4 feb. 2026

La frontierele cunoașterii

de Vasile Tudor | postat în: Arhiva, Numărul 1, Științe naturale, Volumul 5 | 0

Tudor, Vasile (2025), La frontierele cunoașterii, Cunoașterea Științifică, 5:1, 20-49, https://www.cunoasterea.ro/la-frontierele-cunoasterii/

At the Frontiers of Knowledge

Abstract

In its historical evolution, humanity has accumulated a vast treasury of knowledge, which has been transmitted and enriched from one generation to another. Let us be grateful to illustrious personalities, such as Aristotle, Newton, Maxwell, Einstein, Kant and Hegel, who contributed to the creation of the magnificent system of universal culture, being landmarks to be followed by successive generations in deciphering the enigmas of Existence. A significant leap in scientific knowledge was achieved by Albert Einstein, the brilliant physicist who managed to describe gravity as a property of space-time geometry, being concerned with creating a geometric model for the unitary description of electromagnetism and gravity. In addition to the development of the theory of relativity and quantum theory, the 20th century will also be recorded in the history of science through important discoveries in atomic, nuclear and elementary particle physics. The theory of vortex dipoles offers a transdisciplinary model of a unitary approach to Existence, which is based on the intrinsic links between space, time and matter in constant movement and transformation on various levels of organization. The study “On the Frontiers of Knowledge” highlights the explanatory and predictive valences of the vortex model, being intended for science and philosophy enthusiasts. This scientific article presents the theory of vortex dipoles, a unitary conception for describing the elementary structures of matter and interaction fields, deepening the significance of some physical quantities, justifying the wave-corpuscle dualism and the wave function, explaining the accelerated expansion of the Universe, demonstrating Hubble’s law, Coulomb’s law, the law of universal attraction, the relationship between mass and energy, etc. Only part of the theoretical arguments for validating the theory of vortex dipoles have been presented, which are sufficient to highlight the explanatory and predictive valences of this scientific model of approaching Existence.

Keywords: vortex dipole theory, vortex dipole, universal model, primordial universal particles, photons, gravitons, unification of fields, expansion of the universe, complementary universe

Rezumat

În evoluția sa istorică, omenirea a acumulat un tezaur vast de cunoștințe, care a fost transmis și îmbogățit de la o generație la alta. Să fim recunoscători unor personalități ilustre, precum Aristotel, Newton, Maxwell, Einstein, Kant și Hegel, care au contribuit la realizarea sistemului magnific al culturii universale, fiind repere de urmat de către generațiile succesive pentru descifrarea enigmelor Existenței. Un salt semnificativ în cunoașterea științifică a fost realizat de Albert Einstein, genialul fizician care a reușit să descrie gravitația ca o proprietate a geometriei spațiu-timp, fiind preocupat de realizarea unui model geometric pentru descrierea unitară a electromagnetismului și gravitației. Pe lângă elaborarea teoriei relativităţii și a teoriei cuantice, secolul al XX-lea va rămâne consemnat în istoria ştiinţei şi prin descoperiri importante în fizica atomică, nucleară și a particulelor elementare. Teoria dipolilor vortex oferă un model transdisciplinar de abordare unitară a Existenței, care se bazează pe legăturile intrinseci dintre spațiu, timp și materia aflată în permanentă mișcare și transformare pe diverse nivele de organizare. Studiul “La frontierele cunoașterii” pune în evidență valențele explicative și predictive ale modelului vortex, fiind destinat pasionaților de știință și filosofie. În acest articol științific este prezentată teoria dipolilor vortex, o concepție unitară pentru descrierea structurilor elementare ale materiei și a câmpurilor de interacțiune, aprofundarea semnificației unor mărimi fizice, justificarea dualismului undă-corpuscul și a funcției de undă, explicarea expansiunii accelerate a Universului, demonstrarea legii lui Hubble, legii lui Coulomb, legii atracției universale, relației dintre masă și energie etc. Au fost prezentate doar o parte din argumentele teoretice pentru validarea teoriei dipolilor vortex, care sunt suficiente pentru a pune în evidență valențele explicative și predictive ale acestui model științific de abordare a Existenței.

Cuvinte cheie: teoria dipolilor vortex, dipol vortex, model universal, particule universale primordiale, fotoni, gravitoni, unificarea câmpurilor, expansiunea universului, univers complementar

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 5, Numărul 1, Martie 2026, pp. 20-49
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/la-frontierele-cunoasterii/
© 2025 Vasile TUDOR. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

La frontierele cunoașterii

Prof. Vasile TUDOR[1]
protelisav@yahoo.com

[1] Cercetător independent

Argumentare

Istoria științei este marcată de crezul lui Albert Einstein în posibilitățile minții umane de a reflecta Existența ca unitate în diversitate, obiectiv-subiectiv, cauzalitate-întâmplare.
După crearea teoriei relativităţii, în variantele restrânsă şi generalizată, și-a dorit să realizeze un model geometric pentru descrierea unitară a electromagnetismului și gravitației.
Mai mult, spre sfârşitul vieţii, genialul savant a fost preocupat de conceperea unei teorii unitare a câmpurilor, în care interacţiunile electromagnetice, gravitaţionale și nucleare să fie echivalate local cu modificări convenabile în geometria spaţiu-timp.
Albert Einstein este un exemplu demn de urmat de către cercetători, având în vedere că încercările nereuşite nu l-au făcut să renunţe, atitudine exprimată în mesajul său optimist: “Este de ajuns ca unul singur să încerce să înţeleagă câte o părticică de mister în fiecare zi.”
Pentru a împlini visul lui Einstein de realizare a unei “teorii a totului”(Theory of Everything), fizicienii caută să unifice teoria relativității generalizate cu teoria cuantică, un exemplu fiind Teoria Stringurilor (String Theory), în care particulele elementare sunt modelate teoretic prin stringuri (corzi) vibrante, închise sau deschise, care se află în stare de excitație și plutesc în spațiu-timp.
Un model diferit de abordare unitară a Existenței este reprezentat de teoria dipolilor vortex, concepție științifică în care se consideră că Universul nostru (format din materie) coexistă cu Universul complementar (format din antimaterie) într-un spațiu cvadridimensional dual, fiind doar una dintre posibilităţile infinite de manifestare dialectică a Multiversului dual, care nu are limite spațio-temporale.
Etimologia cuvântului vortex provine din latină, fiind denumirea dată unui vârtej cu antrenare de aer care apare la aspirația apei dintr-un bazin sau dintr-o altă sursă. Se menţionează că semnificaţia acestui termen a fost extinsă în secolul al XVII-lea de către savantul francez René Descartes – care a conceput o teorie vortex pentru cosmologie în încercarea sa de a explica unitar mecanismul Sistemului solar. Ulterior, conceptul de vortex a căpătat diverse alte conotaţii semantice în ştiinţă.
Teoria dipolilor vortex reprezintă un model gnoseologic transdisciplinar bazat pe ipoteze novatoare în descifrarea enigmelor Existenţei, care nu contrazice ştiinţa actuală, ci doar o aprofundează printr-o abordare științifică unitară cu deschidere către filosofie.
Punctul de plecare în conceperea unei teorii unitare a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional l-a reprezentat teoremele lui Gauss pentru câmpul electric şi câmpul gravitaţional, care pun în evidenţă surse de tip divergent (izvoare) şi convergent (puţuri) pentru fotoni, respectiv gravitoni.
Dipolul vortex este un model fizic asociat unității dialectice particulă-antiparticulă și câmpurilor de forță generate, având semnificația de punte de legătură între Universul nostru şi Universul complementar prin care se face schimb de particule universale primordiale, care sunt cuante pentru masă, impuls mecanic, sarcină electrică, informație, dar și cunte spațio-temporale. Fotonii vortex și gravitonii vortex sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în vortexurile asociate particulelor elementare.
Modulul densității fluxului de particule universale primordiale implicate în vortexul unui sistem cuantic este proporțional cu modulul la pătrat al funcţiei de undă asociate, exprimă probabilitatea de localizare în unitatea de volum din spaţiu.
Se poate afirma că dipolul vortex constituie un model teoretic veritabil pentru aducerea la același numitor a gravitației, electromagetismului și teoriei cuantice, nu numai pentru particule, ci și pentru antiparticule, care sunt separate, dar au ponderi egale la nivelul universului dual.
Ipotezele prezentate anterior permit descrierea într-un cadru cognitiv unitar și coerent a structurilor elementare ale materiei și a câmpurilor de interacțiune, aprofundarea semnificației unor mărimi fizice, justificarea dualismului undă-corpuscul și a funcției de undă, explicarea expansiunii accelerate a Universului, demonstrarea legii lui Hubble, legii lui Coulomb, legii atracției universale, relației dintre masă și energie etc.
Studiul “La frontierele cunoașterii” a fost elaborat după capitolul cu același nume din lucrarea științifică “Urme prin adevăr”, fiind structurat astfel:
I. Bazele teoriei dipolilor vortex
II. Metrica Universului
III. Descifrarea microcosmosului
IV. Pași spre adevăr
Scopul articolului științific va fi atins, iar efortul nu a fost zadarnic, dacă veți găsi, stimați cititori, idei interesante la care să reflectați după lecturare. Chipul adevărului poate fi analizat dintr-o perspectivă largă atunci când se ajunge la frontierele cunoașterii.

22 ian. 2026

Provocările globalizării la adresa securității naționale

de Mihaela Hușanu | postat în: Arhiva, Numărul 1, Științe sociale, Volumul 5 | 0

Hușanu, Mihaela (2026), Provocările globalizării la adresa securității naționale, Cunoașterea Științifică, 5:1, 119-137, https://www.cunoasterea.ro/provocarile-globalizarii-la-adresa-securitatii-nationale/

Globalization Challenges to National Security

Abstract

This article aims to analyze globalization as an irreversible structural process, closely related to technological transformations and the reconfiguration of power relations at a global level, as well as to investigate the impact of this process on nation – state security from the perspective of the complex challenges generated by the current digital era. Starting from the main stages of globalization and the expansion of security dimensions, the study highlights how economic, political, societal and informational interdependencies generate exploitable vulnerabilities during geopolitical competition contexts. Special attention is paid to Globalization 4.0 / 5.0 and to the digital ecosystem, considered major challenges to good governance, economy, environment and social cohesion. Methodologically, the analysis is based on specialized literature in the fields of security studies, communication and international relations, pursuing the correlation between technological developments and hybrid threats dynamics. The conclusions indicate the need to develop a security culture and mechanisms to strengthen resilience in globalized societies.

Keywords: globalization, challenges, hybrid threats, national security, impact, resilience, security culture

Rezumat

Articolul de față își propune să analizeze globalizarea ca proces structural ireversibil, aflat în strânsă relație cu transformările tehnologice și cu reconfigurarea raporturilor de putere la nivel mondial, precum și să investigheze impactul acestui proces asupra securității statului-națiune din perspectiva provocărilor complexe generate de actuala eră digitală. Pornind de la principalele etape ale globalizării și de la extinderea dimensiunilor securității, demersul evidențiază modul în care interdependențele economice, politice, societale și informaționale generează vulnerabilități exploatabile în contexte de competiție geopolitică. O atenție specială este acordată Globalizării 4.0 / 5.0 și ecosistemului digital, considerate provocări majore la adresa bunei guvernări, economiei, mediului și coeziunii sociale. Metodologic, analiza se bazează pe literatura de specialitate din domeniile studiilor de securitate, comunicării și relațiilor internaționale, urmărind corelarea dintre evoluțiile tehnologice și dinamica amenințărilor hibride. Concluziile indică necesitatea dezvoltării unei culturi de securitate și a unor mecanisme de consolidare a rezilienței în societățile globalizate.

