro/s-ar-putea-sa-nu-existe-infinitul/

 

Infinity may not exist except in our nostalgia for our original state, lost Garden of Eden

Abstract

This article refers to and is at the same time a complement to the work The Cold Big Bang Model, (Ionescu, 2021) hereafter referred to as MBBR or the basic work, which was printed by Tribuna Economică in 2021 with ISBN 987-973-688-429-0; the work can also be found on the web.

Since MBBR asserts a discrete and finite universe, we argue the hypothesis that infinity does not exist in physical reality, it is only a mathematical concept. If, from a physical point of view, infinity does not exist, then we can neither speak of a continuum, and as a consequence neither of an infinitely small and dense Big Bang singularity, because the notion of singularity is strictly related to the domain of the mathematical analysis of the continuum of the manifold of real numbers which cannot be applied to a discrete space.

In this article we demythologize Aristotle’s idea that time is infinite, and we do so precisely at the great philosopher’s suggestion to consult a credible arbiter to decide, once and for all, whether there is in reality room for infinity.

Keywords: cold big bang, infinity, eternity, time

Rezumat

Acest articol face referire și este în același timp o completare a lucrării Modelul Big Bang Rece (Ionescu, 2021), numită în continuare MBBR sau lucrarea de bază, care a fost tipărită în cadrul editurii Tribuna Economică, în anul 2021, cu ISBN 987-973-688-429-0; lucrarea este listată și pe Internet.

Întrucât MBBR afirmă un univers discret și finit, noi argumentăm ipoteza că infinitul nu există în realitatea fizică, el fiind doar un concept matematic. Dacă, din punct de vedere fizic, infinitul nu există, atunci nu putem vorbi nici despre continuu și ca urmare nici despre o singularitate Big Bang infinit de mică și de densă și asta deoarece noțiunea de singularitatea este strict legată de domeniul analizei matematice a continuului mulțimii numerelor reale care nu poate fi aplicată la un spațiu discret.

În acest articol demitizăm ideea pornită de la Aristotel că timpul este infinit și facem aceasta tocmai la sugestia marelui filozof de a consulta un arbitru credibil care să decidă, o dată pentru totdeauna, dacă în realitate există loc pentru infinit.

Cuvinte cheie: big bang rece, infinit, veșnicie, timp

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 3, Numărul 4, Decembrie 2024, pp. 199-212
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086, DOI: 10.58679/CS26274
URL: https://www.cunoasterea.ro/s-ar-putea-sa-nu-existe-infinitul/
© 2024 Valentin IONESCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

S-ar putea să nu existe infinitul, decât în nostalgia noastră după starea originară, pierdută, din Grădina Edenului

Valentin IONESCU[1]

valy153@gmail.com

[1] Absolvent al Facultății de matematica informatica din Bucuresti, promoția 1976, cercetător științific principal 3

 

Introducere

Tradiția spune ca Napoleon l-ar fi întrebat pe Laplace de ce în ultima sa lucrare despre univers nu pomenește nimic despre Creatorul acestuia. La această întrebare Laplace ar fi răspuns că nu a avut nevoie de ipoteza existenței unui Creator. Napoleon, foarte amuzat, i-a spus acest răspuns lui Lagrange care ar fi exclamat: ,,Ah, este o ipoteză bună (ipoteza existenței unui Creator – n.a.); explică multe lucruri.” (wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Pierre-Simon_Laplace, 2024). Desigur, noi, autorii MBBR, ne situăm de partea lui Lagrange, în această ,,controversă”. De aceea am redefinit noțiunile de spațiu, timp și energie-masă astfel încât acestea să fie compatibile cu ceea ce este denumit creatio ex nihilo (wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Creatio_ex_nihilo, 2023). Disputa între conceptele de univers creat și univers infinit în spațiu și timp este chiar mai veche decât perioada în care se presupune că s-au petrecut evenimentele descrise mai sus. De-a lungul timpului, susținătorii variantei universului infinit au fost și  sunt chiar mai mulți decât cei din tabăra creaționiștilor. Nu vom analiza aici toate cauzele acestei situații, ne vom rezuma doar să spunem că există un fel de criteriu al majorității în ceea ce privește validarea unor păreri și chiar ipoteze științifice, criteriu împotriva căruia este foarte greu de luptat. Bine înțeles acest criteriu funcționează doar până când dovezile experimentale pot face diferența. De exemplu, deși Aristarh din Samos, sec . al III-lea î.Hr. argumenta că pământul se rotește în jurul soarelui, au mai trebuit să treacă 17 secole până la Copernic pentru ca această ipoteză, abia să înceapă să își croiască drum dar, cu multe sacrificii. Nu e singurul exemplu, din păcate.

