Vinteler, Emil (2026), Despre Nimic, Cunoașterea Științifică, 5:2, 163-182, https://www.cunoasterea.ro/despre-nimic/

 

About Nothingness

Abstract

In this paper is studied meontology – the science about Nothingness, the region of epistemiological uncertainty between what it is known and what it is not known about nature. The paper shows how, with all the accumulated scientific knowledge, the present philosophers and physicists are not different from their antique fellows in front of the unknown. The paper discusses about fictional, non-existent, illogical, paradoxal objects like ether or dark energy. The paper shows that from this fruitfull region of speculations appears the future scientific knowledge about nature.

Keywords: Non-Being, void, space-time, ether, Big Bang, dark-energy

Rezumat

În prezenta lucrare se studiază meontologia – știința despre Nimic, zona de incertitudine epistemiologică dintre ceea ce se cunoaște și ceeea ce nu se cunoaște despre natură. Lucrarea ne arată cum, cu toată cunoașterea științifică acumulată, filozofii și fizicienii moderni nu se deosebesc de cei antici când sunt puși în fața necunoscutului. Lucrarea discută despre obiecte fictive, non-existente, ilogice, paradoxale precum eterul sau energia întunecată. Lucrarea ne arată că din această zonă fructuoasă a speculațiilor apare cunoașterea științifică viitoare despre natură.

Cuvinte cheie: Non-Ființă, vid, spațiu, eter, Marea Explozie, energie întunecată

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 5, Numărul 2, Iunie 2026, pp. 163-182
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/despre-nimic/
© 2026 Emil VINTELER. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Despre Nimic

Emil VINTELER[1]
emil.vinteler@ubbcluj.ro

[1] Universitatea Babeş-Bolyai

 

1. Introducere

Despre Nimic nu putem spune nimic. Dar putem specula conform versurilor eminesciene „Când nimic nu ai a spune…” și putem avea o meontologie à la Meinong ca să vorbim despre ontologia nimicurilor: obiecte fictive, non-existente, ilogice, paradoxale. Filozofii țes o pânză ordonată de argumente despre ceea ce există și când se așteaptă mai puțin aceste nimicuri paradoxale se prind în plasă și trag puternic de fiecare argument până ce îi aduc pe filozofi într-o stare totală de incertitudine, de limbo leibnizian. Le arată că dincolo de pânza de silogisme strălucitoare, dincolo de aroganța lui „nu știu că nu știu” se află un abis întunecat al Nimicului carei îi face smeriți și îi silește să exclame socratian „știu că nu știu nimic și nici măcar asta nu știu”. Uneori plasele sunt rupte și filozofii iau bucățile vechi și țes o nouă pânză pentru a prinde un Dao, un eter, un Apeiron, un vid cuantic, o energie întunecată. Iar eu țes această pânză povestindu-vă de alte pânze legate de alte pânze ad infinitum încercând să evit hubrisul. Deoarece acesta atrage adierile iraționale ale Nimicului și creează goluri în pânza mea.

2. Ființa la Parmenide

Prima pânză îi aparține lui Parmenide deși am putea să mergem în trecut la Xenofan sau la Anaximandru, despre care vom mai vorbi. Xenofan aparține primului grup de filozofi interesați de epistemiologie făcând distincția dintre cunoașterea comună (opinia) adevărată și cunoașterea științifică. Așa că dacă spunem că Parmenide a fost printre primii interesați de ontologie înseamnă că Xenofan a fost un bun profesor și Parmenide un bun ucenic. Pentru că dacă este să cunoști ceva valoros trebuie să fie despre ceva important și universal cum ar fi Ființa. Parmenide a scris în poemul Despre Natură următoarele. Facem o digresiune și spunem că multe lucrări ale filozofilor greci presocratici se numeau la fel, probabil pentru că așa se păstrau în Biblioteca din Alexandria într-o secțiune numită Despre Natură. Aceasta conținea copii după alte copii ale lucrărilor inițiale și cu cât erau mai vechi cu atât acestea erau mai valoroase pentru că se apropiau de original. Concepția despre cunoașterea naturii era asemănătoare: existau o mulțime de opinii adevărate ca niște copii ale originalului și dacă aveai suficientă stăruință și interes puteai găsi cea mai apropiată copie de original – cunoașterea științifică. Așa că Parmenide ne spune despre Ființă că ([1][2] fragmentul 6): „Ceea ce este (Ființa) este, ceea ce nu este (Non-ființa, Nimicul) nu este”. Parmenide consideră că Ființa este tot ce este în natură și nu mai există nimic altceva. Ființa are următoarele atribute: eternă, necreată, indestructibilă, un tot continuu, nemișcat, unic, perfect și uniform. Vom reține aceste atribute pentru momentul când le vom compara cu proprietățile Apeironului introduse de Anaximandru. Guthrie [3] consideră că avem de-a face cu un monism strict: „acea realitate este și trebuie să fie o unitate în cel mai strict sens și orice schimbare în ea este imposibilă” și în plus „lumea percepută de simțuri este nereală”.

Parmenide în fragmentul 8 spune că greșeala muritorilor este de a numi lucrurile și de a genera contrariile, de exemplu lumină (foc) – întuneric (noapte) [4]. Din pasajele păstrate nu este clar în ce constă greșeala muritorilor și se pare că și în varianta completă nu era limpede sau erau anumite aspecte subînțelese pe care nu ni le spun Platon în Parmenide și Aristotel în Fizica când amintesc teoria lui Parmenide. Parmenide nu este cel adevărat, ci imaginea socratică a lui Parmenide văzută de Platon, iar textul lui Parmenide despre nume este citat de neopitagoreicul Simplicius la comentariile sale despre ce spune Aristotel în Fizica despre concepția parmenidică. Cum spuneam înainte avem pânze din bucățile altor pânze și goluri între ele.

Avem două sau mai multe variante de interpretare pentru acest fragment. Prima variantă este că la fel cum nu există întuneric, ci doar o absență a luminii, putem spune că nu existe Nimicul și acesta este doar absența Ființei. Pentru că mergând pe calea cunoașterii se poate realiza prezența Ființei. În schimb pe calea când ne gândim la Neființă nu putem afla nimic pentru că Nimicul nu are proprietăți, el nu există, el este o absență. Muritorii oscilează între Ființă și Neființă deoarece le confundă bazându-se pe simțuri și nu pe rațiune.

A doua variantă constă în faptul că la nivel fundamental există realitatea monistă ce conține doar Ființa. Dar muritorii datorită ignoranței diferențiază și produc contrariile și astfel apare dualitatea. În acest caz lumina și întunericul sunt pe picior de egalitate, la fel ca soarele și luna. Parmenide ne spune că lumina lunii provine de la soare: luna este soarele nopții, opusul soarelui zilei. Muritorii sunt induși în eroare de lumina lunii și cred că este adevărata lumină a soarelui alegoric. La fel cum confundă Ființa și Neființa. Atunci ei văd lucrurile din trecut, pe cele din prezent și cele din viitor în schimbare, văd cum apar din Neființă, există pentru o vreme și sunt distruse și se întorc în Nimic. În lumea muritoare totul se schimbă, este în continuă mișcare, totul este corupt și impermanent, în schimb în lumea Ființei avem nemișcarea și eternitatea.

