Cristian, Alexandru (2022), O nouă arhitectură globală la sfârșitul Războiului Rece, Cunoașterea Științifică, 2:1, 145-159, https://www.cunoasterea.ro/o-noua-arhitectura-globala-la-sfarsitul-razboiului-rece/

A New Global Architecture at the End of the Cold War

Abstract

The Cold War was the historical event that changed mankind for many centuries. Starting after the second great war in history, it managed to proclaim two victorious political ideas, the liberal or democratic idea and the communist or totalitarian one. In 1946 at Westminster College, Fulton, Missouri, the great politician Winston Churchill gave the famous speech that marked the beginning of the Cold War, a historiographically marked beginning because it actually began after the Berlin Blockade that lasted from June 24, 1948 to May 11, 1949. According to many historians the Cold War was started by Stalin’s ambition and his political inflexibility, another theory is that the real reason was the competition for Europe.

Keywords: global architecture, Cold War

Rezumat

Războiul Rece a fost evenimentul istoric care a schimbat omenirea pentru multe secole. Declanşat după cel de-al doilea mare război în istorie, acesta a reuşit să proclame două idei politice învingătoare, ideea liberală sau democratică şi cea comunistă sau totalitară. În anul 1946 la Westminster College, Fulton, Missouri marele om politic Winston Churchill ţine celebrul discurs care a reprezentat începutul Războiului Rece, un început marcat istoriografic pentru că efectiv acesta a început după Blocada Berlin-ului care a ţinut din 24 iunie 1948 până în 11 mai 1949. După opinia multor istorici Războiul Rece a fost pornit de ambiţia lui Stalin şi inflexibilitatea sa politică, o altă teorie este că adevăratul motiv a fost competiţia pentru Europa.

Cuvinte cheie: arhitectura globala, Războiul Rece

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 145-159
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/o-noua-arhitectura-globala-la-sfarsitul-razboiului-rece/
© 2022 Alexandru Cristian. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

O nouă arhitectură globală la sfârșitul Războiului Rece

Dr. Alexandru Cristian

alexandrucristian87@yahoo.com

Introducere

Securitatea este un domeniu dinamic, activ, datorat heteroclităţii mediului internaţional de securitate. Un mediu care surprinde, uimeşte prin fiecare mişcare strategică, mutaţii geopolitice de multe ori greu de preconizat. Filosofia securităţii este un concept pe care îl propun pentru a înţelege mai bine, lumea în care trăim. Gândind şi reflectând, vom putea desluşi mai bine mecanismele statale, societale şi instituţionale ale planetei.

*

Lumea are nevoie de o redefinire conceptuală şi paradigmatică. Trăim într-o perioadă preparadigmatică, în care nu ştim ce paradigmă să alegem. Paradigma principală, sistemul internaţional anarhic, pare că şi-a terminat rolul de jucat pe scena politică internaţională. O nouă paradigmă îi va lua locul, guvernanţa planetară instituţională, consideră unii specialişti. Jacques Attali vede o Constituţie Planetară şi un hiper-imperiu al pieţei libere, după anii 2050. Globalizarea avansează, dar este măcinată de convulsii interne. Geopolitica este pusă sub semnul întrebării ca şi geostrategia. Unii proclamă o geopolitică planetară, alţii o geopolitică regională orientată pe factori de putere.

În acest secol, marile puteri contestă balanţa neechilibrată de putere, hegemonul american. Lumea uni-multipolară a lui Huntington a luat sfârşit, unii s-au grăbit să spună că trăim în era interpolară a lui Grevi sau în nonpolaritatea absolută a lui Haas. Lumea apolară este o lume în care fiecare stat nu mai are putere să dobândească hegemonia, o lume echilibrată fără pretenţii de contestare.

Ne îndreptăm spre un nou mediu de securitate dinamic, volatil, schim­bător, plin de ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi. Asimetria conflictelor şi a in­terdependenţelor produce dezechilibre care nu pot fi surmontate uşor. Noul me­diu internaţional de securitate va fi disputat între marile puteri, va fi concep­tualizat de noi viziuni geopolitice şi geostrategice şi se va coordona după o paradigmă actuală şi una viitoare, sistemul anarhic de state şi guvernanţa instituţională plane­tară.

Securizarea mediului internaţional de securitate se poate face prin umplerea clivajelor, cooperare, setarea tiparelor de amiciţie sau inamciţie. Fără o mişcare de securizare concretă, lumea va pluti într-un „Paradis Hobbesian”, un haos gene­ralizat. O lume în care înfruntarea, competiţia vor fi libere, jungla planetară va fi coordonată de un Darwinism social feroce. Ignacio Ramonet spune că mondia­lizarea ne duce către o nouă eră glaciară, o glaciaţiune mondială.