În MBBR Axiomele 3-8 definesc relația strânsă între spațiu și energie-masă, creând un tot unitar care are caracteristicile a ceea ce cosmologia standard numește materie întunecată. Astfel, aceasta este, nici mai mult nici mai puțin, decât felul în care percepem observațional spațiul. Evident această afirmație este greu de luat în serios tocmai datorită criteriului majorității care, pe parcursul a zeci de generații, a perpetuat noțiunea de spațiu separat de materie, conceptul importat de la vechii filozofi greci și care a fost preluat de geometrie și în special de geometria diferențială care stă la baza modelelor geometrice de univers, având Relativitatea generală ca fiind cea mai înaltă formă de manifestare. Totuși aceste modele nu ne ajută să înțelegem materia întunecată și, iată-ne cum de mulți ani, ne chinuim cu mari eforturi și cheltuieli să găsim particula candidată pentru materia întunecată^[1] și anume WIMP; alte teorii sugerând alți candidați și anume axioni sau particule supersimetrice.

Iată cum, antichitatea ne-a trasat liniile directoare ale dezvoltării științei fundamentale. Dacă privim cu atenție impasurile în care ne aflăm acum, în ciuda dezvoltării extraordinare a tehnologiei, avem motive să fim foarte nemulțumiți de știința noastră actuală. Și ce ar fi de făcut? Credem că ar trebui să reanalizăm critic conceptele fundamentale de la care a început totul.

Conținut

Să pornim de la ce gândeau învățații antichității despre infinit.

În Fizica (Aristotle, 1930), Cartea III, Cap. 4,  pag. 661 Aristotel face o trecere în revistă a modului în care diverși gânditori ai antichității încearcă să definească noțiunea de infinit. Găsim aici păreri extrem de diferite și chiar contradictorii. Făcând o sinteză, Aristotel afirmă că credința în existența infinitului provine în principal din cinci considerente dintre care primul se referă la ,,natura timpului – deoarece acesta este infinit”. Mă abțin să comentez această afirmație. Celelalte patru considerente nu sunt importante pentru scopul nostru.

În Cartea VI, Cap. 2,  pag. 749 Aristotel dă o definiție acceptabilă a continuului; ,,Prin continuu înțeleg ceea ce este divizibil în divizibili care sunt infinit divizibil: și dacă luăm aceasta ca definiție a continuului, rezultă în mod necesar că timpul este continuu”, iar la pagina următoare ne explică ce înțelege prin infinit: ,,Căci există două sensuri în care lungimea și timpul și, în general, orice continuu sunt numite „infinite”: ele sunt numite astfel fie în ceea ce privește divizibilitatea, fie în ceea ce privește extremitățile lor”.

În acest fel, antichitatea ne-a trasat pentru mii de ani un tipar de gândire care ne-a făcut să acceptăm continuul și infinitul ca atribute ale existenței universului.

Nu avem nimic împotriva acestor noțiuni ca obiecte ale matematicii. Fără acestea matematica ar fi foarte săracă iar fizica nu ne ar fi oferit modele care au condus la îmbogățirea cunoașterii chiar dacă aceste modele s-au dovedit în timp a fi limitate în ceea ce privește integrarea de noi și noi descoperiri experimentale, ne putându-și depăși limitele. Iată câteva: ,,…am descoperit un nou corp ceresc căruia nu-i putem explica evoluția pe cer prin modelul geocentric? Nu-i nimic; adăugăm un nou cerc la model”; sau ,,vrem să explicăm un nou fenomen care nu se încadrează în modelele geometrice spațiu-timp anterioare? Nu-i nimic; mai adăugăm o nouă dimensiune a spațiului; ce dacă avem deja 10? O să fie 11!” (Teoria M, cea mai recentă versiune a teoriei coardelor (wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_M, 2023) – n.a.).

Am început această lucrare sub sloganul cum ar fi dacă am gândi de la început altfel? Să continuam!

Fie A un obiect definit astfel:

A=

semnul + indicând compunerea vitezelor pe aceiași direcție și în același sens.

După Aristotel aceasta este o multitudine deoarece este numărabilă.

Este aceasta o mulțime?

Înainte de a continua dezvoltarea acestei teme atât de sensibile enunțate în titlu și înainte de a răspunde la întrebarea de mai sus cred că ar fi necesar să zăbovim un pic asupra definițiilor de mulțime și de număr natural implicate în dezbaterea propusă aici. O definiție scurtă a numărului natural ar fi aceasta: “Rezultatul oricărei operații de numărare [numerotare] se exprimă printr-un semn numit număr natural”, această definiție este raportată de Aristotel.