3. Non-Ființa la Gorgias

A doua pânză i-o dedicăm lui Gorgias pentru că dacă în teza parmenidică se vorbește despre Ființă, evident că în antiteza lui va fi vorba de Non-Ființă. Gorgias în lucrarea Despre Natură sau despre Nimic (Non-Ființă), din care s-au păstrat doar două fragmente [5], refuză ideea lui Parmenide de Ființă și ne spune că Nimicul există, dar chiar dacă există, nimic nu se poate cunoaște despre el și chiar dacă s-ar dobândi această cunoaștere, ea nu ar putea fi transmisă și chiar dacă s-ar putea transmite, ea ar fi de neînțeles. Totuși Nimicul nu este Non-Ființă deoarece Gorgias afirmă că acesta atât există cât și nu există în același timp. Dacă Nimicul este Non-Ființă afirmația este voit paradoxală și încalcă principiul non-contradicției. Putem spune în acest caz că Gorgias îl refuză antitetic pe Parmenide și la nivel de metodă dialectică când se începe cu o ipoteză și aceasta este dezvoltată până ce se ajunge la o concluzie absurdă evidentă sau o contradicție cu ipoteza. Nimicul este acceptat, chiar dacă într-o manieră contradictorie, în schimb existența Ființei este respinsă, pentru că, ne spune Gorgias, dacă ar exista, ar fi sau eternă sau creată. Dacă ar fi eternă nu ar avea început și atunci ar fi nelimitată. Dacă este nelimitată nu poate fi într-un loc anume, deci este nicăieri, astfel că nefiind nicăieri nu există. Sofismul este superb, dar nu am înțeles tranziția subtilă de la infinitul temporal la cel spațial.

Dacă în schimb Ființa ar fi creată ar trebui să provină din ceva, dar acel ceva ar trebui să existe, deci ar fi vorba de Ființă, deci Ființa a fost mereu prezentă, prin urmare ea nu a fost creată. În schimb Ființa nu putea fi creată din Non-Ființă pentru că aceasta nu poate produce nimic. De asemenea Ființa nu poate fi nici o unitate (Unu), nici o diversitate (multiplicitate) pentru că dacă ar fi Unu ar fi divizibil și atunci nu ar mai fi o unitate. Dacă ar fi o multiplicitate ar fi un agregat de entități separate și nu ar mai corespunde cu ceea ce considerăm că este Ființa. Îl înțeleg pe Platon de ce îl considera pe Gorgias în scrierea sa Gorgias un relativist și un filozof cu o atitudine ambivalentă față de adevăr. Dacă vorbești despre Unu ar trebui să folosești discursul comun și să spui că Unu este indivizibil pentru că e absolut și există înaintea oricărei divizări și deși este sursa tuturor lucrurilor nu este diminuat de diviziune. Dar Gorgias ne spune chiar pe dos că Unu este divizibil și coruptibil și își poate pierde calitatea de Unu. Și oare care dintre exprimări este mai absurdă și mai greu de imaginat? Cum poți diviza un obiect și totuși să rămână el însuși și întreg? Și totuși chiar așa este zero, îl putem diviza la orice număr natural și tot pe zero îl obținem. Ce n-am reușit să ne imaginăm legat de Unu am reușit să pricepem folosind simbolul Nimicului. Pitagoreicii nu l-au putut introduce pe zero niciodată în sistemul lor filozofic legat de numerele naturale. Gorgias ne-a arătat că putem vorbi despre Nimic folosind sofisme și argumente ilogice.

4. Unirea contrariilor

A treia pânză este dedicată sintezei lui Heraclit care unește teza lui Parmenide și antiteza lui Gorgias în unitatea contrariilor. Heraclit în lucrarea fără nume, din care au supraviețuit aproximativ 100 fragmente [6], ne spune că Totul este într-o schimbare continuă, lucrurile contrarii sunt identice și Totul este și nu este în același timp. Dacă înlocuim Totul prin Nimic sau Non-Ființă avem aceeași afirmație paradoxală ca a lui Gorgias. Iar într-o lume în continuă schimbare oare ce se mai poate cunoaște cu certitudine. Am cunoaște doar ceva despre Nimic și nu despre Ființă, dar numai ultima cunoaștere este viabilă și eternă. Cu toate acestea Heraclit găsește o explicație cu ajutorul unității contrariilor, contrarii care nu sunt identice, ci se transformă unele în altele: Ce e rece se încălzește, ce e fierbinte se răcește, ce e umed se usucă, ce e uscat devine umed. Contrariile sunt identice doar din punct de vedere transformațional și astfel nu este încălcat principiul non-contradicției. Heraclit mai spunea că cei care intră în același râu simt curgerea altor și altor ape. Râul este și nu este în același timp, el este din punct de vedere al râului în sine considerat ca o constantă și nu este din punct de vedere al elementelor acestea fiind continuu înlocuite, fiind considerate efemere și fără o existență proprie. Schimbarea elementelor râului determină constanța existenței râului. Schimbarea unor lucruri permite existența constantă a altor lucruri. Nu ni se spune explicit, dar implicit se consideră că Nimicul prin faptul că este schimbător permite existența eternă a Ființei.

5. Calea naturală Dao. A patra pânză îi aparține lui Lao Zi. În cartea Dao De Jing [7] el vine cu o teorie în care Dao sau Ființa este o unitate dacă nu începem să-l disecăm cu o gândire muritoare și dacă nu-l numim. În caz contrar el devine o multiplicitate și este perceput de muritori ca o diversitate a lucrurilor:

Dao care este numit nu este eternul Dao. Numele care i se dă nu este numele său etern.

Nenumit este originea Cerului și Pământului. Numit este mama tuturor lucrurilor.

În următorul pasaj (cap.2) regăsim unitatea contrariilor lui Heraclit, contrariile sunt ca fețele opuse ale unei singure monezi. Contrariile nu se exclud reciproc, sunt ca fluxul și refluxul forțelor realității yin și yang. Yin și yang se transformă unul în altul, când yin ajunge la plenitudinea sa începe să se diminueze în timp ce apare și crește yang, după care procesul transformării se inversează și este ciclic. Yin și yang sunt expresii ale acestei mișcări ale lui Dao. Dao este calea naturală de transformare a acestor forțe contrare:

Când frumosul este cunoscut ca frumos, apare urâtul.

Când binele este cunoscut ca bine, apare răul.

Ființa și Non-Ființa se crează reciproc. Greul cu ușorul se completează.

Lungul cu scurtul se compară. Înaltul și scundul se înclină reciproc.

Sunetul și zgomotul se armonizează. Tot ce are un început are și un sfârșit.

În acest pasaj (capitolul 25) Dao se apropie de proprietățile Ființei lui Parmenide:

Era ceva fără formă și înainte de nașterea Universului.

Era liniștit. Vid. Solitar. Neschimbat. Infinit. Etern prezent.