Cuvinte cheie: globalizare, provocări, amenințări hibride, securitate națională, impact, reziliență, cultură de securitate

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 5, Numărul 1, Martie 2026, pp. 119-137
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/provocarile-globalizarii-la-adresa-securitatii-nationale/
© 2026 Mihaela HUȘANU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Provocările globalizării la adresa securității naționale

Mihaela HUȘANU[1]
mihaela85husanu@gmail.com

[1] Consilier, Camera Deputaților, Birou Parlamentar: Elaborarea și implementarea strategiei de comunicare

„A argumenta împotriva globalizării e la fel ca a argumenta împotriva legilor gravitației.”, spunea fostul secretar general al Organizației Națiunilor Unite și laureat al Premiului Nobel pentru pace (2001), Kofi Annan.

Similar forței de atracție reciprocă a tuturor corpurilor din Univers, globalizarea poate fi privită ca o forță ireversibilă, care antrenează interacțiuni și interdependențe puternice la scară planetară. Aceste interdependențe, inițial de natură economică și tehnologică, s-au extins treptat în multiple și variate domenii de activitate, ajungând să modeleze din ce în ce mai vizibil atât cadrul dezvoltării societății contemporane, cât și echilibrul de putere global.

Globalizarea – definiții, concepte, istoric, context

Termenul „globalizare” este unul des invocat, mai ales în legătură cu transformările și schimbările generate: „economie globală”, „guvernanță globală”, „securitate globală”. Cu toate acestea, nu există o definiție unanim acceptată, care să rezume exhaustiv conceptul, în multitudinea fațetelor lui și a ariilor în care acționează și pe care le influențează.

Dicționarul Oxford explică globalizarea prin „faptul că diferitele culturi și sisteme economice din întreaga lume devin conectate și asemănătoare unele cu altele, datorită influenței marilor companii multinaționale și a îmbunătățirii comunicării”. Pe de altă parte, Dicționarul Merriam – Webster definește globalizarea ca fiind „dezvoltarea unei economii globale din ce în ce mai integrate, marcată mai ales de comerțul liber, libera circulație a capitalurilor, precum și accesarea cu ușurință a piețelor mai ieftine de forță de muncă străină”.

Dobrescu (2008) a afirmat că globalizarea desemnează „un proces major și atotcuprinzător […] care trebuie tratat și înțeles prin consecințe”, deoarece „riscurile care decurg din extinderea procesului de globalizare nu sunt teoretice” (p. 371). În literatura de specialitate se remarcă o abundență de abordări la adresa globalizării, adesea critice și contradictorii, ca urmare a complexității argumentelor ce derivă din studiul consecințelor acestui fenomen. Dacă unii teoreticieni au avansat ideea conform căreia globalizarea reprezintă „americanizarea lumii actuale”, alții au considerat-o „triumful piețelor asupra statului”; dacă unii au invocat-o drept „motor al dezvoltării”, alții au avertizat în legătură cu „supremația celor puternici” și pericolul de marginalizare și dezvoltare inegală a țărilor aflate la periferia economică a lumii (Lang, 2006).

Consensul printre majoritatea cercetătorilor a derivat din înțelegerea substanței procesului de globalizare, care rezidă în transformările tehnologice și economice masive și radicale. Istoricul și evoluția conceptului de „globalizare” au plasat acest proces în strânsă legătură cu stadiile de inovare tehnologică. Astfel, există patru etape (valuri) ale globalizării, care se reflectă în cele patru revoluții industriale (Vanham, 2019).

Globalizarea 1.0 (secolul al XIX-lea – 1914) s-a caracterizat printr-o piață internațională uriașă și în expansiune rapidă, dominată de Marea Britanie, posesoare a unor tehnologii industriale avansate (motorul cu aburi, mașina de țesut). Globalizarea 2.0 (1945 – 1989) a fost rezultatul intensificării comerțului global după cele două Războaie Mondiale, care au confirmat poziția de hegemon a Statelor Unite ale Americii (SUA), ajutate de tehnologiile celei de a doua revoluții industriale (automobilul și avionul) și aflate în dispută cu URSS pentru sferele de influență. Globalizarea 3.0 (1989 – 2008) s-a confundat cu hiperglobalizarea, respectiv cu explozia lanțurilor globale de aprovizionare, care au exploatat la maximum tehnologiile americane din a treia revoluție industrială (calculatorul, internetul), pe fondul dominației SUA ca putere globală.

În ceea ce privește Globalizarea 4.0, ea reprezintă actuala eră globală digitală, care abundă de produse și servicii digitale, ca urmare a dezvoltării sistemelor sau mașinilor ce imită inteligența umană (AI – inteligența artificială). Cele două puteri globale care își dispută lumea cibernetică, „noua frontieră a globalizării”, sunt SUA, creatoare a instrumentelor și tehnologiilor de comunicare devenite „pilonul puterii soft americane”, și China, care „redescoperă și îmbogățește sensul termenului de patriotism tehnologic” (Bârgăoanu, 2018, p. 28).

Pe fondul valului de Globalizare 5.0, un concept teoretic care extinde ideea clasică de globalizare spre o fază nouă, centrată pe tehnologii avansate (AI, IoT, robotică), și spre o societate hiperconectată, unde spațiul fizic și cel digital se contopesc, se desfășoară un proces accelerat de integrare economică, dar și tehnologică, politică și culturală, prin care actorii globali și regionali își exportă autoritatea. Scopul lor este de a-și lărgi sferele de influență, de a „cuceri inimi și minți”, înlocuind puterea militară (hard power) cu diplomația publică (soft power) sau cu diplomația manipulatoare (sharp power).

Noul context internațional este unul în care rolul resurselor strategice devine determinant în modelarea comportamentelor geopolitice, iar „dinamicile competiției și ale cooperării dintre state sunt transformate” (Popescu, 2021, p. 7). În aceste condiții, ecuația de putere globală este influențată de țările care domină producția și prelucrarea materiilor prime critice (China, Statele Unite ale Americii), folosind în avantajul lor nu doar resursele strategice, ci și capacitatea de a se adapta la schimbările generate de tendințele globaliste, uzând inclusiv de tehnicile diplomației manipulatoare.

În categoria tendințelor globaliste se înscriu transnaționalizarea și descentralizarea, două procese paralele, aparent contradictorii, în fapt complementare, care reprezintă cele mai importante surse de transformare a statului – națiune în ultimele decenii. Transnaționalizarea (sau internaționalizarea) se referă la intensificarea fără precedent, în lumina principiilor economice neoliberale, a investițiilor străine peste hotare, în special în sectoarele comerciale, financiare și tehnologiile de vârf (hi-tech). Creșterea tranzacțiilor și a interdependențelor dintre țări reprezintă expresia unei lumi globale, în care, așa cum a afirmat Scholte (2008), „mai multe mesaje, idei, mărfuri, bani, investiții, oameni trec granițele dintre state” (p. 6). În ceea ce privește descentralizarea, aceasta este, potrivit aceluiași autor, o „reflectare a policentrismului decizional” și constă într-un transfer vertical al autorității și responsabilităților sau al resurselor, fie de la guverne către autoritățile locale, fie de la state către regiuni. Descentralizarea „oferă un cadru mai adecvat pentru a face față creșterii concurenței pentru capital și investițiilor străine care rezultă din globalizarea economică” (Jurado & León, 2021, p. 666).

Globalizarea și securitatea națională

Impactul globalizării asupra statului-națiune derivă, în primul rând, din denaționalizarea economiei. Popa (2005) a admis că aceasta este consecința dezvoltării economiei globale, în care domină rețelele transnaționale de producție, comerț și finanțe, existând premisele ca unele dintre aceste rețele globale să fie sau să devină mult mai puternice decât statele însele. O economie globală din ce în ce mai integrată generează o nouă ordine mondială, divizată între acele țări care sunt parte a economiei globale și cele care, fie sunt lăsate în urmă, fie se opun normelor acestei noi geografii a puterii, în care dictatura elitelor naționale poate să fie înlocuită de dictatura finanțelor internaționale (Stiglitz, 2005, citat în Ciongaru, 2015). Această nouă „dictatură“ este principală sursă de creare și extindere a tensiunilor din mediul internațional, și reprezintă, totodată, un factor major de amenințare a securității, stabilității, suveranității și autorității statelor.

Anderson (2006) a identificat entitățile care compun statul-națiune și pe care globalizarea le influențează constant și neliniar. Este vorba despre stat, respectiv entitatea politică dintr-un anumit teritoriu, care guvernează națiunea – entitatea culturală. Legitimitatea statului derivă din modul în care, pe fundamente constituționale și legale, servește intereselor cetățenilor, asigurându-le securitatea și promovând binele social.

Expansiunea globalizării a pus în dezbatere șansa de supraviețuire a statelor-națiune într-un mediu global caracterizat de diversitate, în care relațiile economice, politice, sociale și culturale au dobândit din ce în ce mai multe aspecte nonteritoriale. Omogenitatea, coeziunea și solidaritatea comunității internaționale depind într-o măsură semnificativă atât de modul în care întregul creează cadrul optim pentru fiecare parte a sa, fără discriminare sau excludere, precum și fără a eroda autoritatea și suveranitatea statelor-națiune, cât și de modul în care statele își gestionează problemele interne (Salat, 2005). În egală măsură, securitatea mediului internațional depinde de securitatea fiecărui stat, în contextul în care, în mediul global, riscurile se propagă în lanț, conflictele tind să escaladeze și să angreneze mai mulți actori, iar crizele (economice, financiare, politice, sociale, sanitare, umanitare) să transmită unde de șoc de la centru până la periferie.

Cristian (2018) a apreciat că securitatea globală desemnează „arealul politic mondial unde actori statali și nonstatali cooperează, și nu au loc tensiuni și conflicte ce le pot periclita activitatea“ (p. 26). În acest areal, funcționează garanția păcii și cea a respectării drepturilor universale ale omului. De fapt, problematica securității a plasat în centrul preocupărilor sale individul, ca „subiect și obiect de referință“ (Sarcinschi, 2005, p. 7). Absența riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa existenței, intereselor și valorilor individului se reflectă la nivelul grupului din care face parte, astfel că a devenit prioritară în strategiile naționale de securitate și în cele ale formatelor internaționale și regionale de securitate, cum sunt Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

În fața noilor realități geopolitice, economice și sociale pe care globalizarea le-a conturat după încetarea Războiul Rece (1947 – 1991), teoreticienii Școlii de la Copenhaga au propus (1983, 1998) un nou cadru de analiză pentru securitate, adoptat și de NATO, care definește cinci dimensiuni ale acesteia: militară, politică, economică, societală (subsumează dimensiunea culturală) și ecologică (Buzan & Wæver, 2009). Dimensiunile interrelaționează, însă nu se confundă. Astfel, securitatea militară se referă la modul în care interacționează capacitățile de ofensivă și defensivă armată ale statului, însă și la modul în care fiecare stat percepe intențiile celorlalte. Securitatea politică vizează stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernare și a ideologiilor care le legitimează. Securitatea economică are în vedere asigurarea accesului la resurse, finanțe și piețe, care să asigure statului un nivel optim de bunăstare și de putere. Securitatea societală descrie capacitatea de a crea condiții de evoluție pentru elementele tradiționale de identitate, limbă, cultură, obiceiuri culturale şi religioase. Securitatea mediului are ca obiectiv protejarea și conservarea biosferei locale şi planetare, suportul esențial de care depinde viața. Prin urmare, securitatea reprezintă o „construcție socială subiectivă, edificată pe baza percepției unor date și fapte cu caracter obiectiv” (Buzan, 2009, citat în Funieru, 2011, p. 172).

Aceiași cercetători ai Școlii de la Copenhaga au introdus și conceptele de „complex de securitate“, „constelații de securitate“ și „macrosecurizare“, propunând o conexiune utilă între ierarhiile de putere, relațiile politice (de amiciție sau inamiciție), amenințările globale şi vulnerabilitățile statelor, și asumând concepția că securitatea devine dependentă de evoluția tehnologiei. În lumina acestor constatări, globalizarea reprezintă cauza extinderii „amenințărilor existențiale“, în baza cărora se diferențiază statele slabe (afectate atât de amenințări externe, cât și de cele interne) de statele puternice (afectate doar de amenințări externe).

