Personalități ale culturii românești, 65 de ani de la decesul academicianului Andrei Rădulescu
Petrescu, Cristina (2025), Personalități ale culturii românești, 65 de ani de la decesul academicianului Andrei Rădulescu, Cunoașterea Științifică, 4:4, 163-188, https://www.cunoasterea.ro/personalitati-ale-culturii-romanesti-andrei-radulescu/
Personalities of Romanian Culture, 65 Years since the Death of Academician Andrei Rădulescu
Abstract
Within the content of the article, the author offers a concise overview of the life and professional trajectory of Academician Andrei Rădulescu—a distinguished and emblematic figure of Romanian legal culture. A highly respected magistrate, he advanced through the entire cursus honorum of the Romanian judiciary, served as a university professor of law, and was a member of the Romanian Academy from 1920, holding the position of its President between 1946 and 1948. He played a pivotal role in promoting the organization and advancement of fundamental scientific research under the auspices of the nation’s foremost academic institution. Among the significant contributions of Acad. Andrei Rădulescu to the development of the Romanian Academy’s activities was his unwavering commitment to structuring and institutionalizing fundamental scientific research, with a particular focus on the legal domain, within the framework of the Academy.In this context, the initiatives he spearheaded laid the groundwork for the establishment, in 1954, of the Institute of Legal Research of the Romanian Academy, which, since 2006, has borne his name in recognition of his enduring legacy.
Keywords: legal culture, Academician Andrei Rădulescu, 1923 Constitution
Rezumat
În conținutul articolului, autorul oferă o prezentare concisă a vieții și traiectoriei profesionale a academicianului Andrei Rădulescu – o figură distinsă și emblematică a culturii juridice românești. Magistrat extrem de respectat, a parcurs întregul cursus honorum al sistemului judiciar românesc, a fost profesor universitar de drept și a fost membru al Academiei Române din 1920, deținând funcția de președinte al acesteia între 1946 și 1948. A jucat un rol esențial în promovarea organizării și dezvoltării cercetării științifice fundamentale sub auspiciile celei mai importante instituții academice a țării. Printre contribuțiile semnificative ale academicianului Andrei Rădulescu la dezvoltarea activităților Academiei Române s-a numărat angajamentul său neclintit față de structurarea și instituționalizarea cercetării științifice fundamentale, cu accent deosebit pe domeniul juridic, în cadrul Academiei. În acest context, inițiativele pe care le-a condus au pus bazele înființării, în 1954, a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, care, din 2006, îi poartă numele în semn de recunoaștere a moștenirii sale de durată.
Cuvinte cheie: cultură juridică, Academician Andrei Rădulescu, Constituția din 1923
CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 4, Decembrie 2025, pp. 163-188
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/personalitati-ale-culturii-romanesti-andrei-radulescu/
© 2025 Cristina PETRESCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.
Personalități ale culturii românești, 65 de ani de la decesul academicianului Andrei Rădulescu
Cristina PETRESCU[1]
cristina66pet@gmail.com
[1] Cercetător individual, membru asociat în cadrul Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române
CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 4, Decembrie 2025, pp. xxx
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL:
© 2025 Cristina PETRESCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.
Printre marii filosofi, psihologi, teologi şi oameni de cultură moderni şi contemporani români, din ultimul secol, se numără, neîndoielnic şi Andrei Rădulescu.
Andrei Rădulescu, personalitate marcantă a intelectualităţii româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a născut la 28 noiembrie 1880, în comuna Chiojdeanca, judeţul Prahova[1], din părinţii Maria, fiica lui Toma Bălășoiu din satul Sângeru şi Andromache, fiul lui Radu şi Jana Micu[2].
A făcut școala în comuna natală, apoi a continuat învăţătura la liceul din Ploieşti. În toate clasele a fost primul la învăţătură; la liceu figura pe tabla de marmură a premianţilor de onoare, având în toţi anii media de trecere zece. Mai mult, doctrina a scris că numele său a apărut în presa încă din clasa a VI-a de liceu. În acest sens, amintim „Succesele unui licean este articolul apărut pe prima pagină a ziarului „universul”, din 17 iulie 1900[3].