Răspunsul la întrebarea dacă A este o mulțime, depinde de nivelul de cunoaștere pe care-l avem când dorim să dăm un răspuns; având doar cunoștințele științifice ale secolului XIX am răspunde că multitudinea A, gândită ca ansamblul tuturor vitezelor exprimate în numere naturale de km/s, este o mulțime. Astăzi însă, am răspunde că A, așa cum este definită mai sus nu este o mulțime, cel puțin din două motive:

• toate elementele pentru care i > 299788, deși aparțin în mod evident multitudinii A conform definiției acesteia, ele, elementele, nu sunt viteze posibile exprimate printr-un număr natural de km/s deoarece nu există viteze mai mari decât viteza luminii; deci există elemente care dintr-un punct de vedere aparțin multitudini A și din alte puncte de vedere nu aparțin multitudini. Ca urmare A nu este o mulțime conform definiției lui Dedekind (publicat 1887 ed1 si 1893 ed2): o mulțime este un ansamblu de entități, ansamblul fiind caracterizat de proprietatea: orice entitate am considera, afirmația ,,entitatea considerata este element al ansamblului” este ori adevărata ori falsă – a treia posibilitate exclusă.
• nu toate elementele sunt distincte și bine definite conform postulatului relativ la viteza luminii, din Relativitatea restrânsă .

Exemplul de mai sus ridică o întrebare neliniștitoare: oare procesul de numărare după modelul numerelor naturale este chiar fără sfârșit? Mai exact, să considerăm multitudinea N definită pornind de la numărul 1 și apoi incrementăm succesiv cu 1. Cu scuzele de rigoare pentru notație, ceva de genul:

N =

Evident, obținem o mulțime despre al cărui cardinal vom spune imediat că este alef 0 (ℵ₀) mulțime care este chiar mulțimea numerelor naturale.

Despre această mulțime putem spune următoarele:

• acest proces de incrementare (și numărare) succesivă este doar un proces de gândire despre care doar ne imaginăm că este fără sfârșit;
• dacă totuși, ca în exemplul de mai sus despre viteze, ca urmare a descoperirii unui fenomen, astăzi necunoscut, ajungem la concluzia că mulțimea N este mărginită superior adică există nu număr (foarte mare,) să-l notăm X, care incrementat cu o unitate să dea tot X sau chiar 1?
• de exemplu să presupunem că inventăm o modalitate practică pentru a scrie fizic, în spațiu, numerele naturale în ordinea lor crescătoare: nu este exclus să observăm că, în orice direcție am porni scrierea, ne-am încadra pe o curbă închisă și, undeva departe, am fi obligați să ne oprim la un număr X după care nu am mai avea loc să mai scriem nimic deoarece am regăsi numărul 1, scris cu mult înainte.
• există oare vreun criteriu cu adevărat aplicabil în realitate, altul decât cel al practicii teoretice, pentru a compara două numere uriașe, astfel încât să putem afirma în totdeauna că oricare ar fi X natural X < X+1?
• comparația nu poate fi făcută pe un calculator pentru că ar fi necesară o memorie și un procesor cu un număr uriaș de biți, resurse care nu ar fi niciodată suficiente;
• în plus, timpul necesar tuturor comparațiilor nu ar fi niciodată suficient, rivalizând cu vârsta universului;
• pe scurt într-un univers finit în spațiu sau timp un astfel de criteriu de comparație nu poate exista ca urmare, noțiunea de infinit ar putea fi doar o minunată creație matematică care se leagă doar de nostalgia noastră după pierderea eternității.

Insist să subliniez că toate raționamentele de aici se referă la imposibilități experimentale de a decide și nu la rezolvarea prin axiome, postulate sau metode de practică teoretică cum ar fi, de exemplu, demonstrații prin inducție sau prin absurd. Desigur, putem rezolva problema salvării întregii construcții a matematicii printr-o axiomă care să stipuleze că procesul de construcție al mulțimii N, de mai sus, poate continua la nesfârșit având în același timp și o definiție a termenului nesfârșit. Introducerea unei astfel de axiome ar însemna, nimic mai mult, decât faptul că am inventat infinitul și nu că l-am fi descoperit, așa cum fac așa-numitele axiome Peano:

1. Elementul numit zero și notat 0 este un număr natural.
2. Fiecare număr natural nare un succesor unic, adesea notat s ( n ) sau S n (sau alte variante).
3. Niciun număr natural nu are succesorul 0.
4. Două numere naturale cu același succesor sunt egale.
5. În cazul în care un set de numere naturale conține 0 și conține succesorul fiecăruia dintre elementele sale, atunci acest set este egal cu N.