Paşii către instaurarea unui nou mediu de securitate sunt teoretici şi prac­tici. Ideea de a securiza nu este egală cu acţiunea de securizare. Secu­ri­zarea trebuie făcută după anumite tipare care să respecte drepturilor omului şi suvera­nitatea statală westphaliană. O securizare fără respectarea acestor norme şi o pato­lo­gizare a securizării duce la o insecuritate creată chiar de subsistemele, unităţile şi indivizii componenţi ai mediului internaţional de securitate.

*

Războiul Rece a fost evenimentul istoric care a schimbat omenirea pentru multe secole. Declanşat după cel de-al doilea mare război în istorie, acesta a reuşit să proclame două idei politice învingătoare, ideea liberală sau democratică şi cea comunistă sau totalitară. În anul 1946 la Westminster College, Fulton, Missouri marele om politic Winston Churchill ţine celebrul discurs care a reprezentat începutul Războiului Rece, un început marcat istoriografic pentru că efectiv acesta a început după Blocada Berlin-ului care a ţinut din 24 iunie 1948 până în 11 mai 1949.^[1] După opinia multor istorici Războiul Rece a fost pornit de ambiţia lui Stalin şi inflexibilitatea sa politică, o altă teorie este că adevăratul motiv a fost competiţia pentru Europa.

Sfârşitul bipolarităţii

Războiul Rece a cunoscut patru mari faze în viziunea lui Joseph S. Nye Jr. Prima fază a fost iniţierea conflictului situată între 1945-1947, a doua fază a constat în declanşarea propriu-zisă dintre 1947-1949, a treia fază desfăşurată între 1950-1962 a reprezentat punctul culminant, iar în ultima fază, din perioada 1962-1989, s-a produs destinderea^[2]. De-a lungul acestui conflict, s-a născut o întrebare cvasi-permanentă, puterea americană trebuia să îngrădească puterea sovietică sau comunismul?^[3] Cu această interogaţie politică, puterea americană a rezistat şi a în­frânt puterea sovietică. După un sfert de secol de la implozia acestui regim, între­bările încă mai persistă. Comunismul a căzut pentru că era obosit ideologic sau economia sovietică era prea statică în raport cu dinamismul economiei mondiale? Răs­punsul este situat la graniţa dintre aceste două mari semne de întrebare. Aleksandr Soljeniţîn spunea că Rusia autentică şi lumea a respins acest hibrid monstruos din punct de vedere uman şi politic.

În perioada acestui conflict, s-au dezvoltat marile şcoli de gândire în do­meniul relaţiilor internaţionale dar şi în domeniul securităţii. Paradigma după care s-a condus lumea a fost bipolarismul, un binom hegemonic care nu dădea şanse nici unei alte puteri să se afirme pe scena mondială. Hans Morgenthau spunea că politica internaţională ca orice politică, este o luptă pentru putere^[4]. Bătălia pentru putere este ghidată de o singură normă, obţinerea acesteia. Aceasta este viziunea realistă a lumii internaţionale. Curentul dominant al relaţiilor internaţionale în perioada Războiului Rece este realismul. Al doilea mare curent, oponent al acestuia dintâi, este liberalismul.

În timpul Războiului Rece, scena planetară a fost dominată de două mari puteri antagonice, Statele Unitele ale Americii şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale şi al gândirii geo­po­litice şi geostrategice Războiul Rece a fost dominat de paradigma realistă, dezvoltarea studiilor strategice (strategia nucleară), avansul geopoliticii, dinamica amenin­ţărilor directe (dilema securităţii)^[5].

După sfârşitul Războiului Rece, în studiul şi practica politicii internaţionale a apărut o sinteză a şcolilor de gândire în relaţiile internaţionale care a trebuit să facă faţă unui nou tipar geopolitic mondial cu noi ameninţări, vulnerabilităţi şi riscuri de securitate^[6]. Tot după încheierea acestui conflict a apărut o schimbare teoretică de marcă în studiile de securitate, noul cadru de securitate care a lansat noi paliere de securitate, economic, societal, de mediu.

În timpul Războiului Rece, principala problemă teoretică discutată era dilema securităţii care se referea la potenţarea puterii unui stat faţă de alt stat. Robert Jervis a ridicat întrebarea ce se întâmplă dacă una dintre puteri îşi accen­tuează mijloacele de a-şi menţine securitatea, fapt ce va diminua securitatea celorlalte state, puterea care creşte în materie de securitate va fi percepută ca o ameninţare sau măsurile luate de aceasta nu vor avea niciun efect?^[7]

Când analizăm sistemul internaţional trebuie să ţinem seama de anumite considerente. Structura sa, contextul cultural şi internaţional existent şi felul sta­telor – moderate sau revoluţionare^[8]. Sistemul bipolar era un sistem fix, înche­gat, aparent fără fisuri. Contextul cultural era reprezentat de bătălia ideologică, socie­tatea deschisă se războia cu duşmanii acestora, parafrazându-l pe Karl R. Popper. Statele mari erau moderate în raporturile bilaterale, dar am putea spune revolu­ţio­nare prin intermediul statelor satelit. Războaiele din Coreea, Vietnam, Afganistan sunt modele istorice de bătălii între cei doi giganţi.