Studiile superioare le-a urmat la Bucureşti. Avea aptitudini atât pentru cultura umanistă, cât şi pentru ştiinţele pozitive. În urma unui concurs, i s-a acordat o bursă[4] şi a putut urma dreptul, înscriindu-se totodată şi la Facultatea de litere şi filosofie. A absolvit ambele facultăţi (1905 şi 1906) cu unanimitate de bile albe – magna cum laude, iar titlul de doctor în drept avec grande distinction l-a obţinut la Universitatea din Liège[5]. Sub acest aspect, remarcăm că dubla sa formaţie intelectuală de nivel superior şi-a pus pecetea pe întreaga sa existenţă. În sfârşit, mai precizăm faptul că Andrei Rădulescu a urmat şi Seminarul pedagogic universitar.
Practica sa de magistrat, creatoare de jurisprudenţe, a început la 5 aprilie 1907 ca judecător supleant la Tribunalul Argeş[6], cu sediul la Piteşti, apoi a avansat judecător la 29 noiembrie 1908 în cadrul aceluiaşi tribunal. După aceea, a fost transferat la Bucureşti la 21 mai 1919, înaintează pe treptele ierarhice: mai întâi preşedinte al secţiei Tribunalului Ilfov, instanţă în care a activat pe timpul primului război mondial şi când, în consens cu ceilalţi magistraţi rămaşi în Bucureşti, a alcătuit şi predat un „memoriu” către mareşalul Mackensen, cerând respectarea legilor române, vremuri relatate de el în acele Quelques pages de droit intternationalau temps de l’occupation de la Roumanie[7]. Ulterior, a fost consilier la Curtea de apel din Bucureşti şi după aceea, la 1 noiembrie 1925, la Înalta Curte de Casaţie. I se încredinţează pe rând funcţia de preşedinte al Secţiei a II-a, apoi aceea de preşedinte al Secţiei I şi, în fine, la 31 martie 1938, gradul suprem de prim-preşedinte, în care calitate funcţionează până la 6 septembrie 1940, fiind destituit[8] în timpul regimului Antonescu şi înlocuit cu Dimitrie Lupu, remarcă academicianul Eugen Simion, fost Preşedinte al Academiei Române[9]. Aceeaşi părere o găsim şi la autorii Ortansa Brezeanu[10] şi Barbu Berceanu.
S-a susţinut, că Andrei Rădulescu s-a preocupat cu consecvenţă şi rară competenţă de organizarea supremei instanţe, de condiţiile activităţii consilierilor, de importanţa misiunii lor, dar şi de destinul magistraturii întregii ţări[11].
Este de remarcat apoi şi faptul că, şi atunci, sub preşedinţia lui Andrei Rădulescu, ca şi astăzi, activitatea Înaltei Curţi devenea mereu mai întinsă, ca urmare firească a complexităţii tot mai accentuate a relaţiilor din societatea românească. De altfel, se arată că una din misiunile importante ale Curţii, pe care Andrei Rădulescu o socotea, în 1938, era, în acei ani, interpretarea şi aplicarea, în ultimă instanţă, a Constituţiei ţării „a cărei apărătoare este şi trebuie să rămână”. Mai mult, unii autori[12] au constatat că în redactarea hotărârilor, activitate pe care prefera să şi-o asume când era vorba de o importantă problemă de drept sau de o complicată situaţie de fapt, era de o scrupuloasă meticulozitate, o desăvârşită claritate şi utilizând un limbaj cât mai pe înţelesul tuturor, iar în supravegherea proiectelor de redactare, efectuate de colegi sau grefieri, de o deosebită atenţie. De aici observăm că datoria de interpretare, de aplicare şi păstrare a unităţii jurisprudenţiale pe care o avea Curtea, îndeosebi pentru o serie de legi noi adoptate în acea perioadă, în special legile fundamentale: Codul penal, codurile de procedură etc. se păstrează ți în zilele noastre.