Prima axiomă face posibil să se afirme că mulțimea numerelor naturale nu este vidă, al doilea că succesorul este o funcție, al patrulea că această funcție este injectivă, al treilea că are un prim element. Aceste axiome asigură că mulțimea numerelor naturale este infinită.

Să ne întoarcem pentru ultima dată la Aristotel; acesta pare convins că infinitul există tot așa cum este convins că pământul este centrul cosmosului sau că aerul este infinit. Cu toate acestea, ca un adevărat mare savant, analizează și ideea contrară; astfel, parcă cu o anumită amărăciune în glas, el spune (Fizica, Cartea III, Cap. 6,  pag. 669): ,,Dar, pe de altă parte, a presupune că infinitul nu există în niciun fel duce în mod evident la multe consecințe imposibile: vor exista un început și un sfârșit al timpului, o mărime nu va fi divizibilă în mărimi, numărul nu va fi infinit. Dacă, deci, având în vedere considerentele de mai sus, nici una dintre alternative nu pare posibilă, trebuie chemat un arbitru; și în mod clar există un sens în care infinitul există și altul în care nu există”.

Da, pentru a pune capăt tuturor discuțiilor avem nevoie de un arbitru. Și cine ar putea fi acesta? Cine a dovedit că spune adevărul, că prevestește viitorul și anume evenimente din istoria omenirii cu acuratețe până la detaliu, dincolo de secole și de succesiunea imperiilor care au ocupat istoria lumii? Evident Biblia. Profețiile din cartea lui Daniel, de exemplu, s-au împlinit toate, în ordinea și în anii arătați în această carte profetică: imperiul babilonian urmat de imperiul medo-persan, apoi vastul imperiu macedonean împărțit în patru părți, apariția și decăderea imperiului roman și transformarea lui în imperiu bisericesc; învălmășeala de fiare sălbatice din capitolul 7 proiectează în parabole istoria lumii iar în cel de al unsprezecelea corn al ultimei fiare, profetul îl identifică pe antihrist sub forma unui imperiu ecleziastic religios; profeția ne indică exact anul terminării construcției zidului Ierusalimului, anul venirii lui Mesia, al morții și învierii Acestuia, anul distrugerii Ierusalimului și a templului precum și anul în care armatele lui Napoleon desființează statul papal și-l arestează pe papă.

Ce caută toate acestea într-o lucrare de fizică?  Legătura este dată de faptul că părintele fizicii Isaac Newton, studiind aceste profeții, bazându-se pe principiul profetic ,,o zi egal un an” și după cercetări riguroase a cronologiei regilor persani, a reușit să calculeze, cu maximă acuratețe, anul de când începe cronologia din cartea lui Daniel și anume data decretului de rezidire a Ierusalimului, anul 457 î.Hr. Pornind de la acest moment de timp, avem în față o cronologie exactă, verificabilă de către oricine, a evenimentelor din istoria umanității scrisă acum 2500 de ani într-o carte a Vechiului Testament care atestă incontestabil atât inspirația Divină cât și autenticitatea istorică a cărții lui Daniel.

Singura referire la faptul că timpul ar putea fi infinit provine din teologie, cu referire la veșnicie. Argumentăm cu citate din biblie că veșnicia nu înseamnă un timp nesfârșit ci înseamnă de fapt absența timpului. Mai argumentăm că Conștiința Creatoare este creatoarea timpului o dată cu crearea universului și faptul că timpul va înceta să exist atunci când universul nu va mai avea suportul Creatorului său.

M-am întâlnit cândva cu afirmația: Veșnicia nu înseamnă un timp nesfârșit ci înseamnă absența timpului. În contextul descris mai sus, această afirmația m-a pus pe gânduri și, de atunci caut tot felul de răspunsuri. Desigur nu e ușor de acceptat o astfel de realitate cel puțin pentru faptul că instrumentele matematice pe care le avem nu ne permit să modelăm nimic din veșnicie. Cum ar arăta o fizică a veșniciei în condițiile în care, în absența timpului, nu poți scrie nici măcar o ecuație de mișcare? Totuși, dacă presupunem pentru moment ideea că infinitul nu există, afirmația de mai sus nu mi se pare chiar atât de inacceptabilă – dacă timpul este finit atunci se pune întrebarea ce a fost înaintea timpului și ce este după sfârșitul timpului? Răspuns: veșnicia. – în acest fel mă conving, o dată în plus, de faptul că suntem foarte departe de cunoaștere și că realitatea ar putea fi cu totul altceva decât ne imaginăm.