Rezultă din această clasificare importanța majoră a fiecăreia dintre cele cinci componente ale securității, pentru a asigura simultan unui stat premisele de a-și proteja și promova interesul național, de a-și conserva sau lărgi sfera de putere în actualul mediu internațional competitiv. La nivelul acestuia, se constată un grad ridicat de tensiune și de fluiditate, ca o consecință a relațiilor și interacțiunilor fluctuante dintre diverși actori. Caracteristice unor relații de putere inflamate sunt, după cum au indicat Dolghin et al. (2004), interpretările forțate ale unor acorduri și tratate internaționale, gesturile diplomatice de rea-voință, împiedicarea accesului la resurse sau șicanele de natură economică. De asemenea, întrețin tensiunea conflictele înghețate din statele post-sovietice, a căror reaprindere a culminat cu anexarea Crimeii de către Federația Rusă în 2014 și cu războiul în desfășurare din Ucraina, declanșat la data de 24 februarie 2022.

Provocări globale pentru statele – națiune

Provocări militare

Din perspectiva dimensiunii militare a securității, globalizarea a dat startul – după evenimentele de la 11 septembrie 2001 din SUA – pentru consolidarea cooperării internaționale în vederea combaterii amenințărilor asimetrice, orchestrate de actori statali (direct sau prin terți) sau nonstatali (grupări teroriste, trupe de gherilă, insurgență, rețele transnaționale de crimă organizată). Aceste amenințări, puse în aplicare atât prin metode convenționale, cât și neconvenționale, au drept scop vulnerabilizarea unui stat, fragilizarea și destabilizarea sa.

Duțu (2013) a delimitat trei categorii de amenințări asimetrice: operațiile de informații, armele de distrugere în masă și operațiile netradiționale. Operațiile de informații vizează atacarea infrastructurilor esențiale în arhitectura de securitate a unui stat, respectiv rețelele informatice sau sistemele electronice cu rol în prelucrarea informațiilor cruciale în luarea unor decizii strategice. Sunt folosite, de asemenea, operații psihologice (în care mass-media sunt utilizate pentru a disemina mesaje prin care se propagă frica, descurajarea, furia) și operații de propagandă (prin care se difuzează informații false prin mijloace de comunicare publică).

În ceea ce privește armele de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice, chimice sau radioactive), acestea reprezintă cea mai mare amenințare la adresa securității globale, fiind percepute drept o „lebădă neagră“ (fenomen cu impact mare, improbabil, însă posibil). Deși dezvoltarea și folosirea acestor tipuri de arme sunt reglementate prin tratate și convenții internaționale, dezarmarea rămâne un deziderat dificil de atins pentru comunitatea internațională: multe state (printre care se numără Rusia, China, Coreea de Nord, Iran) își modernizează arsenalul invocând rațiuni de fiabilitate și securitate.

Cât despre operațiile netradiționale, acestea implică utilizarea de tactici şi terenuri noi (de exemplu, atacarea civililor în spațiul urban), acțiuni de nesupunere civilă (revolte, greve, boicoturi prin care se urmărește destabilizarea și discreditarea statelor și maximizarea daunelor), diseminarea terorii (răpirea jurnaliștilor sau a unor reprezentanți ai autorităților de stat, luarea de ostatici, mutilări, crime).

Toate aceste amenințări transnaționale, care uzează de înaltă tehnologie și de tehnologia informației, provoacă nuclee de instabilitate și transformă prioritățile de securitate regională și globală în imperative, statele fiind puse în situația de a-și recalibra și moderniza capabilitățile în vederea asigurării apărării și securității naționale. Aderarea la formatele extinse de apărare și securitate (NATO, ONU, Uniunea Europeană – UE) înseamnă ralierea la principiile care fundamentează aceste construcții: asistența în caz de urgență, prevenirea și încheierea conflictelor, construcția păcii, precum și responsabilitatea de a proteja viața și demnitatea umană în zonele de conflict. Acest nou tip de cursă a înarmării, justificată prin obiectivul de securitate colectivă, conduce la reconsiderarea distribuției rolurilor ierarhice ale statelor în mediul internațional de securitate. Implicit, conduce la o și mai mare competiție pentru putere și sfere de influență, o competiție în care „se redefinesc sisteme de referință, repere relaționale și niveluri de ambiție, în virtutea unor seturi de valori și interese mai mult sau mai puțin diferite” (Neag et al., 2015, p. 5).

Provocări politice

Faptul că statele acordă o atenție sporită balanței de putere și competitorilor direcți în cursa pentru influență, resurse, promovarea intereselor naționale sau prezervarea valorilor, se reflectă nu doar la nivelul relațiilor internaționale, ci și la cel al deciziei politice și al guvernării.

Dimensiunea politică a securității unui stat nu se poate disocia de conceptul de „bună guvernare“, care a devenit o condiție esențială inclusiv pentru acordarea asistenței de dezvoltare, de către agențiile internaționale. Un Raport al Băncii Mondiale din 1994 a statuat principiile bunei guvernări astfel: un „proces de luare a deciziilor predictibil, deschis, informat (un proces transparent); o birocrație cu standarde etice profesionale; un executiv responsabil față de acțiunile sale; o societate civilă robustă care participă la problemele publice; deasupra tuturor guvernând principiul domniei legii“. Sarcinschi (2005) a propus o serie de indicatori care fixează caracteristicile bunei guvernări: participarea (gradul de implicare a decidenților și a cetățenilor); domnia legii; transparența (liberul acces la informații publice, furnizate în forme și prin mijloace comprehensibile); promptitudinea în îndeplinirea promisiunilor făcute și în servirea intereselor cetățenilor; orientarea spre consens a liderilor; echitate și includere pentru toți cetățenii; eficiență administrativă, în gestionarea resurselor naturale și protejarea mediului; responsabilitatea. Toate acestea conturează cadrul optim pentru dezvoltarea unui stat și punerea în aplicare a politicilor publice în concordanță cu interesul național.

Amenințările globale asimetrice pun în pericol buna guvernare prin afectarea unora dintre acești indicatori sau a tuturor, conducând la instalarea unei stări de instabilitate politică și socială. După Sarcinschi (2007), principalele tipuri de acțiuni ostile vizează: coruperea funcționarilor de la nivelul administrației publice centrale sau locale, influențarea acestora în sensul folosirii autorității publice în scopuri private, pentru încălcarea legii și a drepturilor constituționale sau trădarea interesului public; acțiuni concertate de intruziune în actul de justiție; crearea de pseudo-conflicte în cadrul grupurilor minoritare; organizarea de acțiuni de protest și folosirea mass-media pentru transmiterea unor informații false, care au ca obiectiv șubrezirea încrederii cetățenilor în instituțiile statului și în liderii acestora.

Dobrescu (2008) a afirmat că „globalizarea creează câștigători și perdanți, oameni care beneficiază de pe urma acestui proces și oameni care plătesc, decontează” și că „răspunderea statului primează când este vorba despre globalizare” (p. 376). Confruntați cu transformări tehnologice „de tip seismic”, care au configurat o a cincea dimensiune strategică a puterii – infosfera, liderii statelor lumii sunt supuși unui „examen de modernitate”, care le testează capacitatea de a gestiona, de a „manageria” puterea informațională, atât în ceea ce privește agenda internă, cât și agenda externă. În condițiile abundenței și hipermobilității informației, controlul fluxurilor de informație, conținutului și direcției acestora reprezintă un instrument de putere în completarea instrumentelor tradiționale de care dispune un stat (militar, politic, economic și civil).

Provocări economice

Analiza dimensiunii economice a securității arată că palierul economic al globalizării, cel mai vizibil și reprezentativ pentru complexitatea fenomenului, a proiectat într-o nouă lumină problema inegalităților între statele lumii și a insecurității economice în plan mondial și național. De asemenea, a plasat companiile multinaționale în rolul de noi actori ai globalizării, în locul guvernelor. Această glisare a autorității a condus la un transfer de putere financiară și comercială în beneficiul marilor corporații, care, cu ajutorul noilor tehnologii, s-au adaptat rapid la noul tip de economie bazată pe cunoaștere.

Odată cu dispariția frontierelor economice, financiare și comerciale, s-a diminuat puterea economică pe care o avea cândva statul, iar politicile economice naționale nu au mai fost la fel de eficiente, a afirmat Giddens (2011). Sursele de amenințare de natură economică rezidă atât în competitivitatea și insecuritatea din mediul internațional, cât și în incapacitatea statelor de a-și construi strategii economice și sociale realiste, raportate la tendințele actuale. Radu (f. d.) a enunțat o serie de riscuri interne și externe care se manifestă implicit în mediul global, având efecte imediate sau întârziate. Printre acestea se numără: subminarea unor ramuri ale economiei naționale; prejudicierea unor sectoare de importanță strategică (industria de apărare, industria energetică, industria alimentară); diminuarea sub pragul de criză a numărului întreprinderilor care asigură structurile de producție și de desfacere; scăderea drastică a producției pe fondul migrației interne și externe a forței de muncă; impunerea unor politici economice nerealiste, neadecvate împrejurărilor sau iresponsabile, care vizează înstrăinarea avuției naționale. Acestora li se adaugă: nesiguranța proprietății; devalorizarea monedei naționale; creșterea peste pragul critic a datoriei publice; slăbirea sistemului bancar; instituirea unor mecanisme de spoliere a valorilor naționale; proliferarea economiei subterane tranfrontaliere; criminalitatea economico-financiară (spălarea banilor, ciberterorism, ciberpiraterie etc.).

Confruntate cu aceste provocări, statele au fost puse în situația de a-și externaliza atribuțiile de guvernare, pentru a-și atinge obiectivele de dezvoltare internă. Globalizarea, a admis Dobrescu (2014), a impus conceptul de „guvernare globală” și „a consacrat noua ierarhie economică a lumii” (p. 287), în care țările emergente, cu industrii competitive, se situează pe poziții de top, și devin state-satelit, în jurul cărora gravitează și tind să se grupeze statele cu economii periferice. Se distinge de aici un tipar de integrare (economică, fiscală, vamală, monetară), care accentuează tendința de prelevare a puterii de la nivel local la cel regional sau global, favorizând ascensiunea unui hegemon mondial (SUA). Drezner (2014) a argumentat scepticismul cu privire la Teoria stabilității hegemonice, propusă de Charles Kindleberger în anul 1981, evidențiind limitele guvernanței economice globale de a rezolva problemele economice globale (de exemplu, crizele financiare din Asia – 1997 și din SUA – 2008).

Un alt tipar, cel de regionalizare și fragmentare, cu emergența unor lideri regionali (UE), a fost invocat frecvent de teoreticieni ca determinant al liniilor de fractură geopolitică între centru și periferie, deoarece „globalizarea consolidează regiunile bogate și dezvoltate și accentuează decalajele dintre acestea și regiunile sărace” (Dobrescu, 2010, p. 394).

Inegalitățile severe între centru și periferie relevă faptul că, deși facilitează creșterea economică și cooperarea internațională, guvernanța globală nu este infailibilă. O analiză realizată în 2020 de Serviciul de Cercetare al Parlamentului European a arătat că Marea recesiune (2007 – 2008), care a condus la scăderi importante ale volumului comerțului internațional și ale valorii investițiilor transfrontaliere ale companiilor multinaționale, a pus în evidență disfuncțiile din cadrul instituțiilor globale (Fondul Monetar Internațional, Organizația Națiunilor Unite). De asemenea, Marea recesiune a deschis o nouă etapă de transformări în ceea ce privește cooperarea și raporturile dintre state, odată cu reapariția politicilor protecționiste, prin care guvernele restricționează comerțul internațional pentru a sprijini industriile naționale, după șocul provocat de criza economică. Unii autori (Adjiedj Bakas, Martin Wolf) au numit schimbările evidente cauzate de încetinirea procesului de globalizare după anul 2010 drept „slowbalisation” – globalizare lentă, pentru ca, după criza Covid-19 din 2019, să introducă termenul „deglobalizare” – declinul ordinii internaționale liberale și al Pax Americana (Titievskaia et al., 2020).