Referindu-ne la justiţie, trebuie menţionat faptul că în viziunea lui Andrei Rădulescu[13], împărţirea dreptăţii se face greoi. În aceste condiţii, el propune, între altele, anumite modificări ale legilor de procedură şi organizare judecătorească. De exemplu, să fie adoptată măsura de a se înfiinţa judecătorul ambulant care să se deplaseze şi să judece în comune, să înfiinţeze tribunale în unele centre din judeţele cu întindere mai mare, fie introdus sistemul notarilor, să se acorde anumite înlesniri fiscale justiţiabililor săraci iar, la sate, aplicarea legilor să se facă „cu o mai adâncă înţelegere a vieţii de la ţară”, să se dea o grijă deosebită pentru avutul orfanilor şi avocaţii să fie mai preocupaţi de rolul lor moral decât de câştigul material[14].
Tot astfel, în domeniul dreptului civil, în special privitor la dreptul familiei, a semnalat lipsuri şi a formulat propuneri. De exemplu, Andrei Rădulescu preconizează soluţii noi, cum ar fi referitor la cercetarea paternităţii, situaţia copiilor naturali, puterea părintească, administraţia legală, situaţia femeii măritate şi alte lipsuri de ordin pur legislativ; semnalează necesitatea de a fi legiferat „cât mai curând dreptul de ,,contractul de muncă”. Pe de altă parte, propune ca moştenirea pentru soţul supravieţuitor să fie recunoscută ambilor soţi, iar nu numai văduvei sărace; să se facă ameliorări în organizarea tutelei, să poată fi admise ca tutore şi alte femei în afară de mamă şi „bună”, iar la ţară să se înfiinţeze un consiliu sătesc de supraveghere a administraţiei tutelelor.
ln gândirea lui Andrei Rădulescu, jurisprudenţa noastră era, mai ales înainte de primul război mondial, destul de timidă, aşteptând, pentru a inova un exemplu străin, se poate spune, în general, că avem un drept civil jurisprudenţial. Mai mult, Andrei Rădulescu într-o conferinţă ţinută la radio în 1933 susţinea: „Din necunoaşterea trecutului şi din lipsă de curiozitate, ca să nu pretindem şi dragoste pentru el – întâlneşti – şi în acest domeniu – idei care te surprind dacă nu chiar te supără – când ştii cât de pasionaţi suntem cu atâtea amănunte din trecutul juridic al străinilor”[15].
Dintr-o asemenea viziune, observăm că obiectivul prioritar era astfel exprimat de A. Rădulescu: „Este o datorie să avem legi izvorâte din nevoile și sufletul neamului românesc, să avem doctrina și jurisprudența noastră, să avem cultura, care să poarte în toate manifestările ei pecetea românismului. Ea trebuie să fie contribuția noastră, originală, pentru cultura universală și titlu de mândrie ale celor ce amintesc numele Romei aci în Răsărit[16]”.
O menţiune specială se cere a fi făcută în privinţa activităţii de redactor desfăşurată la Înalta Curte de Casaţie. S-a spus[17] că la venirea lui la conducerea Înaltei Curţi de Casaţie, Buletinul supremei instanţe nu apăruse de peste zece ani. Ca atare, a mobilizat consultanţii instanţei, s-a străduit să obţină tiparul şi hârtia şi în mai puţin de trei ani Buletinul Înaltei Curţi a fost adus la zi.
Andrei Rădulescu a avut şi o însemnată activitate didactică. În această privinţă, în literatura juridică[18] se subliniază că între anii 1913 și 1940 a predat un curs de drept internaţional public la Şcoala de Ştiinţe de Stat, mai mult neplătit decât plătit; la Şcoala de Război[19], timp de 19 ani, curs urmat şi de generalul Ion Antonescu; în sfârşit, la Şcoala de Înalt Comandament, întregul ei timp de 10 ani (1930-1940). Tot în această materie, a mai ţinut o conferinţă la radio despre Regimul juridic al Canalului de Suez (1935), precum şi două comunicări la Academia Româna, una privind Regimul juridic al Bosforului şi Dardanelelor (1940), alta Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (1946).
În anul 1916 a fost numit suplinitor la catedra de Istoria dreptului român de la Facultatea de Drept din Bucureşti, despre care spunea că este „cea mai veche dintre facultăţile României, iar rolul ce a îndeplinit pentru cultură şi în special pentru dezvoltarea şi întărirea statului nostru a fost un rol glorios pe care avem datoria să-l cunoaştem spre a-l aprecia just”, funcţionând până în 1920.