Sistemul mondial al bipolarismul era unul închis, stabilizat din punct de vedere hegemonic. Charles Kindleberger a lansat Teoria Stabilităţii Hegemonice, o teorie ce se aplică foarte bine acelui tip de sistem. Conform acestei teorii, hege­monul sau hegemonii controlează lumea nepermiţându-i acesteia să ia decizii poli­tice greşite ce pot duce la conflicte, pe scurt, hegemonii îngheaţă conflictul şi uneori îl anulează^[9].

În istoria îndelungată a sistemului internaţional, acesta a avut parte de mai multe schimbări sau transformări. După opinia unor istorici, fenomenul de bipola­ritate coroborat cu cel de anarhie a apărut în timpul Antichităţii, referitor la Atena şi Sparta în secolul al-V-lea î.Hr. Joseph S. Nye Jr. consideră că oraşele-stat din Italia renascentistă trăiau într-un sistem anarhic de state. După alţii, stabilitatea hegemonică a apărut în timpul Imperiului Roman, în perioada maximă a dezvol­tării acestuia, secolul II.d.Hr., domnia împăratului Traian.

În viziunea lui Joseph S. Nye Jr. au existat trei tipuri de sisteme mondiale: imperial, feudal şi sistemul anarhic de state. Sistemul imperial a ţinut până la căderea Imperiului Roman, cel feudal până zorii sistemului westphalian, urmând cel anarhic care continuă până în prezent^[10]. Sistemul bipolar a fost un sistem anarhic controlat de două mari puteri, putem afirma că sistemul bipolar a fost o dualitate, guvernarea simultană a două mari puteri.

Sfârşitul Războiului Rece a adus o serie întreagă de transformări şi de metamorfoze. Principala transformare este apariţia unor noi actori statali şi nestatali. A doua mare transformare este fenomenul denumit globalizare. A treia mare transformare este creşterea insecurităţii. Aparent, deşi cele două state erau rivale, echilibrul terorii a produs multă linişte, conflictele au fost îngheţate pentru a se dezgheţa sub soarele democraţiei şi al libertăţilor.

Era multipolară şi interdependentă

Echilibrul bipolar a luat sfârşit şi a dat naştere unei noi ere, cea multipo­lară. Era multipolară are ca principală caracteristică apariţia mai multor centri de putere, poli de putere, diverşi. Un pol de putere poate fi reprezentat de un stat sau de un grup de state. Era multipolară aduce cu sine transformări interesante. Prima transformare este strânsa relaţionare între poli, iar, a doua, competiţia între marile centre de putere sau epoca marilor puteri, după expresia profesorului Teodor Frunzeti.

Prima transformare, strânsa relaţionare între poli, este denumită interdepen­denţă. Cuvântul interdependenţă a fost folosit prima oară în Manifestul Partidului Comunist de Karl Marx. Conceptul de interdependenţă în relaţiile internaţionale a fost lansat de politologii Robert Keohane şi Jospeh S. Nye Jr. Interdependenţa înseamnă încrengături de legături economice, sociale şi politice ce unesc sta­tele între ele. Interdependenţa apare mai întâi la nivel economic, apoi migrează către toate nivelele^[11]. Conceptul de interdependenţă economică a fost popularizat de Richard Cooper.

Joseph S. Nye susţine că interdependenţa poate fi în principal de două feluri: interdependenţă militară care înseamnă dependenţa mutuală care ia naştere din competiţia militară şi care a atins apogeul în anii Războiului Rece şi interde­pendenţa economică care este substanţa actualei politici internaţionale cu un grad ridicat de sorginte socială^[12].

Interdependenţa este complexă şi poate dăuna mult dacă sistemul inter­naţio­nal este zdruncinat. Interdependenţa are sensibilitate şi vulnerabilitate.

Sensibilitatea interdependenţei se referă la întinderea şi rapiditatea efectelor dependenţei în cazul unei schimbări, exemplu criza OPEC din anul 1973^[13]. Vulnerabilitatea este costul relativ al schimbării structurale a unui sistem de inter­de­pendenţă, ieşirea sau schimbarea sistemului^[14]. Un exemplu este autarhia econo­mică a Coreei de Nord care condamnă poporul nord-coreean la o sărăcie cruntă, în aceeaşi situaţie se află şi Cuba. Dacă nu eşti conectat la economia mondială eşti condamnat să dispari de pe scena internaţională, o dispariţie lentă dar sigură.