Provocări de mediu

Dimensiunea ecologică a securității este corelată cu cea economică, deoarece multe dintre amenințările și riscurile de mediu sunt consecințele dezvoltării industriale accelerate din unele state sau regiuni, cu sisteme de producție și distribuție a mărfurilor care sunt nesustenabile din punct de vedere ecologic. Karataș (2016) a afirmat că „echilibrul dintre dezvoltare și mediu nu poate fi atins sub efectele inevitabile ale globalizării” (p. 64), care a încurajat producția, comerțul și consumul rapid de bunuri materiale, în cantități fără precedent, majorând amprenta de carbon a activităților umane în întreaga lume. Deși s-a aflat constant pe agenda liderilor mondiali (de exemplu, la forumurile internaționale ale guvernelor unor state dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic și militar – G7 și G20), criza ecologică de la nivel global este în creștere.

Se diferențiază trei categorii de amenințări care caracterizează dimensiunea ecologică a securității: amenințările din partea mediului natural (cutremure, erupții vulcanice, căderi de meteoriți), amenințările cauzate de acțiunile umane asupra mediului natural care dezvoltă efecte la scară regională sau planetară (poluarea, distrugerea stratului de ozon prin emisiile crescute de gaze cu efect de seră, acidificarea oceanelor, degradarea solului prin deversarea unor substanțe toxice, defrișările și alte forme de pierdere sau distrugere a habitatelor, introducerea de specii invazive, schimbările climatice) și amenințările cauzate de acțiunile umane asupra mediului natural care nu pun în pericol civilizația (exploatarea resurselor minerale prin metode care nu duc la contaminarea mediului). Aceste amenințări nu produc numai urmări imediate sau pe termen lung asupra ecosistemului, ci antrenează și probleme de natură economică, demografică și socială (Buzan et al., 1998, citați în Sarcinschi, 2005).

Ca promotor al industrializării excesive, globalizarea a condus în diverse zone la urbanizare irațională, la probleme legate de asigurarea hranei ca urmare a degradării terenurilor cultivabile și a resurselor de apă. Totodată, a pus sub amenințare situri naturale (de exemplu, construirea Canalului Bâstroe pe teritoriul Ucrainei, canal ce asigură o legătură directă între Dunăre și Marea Neagră, riscă să afecteze în mod ireversibil flora și fauna Deltei Dunării, aflată în patrimoniul mondial al UNESCO). Reducerea, raritatea și distribuția inegală a resurselor naturale generează conflicte sociale și competiție între state, pentru lărgirea sferei de putere în regiuni bogate în resurse strategice.

Provocări societale

Dimensiunea societală a securității se referă la „capacitatea societății de a se perpetua în caracterele ei definitorii, în condiții de schimbare socială” (Buzan, 2000, citat în Funieru, 2011, p. 173). Dacă securitatea statului, în general, vizează înlăturarea amenințărilor la adresa suveranității sale (exprimată prin autonomie politică și inviolabilitatea frontierelor), securitatea societății are în vedere contracararea amenințărilor la adresa identității sale. Identitatea se manifestă printr-un nivel ridicat de coeziune socială și prin stabilitate (dăinuire), după cum a afirmat Roe (2010).

Transformările rapide pe care globalizarea le-a antrenat la nivel societal pot fi analizate atât din perspectivă demografică, populația constituind o sursă de putere pentru un stat, cât și din perspectivă culturală.

Mobilitatea populației se înscrie în spectrul manifestărilor globalizării prin implicațiile profunde în cadrul societăților contemporane, atât în statele emergente, unde provoacă suprapopulare, cât și în statele aflate la periferia economică, unde provoacă depopulare. Suprapopularea și depopularea prezintă ambele risc de creștere a prevalenței conflictului, pe fondul competiției pentru resurse. Extinderea fluxurilor migraționale (voluntare sau forțate) la nivel global reprezintă o dublă provocare: presupune un echilibru între securitate și libertate, precum și armonizarea obligațiilor internaționale cu legile interne ale statului-gazdă. De fapt, în cazul statelor-națiune, „migrația afectează cel mai rudimentar pilon al suveranității – granițele naționale, nucleul sistemelor politice democratice – drepturile omului și nevoile sociale atavice – identitatea națională” (Sasnal, 2018, p. 2). Mai mult, statele aflate la periferia economică sau cele în curs de dezvoltare riscă decalaje accentuate odată cu exportul de materie cenușie. Puterea demografică a unui stat (numărul de locuitori, evoluția sporului natural pozitiv, structura demografică, durata medie a vieții, nivelul de instruire) influențează decisiv politicile pe care acesta le promovează la nivel național şi internațional.

Concepută ca proces uniform de promovare a acelorași norme, reguli și practici, globalizarea poate genera o omogenizare, o standardizare a lumii (Dobrescu, 2008). Din această perspectivă, ea amenință diversitatea identităților culturale, existând riscul de nivelare a specificului național, cultural și religios. Georgiu (2017) a afirmat că, mai ales pe fondul dezvoltării tehnologiilor de comunicare, „din interacțiunea modelelor culturale diferite, printr-un proces de imitație și aculturație generalizată, rezultă inevitabil şi o anume uniformizare a acestora, o atenuare sau o pierdere a unor elemente identitare” (p. 215). Acest proces reprezintă sinteza dintre global și local, și a fost numit „glocalizare”.

Cel mai mare risc la adresa securității societale derivă din eroziunea monopolului statului-națiune asupra cunoașterii științifice și din pierderea abilității sale de a folosi această cunoaștere pentru a reproduce puterea (Ștefanachi, 2010). Globalizarea 4.0 / 5.0 și omniprezența tehnologiilor digitale au contribuit la apariția unor amenințări care se înscriu într-un tipar nou și uzează de alte pârghii în comparație cu cele tradiționale. Scopul agresorilor este să cucerească spațiile mentale și să schimbe conștiința de sine a individului, la nivelul voinței sociale. Proliferarea subculturii, non-culturii și anti-culturii, distrugerea patrimoniului cultural, uniformizarea practicilor de consum media, substituirea valorilor cu nonvalorile, diluarea principiilor și ștergerea identităților naționale conduc la slăbirea voinței sociale și a sistemelor de valori. În aceste condiții, apar frecvent contestatarii globalizării și ai neoliberalismului, mișcările naționaliste, populiste și extremiste (în ascensiune în Franța, România, India sau Brazilia), care se pronunță pentru ca statele să-și urmeze propriul curs pe scena globală.

Creșterea nivelului de tensiune dintr-o societate este expresia dezbinării și atomizării ei, a „haosului informațional și a celui emoțional” (Bârgăoanu, 2022). Se evidențiază astfel nevoia de repere într-o lume din ce în ce mai fluidă și nevoia unei culturi de securitate, ca principală armă într-un război de uzură, pentru recuperarea valorilor și conservarea identității naționale.

Războiul hibrid și reziliența societală

În conjuncție cu dezvoltarea noilor tehnologii, globalizarea a crescut considerabil complexitatea conflictului contemporan și a relațiilor internaționale (Hoffman, 2009, citat în Brown, 2018). Caracterizat încă de la debut de multipolaritatea tot mai evidentă din spațiul geopolitic internațional și de natura contorsionată a relațiilor diplomatice, secolul al XXI – lea a adus în prim plan nu doar noi amenințări majore la adresa securității mediului global, ci și noi forme de conflict. În cadrul acestora, actorii statali și non-statali utilizează mijloacele și instrumentele războiului de generația a patra și a cincea (Fourth & Fifth Generation Warfare – 4GW & 5GW).

Dacă războaiele de generații anterioare se bazau pe mase umane numeroase (prima generație, începând din 1648), pe puterea mare a armelor de foc (a doua generație, începând din 1815), pe manevra din câmpul de luptă, ca principală strategie de dominare a adversarului (a treia generație, începând din 1918), 4GW (începând cu 1989) și 5GW (începând cu 2020) se caracterizează prin asimetrie și printr-o estompare a liniilor dintre război și politică, dintre combatanți și civili. Aceste noi conflicte transformă societatea în câmp de luptă, fie prin insurgență și terorism, fie prin violență politică, juridică, economică, informațională și tehnologică. Modul în care se dispersează violența e, însă, unul atât de discret, încât victimele ei nu conștientizează că sunt atacate sau că pierd războiul, iar agresorul rămâne neidentificat (Qureshi, 2019).

Popescu (2021) a afirmat că războiul de a cincea generație este cel „în care hibridizarea și acțiunile militare noncinetice, cum ar fi ingineria socială, dezinformarea, atacurile cibernetice, împreună cu tehnologiile emergente, de tip inteligența artificială și sistemele complet autonome, au surclasat acțiunile militare cinetice, transformând războiul într-o confruntare a informației și multiplicând teatrul de operații la nivelul tuturor sectoarelor societății.” (p. 40).

Conceptul de „război hibrid” a suscitat interesul teoreticienilor mai ales după acțiunile Federației Ruse din Crimeea, care au condus la anexarea peninsulei (2014), și după cele din Siria (2015). Ca nouă formă de conflict asimetric, războiul hibrid este utilizat de către Federația Rusă cu scopul de a destructura spațiul euroatlantic și de a reveni la vechile spații de influență țaristo-sovietice. În acest sens, Kremlinul a generat o serie de strategii, unele dintre ele revizuite („Doctrina Gherasimov”, denumită și doctrina războiului hibrid), în scopul de a deține controlul Marelui Ocean Planetar și hegemonia mondială. Un punct de inflexiune în privința modului de purtare a războiului, cu angrenarea deopotrivă a militarilor și civililor, poate fi considerat cel de al doilea război din Nagorno-Karabakh (2020), regiune disputată de Armenia și Azerbaidjan, urmat de războiul din Ucraina, aflat în desfășurare.

Cu toate că istoria militară abundă de exemple în care au fost aplicate unele forme de război hibrid, care au combinat forțele convenționale cu acelea neconvenționale, amenințările hibride rezultate din interconexiunile societății globalizate, hipertehnologizate, se disting prin amploarea distrugerilor la nivelul societății și al individului.

Centrul European de Excelență pentru combaterea amenințărilor hibride (Hybrid CoE) de la Helsinki a definit războiul hibrid drept „acțiuni coordonate și sincronizate care țintesc în mod deliberat vulnerabilitățile sistemice ale statelor și instituțiilor democratice prin intermediul unei game largi de instrumente, de natură politică, economică, militară, civilă și informațională, acțiuni care sunt foarte dificil de atribuit, se desfășoară sub pragul detectării și exploatează distincția uneori mai neclară dintre război și pace”. Hybrid CoE a identificat, în anul 2020, domeniile în care interferează, sub diverse forme, amenințările hibride: politică, diplomație, statul de drept, armată și apărare, administrație, infrastructură, economie, cultură, societate, intelligence, informații, cyber, spațiul cosmic. Scopul acestor amenințări este acela de a influența deciziile la nivel local, regional, statal sau instituțional, de a dezbina, demoraliza, destabiliza, submina și distruge un adversar, până la stadiul în care comportamentul său devine irelevant.

Războiul hibrid, a arătat Layton (2017), este un război al ideilor, care uzează intensiv de patru elemente: rețele digitale extinse (interconectate și interdependente), combat cloud virtual, luptă multidomeniu (terestru, maritim, aerian, spațial și cibernetic) și război de fuziune (tactici care utilizează tehnologia comunicațiilor, operații cyber, scurgeri de date, înșelătorie, război psihologic – cu întreaga suită de tehnici de propagandă). Războiul informațional sau imagologic constituie o componentă cheie a războiului hibrid, permițând unui beligerant să manipuleze, prin dezinformare, percepția unei societăți-țintă asupra politicilor interne și internaționale.