În încercarea de a pune cât de cât lucrurile cap la cap, am început să citesc Biblia, mai atent și fără prejudecăți. Astfel am identificat în Biblie câteva noțiuni în legătură cu MBBR și care justifică anumite concepte din această lucrare. Mă refer în primul rând la timp. În lucrarea de bază am definit timpul în legătură cu activitatea de gândire a unei Conștiințe creatoare, activitate care are ca efect crearea în pași numărabili a obiectelor gândirii. Succesiunea acestor pași am numit-o timp, în condițiile Axiomelor 1 și 2, iar totalitatea obiectelor create am numit-o spațiu, în condițiile Axiomelor 4 până la 8. În caz că recitiți aceste axiome, țineți cont de faptul că am folosit cuvântul matematică în exprimări de genul „gândirea matematică” sau „instrumente matematice” deoarece nu cunosc altă modalitate de subliniere a faptului că mă refer la cea mai înaltă treaptă de gândire cunoscută rasei umane. Folosind definiția timpului dată în lucrarea de bază am reușit să rezolvăm paradoxurile logico-matematice auto-referențiale, de tip Russell, arătând că afirmațiile contradictorii nu sunt simultane ceea ce ridică paradoxul. Pentru noi acesta a fost un prim succes al aplicării definiției MBBR a timpului ceea ce n-a încurajat să extindem această definiție a timpului la timpul fizic.

În Biblie (Biblia, 1982), conceptul de timp apare sub forma cuvintelor veacuri sau veacul.

Veșnicia nu cuprinde veacurile adică perioada în care există timp.

Am mai întâlnit, în Biblie, și noțiunile de începutul veacurilor și sfârșitul veacurilor care par a fi granițe între veșnicie și perioade în care există timp.

Deci succesiunea etapelor ar fi: veșnicie, începutul veacurilor, veacurile, sfârșitul veacurilor și din nou veșnicia, conceptele de vecie sau veci sau vecii vecilor acoperind toată această succesiune adică, incluzând atât veșnicia cât și veacurile.

Să discutăm pe rând aceste etape:

 

Înainte de începutul veacurilor

Este  etapa de dinaintea timpului adică dinaintea creării universului în care divinitatea a trasat principiile și bazele a tot ce urma să există.

Vezi Ecl. 1: 9,10 unde se afirmă că nu există nimic nou pentru că toate au fost din „vremurile străvechi, de dinaintea noastră”. Despre această etapă se vorbește mai clar în 2Tim. 1:9 „El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor”.

Afirmația de la punctul anterior, conform căreia nu mai există lucruri noi ci toate au fost prevăzute pentru a fi create, de mult, în etapa înainte de începutul veacurilor, pare să fie coerentă cu etapa în care nu există timp adică cu veșnicia întrucât construcția unor obiecte noi, conform axiomelor MBBR, implică apariția timpului deci ieșirea din cadrul veșniciei, adică, etapa veacurilor, etapa în care există timp și care nu face parte din veșnicie. Rezultă de aici că planul de realizare a tot ce există a fost făcut înainte de începutul veacurilor și punerea în practică, adică creația, a dus la apariția timpului adică la perioada veacurilor.

 

Veacurile

După cum am mai arătat anterior, în Biblie, etapa în care există timpul fizic este denumită „veacuri” sau „veacul”. Acestea nu sunt unități de măsură ale timpului cum ar fi secole sau milenii ci doar intervale de timp a căror lungime depinde de contextul în care sunt folosite. Timpul începe o dată cu acțiunea Conștiinței creatoare de construcție a universului în care trăim acum (Evrei 11:3: Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd.) și se va sfârși după a doua venire a Domnului Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu.

Această perioadă a veacurilor va fi finită și măsurabilă dar, nu știm cât va dura, (Mar. 13:32 Iar despre ziua aceea și despre ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.)

În această etapă a  veacurilor, Conștiința Creatoare susține întregul univers, gândind evoluția tuturor elementele constitutive ale universului, elemente create chiar de Conștiința Creatoare, Această idee apare frecvent în Biblie, de exemplu Ioan. 5:17 și anume faptul ca Divinitatea lucrează în permanență, fără nici o întrerupere.