Interdependenţa poate fi simetrică sau asimetrică, simetrică este atunci când partenerii dependenţi sunt relativ egali, asimetrică, atunci când este o dife­ren­ţă clară de putere^[15]. Fenomenul interdependenţei a apărut datorită accele­rării unui fenomen abstract, greu de cuantificat numit globalizare. Mecanismul principal al globalizării este intensificarea schimburilor economice prin mondia­lizarea comer­ţu­lui şi apariţia unei pieţe libere la nivel planetar. Interdependenţa militară apare atunci când prevalentă este puterea militară nu cea economică. Putem concluziona că, în era bipolară am avut un fenomen de globalizare militară iar în era multi­polară, un fenomen de globalizare economică.

Un critic al fenomenului multipolarismului şi al interdependenţei este filo­so­ful politic şi lingvistul Noam Chomsky. Acesta susţine că marile puteri sprijină libertatea comerţului pentru că astfel îşi susţin interesele materiale, iar acest lucru este o caracteristică fundamentală a ordinii internaţionale din zilele noastre^[16]. Chomsky susţine că teoria domino-ului este o creaţie sinistră a globalizării, acest domino este ca un virus ce se dezvoltă independent şi greu controlabil. Prin acesta se poate controla şi conduce lumea.

După Sfârşitul Războiului Rece, o grămadă de analişti au proclamat sfârşi­tul geopoliticii şi naşterea geo-economiei şi a războaielor economice^[17]. Războiul economic global a fost denumit de unii drept al III-lea Război Mondial. Principala critică a globalizării este că a instaurat domnia finanţelor asupra politicii şi a libertăţii popoarelor.

Multipolarismul este o realitate prezentă. State mari sunt într-o competiţie economică şi politică, dar nu şi militară. Marile puteri nu se provoacă direct, ele folosesc parteneriate şi forumuri de cooperare^[18]. Samuel P. Huntigton spunea că trăim într-o lume uni-multipolară, în care există o singură superputere SUA şi în jurul ei câteva puteri ce gravitează. Giovanni Grevi susţine că trăim într-o lume interpolară, o lume multipolară a interdependenţelor ^[19].

Una dintre cele mai interesante teorii despre lumea post-război rece este teoria apolarităţii, o lume apolară, teorie lansată de Richard N. Haas. În secolul XXI, lumea unipolară sau multipolară va lua sfârşit. Niciun centru de putere nu va fi putea să-şi impună voinţa pe scena lumii. Puterea va fi difuză şi desubstanţiată. Secolul ce va veni va fi o lume dominată de state ce vor avea o mulţime de tipuri de putere^[20].

În lumea multipolară, o serie de actori statali conduc lumea. China, UE, Rusia, Statele Unite ale Americii, Rusia şi Japonia au împreună 75% din economia mondială şi 80% din bugetul de apărare la nivel global, de aici rezultă o trăsătură cardinală, statele au monopolul pe putere^[21].

După opinia lui Haas, se observă un declin al puterii americane prin faptul că deţine mai puţin de 25% din produsul global brut. Puterea americană nu mai poate să controleze toate fluxurile globalizării. Era apolară stimulează proliferarea informaţiei^[22]. Dacă realiştii tradiţionalişti observă o schimbare între era unipolară către cea multipolară, Haas vede o nonpolaritate bazată pe o împărţire echitabilă a puterii şi a resurselor acesteia. Un factor determinant în apariţia acestei ere îl are creşterea în importanţă a actorilor nestatali. Integrarea în lumea modernă amortizează noile puteri şi evită competiţia şi conflictul^[23].

Nonpolaritatea a început din trei mari motive. Primul motiv este unul de ordin istoric, statele se dezvoltă mai puţin decât actorii nonstatali. Al doilea motiv este că politica externă americană agresivă a accelerat apariţia de noi centre de putere. Al treilea motiv este că globalizarea a stimulat un volum uriaş de fluxuri comercial-economice ce nu pot fi ordonate şi administrate de către stat. Un alt motiv al scăderii în importanţă a puterii americane este implicarea politică şi militară în confilicte diverse.^[24] Concluzia lui Richard Haas este că globalizarea diluează puterea statelor de a controla fluxurile şi măreşte capacitatea actorilor nonstatali.

Era apolară, în opinia lui Haas, creşte riscul ameninţărilor asimetrice prin faptul că statele nu mai au capacitate de control, fluxurile informaţionale şi comerciale sunt în mâna altor mari jucători. Hedley Bull consideră politica globală un melanj între anarhie şi societate^[25].

Nonpolaritatea va slăbi alianţele, dar va deveni o nonpolaritate concertată pentru a preveni toate riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile scenei internaţio­nale^[26]. Dacă noul sistem nonpolar nu va coopera atunci întregul sistem interna­ţional va fi supus unor mari riscuri, un risc de dezintegrare şi de deteriorare, conchide Richard Haas.

Trăim într-o lume în plină schimbare, era multipolară şi interdependentă este contestată de alte modele ale politicii internaţionale, un model apolar sau un model interpolar. Lumea după bipolarism va avea probabil caracteristicile mai mul­tor sisteme, însă trebuie să fie mai sigură şi mai paşnică decât a fost în secolul trecut.