Multitudinea aspectelor pe care le integrează, precum și diversitatea formelor, metodelor și instrumentelor pe care le utilizează, transformă războiul hibrid într-un conflict al întregii societăți, care, confruntată cu amenințări asimetrice, e supusă unui test de reziliență. În condițiile în care inamicul din umbră nu poate fi depistat, iar forma sa de luptă este una ambiguă, difuză, dificil de înțeles și de abordat în sensul găsirii unei soluții clasice de apărare, vulnerabilitățile la nivelul societății se accentuează și pot escalada în crize.

În Strategia Națională de Apărare a României pentru perioada 2020 – 2024, la fel ca și în documentul strategic pentru perioada 2025 – 2030, conceptul de „reziliență societală” a fost abordat din două perspective: „capacitatea inerentă a entităților – indivizi, comunități, regiuni, stat – de a rezista și de a se adapta articulat la evenimente violente, cauzatoare de stres, șoc, dezastre, pandemii sau conflicte, și capacitatea acestor entități de a reveni cu celeritate la o stare funcțională, de normalitate”.

Construirea și consolidarea rezilienței sunt esențiale în contracararea amenințărilor hibride, subtile și subversive, care au survenit ca urmare a evoluțiilor tehnologice. Acest demers necesită o înțelegere aprofundată a cauzelor care stau la baza vulnerabilităților exploatabile de către agresori. Reziliența trebuie să fie gestionată atât din punct de vedere sectorial, deoarece amenințările hibride vizează, în moduri complexe, mai multe sectoare ale societății cât și la nivelul întregii societăți. Manca et al. (2017) au afirmat că o societate rezilientă poate să facă față la șocuri și să reacționeze la schimbări structurale persistente, fie uzând de capacitatea de absorbție, fie de cea adaptativă, ceea ce implică un anumit grad de flexibilitate și efectuarea unor mici modificări de sistem (noi politici publice și administrative). Capacitatea de absorbție și adaptare permit unei societăți ca, în ciuda pierderilor inevitabile după un șoc, să-și restabilească echilibrul și să-și asigure funcționalitatea. În cazul în care o societate se repliază lent sau nu poate să depășească un șoc, schimbările de sistem sunt inerente.

Confruntarea cu un adversar necunoscut și cu toate consecințele care decurg din impactul „armelor” pe care acest adversar le folosește împotriva societății, aduce în dezbatere problematica interesului național și a voinței sociale. În sens larg, interesul național se referă la nevoile și dezideratele unui stat, în timp ce voința socială reprezintă „expresia conștiinței de sine şi presupune capacitatea indivizilor de a-și fixa scopuri și de a acționa în concordanță cu un anumit set de valori” (Funieru, 2011, p. 176). Reziliența presupune un efort conjugat al statului, prin intermediul tuturor instituțiilor sale, dar și al cetățenilor, de a „închide” vulnerabilitățile societale și individuale, care sunt privite de către agresori ca ferestre de oportunitate. În egală măsură, implică fixarea unui nivel de ambiție pentru replierea după o lovitură hibridă, pentru „a suplini elemente aflate sub atac, fie ele elemente de infrastructură critică sau elemente concrete, de substanță, ale structurii, fibrei sau osaturii unei societăți” (Chifu, 2018), pentru a face ordine din dezordine.

Concluzii

Articolul indică faptul că globalizarea a devenit un cadru de referință permanent al relațiilor internaționale, cu efecte directe asupra modului în care securitatea națională este înțeleasă și pusă în practică. Evoluțiile tehnologice recente au intensificat interdependențele dintre state și au extins paleta riscurilor, astfel încât securitatea nu mai poate fi abordată exclusiv prin instrumente militare. Dimensiunile politică, economică, societală, ecologică și informațională se condiționează reciproc, iar vulnerabilitățile apărute într-un domeniu tind să se propage rapid la nivelul altor sectoare.

Statul-națiune rămâne principalul garant al securității, însă capacitatea sa de a acționa autonom este limitată de presiunile generate de economia globală, de competiția pentru resurse, de mobilitatea populației și de transformările culturale accelerate. În acest context, coeziunea socială și încrederea în instituțiile statului devin elemente sensibile, ușor de afectat prin acțiuni de influență, dezinformare sau manipulare, specifice amenințărilor hibride. Acestea nu urmăresc neapărat confruntarea directă, ci erodarea treptată a stabilității interne și a capacității de reacție a statului.

România se află în fața unei alegeri strategice, care constă în integrarea rezilienței în arhitectura de securitate națională ca set de politici aplicabile. Aceasta presupune întărirea capacității instituționale de anticipare și gestionare a riscurilor, protejarea spațiului informațional și investiții constante în educație și alfabetizare media. Totodată, este vitală o cooperare funcțională între autorități, mediul academic, sectorul privat și societatea civilă, pentru a reduce fragmentarea răspunsurilor la crize. Corelarea politicilor de securitate cu cele economice, sociale și de mediu poate diminua vulnerabilitățile structurale și poate transforma adaptarea la globalizare într-un proces controlat, orientat spre stabilitate și continuitate.

Bibliografie

Alina Bârgăoanu: „Combaterea dezinformării trebuie asumată la nivel guvernamental. Ar trebui creat un tip de agenție civilă”. (2022, martie 31). https://www.digi24.ro. https://www.digi24.ro/interviurile-digi24-ro/alina-bargaoanu-combaterea-dezinformarii-trebuie-asumata-la-nivel-guvernamental-ar-trebui-creat-un-tip-de-agentie-civila-1890317
Anderson, L. G. (2022). The idea of the nation-state is an obstacle to peace. International Journal on World Peace, 23(1), 75–85.
Bârgăoanu, A. (2018). #Fakenews: Noua cursă a înarmării. Evrika Publishing.
Brown, J. (2018). An Alternative War: The Development, Impact, and Legality of Hybrid Warfare Conducted by the Nation State. Journal of Global Faultlines, 5(1–2), 58–82.
Buzan, B., & Wæver, O. (2009). Macrosecuritisation and Security Constellations: Reconsidering Scale in Securitisation Theory. Review of International Studies, 35(2), 253–276.
Chifu, I. (2018, februarie 16). Un preşedinte nihilist, reforme timide, absența coeziunii societale: Republica Moldova în an electoral. Adevărul. https://adevarul.ro/moldova/politica/un-presedinte-nihilist-reforme-timide-absenta-coeziunii-societale-republica-moldova-an-electoral-1_5a86a5bcdf52022f759ecbff/index.html
Ciongaru, E. (2015). Transplantul juridic (aculturația juridică) în contextul globalizării. Impactul transformărilor socio-economice și tehnologice la nivel national, european si mondial, 5(5), 88–95.
Cristian, A. (2018). Noua Utopie—Sau despre statul senzorial. Paideia.
Dobrescu, P. (2008). Geopolitica (2-lea ed). Comunicare.ro.
Dobrescu, P. (2010). Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane. Institutul European.
Dobrescu, P. (2014). Un secol cât un deceniu. Secolul lumii emergente. Comunicare.ro.
Dolghin, N., Sarcinschi, A., & Dinu, M.-Ștefan. (2004). Riscuri şi amenințări la adresa securității României. Actualitate şi perspectivă. Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”. https://adlunap.ro/uvl/lib/afiseaza_obiect_bd.php?id=41
Drezner, D. W. (2014). The System Worked: Global Economic Governance during the Great Recession. World Politics, 66(1), 123–164. https://doi.org/10.1017/S0043887113000348
Duțu, P. (2013). Amenințări asimetrice sau amenințări hibride: Delimitări conceptuale pentru fundamentarea securității şi apărării naționale. Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”. https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/amenintari_asimetrice_sau_amenintari_hibride.pdf
Funieru, F. (2011). Societate și securitate. Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XXII, 1–2, 170–184.
Georgiu, G. (2017). Comunicare interculturală. Curs universitar. Comunicare.ro.
Giddens, A. (2011). Runaway World. How Gloabalisation is Reshaping our Lives (2-lea ed). Profile Books.
Globalization. (f.a.-a). În Merriam-Webster Dictionary. Preluat în 5 ianuarie 2026, din https://www.merriam-webster.com/dictionary/globalization
Globalization. (f.a.-b). În Oxford Dictionaries. Preluat în 5 ianuarie 2026, din https://www.oxfordlearnersdictionaries.com/definition/english/globalization
Jurado, I., & León, S. (2021). Economic globalization and decentralization: A centrifugal or centripetal relationship? Governance. Special Issue: The Territorial Architecture of Governance, 34(3), 665–686. https://doi.org/10.1111/gove.12496
Karataș, A. (2016). Environmental Impacts of Globalization and a Solution Proposal. American International Journal of Contemporary Research, 6(2), 64–70.
Lang, M. (f.a.). Globalization and Its History. The Journal of Modern History, 78(4), 899–931. https://doi.org/10.1086/511251
Manca, A. R., Benczur, P., & Giovannini, E. (2017). Building a Scientific Narrative Towards a More Resilient EU Society Part 1: A Conceptual Framework (EUR 28548 EN). European Commission. https://publications.jrc.ec.europa.eu/repository/handle/JRC106265
Marga, A. (2018). După globalizare. Meteor Publishing.
Neag, M. M., Simion, E., & Kis, A. (2015). Intelligence și globalizare. Techno Media.
O Busolă strategică pentru securitate și apărare – Pentru o Uniune Europeană care își protejează cetățenii, valorile și interesele și contribuie la pacea și securitatea internaționale (Nr. 7371/22). (2022). Consiliul Uniunii Europene. https://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-7371-2022-INIT/ro/pdf
Popa, V. (2005). Implicațiile globalizării asupra securității naționale. Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”. https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/implicatiile_globalizarii_asupra_securitatii_nationale.pdf
Popescu, A. I. C. (2021a). Impactul geopolitic al tehnologiilor emergente. Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 10(4), 7–21. https://doi.org/10.53477/2065-8281-21-37
Popescu, A. I. C. (2021b). Observații despre războiul de a cincea generație și cel de-al doilea război din Nagorno-Karabakh. Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 10(4), 39–45. https://doi.org/10.53477/2065-8281-21-40
Qureshi, W. A. (2019). Fourth- and Fifth-Generation Warfare: Technology and Perceptions. San Diego Internation Law Journal, 21(1), 187–216.
Radu, I. (2013). Noile pericole, amenințări și vulnerabilități globale. Globalizarea și fragmentarea. https://www.academia.edu/5830627/Globalizarea_si_fragmentarea_pericole_la_adresa_securitatii
Roe, P. (2010). The societal dimension of global security. În Encyclopedia of Life Support Systems (EOLSS) (Vol. 1). https://www.eolss.net/sample-chapters/C04/E1-68-04.pdf
Salat, L. (2005). Statul-națiune și provocările diversității. Journal for the Study of Religions and Ideologies, 4(10), 4–11.
Sarcinschi, A. (2005). Dimensiunile monmilitare ale securității. Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”. https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dimensiunile_nonmilitare_ale_securitatii.pdf
Sarcinschi, A. (2007). Vulnerabilitate, risc, amenințare. Editura Militară.
Sasnal, P. (2018). Domesticating the Giant: The Global Governance of Migration (p. 11). Council on Foreign Relations. https://www.jstor.org/stable/resrep29985
Scholte, J. A. (2008). Defining Globalisation. The World Economy, 31(11), 1471–1502. https://doi.org/10.1111/j.1467-9701.2007.01019.x
Strategia națională de apărare a țării pentru perioada 2020-2024, „Împreună, pentru o Românie sigură şi prosperă într-o lume marcată de noi provocări”. (2020). https://www.presidency.ro/files/userfiles/Documente/Strategia_Nationala_de_Aparare_a_Tarii_2020_2024.pdf
Strategia națională de apărare a țării pentru perioada 2025-2030, „Independență și solidaritate – viziunea României pentru o lume în schimbare”. (2025). https://www.presidency.ro/ro/media/csat/strategia-nationala-de-aparare-a-tarii-pentru-perioada-2025-2030
Ștefanachi, B. (f.a.). Statul şi provocările globalizării. Descentralizarea guvernării şi descentralizarea cunoaşterii. Sfera Politicii, 151. Preluat în 5 ianuarie 2026, din https://revistasferapoliticii.ro/sfera/151/art05-stefanachi.html
Titievskaia, J., Kononenko, V., Navarra, C., Stamegna, C., & Zumer, K. (2020). In-depth analysis. Slowing down or changing track? Understanding the dynamics of „Slowbalisation” (PE 659.383). European Parliament. https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/IDAN/2020/659383/EPRS_IDA(2020)659383_EN.pdf
Vanham, P. (2019, ianuarie 17). A brief history of globalization. https://www.weforum.org/agenda/2019/01/how-globalization-4-0-fits-into-the-history-of-globalization/