Apoi, a fost numit suplinitor şi în final confirmat ca profesor definitiv la catedra de drept civil de la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, catedră pe care a ocupat-o până la 1 septembrie 1947, când a fost pus în retragere pentru limită de vârstă.
La Academia de Înalte Studii Comerciale, Andrei Rădulescu a ţinut, totodată, şi prelegeri de drept constituţional. Acest curs de drept constituţional, începe cu discutarea izvoarelor clasice ale dreptului – obiceiul, legea, doctrina şi jurisprudenţa – subliniind existenţa obiceiului şi ca izvor de drept constituţional.
În cadrul activităţii didactice a elaborat volume masive de cursuri[20].
Invitat de Societatea Radio să înceapă o serie de conferințe despre ,, Noua Constituție” explica în timpul scurt ce îi este rezervat, contribuie cu puțin pentru înțelegerea noului nostru așezământ fundamental.
Socotește necesar că, de la început, să atragă atenția asupra unor noțiuni, care deși cunoscute, au totuși nevoie sa fie amintite și precizate.
Ce este o Constituție? Este o serie de reguli de Drept, de norme care servesc ca temelie la organizarea unui Stat. Acestea sunt date uneori de Suveran; uneori sunt rezultatul unei hotărâri a poporului; alteori sunt rezultatul unui pact, unei învoire între popor și Suveran, fie că acesta le-a propus și poporul le-a primit, fie viceversa, sau sunt rezultatul unei adevărate colaborări pentru fixarea lor. Alteori normele fundamentale pentru organizarea unui Stat sunt stabilite ca orice forma de drept nescris prin obișnuință, prin întrebuințarea îndelungată.
Constituția – mai mult ca oricare lege – trebuie sa fie strâns legată de sufletul poporului pe care e destinata să-l cârmuiasca, să fie produsul acelui suflet, să corespundă concepțiilor și stărilor lui de diverse forme, și să fie mai potrivită cu ființa acestui popor.
În acest discurs spune ,,Cea mai buna Constituție nu este cea socotită mai bună socotită de teoreticieni sau mai buna în cutare țară, ci aceia care dintr-o tara anumită și într-o epoca anumită este cea mai potrivită pentru sufletul și trupul poporului’’.[17].
O să evidențiez pe larg din discursul Academicianului Andrei Rădulescu susținut în cadrul Conferinței ținute la Radio la 8 iulie1932 și publicată în revista ( Dreptul, nr. 2-3/ 1932 p 6-7, 10).[17] Dar o Constituție nu trebuie să corespundă numai cerințelor dintr-un anumit moment . Ea trebuie să aibă legături cu ceeace a fost, să se încadreze în dezvoltarea istorică a Statului; ruperea legăturii cu trecutul – chiar dacă se impune uneori – nu este bună si mai curând sau mai târziu duce la rezultate neplăcute.[17]
De altă parte, însă, ,,Constituția trebuie sa corespunza și idealului ce urmărește un popor; și nu numai să nu-i stânjenească , ci să-i asigure dezvoltarea, propășirea pentru atingerea acelei ținte’’.
De remarcat că în discurs evidențiază: ,, Tocmai acesta este meritul, să prinzi din gândirea vremii în care trăiești, care sunt cerințele, care sunt nevoile acelei societăți, să intrevezi în zarea depărtată și – de se poate – să ghicești dincolo de aceasta zare ținta spre care merge lumea, spre care se îndreaptă lumea, spre care se îndreaptă acea societate și să înscrii în Constituție , o regulă, un principiu, care să o lase să se dezvolte în acest sens’’.[17]
Din alt punct de vedere trebuie observat că deși Constituția este o lege dar nu-i ca oricare alta. Ea este legea legilor – sau cu expresia așa de frumoasă, întrebuințat de Majestatea Sa Regele în proclamatia Sa – lege de temelie. În baza ei se întocmesc și pe regulele ei trebuie să se sprijine orice alte reguli pentru conducerea Statului.[17]
Prin urmare și din punct de vedere al fondului și a formei Constituția trebuie să țină seama de toate elementele vieții sociale a colectivității omenești, căreia i se va aplica, și să-i asigure adaptarea la viitoarele prefaceri. Altminteri se ajunge aproape fatal la încălcarea ei sau la revizuiri dese, ceea ce nu este de dorit.