Metamorfoze ale securităţii internaţionale – Teoria păcii demo­cratice şi teoriile concurente după sfârşitul Războiului Rece

Securitatea este un concept abstract ce defineşte o stare de siguranţă. Lipsa de siguranţă se numeşte insecuritate. În opinia lui Ian Bellany, securitatea este lipsa relativă a războiului. Lawrence Martin consideră securitatea ca o asigurare pentru o bunăstare viitoare^[27]. O definiţie mai complexă a securităţii este cea a lui Arnold Wolfers. După acesta, securitatea măsoară absenţa ameninţărilor la adresa unor valori existente, într-un sens subiectiv, absenţa tensiunii că astfel de valori vor fi atacate^[28].

Securitatea internaţională este arealul politic mondial unde actori statali şi nonstatali cooperează şi nu au loc tensiuni şi conflicte ce le pot periclita activitatea. Securitatea internaţională este garanţia păcii în lume şi a respectări drepturilor universale ale omului.

Teoria păcii democratice se referă la definirea păcii în corelaţie cu definirea violenţei şi a conflictului^[29]. Pacea este definită în raport cu violenţa şi insecu­ritatea. Pacea are ca principal scop diminuarea violenţei sau încercarea de elimi­nare a acesteia. Din anul 1945, până în anul 2000, lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război^[30]. Studiile de pace au, ca şi concept central, conflictul. În opinia lui Johan Galtung, pionier al studiilor referitoare la pace, nu statele şi indivizii sunt vinovaţi de violenţa din sistemul internaţional, ci structurile sociale cărora le aparţin.^[31]

Violenţa poate fi definită ca violenţă directă sau violenţă structurală. Violenţa directă se referă la relaţiile interumane, dar şi la cele interstatale. Violenţa structurală este derivată din structura sistemului internaţional^[32]. Cu alte cuvinte, imperfecţiunea sistemului internaţional duce la apariţia şi dezvoltarea conflictului. În concepţia lui Galtung, pacea este de două tipuri, pozitivă sau negativă. Pacea pozitivă este atunci când condiţiile structurale inhibă violenţa, pacea negativă este caracterizată de suprimarea violenţei prin forţă, o violenţă superioară ceea ce în­seamnă că violenţa este controlată^[33]. Securitatea este stabilă când avem pace po­zitivă şi este instabilă când avem pace negativă, concluzionează Ionel Nicu Sava.

Ipotezele teoriei păcii democratice în interpretarea lui R. J. Rummel sunt: democraţiile nu pornesc război una împotriva alteia, cu cât sunt mai democratice două naţiuni, cu atât mai puţin probabilă este violenţa dintre ele, democraţiile angajează violenţa minimă necesară pe plan extern, democraţiile se confruntă cu nivelul cel mai redus de violenţă internă şi democraţiile moderne nu atentează la viaţa cetăţenilor lor^[34]. Teoria păcii democratice s-a dezvoltat după sfârşitul Războiului Rece. Este o teorie optimistă asupra viitorul lumii internaţionale. Contri­buţia acestei teorii la relaţiile internaţionale este reprezentată de conştien­tizarea influenţei lumii democratice în noua lume post-bipolară.

După Johan Galtung, conflictul este nu mai mult decât ceea ce este vizibil cu ochiul liber şi numită problemă sau violenţă directă. Este vorba de o violenţă inclusă în structuri şi ţine de o cultură ce legitimează violenţa. Securitatea este absenţa conflictului, dar şi absenţa ameninţării apariţiei unui conflict.

În viziunea idealistă a relaţiilor internaţionale, pacea joacă rolul primordial. O lume idealistă a eliminat războiul şi a instaurat armonia şi buna cooperarea între diverşi actori, statali sau nonstatali.

O paradigmă generală a sistemului internaţional este că acesta este un sistem anarhic. Un sistem anarhic înseamnă că statele nu au deasupra lor un for mondial care să le coordoneze. Nu există o autoritate suprastatală. În opinia lui John J. Mearsheimer, securitatea internaţională poate fi periclitată prin apariţia unui hegemon agresiv, o multipolaritate nebalansată sau nechitabilă^[35]. Într-un astfel de sistem, în opinia lui Mearsheimer, singurul obiectiv este supravieţuirea.

Secolul XXI este un secol de tranziţie între lumea hegemonică pe care o ştim şi o lume policentrică sau plurihegemonică. John J. Mearsheimer este neîncre­zător în viitorul scenei politice internaţionale în etapa post-Război Rece. Instituţiile internaţionale au puţină influenţă în comportamentul statelor, de aceea nu există decât o mică premisă de stabilitate în noua eră post-bipolară^[36].