Este mama Universului. În absența altui nume mai bun, îl voi numi Dao.

Ajungem la concluzia că Dao se referă la Ființă, iar Nimicul la contrariul său, Non-Ființa. Structura Universului necesită ambele elemente, deși în realitate există numai unul. De obicei suntem predispuși să vedem prezența obiectelor, da aceea se insistă pe importanța și utilitatea absenței acestora în pasajul următor (capitolul 11):

Treizeci de spițe se unesc pentru a face o roată, dar golul din centru o face utilă.

Vasul se modelează din lut, dar golul din interior îl face util.

Ușile și ferestrele se sparg pentru cameră, dar golul din ele face camera utilă.

De aceea, beneficiul vine din ceea ce există, dar utilitatea vine din ceea ce nu există.

Este remarcabil câte asemănări semantice și dialectice există între Logosul lui Heraclit și Dao lui Lao Zi. Dar sunt și diferențe ontologice și epistemiologice [8]: Dao este mai degrabă un Nimic material, în timp ce Logos este o Ființă spirituală. Cunoașterea lui Dao în plan uman presupune o înțelegere intuitivă urmată de cultivarea moralității, în timp ce cunoașterea Logosului se face prin analiza rațională și prin atingerea înțelepciunii. Chinezii pun accent mai mult pe practica cultivării fiind mai pragmatici, în timp ce occidentalii sunt mai interesați de cunoașterea abstractă.

6. Spațiul la Zenon

Platon în cartea Parmenide amintește că Zenon a scris o carte ce conținea 40 de aporii legate de repaus/mișcare, unitate/diversitate, finit/infinit, care sunt la fel de numeroase ca dificultățile de a pune de acord proprietățile Ființei și Nimicului. Metoda sa de tratare a aporiei constă în reducerea la absurd. În aporia grăuntelui de mei, Zenon consideră că un grăunte nu produce niciun sunet, în schimb o mie de grăunțe produc un sunet. Aristotel în Fizica ([9] cartea VII, cap. 4) spune că de fapt un grăunte de mei produce un sunet, doar că este sub limita audibilă. Dacă acest sunet este mărit de o mie de ori el este perceput de simțurile noastre. Pentru Zenon aporia este doar o metaforă pentru a scoate în evidență că multiplicarea Nimicului (ceva neperceput nu există) care este o modificare cantitativă nu ar trebui să conducă la o modificare calitativă a sa, deci nu poate trece nicidecum în ceva ce există. Pentru Zenon avem o sumă 0+0…+0 care nu poate fi ceva finit. Aristotel ne spune că simțurile ne înșeală și că de fapt avem 1/1000+…1/1000=1 și o mie de grăunțe de mei produc un sunet audibil.

Aporia lui Zenon despre loc ([9] cartea IV, cap. 1) ne spune că dacă orice obiect care există are un loc, acel loc va trebui să se afle într-un anumit loc, care la rândul său se află într-un loc și asta continuă la infinit. Un obiect care există se poate afla doar în Ființă sau în ceva ce există (un loc), în caz contrar se află în Nimic, dar Nimicul chiar asta înseamnă că nu conține niciun obiect care există și obținem o contradicție.

Metoda lui Aristotel pare să funcționeze foarte bine, peste tot unde Zenon observă un nimic: un gol al sunetului la căderea unui grăunte, un gol spațial când divizăm de multe ori un corp și acesta nu se mai vede, golul este înlocuit cu ceva ce există, dar extrem de mic. Dar când Zenon vorbește de obiecte care există și locuri goale în care nu sunt obiecte, Aristotel nu mai poate înlocui acele goluri și spune că peste tot este ceva ce există, spațiul, și că  în unele locuri sunt obiecte și în altele nu, dar prezența lor nu afectează cu nimic existența spațiului. Este interesant că Descartes care a introdus coordonatele cartesiene ale spațiului în sensul lui Aristotel a susținut totodată și existența vidului. Aristotel considera că există numai materie și spațiu și că spațiul este necesar ca mediu pentru mișcarea materiei. Vidul sau Nimicul ar fi absența completă a materiei și un spațiu complet gol ar fi făcut imposibilă mișcarea pentru că acolo nu ar fi materie.

Aporia lui Zenon despre divizibilitatea completă ([10] Cartea I, cap. 2) încearcă să vadă ce proprietate mai rămâne dacă un obiect este divizat de nenumărate ori. E imposibil să mai fie vorba de mărime, pentru că asta ar însemna că ceva nu a fost divizat. Dar dacă nu mai rămâne nici mărimea și nici corpul înseamnă că obiectul ar fi constituit din puncte care au o mărime nulă sau ar fi un nimic. Dacă ar fi un nimic, ar putea fi creat din Nimic și să existe ca un agregat de nimicuri, adică obiectul ar un nimic ca și conținut și ar fi doar o formă. Dar dacă este format din puncte nu ar avea nicio mărime.

Problema este chiar dificilă pentru că Zenon când se referă la o mulțime de puncte își imaginează un număr finit de puncte sau foarte greu o mulțime numărabilă și aceasta nu are o mărime în spațiu. În schimb un segment de dreaptă are o mărime finită, dar este format dintr-o mulțime nenumărabilă de puncte. Noțiunea de continuitate mai trebuie să aștepte multe secole până să fie inventată în matematică. Și totuși ea poate fi explicată cu o problemă simplă propusă de Carl Duncker [11]:

Un călugăr pornește la drum într-o dimineață, exact la răsărit, pentru a urca pe un munte pe o potecă îngustă. El merge cu viteze variabile, face pauze pentru odihnă și ajunge la templul din vârf la asfințit. Călugărul rămâne peste noapte în vârf, iar a doua zi, dis-de-dimineață, la răsăritul soarelui începe coborârea pe aceeași potecă, ajungând la poalele muntelui tot la asfințit, mergând din nou cu viteze diferite și oprindu-se să se odihnească.  Există un loc pe potecă în care călugărul se află atât la urcare, cât și la coborâre la același moment al zilei?

Problema continuității spațiului se referă la dezbaterea dacă spațiul fizic este continuu sau este compus din unități discrete și indivizibile. Dacă spațiul ar fi discret, traiectoria nu ar fi continuă, ci ar fi formată dintr-o serie de sărituri sau teleportări, deoarece spațiul nu este infinit divizibil. În matematică o funcție f(t) este continuă în punctul t0  dacă limita există când t se apropie de t0, f(t0)=lim _tàt0  f(t). O funcție f(t) continuă pe intervalul de timp [a,b] (a- momentul răsăritului, b -momentul apusului) satisface teorema valorii intermediare, adică pentru oricare loc d (între f(a) locul la răsărit și f(b) locul la apus) există un moment de timp c (între a și b), astfel ca f(c)=d.

7. Mișcarea la Zenon

Aporia săgeții lui Zenon ([9] cartea VI, cap. 5) se referă la o săgeată în zbor care este în fiecare moment în repaus, deoarece timpul este format dintr-o mulțime de clipe și deoarece tot ce se află în repaus se află mereu în același loc și mișcarea este într-un veșnic acum, săgeata în zbor este nemișcată.