În această prelegere de introducere se amintește că nu se poate face o judecată asupra unei Constituții, oricând și oricum.
,, Judecată exacta, nepartinitoare, dreaptă, cere un răgaz pentru a i se vedea aplicarea’’. În aceasta judecata însă trebuiesc înlăturate orice considerațiuni personale și să se țină seama de cauzele care au produs-o, de împrejurările în care a fost alcătuită, de poporul căruia este destinată și de scopul și intențiile alcătuitorilor.[17]
Dar chiar după o vreme mai îndelungată trebuie să se cerceteze dacă anumite rezultate nu se datoreaza aplicării rele. Câte legi bune n-au dat rezultate rele din cauza celor ce le-au aplicat. După ce ați luat cunoștință de aceste principii, necesare pentru înțelegerea ți judecarea oricărei Constituții, cercetați și dumneavoastră pe a noastră și veți vedea câte însușiri are . Răsfoiți, vă rog, măcar comunicările ce am făcut la Academia Română despre Constituția cehoslovacă și îndeosebi cea polona, comparați-o și cu altele, ceea ce nu ne îngăduie timpul să facem aici și aprecierea va fi și mai buna. [17]
O însușire care merită câteva cuvinte este legătura cu trecutul nostru . Ea este o etapă din prefacerile vieții noastre constituționale, care are oarecare vechime.
Se știe ca sub influența Apusului, cu dorința de renaștere națională și de transformări sociale, s-au ivit idei de reorganizarea Statului încă de la începutul secolului XIX. După 1820 boierii din Țara Românească cereau o Constituție, iar o parte dintre cei din Moldova au făurit proiectul de la 1822, al cărui autor este – după mine- marele jurisconsult Andronache Donici.[17]
Primele așezăminte, însă, cu caracter să-i zicem constituțional, au fost Regulamentele Organice. Întocmite sub influența rusească, dar în cea mai mare parte de boierii noștri, care cunoșteau instituțiilor apusene și mai ales stările de la noi, aceste Regulamente, în care s-au înscris fel de fel de dispoziții, au înființat o viață cu oarecare aparență constituțională. Mișcarea de la 1848 ne-a adus însă unele idei nu destul de potrivite.Primul monument juridic care este o Constituție, este Convenția de la Paris din 1858, data de Puterile garante. Am arătat tot într-o comunicare la Academia Română că ea are multă asemănare cu Constituția belgiană, pe care ai noștri o doreau .[17]
Din cauza compunerii Adunării legiuitoare viața politică nu s-a putut dezvolta normal, reformele mari, unificarea și consolidarea Statului, întârzia fără măsură. În aceste împrejurări Vodă Cuza, ajutat în special de Mihail Kogălniceanu, s-a hotărât la o măsură radicală. La 2 Mai 1864 a dizolvat Adunarea legiuitoare, fără de a mai convoca Corpul electoral. Tot în acea zi a publicat un Statut care nu era o nouă Constituție, ci modificarea unor părți din Convenție. Între altele Domnul își rezerva dreptul de a legifera pe cale de decrete-legi până la întrunirea noilor Adunări legiuitoare.[17] Dreptul rezervat numai pentru o singură dată i-a fost recunoscut de Puterile garante pentru totdeauna când Parlamentul a fost închis. Totodată a alcătuit un Senat în care aproape jumătate din Senatori erau numiți de Domn. Departe de a-și asigura o domnie despotica, Domnul a izbutit, grație acestor prefaceri, să înfăptuiască marile reforme, să consolideze Statul și să dea o nouă organizație pe care s-a dezvoltat România modernă.
Remarca, în 1866 am introdus așezământul, care, pentru prima data poartă numele de Constitutie, așezământ luat în cea mai mare parte din cea belgiană cu dorința de a fi și noi Belgia Orientului . Deși foarte bună n-a dat toate rezultatele dorite din cauza ca n-a fost destul de respectată în aplicarea ei.