Faptul că divinitatea susține întregul univers prin cuvânt, prin logos care se traduce și prin cuvântul gând, este relevat mai direct în Evr. 1:3: … și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale …

Ideea că Divinitatea este creatoarea timpului este afirmată și în Evr. 1:2 : … prin Care a făcut și veacurile … .

 

Sfârșitul veacurilor

Este etapa după care urmează imediat a doua venire a Domnului.

Daniel 8:17 Și el a venit unde eram eu și, când se apropia, m-am înspăimântat și am căzut cu fața la pământ. Și el mi-a grăit: „Ia aminte, fiul omului, căci vedenia este pentru a arăta sfârșitul veacurilor!”

Evreii 9:26 Altfel, ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori, de la întemeierea lumii; ci acum, la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o dată, spre ștergerea păcatului, prin jertfa Sa.

 

Veacul ce va să vină  (sau veacul viitor )

Este denumirea perioadei la a doua venire a Domnului în care se va face judecata finală.

Marcu 10:30  Și să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de prigoniri – case și frați și surori și mame și copii și țarine, iar în veacul ce va să vină: viață veșnică.

Luca 18:30  Și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viață veșnică.

Efesieni 1:21 Mai presus decât toată începătoria și stăpânirea și puterea și domnia și decât tot numele ce se numește, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor.

ITimotei 6:19 Agonisindu-și lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viața veșnică.

Evreii 6:5  Și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor,

 

Veșnicie

Veșnicia înseamnă în primul rând absența timpului, ca urmare este lipsită de sens întrebarea „cât durează veșnicia?”.

Un argumentul important în susținerea afirmației de mai sus se găsește în: Apo 10:6 : Și s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, Care a făcut cerul și cele ce sunt în cer și pământul și cele ce sunt pe pământ și marea și cele ce sunt în mare, că timp nu va mai fi,  După cum rezultă din cartea Apocalipsei, această profeție se va realiza la sfârșitul veacurilor adică începutul unei noi perioade a veșniciei. Încetarea timpului, conform definiției timpului din BMMR, înseamnă încetarea suportului dat universului de către Conștiința Creatoarea adică elementele constitutive și interacțiunile dintre ele nu vor mai fi gândite de această Conștiință. Efectul va fi dispariția, ștergerea universului din existență  – tot așa cum dumneavoastră ștergeți un fișier de pe un mediu de stocare iar apoi îl ștergeți și din Recycle Bin. (Apo 6 :12-14; 8:12; 20:11 Și am văzut, iar, un tron mare alb și pe Cel ce ședea pe el, iar dinaintea feței Lui pământul și cerul au fugit și loc nu s-a mai găsit pentru ele.; 21:1 Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este.)

Răsfoind mai multe traduceri ale Bibliei am constatat, cu bucurie, o coerență a folosirii, peste tot în cadru aceleiași traduceri, a cuvintelor care descriu conceptele enumerate mai sus ceea ce demonstrează că acestea nu sunt cuvinte ale unei limbi arhaice, aruncate la întâmplare, ci sunt semnificanți lingvistici profunzi.

Meditând un pic mai mult la definiția timpului propusă în MBBR, la analogiile între această definiție și unele versete din Scriptură indicate mai sus, cred că acum putem înțelege afirmația Sf. Augustin (Augustine, 2012) precum că conceptul de timp nu are sens înainte de începutul universului deoarece Dumnezeu creând universului a creat și timpul. Din păcate nu găsim la Sf. Augustin o definiție a timpului pe care să o comparăm cu definiția noastră dar, găsim o confirmare a Corolarului 2 din MBBR și a părerilor noastre despre relația dintre timp și eternitate; iată fragmentul: „Ce este, așadar, timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, știu; dacă vreau să explic cuiva care întreabă, nu știu. Totuși, afirm cu încredere că știu că, dacă nimic nu ar trece, nu ar exista timp trecut, și dacă nimic nu ar veni, nu ar exista timp viitor, și dacă nimic nu ar exista, nu ar exista timp prezent. Se spune deci că există două timpuri, trecutul și viitorul. Dar cum poate fi așa, când trecutul nu mai există și viitorul încă nu există? Iar prezentul, dacă ar fi mereu prezent și nu ar trece în trecut, nu ar mai fi timp, ci veșnicie.” (Confesiuni, Cartea XI, Cap. XIV).

În aceste condiții cum am putea califica afirmațiile unor oameni de știință care spun că Dumnezeu – creatorul timpului și al spațiului – nu ar fi putut exista înainte de Big Bang deoarece atunci nu exista un timp și spațiu în care El să fi putut exista ?