Cunoaşterea empirică utilizează cele cinci simţuri văz, auz, miros, gust, tactil, dar nu funcţionează eficient dacă nu există focalizarea şi permanenţa obiectuală. Cel mai simplu exemplu de utilizare a acestei capacităţi este când trecem strada şi vedem o maşină că vine spre noi, ne focalizăm pe ea şi o zărim în câteva momente distincte și succesive de timp şi prezicem poziţia ulterioară a acesteia. Toate acestea le facem automat şi nu mai realizăm conştient acest proces. Ce se întâmplă când acest proces nu poate avea loc? O femeie avea o leziune la creier în zona cortexului prefrontal dorsolateral care se ocupă de permanenţa obiectuală. Ea nu putea trece strada pentru că vedea clipă de clipă strada, se putea focaliza pe fiecare maşină din fiecare imagine, dar nu putea conecta şirul de maşini şi să considere că este vorba de aceeaşi maşină în diferite poziţii şi de aceea nu putea deduce o poziţie ulterioară. Pentru această femeie realitatea este formată din obiecte unice, neconectate între ele, particulare, unde generalizarea este imposibilă. Sunt consecinţe filozofice foarte interesante legate de absenţa permanenţei obiectuale. Pentru că în fiecare imagine maşina este în repaus, atunci nu există mişcare, pentru că aceasta presupune relaţionarea maşinilor de la diferite momente. În paradoxul săgeţii o săgeată trasă din arc se mişcă spre ţinta sa şi cu toate acestea în fiecare moment de timp săgeata este în repaus. Dacă nu există permanenţă obiectuală avem o mulţime de săgeţi particulare, distincte şi fără legătură  între ele, toate imobile. Dacă există permanenţă obiectuală avem o singură săgeată universală a cărei atribut, în acest caz poziţia, se modifică în timp.

Să vedem cum putem extrapola această permanență obiectuală. Particulele elementare nu au identitate individuală și conform principiul identității din mecanica cuantică ei sunt identici și imposibil de deosebit între ei în cadrul aceluiași tip (au aceeași sarcină electrică, masă, spin, etc.). Toți electronii sunt clone ale unui singur electron universal deosebindu-se doar prin caracteristici cinetice precum poziția și viteza. Pentru particule nu avem probleme așa mari cu dihotomia universal-particular. În 1940 John Wheeler i-a sugerat lui  Richard Feynman [12]  ipoteza Universului format dintr-un singur electron (universal), toți ceilalți electroni și pozitroni erau doar acel unic electron clonat mișcându-se înainte și înapoi în timp. Asta explică (neștiințific) de ce electronii au toate proprietățile interne identice.

Este interesant că dihotomia repaus-mișcare în cazul săgeții a fost rezolvată încă în antichitate de Arhimede [13]. Explicaţia sa este următoarea: presupunem că în intervalul de timp 1, săgeata parcurge distanţa 1, atunci în intervalul de timp 1/n va parcurge distanţa 1/n. Chiar şi când n este infinit de mare şi intervalul de timp şi distanţa parcursă tind la zero, viteza săgeţii va fi 1, adică săgeata este în mişcare. Faptul că distanţa parcursă tinde la zero nu înseamnă că săgeata este imobilă, ea s-a clintit, chiar dacă foarte puţin pentru că intervalul de timp a fost foarte mic. Deci nu, nici măcar o clipă, săgeata nu este în repaus. Dacă am folosi un stroboscop asupra săgeţii am vedea aparent clipă de clipă că săgeata este în repaus. Această eroare datorată simţurilor poate fi rezolvată de matematica limitelor. Paradoxul lui Zenon se datorează şi faptului că limbajul obişnuit este ambiguu şi este necesar să folosim un alt limbaj, cel ştiinţific. Ca și în cazul aporiei grăuntelui de mei, Zenon se bazează pe intervale de timp și spațiu care se află sub limita percepției umane și le consideră nule. Arhimede, la fel ca și Aristotel înlocuiește acele intervale nule cu valori foarte mici, dar nenule. Trebuie să mai precizăm că în matematică problema se rezolvă prin introducerea funcțiilor diferențiabile. Chiar dacă spațiul este continuu, adică este o mulțime nenumărabilă de puncte, acest lucru nu este suficient pentru mișcare. Este necesar ca spațiul să fie o mulțime nenumărabilă de intervale.

Arhimede a folosit aceeași metodă numită metoda golirii a lui Eudoxus (precursorul calculului integral) pentru a calcula lungimea unui cerc [13]. Un cerc poate fi aproximat tot mai bine printr-un șir infinit de poligoane înscrise și circumscrise în cerc. Lungimea cercului  L este cuprinsă în intervalul [Pi, Pc] între valorile perimetrelor Pi și Pc a celor două tipuri de poligoane. Cu cât intervalul [Pi, Pc] se micșorează (se golește) odată cu creșterea numărului de laturi, cu atât L este aproximat mai bine de cele două numere Pi și Pc. În lucrarea Măsurarea unui cerc Arhimede folosește 96 de laturi și arată că numărul pi este cuprins între 3+10/71 și 3+10/70. Pentru o infinitate de laturi obținem o ciudățenie care nu este nici cerc și nici poligon așa că o putem numi și metoda golirii de sens a intuiției cotidiene. Din punctul lui Zenon am avea o aporie: cercul nu are laturi și este calitativ diferit de un poligon care are laturi, indiferent de cât de multe laturi ar avea. În cazul unui număr finit de laturi intuiția ne susține și acest lucru este adevărat. Intuiția cotidiană când este aplicată la infinit ne joacă feste și în limita infinită un poligon devine un cerc. Tot așa în limita infinitului mic mișcarea este repaus în aporia săgeții lui Zenon. Se pare că infinitul poate rezolva multe contradicții aparente, așa că filozofii greci au fost foarte atenți dacă să acorde unei substanțe caracteristica de finit sau infinit.

8. Haosul la Anaximandru

Anaximandru [5] ne spune că Apeiron este infinit, indefinit și etern și este substanța primă a Universului. De asemenea el este nelimitat, abstract, în continuă mișcare. Nu este un element clasic grecesc (ca Apa, Focul, Pământul, Aerul), dar este sursa tuturor proprietăților contrare ale elementelor – cald/rece, umed/uscat. Fără să ni se spună explicit cum, ni se spune că proprietatea infinită a Apeironului ar putea echilibra contradicțiile dintre elemente. Este versiunea mai elaborată a abisului și haosului primordial. Tot ceea ce se creează provine din Apeiron, tot ceea ce se distruge se reîntoarce în el.

Versiunile comogonice mai avansate realizează că este necesar atât infinitul cât și finitul, finitul constă în diversitate, infinitul este punctul comun care șterge orice diferențiere, adică dihotomia infinit/finit vine împreună cu cea de indefinit/definit. Conform lui Platon în Philebos [14]: Nimic nu poate exista dacă nu conține continuu și simultan ceea ce este limitat și ceea ce este nelimitat, ceea ce este definit și ceea ce este indefinit.