Andrei Rădulescu evidențiază că din această cauză am avut diferite dificultăți în conducerea Statului, mai ales ca modificarea ei se făcea cu mare greutate. Ea a fost modificată la 1879, în urma tratatului de la Berlin, la 1884 pentru alungirea corpului electoral și la 1917 pentru facerea reformei agrare, întârziată tocmai din cauza rigidității textelor și a greutății de revizuire.
Apoi dupa unirea cu tarile surori s-a simtit nevoia unui nou așezământ pe care sa se înalte România mare, și care sa fie mai potrivit cu ideile vremii. Adunări Constituante au făcut în 1923 o nouă Constituție cu idei înaintate, unele prea înaintate, pe baza cărora s-a organizat Statul și s-a desfășurat viața politică în ultimii 15 ani…[17]
Prefacerile sociale, agitatiile politice, anumite stări de lucruri – asupra cărora este de prisos sa staruim au făcut ca mecanismul Statului să meargă destul de greu.
De mult timp se vedea ca trebui o schimbare, o îndreptare. De cativa ani se lucra iarăși cu decrete-legi și se vorbea fatisi de o eventuala modificare a Constitutiei. Împrejurările cunoscute au agravat situația în așa grad încât orice om nepartinitor trebuie să recunoască – a fost nevoie sa se pună mai presus de orice mantuirea Statului, Salus reipublicae suprema lex, a strămoșilor noștri, s-a impus.
Majestatea Sa Regele însuflețit de cel mai înalt patriotism, adanc înțelegător al primejdiilor care amenintau Statul dorind numai binele României și liniștea poporului, ascultand si pe sfetnicii sai încercați a infatisat o nouă Constituție poporului, care și-a dat învoirea cu mult entuziasm.[17]
Astfel s-a înfăptuit – cum știm – nouă Constituție.
Prin alcătuirea noii Constituții, cum s-a arătat, s-a păstrat legătura cu trecutul .Pe aceleași temelii s-a înălțat un edificiu nou socotit mai potrivit pentru împrejurările actuale de viață ale neamului românesc.Pentru înțelegerea ei va fi nevoie sa se cerceteze și ceeace a fost, și uneori chiar izvorul prin, Constituția belgiană.
S-au evitat amănuntele; nu ve-ti gasi ca-n alte Constituții dispoziții privitoare la stenograme, la gratuitatea parlamentarilor pe căile de comunicatie ale Statului, sau altele de acest fel.
S-a păstrat și măsura în ceea ce privește trimiterea la legile obișnuite pentru anumite materii, iar nu ca în alte Constituții, unde te întrebi de ce s-a mai vorbit de anumite chestiuni cand totul se reduce la a spune ce se va face o lege pentru cutare materie. În genere Constituantul nostru și-a afirmat punctul său de vedere lasand pe seama legiuitorului numai reglementarea amănunțită.[17]
Pentru interpretarea Noii Constituții, în lipsa de lucrări pregătitoare, suntem reduși aproape numai la texte.[17]
Din citirea lor și din spiritul operei reiese ca s-a urmărit, în primul rand, consolidarea Statului, întărirea autorității lui prin asigurarea unei conduceri autoritatea, precum și întâietatea natiunei romane, creatoare acestui Stat.
O deosebita preocupare se vede și pentru individ ale cărui drepturi trebuie aparate.
,,Din tot ce se desface dorința de a se respecta drepturile si libertatile însă nu abuzive și de a le asigura existenta de a năzui spre o armonie socială. Sta, la baza, fara indoiala conceptia solidaritatii sociale’’.
Dar mai presus de toate trebuie asigurata ordinea, idee tot mai dominanta aproape în toate țările. În cadrul ordinei se pot exercita drepturile si libertatile recunoscute.[17]
In ceeace priveste organizarea Statului s-a mentinut principiul suveranitati nationale, declarandu-se expres in art.29 că toate puterile Statului emana de la Națiunea română, iar nu de la ,,Națiune”, ca în textul vechi.[17]
S-a păstrat de asemenea principiul reprezentării.[17]
Națiunea potrivit aceluiași text nu poate exercita puterile sale decât prin delegație și numai după principiile și regulile așezate în Constituție.[17]
S-a păstrat – apoi – principiul separației Puterilor, dovedit așa de necesar și au fost recunoscute expres cele trei Puteri cunoscute.