19 ian. 2026

Comunitatea Eibenthal

de Adelina Mariana Amza | postat în: Arhiva, Numărul 1, Științe sociale, Volumul 5 | 0

Amza, Adelina Mariana (2026), Comunitatea Eibenthal, Cunoașterea Științifică, 5:1, 111-118, https://www.cunoasterea.ro/comunitatea-eibenthal/

Eibenthal Community

Abstract

Eibenthal, called Tisafa in Hungarian and Jevental in Czech, is a Czech village located at 540-600 m altitude, on the valley of the Tisovița stream, about 7 km from the road connecting Moldova Nouă to Orșova (called, in the past, Szekeny’s road), and 38 km from the city of Orșova. Today it belongs to the commune of Dubova (Mehedinți county). The name of the village comes from the German language: Eibe – tisa, plural: Eiben; thal – valley, so Eibenthal means the Tisă Valley (in Czech Tisove Udoli).

Keywords: Eibenthal, Tisafa, Jevental, Tisovița, Dubova, Mehedinți County, Tisa Valley

Rezumat

Eibenthal, numită în limba maghiară Tisafa, iar în limba cehă Jevental, este o localitate cehă așezată la 540-600 m altitudine, pe valea pârâului Tisovița, la circa 7 km distanță de drumul care leagă Moldova Nouă de Orșova (numit, în trecut, drumul lui Szekeny), și la 38 km distanță de orașul Orșova. Astăzi aparține de comuna Dubova (jud. Mehedinți). Denumirea localității provine din limba germană: Eibe – tisă, plural: Eiben; thal – vale deci Eibenthal înseamnă Valea Tisei (în limba cehă Tisove Udoli).

Cuvinte cheie: Eibenthal, Tisafa, Jevental, Tisovița, Dubova, județul Mehedinți, Valea Tisei

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 5, Numărul 1, Martie 2026, pp. 111-118
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/comunitatea-eibenthal/
© 2026 Adelina Mariana AMZA. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Comunitatea Eibenthal

Adelina Mariana AMZA[1]
adelina_amza@yahoo.com

[1] Doctorand, Universitatea din Craiova, Facultatea de litere, Școala doctorală ”alexandru piru”, domeniul filologie

1 Repere istorico-geografice

Coloniștii au fost aduși din mai multe localități din Cehia din zona Plzen, Pȓibramskả și Kladensko.”^[1]

Din punct de vedere istoric, se spune că cehii din Eibenthal au fost aduși în România de către responsabilul de păduri de atunci, Magiarly. Acesta i-a ademenit în România sub pretextul unei vieți mai bune, dar la fel cum s-a întâmplat și cu cehii veniți în primul val de colonizare, când au ajuns aici, nu au găsit decât pădure, iar primele acoperișuri pe care le-au avut deasupra capului, au fost tocmai plutele pe care au venit.

Promisiunile făcute de autoritățile austro-ungare erau la acea vreme foarte tentante pentru locuitorii Cehiei, mai ales pentru familiile sărace.

Acestea vizau:

– asigurarea transportului coloniștilor cu bacuri (poduri plutitoare) pe Dunăre din Viena, având în vedere drumul lung, obositor și costisitor;

– asigurarea sprijinului bănesc 3-6 creițari pe fiecare cap de om, în fiecare zi, pe parcursul întregului voiaj;

– scutirea timp de 10 ani de armata obligatorie, în condițiile în care stagiul militar dura până la 14 ani;

– scutirea de impozite funciare (pe pământ) pe o perioadă de 10 ani dacă vor defrișa acele parcele și de impozite pe casă, cu condiția să și le construiască singuri;

– dobândirea gratuită a lemnului de construcție și a grânelor pentru un an de zile;

– obținerea gratuită a materialului necesar pentru construirea noilor drumuri, cu condiția ca, coloniștii să participe la construirea acestora;

fiecare familie avea dreptul la maxim 9 ”iter” ( 1 fiind echivalent cu 0,57 ha) pământ arabil, 3 ”iter” pășune și 1 pentru construirea locuințelor.^[2]

Nu au primit nimic din ce li s-a promis: scutire de impozit, ci au fost aduși pentru a defrișa și păzi zona împotriva unui atac otoman. În urmă cu câțiva ani, otomani pierduseră zona Banatului, pe atunci și Orșova aparținea Banatului, iar acum era sub conducerea Imperiului Austro-Ungar, iar otomani doreau din nou să pună stăpânire aici.

Primii ani de viață ai cehilor aici au marcat o creștere a mortalității, din cauza lipsei de hrană, dar și a medicamentelor. Pe lângă toate acestea și faptul că trebuiau să se adapteze, practic, în sălbăticiune, deoarece fiind doar pădure, iar localizarea fiind între munți, existau foarte multe animale sălbatice.

2 Strămutarea cehilor din Eibenthal

Cehii din Eibenthal au fost aduși în România, în cel de-al doilea val de colonizare, în anul 1826, cu pluta pe Dunăre. Prima dată s-au stabilit pe dealul Cracul lui Pătru (poziție actuală, în spate cimitirului actual), dar nu au stat mult aici; apoi au coborât și s-au stabilit pe dealul Pruhon. Acolo și-au construit casele din lemn, bineînțeles foarte greu, deoarece nu aveau drujbe și alte utilaje care să îi ajute în construirea unei case, totul se făcea cu toporul și cu firizul.

Povestea spune că, după un timp, a ars mai bine de jumătate din sat și de aceea s-au mutat de-a lungul râului Tisovița. Tot atunci a ars și arhiva satului, iar datele atestate despre sosirea cehilor în Eibenthal sunt neclare.

Aici au început să-și construiască casele din piatră (și stăzi încă mai există prima casă construită din piatră de către primii coloniști cehi, Voltner).

Ocupația de bază, inițială, a fost tăierea lemnului, apoi agricultura, pentru a avea cu ce să se întrețină, iar mai apoi când s-a descoperit cărbunele, în anul 1840, principala sursă de venit a fost mineritul.

3 Locuințele din Eibenthal

După cum am menționat mai sus, primele adăposturi au fost săpate în pământ și acoperite cu pluta cu care au venit pe Dunăre; apoi când oamenii au înțeles că șansele de a părăsi locația sunt slabe, au început să-și construiască casele din lemn, atunci când locuiau pe dealul Pruhon, până când a avut loc incidentul prin care oamenii și-au pierdut casele din cauza flăcărilor. Mai târziu când s-au stabilit de-a lungul râului Tsovița, din cauza lipsei de apă, casele erau din piatră de munte.

Din punct de vedere estetic, prima dată casele construite aveau o singură cameră, iar acoperișul era deschis, adică în mijlocul camerei era o gaură pentru a ieșii fumul, deoarece soba se afla în mijlocul camerei, pentru a încălzi întreaga încăpere. Abia după anii 1800 casele au început să capete un acoperiș normal, iar sobei i s-a atașat coșul pentru a scoate fumul în exterior.

Povestea o femeie că, atunci când avea copiii mici, le punea scutecele la uscat în bucătari,iar dimineața le găsea înghețate, mai târziu au început să se construiască o a doua cameră sau alte anexe aparținătoare camerei inițiale. Construirea unei noi camere se datora, în principal, faptului că, copii se căsătoreau și trebuiau să locuiască cu noua lor familie sau aveau și opțiunea de a-se muta în coloniile construite la Baia Nouă. Acesta este și motivul principal pentru care astăzi, unele case din Eibenthal sunt construite din bucăți: o cameră la care s-au mai adăugat pe parcurs alte camere noi.

Încăperea care era considerată bucătărie, avea mai multe caracteristici: acolo se gătea, se spălau hainele, se făceau tot felul de activități casnice, iar dacă veneau musafirii, aceasta ținea loc și de living (sufragerie).

A existat o perioadă în care ușile și geamurile caselor, trebuiau vopsite în verde sau albastru.

Începând cu anii 1990, casele sau orice anexă, nu se mai construiește din piatră, ci din bolțari, unii bolțari fiind construiți chiar acasă, dar pentru că au realizat că bolțari țin frigul în casă, au început să le construiască din cărămidă, apoi cu BCA, după anul 2000.

La prima uliță de la intrarea în sat, în stânga era un om care făcea mobilă de bucătărie. Acest om a lucrat trei sezoane la câmp, pentru a construi o mobilă, iar când a terminat-o a venit apa mare, care a rupt un pod și a luat tot ce era prin curțile oamenilor, inclusiv animalele care erau în hambar, printre care și acea mobilă, iar acel om a trebuit să mai lucreze încă trei sezoane, pentru a reconstrui mobila, pe care dorea să o dea zestre fetei sale.

A mai existat o familie, Coțman, formată din trei frați și toți trei se ocupau cu prelucrarea lemnului și transformarea lui în mobilă.

3.1 Așezarea obiectelor în cameră

Într-o cameră erau două paturi unul lângă altul, iar pe pat trebuiau ca pernele să fie așezate frumos, zilnic și duna din pene (plapuma), care cântărea 8-9 kg, care trebuia întinsă frumos pe pat, iar peste ea se punea cuvertura, iar cine avea, punea și un milieu frumos sau vreo păpușă.

Icoanele erau puse deasupra patului, iar înainte când nu aveau decât un singur pat, în fața lui se punea o băncuță cu spătar, pentru a ține locul unui pat; sau gospodinele care aveau musafiri și nu doreau să deranjeze patul frumos așezat, invita oamenii să se așeze pe acea băncuță.

În fiecare primăvară, atât interiorul, cât și exteriorul casei trebuia văruit, apoi a apărut moda prin care camera era văruită, dar cu forme pe perete (romburi, linii, dungi). Procurarea varului: venea o mașină cu var în piatră, oamenii o descărcau, o amestecau cu apă într-o vană, din care rezulta un fel de pastă, care se dădea pe pereți. Materialul care rămânea era turnat într-o groapă, pentru a putea fi folosit și ulterior.

Pentru că se spunea că varul distruge toți microbii, atunci se dădea cu el și în cotețul găinilor, în grajduri și pe copaci.

Curtea era măturată în fiecare sâmbătă, după ce era stropit pe jos cu apă, inclusiv strada de la poartă.

4 Ocupațiile de bază ale cehilor din Eibenthal

Având în vedere faptul pentru care cehii din Eibenthal au fost colonizați aici, putem spune că ocupația lor de bază a fost tăierea lemnului, iar mai apoi munca câmpului, deoarece era singura lor sursă de a-și procura hrană.

Fiecare persoană în parte a venit în România cu ce a avut în Cehia, unii dintre ei au venit și cu un animal, iar mai apoi s-au ocupat cu creșterea lor, atât pentru a se folosi de alimentele date de către animale, cât și de vinderea lor.