Nu știm motivele pentru care Arhimede a dorit să măsoare cât de mare este Universul [13], dar era convins că dimensiunea acestuia este finită. A presupus că diametrul Universului în unități astronomice (distanța Soare-Pământ) este la fel cu diametrul orbitei terestre în jurul Soarelui în diametre terestre. Inversul distanței până la o stea în unități astronomice este paralaxa sau unghiul sub care se mișcă o stea văzută de pe Pământ datorită mișcării acestuia în jurul Soarelui. Arhimede în lucrarea Psammites (Cel care numărăr grăunțele de nisip) [13] a obținut o valoare în jur de 0.18 arcsecunde. Iar paralaxa celei mai apropiate stele vizibile cu ochiul liber de pe Terra (4.4 ani-lumină), Alpha Centauri, este de aproximativ 0.74 arcsecunde. Astronomii babilonieni și greci au măsurat cu ochiul liber paralaxa stelelor fixe și aceasta le-a dat zero. La fel ca și sunetul unui grăunte de mei, paralaxa stelelor fixe era sub limita simțurilor umane. Dar Arhimede a presupus că nu este zero, ci doar extrem de mică și a făcut o comparație cu paralaxa Soarelui măsurată de Aristarh (cu cât se mișcă imaginea Soarelui văzut de pe Terra dacă ne mutăm între două puncte opuse de pe Pământ). La fel cum acest calcul al paralaxei i-a permis lui Aristarh să determină distanța de la Soare la Pământ, Arhimede a putut aprecia distanța până la stelele fixe ca fiind de aproximativ 1 an-lumină. Este o estimare extrem de bună pentru o stea fixă ca Alpha Centauri aflată la 4.4 ani-lumină. Este adevărat că majoritatea stelelor fixe vizibile cu ochiul liber se află la o distanță de 1000 de ani-lumină, prin urmare fără un telescop ar fi fost imposibil să se detecteze paralaxa lor. Distanța până la marginea Universului observabil cu mijloacele moderne este considerată în prezent de 47 miliarde de ani-lumină. Arhimede a calculat câte grăunțe de nisip (cu dimensiunea de aproximativ 2 micrometri) ar încăpea în Universul său și a obținut un număr uriaș de 8×10⁶³ grăunțe de nisip. Universul modern ar avea în jur de un googol (10¹⁰⁰) grăunțe de nisip. Din nou, este vorba de dimensiunea universului observabil și nu de dimensiunea întregului univers. Vedem că speculațiile trebuie să preceadă cu mult înainte măsurătorile ca să servească drept hartă pentru urmași. E drept că o mulțime de hărți sunt greșite și nu ne conduc nicăieri. Dar cel puțin ne dau o idee de grandoarea Universului. Oare cine poate să-și imagineze fără a greși cât reprezintă un googol? Avem impresia că numai în trecut se putea greși și obține un rezultat care diferă prin 36 de ordine de mărime de cea ce este măsurat. Vom vedea în cazul energiei întunecate că diferența este de 55 de ordine de mărime, adică nimeni, dar absolut nimeni habar nu are despre ce este vorba.

De ce ni se spune că Apeiron este infinit, dar și nelimitat, nu este oare același lucru? Dacă luăm șirul numerelor întregi acesta este infinit și nelimitat, în schimb șirul numerelor naturale este infinit și limitat cu limita la 0. Un plan este infinit și nelimitat, dar o sferă este finită, dar nelimitată pentru că nu are o margine unde se termină. Un semiplan este infinit, dar limitat de linia care-l mărginește. Un disc este finit și limitat de cercul care-l mărginește. Universul observabil se consideră că este limitat, dincolo de această limită urmează Universul obscur de la care nu am primit niciun semnal luminos.

Apeiron este considerat etern și în mișcare continuă. Aristotel preia ideea unui Univers etern care însă se mișcă circular. Primul Univers bazat pe Aperion este nestructurat și are o mișcare haotică, cel de-al doilea Univers este structurat de sferele de eter care se mișcă ordonat în spațiu. Dar amândouă Universurile sunt eterne pentru că în concepția grecească antică nu există un moment al creației, ci întotdeauna a existat ceva, de exemplu haosul sau Apeironul, din care apare un Univers structurat.

9. Centrul Universului

Aristotel [15] elimină vidul pentru că obiectele celeste erau în continuă mișcare, iar în concepția sa mișcarea trebuia transmisă prin contactul dintre corpuri și anume era transmis de eter. Dar agentul metafizic (numit Motorul nemișcat) Nemișcarea care mișcă și rotește obiectele celeste este undeva la periferia sa și nu pe axul rotației cum ne-am aștepta (axul este imobil și toate celelalte corpuri se mișcă în jurul acestui ax) pentru că Aristotel considera că efortul de a pune corpurile în mișcare la periferie este mai mic. Fapt este că orice corp celest este în mișcare doar dacă se exercită asupra sa o forță internă (era în natura sa să se miște circular). Concluzia este o extrapolare greșită a cunoașterii comune că un corp este frânat și se oprește dacă nu acționează o forță care să-l pună în mișcare.

Deși există opinia comună că Aristotel ar fi considerat centrul Pământului în centrul Universului și de aici ar fi rezultat concepția geocentrică, de fapt el nu a făcut asemenea afirmații. El era mult mai preocupat de găsirea unui sistem de referință etern fix pentru că numai acesta putea oferi o cunoaștere perenă. Era numai o coincidență că acest sistem fix avea originea undeva în interiorul Pământului. Iar obiectele puteau fi în repaus sau în mișcare, evident față de Pământ. Cu toate aporiile lui Zenon repausul era opusul mișcării și nimeni nu se gândea că un obiect în mișcare față de un reper putea fi în repaus față de altul. Obiectele aveau doar tendințe naturale de a se mișca în jos (elementul Pământ), de a se mișca în sus (elementul Aer), de a merge în cercuri (elementul Eter).

Kepler s-a depărtat de Aristotel și considera că obiectele celeste au tendința naturală de a sta în repaus (proprietate numită inerție) și sunt puse în mișcare doar când se exercită o forță externă. Iar Huygens a arătat că obiectele au tendința naturală de a se mișca rectiliniu și uniform dacă nu se exercită o forță externă și se părea că este vorba de ceva diferit și am fi putut numi această proprietate „inerția de mișcare” și exista o mărime care rămâne constantă, numită impetus (impuls). Și exista această deosebire pentru că sistemul de referință fix era considerat special, în timp ce sistemele de referință mobile nu erau considerate echivalente. Și primul care și-a dat seama că de fapt ele sunt echivalente a fost Galileo Galilei și de aceea se numește relativitate galileană. Galilei a considerat o navă în repaus absolut și una în mișcare circulară uniformă pe suprafața Pământului și a afirmat că nu se poate efectua niciun experiment în interiorul navelor prin care să se deosebească cele două mișcări. (Evident că se putea face deosebirea cu un pendul Foucault. Au fost necesari 219 ani după Galilei ca cineva să vină cu o asemenea idee asta ne arată cât de grele și nelămurite erau aceste probleme). Mai târziu a fost formulată versiunea corectă de relativitate galileană de către Huygens în care nava în mișcare circulară uniformă a fost înlocuită de una în mișcare rectilinie și uniformă. De abia Newton a înțeles că relativitatea galileeană permite unirea conceptului de „inerție de repaus” cu cea de „inerție de mișcare” și a definit impulsul ca fiind produsul dintre masa inerțială și viteza relativă a corpului față de sistemul în care era studiat. Inițial Newton dorea să afle mișcarea unei planete față de un sistem fix. Treptat și-a dat seama că acel sistem de referință fix nu este legat de soare, că este legat de centrul de masă soare-planetă. Apoi a realizat că nu poate spune dacă acel centru este în repaus sau este în mișcare pentru că impulsul centrului de masă este independent de forțele ce se exercită între soare și planetă.