Aveam de gând să dezvolt teoria legată de energia întunecată și rolul acesteia în sfârșitul universului dar, după ce am luat contact cu noțiunile prezentate anterior, am înțeles că sfârșitul veacului (Mat. 24:3) adică sfârșitul timpului și al universului este un act deliberat de voință al Conștiinței creatoare și nu un eveniment determinat de vreo lege fizică.  Mai exact aceasta se va întâmpla atunci când Această Conștiință nu va mai asigura suport existenței universului, adică va înceta să-l mai gândească, după care va continua doar veșnicia.

Concluzii

Oare cum am putea înțelege veșnicia?

O artistă iconară care face parte din colectivul care lucrează de mai mult timp la acoperirea cu mozaic a pereților interiori ai Catedralei naționale, spunea într-un interviu (citat aproximativ): ,,După ce am terminat un mozaic și acesta a fost urcat pe peretele catedralei, cuprinsă de emoție, m-am suit pe schelă să-mi admir lucrarea; nu știu cât timp am stat așa deoarece, plină de pace și bucurie, am avut impresia că timpul s-a oprit și eram doar eu, Dumnezeu și lucrarea mea. Am vorbit și cu alți colegi și mi-au mărturisit că și ei au trăit aceiași experiență.” Să fie oare aceasta o pregustare a păcii și bucuriei din Împărăția prea Sfintei Treimi, din veșnicie?

Să revenim la cartea din Biblie intitulată Eccleziastul: Ecl. 1: 9 Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. și versetul următor Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!” aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. Aceste afirmații sunt în totală concordanță cu explicațiile din MBBR, capitolul §Scurte considerații despre spațiu-timp continuu, ultimul paragraf al subcapitolului Paradoxuri logico matematice unde dăm un alt exemplu de aplicare în geometrie a noțiunii redefinite a timpului. Astfel în geometria conform axiomatizării lui Hilbert există cel mult două momente de timp: momentul 0 al formulării axiomelor și momentul 1 al creării spațiului. Orice construcții în plan sau în spațiu, orice teoreme sau relații am descoperii între elementele din plan sau spațiu nu vom descoperii ceva nou, pentru că toate au fost deja construite în momentul de timp 1. Astfel, atunci când facem construcții și demonstrații pe hârtie sau la tablă, doar aparent construim lucruri noi; toate existau deja, deoarece au fost create la momentul de timp 1 și conform Definiției nr. 3 a timpului din MBBR, deoarece nu se creează obiecte noi și nu există obiecte care nu pot fi analizate cu instrumentele logice existente, timpul nu mai avansează, stă pe loc. Doar ca exercițiu teoretic, dacă am părăsi universul nostru și ne-am ,,scufunda”  conștiința în spațiul celor 20 de axiome Hilbert am gusta din veșnicie.

Desigur, este greu de acceptat o realitate în care nu există timp și cu atât mai mult că aceasta ar fi adevărata realitate, în timp ce lumea în care trăim este doar o simulare în care suntem și noi invitați. Aceasta se întâmplă, probabil, din cauza faptului am acceptat, de mult, să credem că există infinitul în realitatea fizică. De aici provine și credința într-un univers infinit în spațiu și timp precum și aproape ignorarea ipotezei că universul ar fi finit și discret. Atunci când, o dată cu evoluția modelelor geometrice despre univers, au început să se adune ipotezele că universul este finit, imediat s-a auzit exprimarea ,,finit dar nelimitat”. Dar nici această idee nu a durat prea mult. Acum se impune noțiunea de multivers. După părerea noastră, aceasta este o nouă încercare de a salva infinitul. Este adevărat ca în MBBR folosim și noi noțiunea de multivers dar, numai pentru a denumi mulțimea, cel mult numărabilă, a tuturor universurilor posibile, conform modului de construcție definit în lucrarea noastră și nici de cum în sensul că cosmosul ar fi constituit din toate aceste universuri posibile. Pe scurt, noi considerăm că infinitul și continuul real sunt doar minunate obiecte matematice fără de care matematica ar fi mult mai săracă, dar sunt doar atât.

Ideea ca universul este finit sau mai exact mărginit în spațiu, atrage imediat întrebarea ,, Dacă universul este finit atunce ce este dincolo de el ?”.  Am răspuns la această întrebare într-un articol pe care îl vom publica în numărul viitor. Într-un alt articol viitor vom explica de ce timpul, așa cum este definit în MBBR nu este reversibil.