În noua oranduire s-a dat, în unele privințe, mai multă autoritate Puterii executive. S-a căutat sa se asigure mai bine independența Guvernului, fata de Parlament, căci el răspunde politicește numai fata de Monarh. Cu chipul acesta va putea fi mai liber în activitatea sa.[17]
S-au recunoscut mai multe drepturi, Suveranului, care e declarat : Capul Statului, participa într-un chip mai larg la exercițiul Puterii legiuitoare, afara de cea executiva, drepturi justificate prin nevoile momentului si mai ales prin aceia ca el reprezinta elementul de permenenta, de continuitate în conducerea Statului.
De altfel astăzi se lucrează în atâtea părți cu decrete-legi și se și se cer depline împuterniciri chiar în țările cele mai democratice.
Nu s-a desființat însă, Puterea legiuitoare, cum pare a se crede. Cele doua Adunări vor fi constituite în alt chip, dându-se precădere elementelor care au efectiv anumite îndeletniciri, în fruntea cărora stă agricultura, incercandu-se astfel o organizare corporativa. Reprezentanților Națiunii li s-au pus condiții mai grele de incompatibilitate, ceea ce-i va pune la adăpost de atatea învinuiri. S-a ridicat varsta pentru a fi alegător.
S-a prevăzut apoi posibilitatea ca sa se dea prin legea electorale si femeilor drepturi politice.
Senatul, a căpătat o alta întocmire și drepturi, care îl fac sa fie un adevărat corp ponderator. În el vor fi numiți de Rege un număr de Senatori egali cu jumătate din cei aleși.
Sistemul v-a îngădui ca Statul sa foloseasca și luminile personalităților care nu pot cultiva masele de alegători.
S-a introdus o dispoziție foarte buna și pe care a preconizat-o de multe ori în lucrări, ca validarea parlamentarilor să fie făcută de Curtea de Casație.
S-a menținut Consiliul legislativ, precizandu-i atribuțiile.
Cu privire la Puterea judecatoreasca s-au menținut principiile clasice, referitoare la înființarea de jurisdicții, de comisiuni și tribunale extraordinare.
S-a desființat juriul, criticat aspru de atata vreme și mai ales în ultimul timp s-a dovedit ca nu mai corespundea intereselor superioare ale societății.[17]
S-a păstrat însă Puterii judecatoresti atribuțiile care s-au dovedit asa de necesare pentru viata noastra plina uneori de greseli : contenciosul, care repara atatea abuzuri administrative ; recursul în casare de ordin constituțional, dispoziție criticată pe nedrept, fiindcă este destinata sa asigure unitatea de jurisprudență.
Dar în special trebuie pus în evidenta ca s-a respectat ceeace am afirmat totdeauna ca este un titlu de glorie al Dreptului românesc – titlu apreciat și imitat de străini : dreptul justiției de a cerceta constitutionalitatea legilor, drept care reprezinta cea mai puternica garantie fata de greșelile Puterii legiuitoare.
Dintre principiile generale mai relevăm că s-au luat măsuri bune pentru controlul banului public și s-a lăsat mai multă libertate legiuitorului pentru organizarea administrativă a Țării.
Academicianul Andrei Rădulescu arată cat de importantă este cunoașterea noului pact fundamental, atat pentru a avea o judecata dreapta cat si pentru a obține roadele așteptate.
Și cunoașterea se impune pentru toți. ,,Adevarata democratie cere înainte de toate educația cetățenilor prin cunoasterea exacta a legilor, din care rezulta buna lor aplicare ceeace la noi nu s-a făcut în chip suficient’’ . [17]
În al doilea rand, de aici se poate vedea importanța acestei operi, atât din punct de vedere științific, cât mai ales pentru noi.
Avem destule motive să nădăjduim ,, Noua Constituție’’ va corespunde tuturor așteptărilor. Desigur nici o opera omenească nu este perfectă ; și turistii mai ales știu ce înseamnă aceasta.