Instituţionalismul liberal este cea mai puţin ambiţioasă teorie deoarece consideră că statele cooperează eficient şi cu bună credinţă. Obiectivele fundamen­tale ale statelor sunt opuse obiectivelor ONU, iar principalul obstacol în cooperare este trişatul^[37]. Pentru ca un sistem de securitate colectivă să funcţioneze aşa cum trebuie, John. J. Mearsheimer subliniază trei elemente vitale. Primul element este că statele trebuie să renunţe la uzul forţei militare pentru a nu altera statu-quo-ul regional sau continental, al doilea element este că statele responsabile nu trebuie să gândească în interese strâmte, statele trebuie să aibă încredere unele în altele^[38]. Politologul american evidenţiază că apariţia unui agresor trebuie urma­tă de o mă­sură de securitate colectivă, este o obligaţie colectivă de a opri escala­dările agre­siunilor.

Actualul sistem internaţional este străbătut de o serie de transformări siste­mice sau subsistemice. Principala caracteristică a sistemului internaţional de state este metamorfoza şi dinamicitatea. O lume multidimensională, multipolară, o nouă distribuţie planetară a puterii (către Asia-Pacific), o globalizare în sfera schimbu­rilor comerciale, mutaţii geopolitice^[39]. Principalele metamorfoze ale securităţii internaţionale sunt tensiunile civilizatoare, fenomenul glocalizării şi instituţionalis­mul sociologic. Toate aceste metamorfoze schimbă radical sistemul internaţional dar şi abordarea securităţii internaţionale.

Tensiunile civilizatoare sunt teoretizate în teoria conflictului civilizaţional lansată de politologul Samuel P. Huntington. Diferitele civilizaţii de pe glob intră în competiţie pentru afirmare culturală, apoi pentru recunoaştere. Deşi este o teorie cunoscută a fost, înainte de 11 septembrie 2001, puţin luată în seamă. Principala idee a acestei teorii este că tiparul imaginar civilizaţional poate naşte conflicte. Un amestec periculos în zilele noastre este fundamentalismul religios cu tirania politică. Elitele clericale din anumite ţări islamice au confiscat religia pentru a-şi impune propria lor voinţă şi a hotărî în numele popoarelor lor.

Fenomenul glocalizării este unul prezent şi în continuă creştere. Glocalizarea, teoretizată de Roland Robertson, este suma rezultată dintre creşterea interdependenţei globale şi tensiunile localizante^[40]. Glocalizarea schimbă sistemul internaţional prin fragmentare, enclavizare culturală şi distanţare spaţială. Dacă globalizarea apropie, glocalizarea depărtează. Apariţia glocalizării poate avea ca şi cauză refuzul unor comunităţi de a semăna cu restul lumii, „atomizarea planetară” este coşmarul multor societăţi.

Instituţionalismul sociologic este o teorie care susţine că instituţiile dez­vol­tă un comportament independent în formarea comportamentului membrilor ei^[41]. Un exemplu clar de astfel de instituţie este UE. Statele preiau acquis-ul comunitar, iar acest lucru le modifică comportamentul intern sau extern. Unii critici acuză acest instituţionalism de îngrădirea suveranităţii statale.

Cele trei metamorfoze ale securităţii internaţionale pun în discuţie schim­barea paradigmei anarhice dar şi principalele concepte. Conflictele civilizaţionale străbat statele, de aici rezultă că naţiunile generează statele nu invers. Fenomenul glocalizării fărâmiţează planeta şi dă naştere aşa-numitelor noi oraşe-stat sau apariţia noilor megalopolis-uri. Instituţionalismul sociologic este contestat de mulţi datorită unei cedări suverane în faţa unor instituţii.

Noile metamorfoze ale securităţii trebuie analizate şi proiectate în viitor. Toate aceste trei scenarii sunt posibile, conflict civilizaţional, fărâmiţare mondială sau guvernanţă instituţională planetară. Toate acestea duc la schimbarea paradig­mei principale de securitate, un sistem anarhic de state.

Fenomenul globalizării şi implicaţiile acestuia asupra securităţii internaţionale

Globalizarea este fenomenul cu care a debutat secolul XXI. Este un feno­men care a suscitat cele mai multe controverse. De foarte mulţi este văzut ca un viitor luminos al omenirii iar, de la fel de mulţi, ca un rău absolut reprodus la scară planetară.

O definiţie generală a globalizării este integrarea economiilor naţionale prin schimburi comerciale corelate cu intensificarea dialogului socio-cultural între po­poare. Globalizarea a fost văzută ca o dimensiune a societăţii, nu ca un meca­nism provenit de la stat. Globalizarea începe de la om, nu de la stat.

Zygmunt Bauman defineşte globalizarea ca Marele Război de Indepen­den­ţă faţă de Spaţiu^[42]. Mobilitatea este o consecinţă a globalizării care stimulează stratificarea socială, într-o lume globală noile ierarhii sociale, politice, economice şi culturale se reclădesc zilnic^[43]. Paul Virilio proclama odată cu începutul glo­ba­lizării, sfârşitul geografiei. Distanţele şi graniţele geografice devin din ce în ce mai greu de susţinut în lumea reală^[44].