Dacă ne-ar întreba cineva de ce într-un articol de fizică vorbim despre Biblie și Conștiința creatoare, am putea să răspundem dând exemplul unui fizician celebru, Stephen Hawking care în lucrarea sa O scurtă istorie a timpului (Hawking, 1988) Îl pomenește pe Dumnezeu de 12 iar în lucrarea The Grand Design (Hawking Stephen and Leonard Mlodinow, 2010) de 39 de ori în contextul explicațiilor științifice și filozofice legate de univers. Rămânând tot la capitolul întrebări dorim să răspundem celor care ne pun întrebări de genul ,, …unde e metrica spațiului …, unde sunt tensorii sau ecuațiile cu derivate parțiale…care fac deliciul unei teorii fizice serioase …?”.

Un prim răspuns este acela că singurele funcții continue cu valori într-un spațiu discret sunt doar funcțiile constante deci, adio derivabilitate sau diferențiabilitate. Nu este ușor de loc de înțeles, până la ultimele amănunte, un spațiu cu patru dimensiuni, cu atât mai puțin unul cu unsprezece dimensiuni, zece spațiale și una temporală, ca în Teoria M a lui Stephen Hawking, o extensie a teoriei corzilor.  Desigur putem construi teorii fizice folosind un aparat matematic din ce în ce mai complicat dar, pentru cine să o facem, cine le va înțelege în afară de o mână de matematicieni ? Se spune că, atunci când cineva i-a spus lui Eddington că se crede că doar trei persoane din lume înțeleg teoria lui Einstein, Eddington ar fi răspuns: „Cine ar fi cea de-a treia?”.

În studenție, la o sesiune de comunicări, am prezentat o lucrare cu un model de spațiu cu cinci dimensiuni, trei spațiale, una temporală și una depinzând de energie-masă; la acea vreme visam și eu la o teorie unificată a câmpurilor. La prezentare a asistat și un profesor de la Facultatea de fizică; a venit la mine, m-a felicitat și la sfârșit mi-a spus: ,,Ce păcat că fizicienii nu știu matematică și matematicienii nu știu fizică!”.

Un al doilea răspuns ar fi: întâmplarea de mai sus a fost un moment de cotitură pentru mine, de atunci am început să caut o altfel de teorie, luând-o cumva de la începuturi, redefinind noțiunile fundamentale, încercând să răspund la întrebarea: Cum ar fi dacă am gândi de la început altfel? Acestea fiind spuse, am fost foarte bucuros când am citit în cartea The Grand Design a lui Stephen Hawking următoarele: Totuși, dacă descoperim într-adevăr o teorie completă, ea trebuie să poată fi înțeleasă în mare, cu timpul, în principiu de oricine, nu numai de câțiva oameni de știință. Atunci noi toți: filozofi, oameni de știință și oameni obișnuiți, ar trebui să putem lua parte la discutarea problemei: de ce existăm noi și universul. Dacă găsim răspuns la această întrebare, el ar reprezenta triumful final al rațiunii umane — pentru că atunci am cunoaște gândirea lui Dumnezeu.

Bibliografie

Aristotle. (1930). Physics (R. P. Hardie & R. K. Gaye, Trans.). Oxford University Pres.

Augustine, S. B. (2012). The confessions. San Francisco: Ignatius Press.

Biblia, s. (1982). Preluat de pe https://www.bibliaortodoxa.ro/.

Hawking Stephen and Leonard Mlodinow. (2010). The Grand Design. Bantam Books.

Hawking, S. (1988). A Brief History of Time. Bantam Books.

Ionescu, V. (2021). Modelul Big Bang Rece. București: Tribuna Economică. Preluat de pe https://bigbangdigitalmodel.com

wikipedia. (2023, 03 19). https://ro.wikipedia.org/wiki/Creatio_ex_nihilo.

wikipedia. (2023, 03 18). https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_M.

wikipedia. (2024, 07 15). https://en.wikipedia.org/wiki/Pierre-Simon_Laplace.

Note

[1] Axion Dark Matter Experiment (ADMX – a fost inițiat la începutul anilor 1990) este unul dintre cele mai importante și avansate experimente în căutarea axionilor și a materiei întunecate. Este finanțat de mai multe organizații, inclusiv de către Departamentul de Energie al Statelor Unite și Fundația Națională pentru Știință (NSF). Printre colaboratori se numără Universitatea din Washington, Fermi National Accelerator Laboratory (Fermilab), Universitatea din Chicago, și alte instituții de prestigiu. Oare câte zeci de ani vor mai accepta contribuabili cheltuirea de fonduri pentru acest experiment fără să se ajungă la o concluzie?