Este bine să amintim că existau o serie de obstacole conceptuale [16] pe care le avea  Newton de trecut spre descoperirea legii atracției universale. Pare simplu azi să deducem din legea armoniei universale a lui Kepler (pătratul perioadei unei planete divizat la cubul distanței până la soare este o constantă) existența forței gravitaționale newtoniene care se exercită pe direcție radială și este proporțională cu inversul pătratului distanței. Dar Kepler n-ar fi putut face asta pentru că el considera ca și Descartes că mișcarea de rotație a soarelui determină mișcarea de revoluție a planetelor. Motivul era că se mergea pe analogia: un corp care cade pe Pământ merge în jos pe direcția radială și tot așa un corp atras de soare ar trebui să se deplaseze pe direcție radială și să cadă pe soare. De abia mai târziu Newton a arătat că atât un măr, cât și un satelit în jurul Pământului cad propunând experimentul mental al proiectilului [16]. Dacă i se imprimă o viteză tot mai mare unui proiectil, deși acesta tot timpul va cădea, atras de Pământ, traiectoria sa se va modifica de la o linie dreaptă, la o parabolă și apoi la un cerc cu centrul în centrul Pământului devenind un satelit. Iar dacă vom privi față de alt reper mobil (inerțial) această mișcare a proiectilului, aceasta va deveni mai complicată, dar reperul fix legat de Pământ nu este cu nimic mai privilegiat decât oricare alt reper inerțial.

10. Eterul

Chintesența sau al cincelea element este o substanță tangibilă, rafinată și pură. Conform lui Aristotel [15], îl putem găsi în regiunea celestă care începe dincolo de Lună. În regiunea sublunară sunt patru sfere concentrice cuprinzând celelalte patru elemente, în centru Pământul, urmat de Apă, Aer și Foc. Acestea sunt supuse schimbării și se mișcă în mod natural liniar. Eterul nu are nici una din proprietățile celorlalte elemente (cald/rece, umed/uscat) și se mișcă circular. Sferele din eter țin pe cer planetele și stelele și le mișcă pe traiectorii circulare.

Odată cu Newton [17] s-a renunțat la sferele de eter pentru că forța gravitațională le-a luat locul. Exista doar un inconvenient, această forță era o acțiune instantanee la distanță, adică conform lui Leibniz, era o forță ocultă, invizibilă, intangibilă și de natură non-mecanică. Adevăratele forțe erau considerate cele de natură mecanică ce apăreau în urma contactului dintre corpurile fizice. Coulomb va găsi și pentru forța electrostatică o lege asemănătoare celei gravitaționale. În plus mai exista și forța magnetică. Toate erau forțe care se manifestau între corpuri aflate la distanță și care nu erau în contact. Boyle propune mișcarea unor particule de eter de la polul nord la cel sud pentru a explica atracția magnetică. Huygens consideră că este necesar un mediu de propagare pentru unda luminoasă, un eter luminos, analog necesității existenței mediilor elastice pentru a asigura propagarea undelor sonore. Deși Newton nu are nevoie de eter pentru a explica propagarea luminii sub formă de corpusculi, el are dificultăți în a explica refracția și difracția luminii și este nevoit să introducă și el un anumit tip de mediu eteric.

Eterul luminos pe de o parte trebuie să fie ușor și să umple tot spațiul, să fie foarte rafinat și subtil, pentru a nu frâna Pământul în mișcarea sa și pe de altă parte trebuia să fie destul de rigid ca un solid elastic pentru a permite propagarea undei luminoase. În plus trebuie să fie perfect transparent pentru ca mișcarea obiectelor celeste îndepărtate să fie vizibilă. Erau proprietăți care erau foarte dificil de satisfăcut simultan. La fel cum a scăpat Aristotel de aporiile Vidului introducând spațiul în care se află obiectele, Einstein a scăpat de problemele existenței eterului introducând spațiul-timp relativist. Dificultățile mișcării Pământului față de eter au fost înlocuite de proprietățile ciudate ale spațiului-timp: pe direcția mișcării Pământului spațiul se contracta, iar timpul se dilata.

Dacă în locul unei particule de eter care se îndreaptă spre Pământ am considera o particulă elementară numită miuon, am avea un paradox interesant [18] care poate fi explicat cu ajutorul spațiului-timp relativist al lui Einstein. Vântul solar lovește atmosfera superioară a Terrei și la 15 km deasupra Pământului se formează miuoni care au un timp de viață extrem de scurt de 2.2 microsecunde, ce le permite să parcurgă, chiar și când au viteza maximă egală cu cea a luminii o distanță de doar 660 m. Cu toate acestea ei sunt detectați din abundență pe suprafața Pământului. Explicația este că timpul de viață al miuonului nu este la fel pentru noi, ci se dilată în funcție de viteza cu care se deplasează acesta. Dacă viteza sa este 0.998  din viteza luminii atunci timpul de viață se dilată ajungând la 90 microsecunde, timp suficient să parcurgă 15 km și să ajungă pe Pământ. Pentru miuon distanța până la Pământ nu mai este aceeași, ci se contractă în funcție de viteza sa. Dacă are viteza de 0.998 din viteza luminii distanța la Pământ se mișcorează la 600 m și o parcurge fără probleme în 2.2 microsecunde. Cele două perspective din cele două sisteme de referință, pe Pământ și în cel legat de miuon sunt complementare: pe Pământ are loc o dilatare a timpului, iar în cel legat de miuon are loc o contracțiedis a distanței până la Pământ.

Relativitatea galileană a fost înlocuită de relativitatea einsteineană cu prețul modificării spațiului-timp. Newton a scăpat de eterul lui Aristotel, iar Einstein de eterul luminos. Concluzia era că nu poate exista un sistem de referință absolut pentru că nu există un mediu precum eterul care permează în întregul spațiu care să servească drept reper absolut.

11. Constanta cosmologică – un nou eter

Grecii antici nu puteau concepe decît un Univers etern. Doar mult mai târziu au apărut diferite obiecții la caracterul infinit temporal al Universului, posibil din partea unor savanți cae au crescut în cultura iudaico-creștină în care creația din Nimic era ceva natural. Aceste obiecții au apărut sub forma unor paradoxuri, cele mai cunoscute sunt cel al morții termice a Universului și al nopții întunecate.