Când s-a descoperit antracitul, prin anul 1840, tot atunci a luat naștere și satul Baia Nouă; au început să se deschidă galeriile, iar oamenii au început să lucreze în mină. Bănuim că, contactele cehilor cu românii și nu numai s-au accentuat tot în acea perioadă, pentru că în mină lucrau, pe lângă cehi și români, sârbi, iar unii dintre ei locuiau acolo.

Cu acest prilej, pe lângă procurarea alimentelor, și venitul bănesc a început să crească, deoarece oamenii primeau un salariu fix pe lună.

Începând cu acea perioadă și datorită banilor pe care îi câștigau, oamenii au început să-și trimită copiii pentru a studia mai departe de cele VIII clase care se făceau deja în Eibenthal.

O altă meserie, era cea de rotar. Unul dintre cei mai renumiți rotari din satul Eibenthal este domnul Ioan Yager, care a început această meserie încă de când era copil, iar acel talent se moștenea din familie: bunicul, tatăl și apoi fiul.

Până la vârsta de 11 ani, a învățat această meserie de la bunic, apoi de la tată; doar că tatăl având și serviciu, îi plăcea mai mult să construiască dricuri.

La 13 ani, domnul Ioan, deja construia singur o roată.

După ce a terminat cele opt clase, a realizat că îi place mecanica și a vrut să meargă mai departe, dar pentru că tatăl său i-a zis că meseria de rotar este bine plătită, a continuat să facă asta: ”Adevărul e că eu câștigam mai bine decât el în mină, la roți”, pentru că majoritatea oamenilor mergeau cu căruțele, aveau nevoie de roți, iar mai târziu au apărut roțile de cauciuc.

Văzând asta, s-a reprofilat și a ales să construiască mese, scaune de bucătărie: ”Îmi place să lucrez cu lemnul. În primul rând are un miros frumos și în al doilea rând, când faci o lucrare, așa am fost eu, mă uitam să nu aibă vreo greșeală. M-am bucurat ca un copil, că a ieșit lucru calumea.”

Chiar dacă mergea și la câmp, își făcea timp și lucra vreo 2-3 ore la roți. Astăzi această meserie este din ce în ce mai puțin căutată.

Alte meserii: fierari (domnul care a construit și prima casă de piatră din Eibenthal, Voltner); cizmari (înainte când se dezlipea o cizmă, nu se arunca, ci se repara la cizmar, la domnul Preloucek, unul dintre cizmarii din Eibenthal; o cizmă avea și câte 3-4 petice pe ea); croitori (pe timpuri hainele se făceau din materiale cumpărate sau primite, doamna Anca Kamil, domnii Loiza Yager și Ioza Yager, soț și soție, amândoi se ocupau de croitorie, deși aveau și loc de muncă, el fiind și poștaș); toate femeile sunt considerate adevărate bucătărese.

În Eibenthal au existat și persoane care făceau orice lucru din tablă, tinichigiu (tăvi, burlane etc.);

Astăzi, 90% din ocupațiile menționate mai sus nu se mai practică, deoarece odată cu modernismul, au apărut și noi meserii, iar cei mai mulți tineri părăsesc viața de la țară și migrează către orașele mai mari în căutarea unui loc de muncă.

4. 1 ”Păpușile”

Doamna Augustina, locuitoare a satului Eibenthal și totodată femeia care brodează păpuși, sub diferite forme și mărimi. Pentru că îi place mult să recicleze, a decis că, din papiote și ghemuri, dar și lână, poate construi ceva frumos și plăcut, în special pentru copii.

Acele păpuși sunt croșetate din iubire, oferite copiilor drept cadou.

Singurul material pe care îl cumpăra, era ”pielea păpușii”, care trebuia să fie puțin elastic și din bumbac.

Când era ceva simplu, putea face și câte două pe zi, dar când avea o idee măreață, o păpușă dura să o facă aproape toată ziua: ”Am avut făcută o păpușă în formă de mură, pe cap nu avea păr, avea capul țuguiat așa și niște mărgele de culoarea murei și am făcut ca o floare și bebelușul murei.”

Forma și expresia păpușii, arătau conform stării pe care doamna Augustina o avea la momentul când lucra la ea.

Păpușile aveau și denumiri, nu erau făcute doar așa: ”Țin minte că, odată am făcut una și nu am avut ață galbenă și am folosit o ață de culoarea morcovului și am numit-o Morcovela.”

5 Muzeul satului Eibenthal

Muzeul a luat naștere odată cu o expoziție de la Eșelnița, când oamenii din Eibenthal au fost invitați să prezinte o ”vechitură”, ceva care să reprezinte istoria satului, tot la plăcerea doamnei Augustina, care și-a dorit să meargă din casă în casă, pentru a strânge și a colecta obiecte vechi, care astăzi nu se mai pun în funcțiune.

Muzeul, astăzi numai este, dar locul în care a fost este casa părintească a doamnei.

După ce a adunat suficiente lucruri și le-a recondiționat, le-a așezat tematic. Unele lucruri au fost donate, iar altele cumpărate de la oamenii din sat: un război și o lampă.

Muzeul a fost deschis timp de 5-6 ani, fiind desființat în anul 2021.

Primele lucruri din muzeu au fost lucruri din casa bunicii, un fier de călcat și un mojdar. Într-un pod a găsit o statuie din lemn a Sfintei Fecioare: ”Avea o expresie a feței care îmi inspira o liniște, a fost făcută cu dragoste și asta se vedea pe ea.” Apoi au urmat pozele vechi cu prima școală din Eibenthal (109 copii, toți erau desculți, triști, obosiți și munciți); ustensile de bucătărie de toate felurile; două piese în care se procura arpacașul (ca o găleată cioplită în lemn); postave și lighene din lemn; un dulap pe care când deschideai ușa, scria cu creionul , pe partea din interior: ”Triana (vaca) a fost la taur pe 13 martie”/ ”M-am împrumutat de 3 găleți de ovăz de la vecina…”; haine de port popular din timpul comunismului; o mașinărie mare care scoate pleava de la grâu; tot felul de lămpi (de minerit, 2 cu carbit, pe ulei); fier de călcat, nouă la număr.

6 Portul tradițional al cehilor din Eibenthal

Portul tradițional din Eibenthal, nu este unul cehesc, ci este unul pe care și l-au adaptat primii coloniști cehi ajunși aici.

Portul actual cuprinde o vestă din catifea, o ie simplă cu imprimeu roșu (brodat sau lipit), un material care se ia pe dedesubtul rochiei (pentru a părea cât mai largă) și o fusta.

Înainte bărbații aveau cămașă albă, iar pe deasupra o vestă simplă de la un costum, iar pe cap o pălărie și cu o fontă albă, la care se adăuga o floare, asemănătoare celei purtate la o nuntă. Acum, acea fontă este lipită de pălărie, pentru a numai atârna în jos.

Se spune că primul costum popular pe care l-au făcut, a fost pe vremea lui Ceaușescu, când un grup de oameni din Eibenthal au mers la ”Cântarea României” și nu au luat primul loc, pentru că au cântat în limba cehă, iar atunci au văzut că toate grupurile aveau costume populare și au decis să-și creeze și ei unul specific satului Eibenthal (portul tradițional cehesc din Eibenthal este diferit de cel al celorlalte sate cehe, fiecare sat aducându-și aportul în ceea ce privește variația vestimentației).

Bibliografie

Academia română Institutul de Etnografie și Folclor, ”Sărbători și obiceiuri”, Volumul I OLTENIA, Ed. Enciclopedică, București, 2001.
Andreescu, Andreea, ” Minorități etnoculturale, marturii documentare. Maghiarii din Romania 1945-1955”, Ed. Centrul de resurse pentru diversitatea etnoculturală, București, 2002;
Arhivele Naționale ale României, ”Minoritățile naționale ale României între anii 1918-1925”, București, 1995;
Arhivele Naționale ale României, ”Minoritățile naționale ale României între anii 1925-1931”, București, 1996;
Arhivele Naționale ale României, ”Minoritățile naționale din România între anii 1931-1938”, București, 1999;
Gecse, Desideriu, ”Istoricul comunităților cehe din România”, Ed. Eubeea, Timișoara, 2011.
Urban, Rudolf, ”Cehoslavaci v Rumunsku”, București, 1930.

Note

[1] Desideriu Gecse, Istoricul comunităților cehe din România, Timișoara, Ed. Eubeea, 2011, p. 82;

[2] Urban, Rudolf, Cechoslovaci v Rumunsku, București, 1930, p. 156;

21 dec. 2025

Hărțuirea morală și psihologică (mobbing) în toate tipurile de muncă

de Bogdan - Alexandru Furduescu | postat în: Arhiva, Numărul 1, Științe sociale, Volumul 5 | 0

Furduescu, Bogdan – Alexandru (2025), Hărțuirea morală și psihologică (mobbing) în toate tipurile de muncă, Cunoașterea Științifică, 5:1, 105-110, https://www.cunoasterea.ro/hartuirea-morala-si-psihologica/

Moral and Psychological Harassment (Mobbing) in All Types of Work

Abstract

Moral and psychological harassment at work – often called mobbing, workplace bullying or moral harassment – remains a persistent, cross-sectoral phenomenon that damages individual wellbeing and organizational effectiveness. This article reviews definitions and conceptual debates, traces historical and legal developments, summarizes prevalence and changing forms (including digital/cyber harassment), examines psychological and organizational impacts, and outlines prevention and intervention strategies for employers, policymakers and clinicians. Drawing on classic scholarship and recent international policy (EU framework, ILO Convention No. 190) and empirical reviews, the paper argues that contemporary changes in labor markets (remote work, platform work, insecurity, intensified performance metrics) create both new risks and new opportunities for more effective prevention.

Keywords: mobbing, workplace bullying, moral harassment, psychological harassment, prevention

Rezumat

Hărțuirea morală și psihologică la locul de muncă – adesea denumită mobbing, bullying la locul de muncă sau hărțuire morală – rămâne un fenomen persistent, intersectorial, care dăunează bunăstării individuale și eficienței organizaționale. Acest articol analizează definițiile și dezbaterile conceptuale, urmărește evoluțiile istorice și juridice, rezumă prevalența și formele în schimbare (inclusiv hărțuirea digitală/cyberbullying), examinează impactul psihologic și organizațional și prezintă strategii de prevenire și intervenție pentru angajatori, factori de decizie și medici. Bazându-se pe studii clasice și politici internaționale recente (cadrul UE, Convenția OIM nr. 190) și analize empirice, lucrarea susține că schimbările contemporane de pe piețele muncii (telemunca, munca pe platforme, insecuritatea, intensificarea indicatorilor de performanță) creează atât noi riscuri, cât și noi oportunități pentru o prevenție mai eficientă.

Cuvinte cheie: mobbing, hărțuire la locul de muncă, hărțuire morală, hărțuire psihologică, prevenție

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 5, Numărul 1, Martie 2026, pp. 105-110
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/hartuirea-morala-si-psihologica/
© 2025 Bogdan – Alexandru FURDUESCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Hărțuirea morală și psihologică (mobbing) în toate tipurile de muncă

Dr. mgt. Bogdan – Alexandru FURDUESCU[1]
bogdan.furduescu@ici.ro

[1] Institutul Național de Cercetare– Dezvoltare în Informatică – ICI București.

Introducere

Locurile de muncă sunt sisteme sociale. Deoarece munca necesită interacțiuni repetate în condiții de asimetrie a puterii și evaluare a performanței, ea este, de asemenea, un loc în care comportamente ostile, umilitoare și de excluziune pot apărea și se pot consolida în tipare susținute. În ultimele patru decenii, cercetătorii și practicienii au ajuns să recunoască faptul că hărțuirea la locul de muncă nu este doar un conflict individual sau o ranchiună ocazională, ci poate fi sistematică, durabilă și facilitată de organizație. Fenomenul este cunoscut sub mai multe etichete – hărțuire la locul de muncă, hărțuire morală sau hărțuire/violență psihologică – iar fiecare etichetă are accente oarecum diferite pentru cercetare și politici. Această lucrare sintetizează materiale conceptuale, empirice și de politici din diferite jurisdicții pentru a oferi o imagine de ansamblu actuală, orientată spre practică, a fenomenului și a modului în care acesta evoluează astăzi.