Graniţele permeabile permit o circulaţie a mărfurilor, a informaţiei şi un schimb de orice natură, mai intens. Această consecinţă dă naştere fenomenelor de insecuritate asimetrică sau a ameninţărilor asimetrice. Controlul grupărilor crimi­nale sau teroriste este mult mai greu când informaţiile şi resursele financiare pot circula fără oprelişti.

Preţul redus al comunicării şi abundenţa informaţiei permite muşamalizarea sau deturnarea informaţiei primite, cu intermediul massmediei mondializate^[45]. Zygmunt Bauman susţine că anularea tehnologică a distanţei, în loc să organizeze condiţia umană, aceasta tinde să o polarizeze. Informaţia distruge percepţia omului despre lume şi îl antagonizează cu lumea înconjurătoare. Fluxul masiv informaţio­nal produce fenomenul omului singur în imensul spaţiu planetar.

Acuzată de mulţi analişti că este un mijloc de control şi de subjugare globalizarea este un fenomen care nu este uniform. Occidentul este puternic globalizat şi interdependent pe când Africa Sub-Sahariană trăieşte într-un minunat Ev Mediu. Modelele distopice precum 1984, Panopticon sau Sinopticon nu au dispărut din conştiinţa lumii.

Mondializarea susţine poziţia dominantă a banului şi în acelaşi timp va emancipa decizia politică de scrupulele democratice, susţine Lucian Boia^[46]. Un alt proces criticabil este dezvoltarea noilor oraşe-stat, megalopolis-urile. Zygmunt Bauman spune că principala caracteristică a apariţiei acestor oraşe este evitarea reciprocă şi separarea oamenilor, astfel oamenii caută strategii de supravieţuire. Globalizarea are un caracter nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al problemelor lumii. Lipsa centrului, a unei comenzi unice, a unui consiliu de decizie acesta este caracterul principal al globalizării^[47].

Cea mai importantă consecinţă asupra securităţii internaţionale cauzată de fenomenul globalizării este proliferarea armelor nucleare sau de distrugere în masă. Armele nucleare au o istorie recentă şi un viitor lung. Datorită acestor arme nucleare, posibilitatea unui conflict global se apropie de zero^[48].

Trebuie să clarificăm două aspecte ale proliferării nucleare. Primul aspect este dezvoltarea pe orizontală, care înseamnă obţinerea unei tehnologii ce poate înzestra un stat cu armament nuclear. Al doilea aspect este dezvoltarea pe verticală ce reprezintă ameliorarea arsenalului nuclear deţinut, retehnologizare sau înmul­ţire^[49]. În prezent, există peste 17.000 de focoase nucleare, iar 27 de ţări au capa­bi­lităţi de transport, dintre acestea, 80% din arsenal este deţinut de fostele rivale din timpul Războiului Rece, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice^[50]. Împotriva neproliferării s-a semnat, în anul 1968, un tratat la care au aderat până în prezent 189 de state^[51]. Tratatul de Neproliferare este baza împotriva achiziţionări de arme nucleare. Pentru a descuraja statele de a se înarma ar trebui aplicate două politici, cea a controlului armamentelor şi cea de dezarmare.

Aplicarea acestor politici, controlul armamentelor şi dezarmarea depind, în mare parte, de atitudinea şi de acţiunile întreprinse de mari puteri, conchide profesorul Teodor Frunzeti.

Ameninţarea nucleară îngrozeşte pe multă lume mai puţin pe adepţii teoriei realiste. Aceştia susţin că balanţa terorii a făcut ca, jumătate de secol, Războiul Rece să nu se încălzească. Realiştii consideră paradigma tradiţională, supravie­ţuirea într-o anarhie ca singura cale de a scăpa de ameninţări de orice fel.

Globalizarea se confruntă cu două tendinţe, centripete sau centrifuge. Forţele centripete sunt reprezentate de statele dezvoltate care duc politici de dezvoltare prin cooperare, iar forţele centrifuge sunt statele în curs de dezvoltare cu un naţionalism de multe ori anacronic.

Note

[1] Marele dusman al comunismului (1947-1956), 07 martie 2011, disponibil online la: http://www.historia.ro/ exclusiv_web/general/articol/marele-dusman-al-comunismului-1947-1956,  accesat  la data de 25.02.2014.

[2] Joseph, S. Nye Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura Antet, Bucureşti, 2005, p.111.

[3] Ibidem, p.119.

[4] Veronica Dumitraşcu, Hans Morgenthau, „Politica între naţiuni”, în Revista Română de Sociologie, p.2, disponibil online la: http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2010/ Recenzii.pdf, accesat la data de 25.02.2014.

[5] Ionel Nicu Sava, Teoria şi Practica Securităţii, Suport de Curs, Universitatea Bucureşti, 2012, p.9, disponibil online la:  http://www.unibuc.ro/prof/sava_i/docs/res/2012iulSuport_curs_ Studii_Securitate_-_2012.pdf,  acccesat la data de 25.02.2014.