Paradoxul morții termice a Universului [19] a fost formulat de Kelvin în 1862: dacă Universul este etern cum se face că echilibrul termodinamic nu a fost atins.? Dacă două corpuri schimbă căldură între ele, corpul mai cald se răcește, iar cel mai rece se încălzește și în timp ambele corpuri au aceeași temperatură și ating starea de echilibru termodinamic. Tot astfel, dacă au suficient timp la dispoziție stelele încălzesc spațiul stelar răcindu-se în același timp. Deoarece Universul este etern ar fi trebuit ca această stare de echilibru să fi fost atinsă cu mult timp în urmă.

Paradoxul nopții întunecate în formularea lui Olbers [20]: dacă Universul ar fi fost infinit, omogen, static și etern cerul ar fi trebuit să fie strălucitor și complet luminos, în schimb este întunecat și neuniform iluminat. Dacă am fi într-o pădure suficient de întinsă și am privi numai în plan orizontal am vedea cum trunchiurile copacilor acoperă orizontul în toate direcțiile. Dacă am înlocui copacii cu stelele obiecția ar fi că stelele mai depărtate nu s-ar vedea din cauză că ar fi ocultate de mediul interstelar. Dar radiația emisă de stele ar încălzi mediul stelar care la rândul său devine strălucitor și ar emite lumina primită de la stele mai departe. În acest mod, în orice direcție ne-am uita pe cer am vedea sau un punct de pe suprafața unei stele sau un punct din mediul stelar (o planetă sau orice nu luminează este inclus în această noțiune). Am putea crede că luminozitatea n-ar fi aceeași în toate direcțiile, deoarece unele stele sunt mai apropiate și altele mai depărtate. Dar deși sunt mai departe, stelele îndepărtate sunt mai numeroase și luminozitatea lor totală este aceeași cu cea a stelelor apropiate.

Einstein [21] a considerat inițial un model de Univers infinit în timp, dar spațial finit. Datorită gravitației acest Univers ar fi fost instabil, ar fi colapsat și ar fi dispărut după un timp finit. Din acest motiv Einstein a introdus în 1917 o constantă cosmologică care să contrabalanseze efectul gravitației și să păstreze o dimensiune fixă a Universului static. Ceea ce nu și-a dat seama atunci Einstein era că dacă modifica numai puțin valoarea constantei cosmologice Universul devenea instabil, dacă scădea valoarea ei, Universul colapsa, dacă mărea valoarea ei, Universul era în expansiune veșnică.

În 1929 Hubble a observat că stelele se depărtează de noi, adică Universul este în expansiune. Această descoperire arată că a avut loc o explozie inițială care a determinat expansiunea, dar exista opinia comună în acea perioadă că datorită gravitației această expansiune a Universului va încetini în viitor. Deoarece a avut loc o explozie corpurile celeste se îndepărtau în mod natural între ele și această mișcare de depărtare se opunea revenirii și colapsării Unviersului. Nu mai era necesară o constantă cosmologică care să explice colapsul Universului. Einstein a considerat ulterior că inroducerea constantei cosmologice a fost cea mai mare greșeală a sa. Acestă constantă permea întregul Univers și se comporta ca un nou eter. Densitatea acestui eter se comporta ciudat deoarece nu scădea cu creșterea dimensiunilor Universului. Dacă punem materie într-o cutie, cu cât mărim dimensiunile cutiei, cu atât scade densitatea materiei din această cutie. Doar dacă am aduce materie în cutie din exterior am putea menține densitatea constantă. Dar noul eter dintr-o cutie, deși nu este adus din exterior, are o densitate constantă când cresc dimensiunile cutiei.

12. Un Univers întreg din Nimic

În 1964,  Arno Penzias și Robert Wilson descoperă [19] radiația cosmică de fond care permează întregul Univers la fel ca eterul. Einstein și-a rămas bun de la sistemul de referință absolut legat de eter, dar iată că apărea unul nou legat de această substanță nou descoperită. Pământul se mișcă circular în jurul Soarelui cu 30 km/s, iar mișcarea relativă circulară a Soarelui în jurul centrului Căii Lactee este de 210 km/s, iar centrul galaxiei naostre se mișcă relativ cu 109 km/s spre galaxia Andromeda din Grupul Local. Mișcarea  „absolută” a Grupului Local are viteza de 627 km/s față de radiația cosmică de fond și este direcționată spre Marele Atractor și Superclusterul Shapley. Dar până la urmă s-a realizat că nu avem de-a face cu un sistem de referință absolut pentru că nu este valabil în întregul Univers, ci doar într-o porțiune a sa, chiar dacă uriașă. Marele Atractor se află la 150-250 milioane de ani-lumină, deci numai într-o zonă de această mărime avem un reper fix, dar diametrul Universului este de aproape 1000 de ori mai mare, de 93 miliarde de ani -lumină și în alte zone ale Universului avem alte repere fixe. Prin urmare nu avem un sistem de referință fix universal în întregul Univers dacă observăm radiația cosmică de fond.

Această radiație cosmică de fond este o urmă a exploziei inițiale Big Bang, un indiciu al timpului finit al Universului. De asemenea ne arată că Universul se comportă ca un corp negru. O aproximație a unui corp negru este un reșou. Radiația emisă are o lungime de undă la care emite cel mai mult. Când temperatura este mică, culoarea reșoului este roșie, la temperaturi mai mari este galbenă și cu cât crește temperatura culoarea se mută spre albastru (lungimea de undă scade) – noi o vedem ca alb incandescent. Inițial Universul avea o temperatură foarte mare de 10³² K, dar în decurs de 14.7 miliarde de ani a apucat să se răcească și acum radiația emisă de el are o temperatură de numai la 2.7 K (lungimea de undă este în zona microundelor). Dacă frecvența cuptorului cu microunde este de 2.5 GHz, maximul radiației cosmice de fond este în jur de 160 GHz, adică fiecare foton are de 64 de ori mai puțină energie decât cel din cuptorul cu microunde. Radiație cosmică de fond rezolvă parțial paradoxul lui Olbers: tot Universul a emis lumină, dar această lumină nu a rămas în spectrul vizibil, ci s-a mutat în spectrul microundelor cu mai puțină energie pentru că Universul s-a răcit. De asemenea nu mai este valabil nici paradoxul morții termice a Universului: Universul s-a răcit, dar încă este suficient de tânăr ca să nu se realizeze echilibrul termodinamic.

Datorită expansiunii Universului și deplasării Doppler, lumina stelelor se deplasează spre roșu, deci cu atât mai mult această lumină tinde să părăsească spectrul vizibil. Sigur că sunt galaxii care sunt în repaus faă de noi și emit radiație gamma și ultraviolet, dar care îndepărtându-se de noi pot emite lumină în spectrul vizibil. Și deși pot să existe diferențe notabile între anumite galaxii, dacă se fac medieri în diferite direcții pentru regiuni mai întinse din Univers, temperatura radiației cosmice de fond este incredibil de omogenă și izotropă. Acesta este paradoxul orizontului pentru că se consideră că regiunile care se află la capetele opuse ale unui diametru al Universului nu au putut interacționa și prin urmare nu au fost în contact și nu aveau cum să aibă aceeași temperatură a radiației cosmice de fond. Singura explicație era că aceste regiuni au fost cauzal legate în trecut, adică au fost atât de apropiate încât au putut interacționa.