1. Ce este mobbing-ul? Definiții și claritate conceptuală

Heinz Leymann a definit mobbing-ul ca fiind o comunicare ostilă și lipsită de etică, dirijată sistematic de una sau mai multe persoane către un individ, care apare frecvent și pe o perioadă lungă de timp. Alți cercetători folosesc termenul „hărțuire la locul de muncă” pentru a surprinde comportamente care se suprapun, cum ar fi abuzul verbal, discreditarea profesională și excluziunea socială, distingând hărțuirea de conflict prin persistența și dezechilibrul de putere. Terminologia contează deoarece modelează remediile: etichetarea unui set de acte drept „hărțuire morală” (ca în legislația franceză) invocă obligații legale și o posibilă răspundere a angajatorului, în timp ce etichete mai puțin stricte, cum ar fi „conflict interpersonal”, pot minimiza prejudiciile.

2. Evoluții istorice și legislative ale hărțuirii la locul de muncă

Mobbing-ul a intrat în dezbaterea academică în anii 1980 și 1990 odată cu lucrările lui Heinz Leymann în Suedia. De-a lungul timpului, instituții supranaționale precum Uniunea Europeană și Organizația Internațională a Muncii – OIM (International Labour Organization – ILO) au abordat problema, recunoscând hărțuirea psihologică ca o problemă de siguranță la locul de muncă. Cadrele juridice variază de la o țară la alta, ceea ce duce la o protecție inegală a victimelor și la practici de prevenire diferite.

3. Forme, mecanisme și variante contemporane ale mobbing-ului

Formele tradiționale includ insulte repetate, ridiculizare, reținerea informațiilor, excluziune socială, sarcini imposibile și umilință publică. Factorii organizaționali, cum ar fi culturile toxice sau valorile competitive, întăresc adesea hărțuirea. Digitalizarea a extins arenele abuzului prin hărțuire cibernetică – e-mailuri, mesaje sau atacuri pe rețelele sociale. Munca la distanță poate atât reduce, cât și amplifica hărțuirea, în funcție de cultură și management.

4. Prevalența și tendințele mobbing-ului

Estimarea prevalenței este dificilă din cauza diferențelor de definiție, dar sondajele indică faptul că între 10% și 30% dintre lucrători sunt supuși hărțuirii în timpul carierei. Subraportarea rămâne semnificativă, așadar ratele reale pot fi mai mari. Cyberbullying-ul este în creștere pe măsură ce comunicarea digitală se extinde.

5. Evaluare, măsurare și lacune în cercetare

Mobbing-ul, adesea înțeles ca hărțuire sistematică și repetată la locul de muncă de către un grup, este evaluat atât prin autoevaluare, cât și prin metode observaționale. Instrumentele comune includ chestionare precum Chestionarul privind Actele Negative (NAQ) sau Inventarul Leymann al Terorii Psihologice (LIPT), care măsoară expunerea la comportamente negative, mai degrabă decât să se bazeze pe etichete subiective. Evaluarea se concentrează de obicei pe frecvență, durată, severitate și impactul psihologic asupra țintei. Unele studii includ, de asemenea, înregistrări organizaționale (absenteism, fluctuație de personal, reclamații) și rapoarte de la colegi pentru a triangula constatările.

În ciuda deceniilor de studii, există unele lacune notabile:

Dovezi longitudinale – multe studii sunt transversale, limitând înțelegerea căilor cauzale și a efectelor pe termen lung;
Context cultural – mobbing-ul se manifestă diferit în funcție de țară și cultură, dar cercetarea este concentrată în Europa și America de Nord;
Standardizarea măsurătorilor – instrumentele variază foarte mult, ceea ce face dificilă comparațiile între studii. Definițiile a ceea ce constituie „mobbing” diferă, de asemenea;
Mecanisme organizaționale – sunt necesare mai multe cercetări cu privire la modul în care structurile la locul de muncă, stilurile de conducere și politicile influențează dinamica mobbing-ului;
Eficacitatea intervenției – dovezile privind succesul intervențiilor anti-mobbing, atât la nivel individual, cât și organizațional, sunt limitate.

6. Recomandări practice

Angajatorii ar trebui să adopte politici de toleranță zero, să instruiască managerii, să ofere canale confidențiale de raportare și să efectueze evaluări ale riscurilor psihosociale. Profesioniștii din domeniul sănătății ocupaționale ar trebui să identifice cauzele la locul de muncă în cadrul evaluărilor privind sănătatea mintală. Factorii de decizie politică ar trebui să asigure cadre juridice eficiente și să promoveze adoptarea standardelor internaționale.

Iată un ghid practic în 5 pași privind mobbing-ul pentru manageri:

Stabilirea de politici clare

Definirea explicită a mobbing-ului în regulile de la locul de muncă.
Comunicarea procedurilor de raportare și a consecințelor încălcărilor.

Promovarea conștientizării și instruirea

Instruirea managerilor și a personalului pentru a recunoaște semnele de mobbing.
Organizarea de ateliere privind comunicarea respectuoasă și rezolvarea conflictelor.

Sprijinirea/asistența

Oferirea canale de raportare confidențiale și servicii de consiliere.
Încurajarea mentoratului între colegi și rețelele de sprijin în echipă.

Investigarea și acționarea promptă

Răspunsul la reclamații rapid și imparțial.
Aplicarea de măsuri disciplinare consecvente pentru autorii infracțiunilor.

Monitorizarea și îmbunătățirea

Sondaje periodice ale climatului de la locul de muncă (de exemplu, prin intermediul NAQ-R).
Evaluarea eficacității intervențiilor și adaptarea politicilor în consecință.

7. Considerații etice și clinice

Profesioniștii în domeniu trebuie să documenteze cu atenție cazurile, menținând confidențialitatea, recunoscând în același timp originile sistemice ale prejudiciului. Evitarea învinovățirii victimelor și pledarea pentru remedii organizaționale au imperative etice. Scopul este de a combina responsabilitatea etică cu sprijinul clinic pentru a proteja atât sănătatea indivizilor, cât și a organizației:

Prevenirea – stabilirea unor politici clare anti-mobbing, instruirea managerilor și a personalului cu privire la un comportament respectuos și promovarea unei culturi a transparenței;
Detectarea – încurajarea raportării timpurii a actelor negative și implementarea unor proceduri de investigare confidențiale și imparțiale;
Suport – asigurarea accesului la consiliere sau servicii de sănătate ocupațională pentru angajații afectați;
Urmărirea – monitorizarea dinamicii la locul de muncă, asigurarea responsabilității și încurajarea reintegrării sau a medierii, atunci când este cazul.

Concluzii

Hărțuirea morală și psihologică rămâne răspândită și dăunătoare, iar combaterea mobbing-ului necesită o abordare duală care combină vigilența etică cu sprijinul clinic. Transformările de pe piața muncii – digitalizarea, munca la distanță și precaritatea – creează noi vulnerabilități. Organizațiile trebuie să promoveze o cultură a respectului, să stabilească politici clare și să asigure intervenția timpurie, oferind în același timp sprijin psihologic celor afectați. Prin prioritizarea prevenirii, responsabilității și bunăstării, locurile de muncă pot reduce daunele, pot restabili încrederea și pot promova un mediu sănătos și rezistent pentru toți angajații. Răspunsurile eficiente trebuie să combine prevenirea, angajamentul conducerii și cadrele juridice și organizaționale solide. Cercetarea susținută și cooperarea internațională sunt esențiale pentru a atenua acest fenomen complex.

Bibliografie

Baran Tatar, Z. & Yüksel, Ş. (2019) – „Mobbing at Workplace – Psychological Trauma and Documentation of Psychiatric Symptoms”, Archives of Neuropsychiatry, 56(1), 57–62.
Brezeanu, G. (2025) – „Hărțuirea în raporturile de muncă. Burnout‑ul – fenomen negativ în relațiile de muncă”, Juridice.
Colaprico, C., Grima, D., Shaholli, D., Imperiale, I. & La Torre, G. (2023) – „Workplace Bullying in Italy: A Systematic Review and Meta‑Analysis”, La Medicina del Lavoro, 114(6).
Bunce, A., Hashemi, L., Clark, C., Stansfeld, S., Myers, C.A. & McManus, S. (2024) – „Prevalence and nature of workplace bullying and harassment and associations with mental health conditions in England: a cross‑sectional probability sample survey”, BMC Public Health, 24(1), 1147.
Einarsen, S., Hoel, H., Zapf, D. & Cooper, C. (2020) – „Bullying and Harassment in the Workplace: Theory, Research and Practice”, 3rd ed.
Eurofound (2004) – „Workplace bullying, harassment and cyberbullying – are regulations and policies fit?”.
International Labour Organization (2007) – „Convention No. 190 and Recommendation No. 206. European Social Partners. Framework agreement on harassment and violence at work”.
Leymann, H. (1990) – „Mobbing and Psychological Terror at Workplaces”, Violence and Victims, 5(2), 119–126.
Matic, A. E. (2025) – „Moral Harassment – Legal Regulation, Theoretical and Practical Aspects”, Perspectives of Law and Public Administration, 14(2), 372–381.
Matic, A. E. (2024) – „Actualizarea legislației muncii în România privind problematica hărțuirii și violenței în mediu ocupațional, prin raportare la Convenției OIM nr. 190”, Revista Universul Juridic.
Năstase, D. (2025) – „Hărțuirea morală și psihologică (mobbing), de la recunoaștere la acțiune: Pași concreți pentru a preveni și gestiona fenomenul”, AvocatNet.
Popa, R. I. (2025) – „Expressions of workplace collective aggression. Navigating through concepts and views on mobbing, bullying and harassment”, Psihologia Resurselor Umane, 23, 18–27.
Stoinea, V. (2023) – „Mobbing‑ul sau hărțuirea psihologică la locul de muncă: o formă subtilă de abuz și impactul său negativ”, Juridice.

« 1 … 9 10 11 12 13 14 15 … 65 »

Blog Full

At the Frontiers of Knowledge

Abstract

Rezumat

La frontierele cunoașterii

Argumentare

Globalization Challenges to National Security

Abstract

Rezumat

Provocările globalizării la adresa securității naționale

Globalizarea – definiții, concepte, istoric, context

Globalizarea și securitatea națională

Provocări globale pentru statele – națiune

Provocări militare

Provocări politice

Provocări economice

Provocări de mediu

Provocări societale

Războiul hibrid și reziliența societală

Concluzii

Bibliografie

Eibenthal Community

Abstract

Rezumat

Comunitatea Eibenthal

1 Repere istorico-geografice

2 Strămutarea cehilor din Eibenthal

3 Locuințele din Eibenthal

3.1 Așezarea obiectelor în cameră

4 Ocupațiile de bază ale cehilor din Eibenthal

4. 1 ”Păpușile”

5 Muzeul satului Eibenthal

6 Portul tradițional al cehilor din Eibenthal

Bibliografie

Note

Moral and Psychological Harassment (Mobbing) in All Types of Work

Abstract

Rezumat

Hărțuirea morală și psihologică (mobbing) în toate tipurile de muncă

Introducere

1. Ce este mobbing-ul? Definiții și claritate conceptuală

2. Evoluții istorice și legislative ale hărțuirii la locul de muncă

3. Forme, mecanisme și variante contemporane ale mobbing-ului

4. Prevalența și tendințele mobbing-ului

5. Evaluare, măsurare și lacune în cercetare

6. Recomandări practice

7. Considerații etice și clinice

Concluzii

Bibliografie

Articles published according to the current editorial policy