[6] Ibidem, p.11.

[7] Ibidem, p.19.

[8] Joseph, S. Nye Jr., op.cit., p.44.

[9]  Charles Kindleberger, Dominance and Leadership in International Economy, disponibil online la: http://www.people.fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Kindleberger1981.pdf accesat la data 25.02.2014.

[10] Joseph, S. Nye Jr., op.cit., pp.13-14.

[11] Vezi David A. Baldwin, Interdependence and Power, disponibil online la: http://www.princeton.edu/~dbaldwin/selected%20articles/Baldwin%20(1980)%20Interdependence%20and%20Power%20-%20A%20Conceptual%20Analysis.pdf, accesat la data de 26.02.2014.

[12] Joseph, S. Nye Jr., op.cit., p.183.

[13] Idem.

[14] Idem.

[15] Ibidem, p.187.

[16] Noam Chomsky, Noi creăm viitorul, Editura Corint,  Bucureşti, 2012,  p.24.

[17] Ștefan Mâşu, Omenirea secolului al-XXI-lea şi Guvernul Mondial, Editura Rao, Bucureşti, 2011,  p.131.

[18] Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2013, Editura RAO,  Bucureşti, 2013, p.17.

[19] Giovanni Grevi, „The Interpolar World, a New Scenario”, în Occasional Paper, iunie 2009, disponibil online la: http://www.iss.europa.eu/uploads/media/op79.pdf, accesat la 26.02.2013.

[20] Richard N. Haas, The Age of Nonpolarity, p.1, disponibil online la: http://acme.highpoint.edu/ ~msetzler/IR/IRreadingsbank/EmpireOverNonpolarHauss.FA08.x.pdf, accesat la 26.02.2013.

[21] Ibidem, p.2.

[22] Ibidem, p.3.

[23] Ibidem, p.4.

[24] Idem.

[25] Cf. Hedley Bull, The Anarchical Society, disponibil online la: http://davidthsu.files.word press.com/2013/05/bull-the-anarchical-society1.pdf, accesat la 26.02.2014.

[26] Richard N. Haas, op.cit., p.7

[27] Ionel Nicu Sava, op. cit., p.8, disponibil online la: http://www.unibuc.ro/prof/sava_i/docs/res/ 2012iulSuport_curs_Studii_Securitate_-_2012.pdf accesat la 26.02.2014.

[28] Idem.

[29]F.a., Studii de Securitate, Centru Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p.99.

[30] Ibidem, p.100.

[31] Ibidem, p.101.

[32] Idem.

[33] Ibidem, p.107.

[34] Ibidem, p.117.

[35] John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics,  p.2, disponibil online la: www.people.fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Mearsheimer2001.pdf,  accesat la 25.02.2014.

[36] The False Promise of International Institutions, p.1, disponibil online la: http://www.people. fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Mearsheimer1994.pdf, accesat la 26.02.2014.

[37] Ibidem, p.2.

[38] Ibidem, p.3.

[39] Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, op.cit., p.16.

[40] Roland Robertson, Glocalization and Space: Homogenity and Heterogenity, pp. 27-29, disponibil online la:  http://www.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=0A4iwSxpj44C&oi=fnd&pg=PA25&dq=robertson+roland.+ glocalization+time-space+and+homogeneity-heterogeneity&ots=Oe3_Dx5gwc&sig=iJjFcLSt0QsejIyt5ZFixuIzyIo &redir_esc=y#v=onepage&q=robertson%20roland.%20glocalization%20time-space%20and%20homogeneity-heterogeneity&f=false,  accesat la data de 26.02. 2014.

[41] Jill Steans, Lloyd Pettiford, colaborare Thomas Diez, Introducere în Relaţiile Internaţionale – Perspective şi teme, Editura Antet, Bucureşti, 2005,  p. 221.

[42] Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti, 2010, p.11.

[43] Ibidem, pp.12-13.

[44] Stephen Graham, The end of geography or the explosion of space? Conceptualizing space, place and information technology, pp.5- 6, disponibil online la: http://www.realtechsupport.org/ UB/ NP/IoT_ExplosionSpace_1998.pdf, accesat la data de 27.02.2014.

[45] Zygmunt Bauman, op.cit., p.19.

[46] Lucian Boia, Occidentul, o interpretare istorică, Editura Humanitas,  Bucureşti, 2013, p.209.

[47] Zygmunt Bauman, op.cit., p.59.

[48] Teodor Frunzeti, „Neproliferarea armelor nucleare, Măsură de consolidare a securităţii naţionale”,  în Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, nr.10, Bucureşti, 2013, p.22.

[49] Idem.

[50] Idem.

[51] United Nations Office of Disarmament Affairs, disponibil online la: http://www.un.org/disarmament/ accesat la 27.02.2014.