13. Vidul fals și energia întunecată

În 1979 Starobinsky, Guth și Linde au propus modelul cosmologic inflaționist [22] care presupune că la aproximativ 10^-37 secunde după Big Bang Universul era într-o stare de vid fals și în decurs de 10^-35 secunde și-a mărit dimensiunile de 10²² ori. Această expansiune inflaționistă explică de ce trăim în prezent într-un spațiu euclidian cu o curbură a spațiului-timp practic nulă. Starea de vid fals este asemănătoare cu starea în care se află un lichid supraîncălzit. Dacă din întâmplare se introduce un centru minuscul de nucleație (un fir de praf) lichidul formează instantaneu o bulă de gaz. Tot astfel starea de vid fals trece în starea de vid real la fel ca la tranziția de la faza de lichid supraîncălzit la faza de gaz. În acest moment apropiat de momentul Marii Explozii fluctuațiile cuantice ale stării de vid fals determină apariția din Nimic a unei bule de vid real în expansiune extrem de rapidă.

După inflația inițială Universul intră în era dominației radiației în primii 50000 de ani, urmată de era dominației materiei până la vîrsta Universului de 9.7 miliarde de ani când expansiunea sa decelerează. În 1998, Perlmutter, Schmidt și Riess au descoperit însă că Universul de acum 3 miliarde de ani (la vârsta de 11 miliarde de ani) a început să se extindă accelerat. Asta presupune existența unei substanțe noi pe care au numit-o energie întunecată. În formularea cea mai simplă energia se comportă precum eterul nou al lui Einstein, adică spre deosebire de materie și radiație care se diluează odată cu expansiunea (deoarece le scade densitatea), energia întunecată nu se diluează cu mărirea dimensiunilor Universului.  Putem crede că în Univers pătrunde tot mai multă energie întunecată de undeva din afară, dar de fapt energia acestei energii întunecate crește doar pentru că i se acordă mai mult spațiu „gol”.

Descoperirea expansiunii accelerate a Universului a fost confirmată de diferiți sateliți. Concluzia este că acum 13.7 miliarde de ani pe când Universul avea o vârstă de numai 380.000 de ani majoritatea substanței era formată din materie (63% materie întunecată, 12% atomi) și radiație (15% fotoni, 10% neutrini). În prezent substanța este formată din materie (23% materie întunecată, 5% atomi) și energie întunecată (72%). Energia întunecată determină expansiunea accelerată la fel ca în cazul expansiunii inflaționiste doar că energia întunecată are o energie de 10²⁷ de ori mai mică decât energia inflaționistă. Nu se știe natura nici uneia din aceste energii.  În prezent densitatea energiei întunecate măsurate experimental este de 6×10^-31 g/cm^3. Deoarece spațiul este gol, una din explicațiile posibile despre natura acestei energii este că ar fi energia vidului cuantic. Valoarea obținută este însă cu 10⁵⁵ [23] mai mare decât cea a energiei întunecate. Suntem în situația lui Arhimede când a încercat să estimeze dimensiunea Universului și a obținut o valoare de 10³⁶ mai mică. Pur și simplu suntem stupefiați de mărimea acesto numere și adevărul este că deocamdată nu le înțelegem.

14. Concluzii

Parmenide a spus că există numai Ființa, iar Non-Ființa nu există. Gorgias antitetic a răsturnat această situație, iar Heraclit a sintetizat unind aceste contrarii. Zenon a vorbit de infinitatea divizibilitații și locurilor și despre vid, Aristotel l-a eliminat introducând noțiunea de spațiu. Zenon a vorbit despre golul căscat între repaus și mișcare, Arhimede l-a eliminat inventând precursorul calculului infinitezimal. Fiecare substanță sau noțiune fictivă introdusă pentru a sprijini edificiul unui model științific șubred a fost sau eliminată sau transformată în alta pentru a construi un nou model mai robust. Când vedem edificiul actual al științei moderne, este precum am vedea o pădure, dar nu vedem golurile dintre copaci unde au fost alți copaci care au căzut și din a căror sevă se hrănesc copacii actuali. Meontologia nu ne pune în lumină teoriile fictive sau greșite, ci însuși modul cum decurge procesul cunoașterii științifice. Calea prin care din necunoscut sunt aduse la suprafață ciudățenii ale abisului care sunt viabile în lumina raționalului sau nu. Aventura cunoașterii la frontiera necunoscutului are o componentă ridicată de iraționalitate și de intuiție.

Bibilografie

[1] A. H. Coxon, The Fragments of Parmenides in Parmenides, ed. si trad. R. McKirahan. Las Vegas, 2009

[2] J. Palmer, Parmenides, in Oxford Bibliographies in Classics, D. Clayman (ed.), Oxford University Press, 2013

[3] W. K. C. Guthrie,  A History of Greek Philosophy, vol. II. The Presocratic Tradition from Parmenides to Democritus, Cambridge University Press,1965.

[4] L. Woodbury, Parmenides on Naming by Mortal Men: fr. B8.53–56, Ancient Philosophy, 6 (1986) 1–11.

[5] R.K. Sprague (ed.), The Older Sophists, University of South Carolina, Columbia, 1972.

[6] K. Freeman, Ancilla to the Pre-Socratic Philosophers, Harvard Univ Press, 1983.

[7] Lao Zi, Dao De Jing, Ed. Herald, Bucureşti, 2020

[8] Shu Wang, A Comparison between the Western Understanding of Logos and the Asian Understanding of Dao, Trans. on Social Science, Education and Humanities Research, Vol. 8, 17-21

[9] Aristotel, Fizica, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1966

[10] Aristotel, Despre generare și nimicire, Ed. Polirom, Bucureşti, 2010.

[11] A. Koestler, The Act of Creation, Macmillan, 1964.

[12] R. Feynman, Nobel Lecture, 1965.

[13] S.I. Luria, Arhimede, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1958.

[14] Platon, Opere, vol. VII, Philebos, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993.

[15] Aristotel, Despre cer, Ed. Paideia , Bucureşti, 2020.

[16] A. Koestler, Lunaticii, Ed. Humanitas, 1995

[17] I. Newton, Principiile matematice ale filozofiei naturale, Ed. Academiei,1956.

[18] C. Presură, Fizica povestită, Ed. Humanitas, 2014.

[18] S. Weinberg, Primele trei minute ale universului, Ed. Politica,1984

[20] E. Robert, Harrison’s Darkness at Night: A Riddle of the Universe, Harvard University Press, 1987.

[21] Albert Einstein,  Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, București, 1992

[22] F. Close, The Void, Oxford University Press, 2007.

[23] J. Martin, Everything you always wanted to know about the cosmological constant problem (but were afraid to ask), Comptes Rendus Physique. 13 (6–7) (2012) 566–665.