După câte se poate observa, aproape toți locuitorii acestui Stat, doresc ca noua așezare sa dea cele mai frumoase rezultate. Dorinta însă trebuie tradusă în fapte prin contribuția tuturor pentru atingerea scopului. La momentul acela s-a trăit zile mari și frumoase dar pline de foarte multe greutăți.
Acum este momentul sa ne stapanim patimile și să n-avem înaintea ochilor decat: mantuirea Țării și propășirea ei.
De apreciat îndemnul de a ramane Strâns uniți cu tot devotamentul, în jurul Suveranului, avem datoria sfântă sa muncim fără preget și din toate puterile ca să organizăm aici, o viata mai linistita, mai bine randuita și mai rodnică.[17]
În acest chip trebuie sa reusim sa inaltam neamul românesc la locul pe care-l merită între popoarele lumii.
În anul 1923 s-a înfăptuit cum știm noua Constituție.Expune numai cateva dintre principiile generale. Din spiritul operei reiese ca s-a urmărit, în primul rand consolidarea Statului, întărirea autorității lui prin asigurarea unei conduceri unitare, precum si intaietatea natiunei romane, creatoare a acestui Stat.
O deosebita preocupare se vede și pentru individ ale cărui drepturi trebuiesc aparate.
Din tot se desface dorinta de a respecta drepturile si libertatile însă nu abuzive și de a le asigura existenta de a năzui spre o armonie socială. Sta, la baza, fara indoiala conceptia solidaritatii sociale.
In partea introductiva Constitutia se ocupa despre teritoriul României. În a doua parte despre datoriile și drepturile Românilor. În a treia, care e cea mai mare se ocupă despre organizarea statului, iar într-o serie de alte articole, care ar putea fi socotite a patra parte, de chestiuni diverse și de revizuire.
În primul ei articol s-a afirmat din nou caracterul Statului de national, unitar si indivizibil, accentuându-se astfel însușirea predominanta, precum și hotărârea ca la noi nu se mai poate discuta ideea unei forme federative.
Constituția de azi a înscris texte speciale despre datorii și a denumit chiar titlul respectiv: despre datoriile și drepturile Românilor. In aceasta parte s-a precizat cum poate deveni cineva Român, s-a păstrat principiul nedeosebirii intre Romani din cauza originei etnice sau credinței religioase, dând astfel toate garanțiile egalității pentru minoritari, s-au consacrat drepturile ce au Romanii, fie drepturile cetățenești, politice, fie asupra proprietății de orice natura pentru care s-au întărit garanțiile, s-a făcut un act de dreptate în ceea ce privește subsolul, s-au precizat drepturile străinilor, s-au întărit din nou drepturile sătenilor împroprietăriți și ale proprietarilor asupra ceea ce le-a rămas, s-a căutat sa se înalte credinta religioasa , s-au introdus sancțiuni mai severe pentru unele infracțiuni.
Pentru a clarifica și situația pentru cei care nu sunt Romani, Constitutia a pastrat dispozițiuni din constituția anterioara, după care, străinii aflați pe pământul României se bucura de protecție data de legi persoanelor si averilor in genere. De asemenea s-a păstrat și aceia în virtutea careia numai Romanii si cei naturalizati romani pot dobandii cu orice titlu și deține imobile rurale în România, iar străinii au drept sa primeasca numai valoarea acestor imobile.[17]
Regula exista și în alte tari și este impusă de interesele superioare ale Statului. Terenurile rurale, în special, trebuie sa ramana ale nationalilor.
În primul rand pentru datorii s-a înscris un articol în care au fost sintetizate datoriile principale, fundamentale, către patrie.
,, Mai presus de orice, rostul nostru este de a trai pentru Patrie; vor putea fi frumoase și alte rosturi în viața, dar înainte de orice ramane Patria’’.Pentru ea aveți datoria sa va jertfiti spre a-i apara hotarele, neatarnarea, libertatea și demnitatea . Dar nu-i destul sa o pastrati și să o aparati așa cum este, și sunteți datori sa munciti ca sa o ridicați ca țara de cultura, de civilizație, de ordine, și totodată să-i mariti bogățiile de toate felurile, inaltand-o tot mai sus. [17]
Un alt text foarte frumos pe care îl reproduc: ,, Toți Românii, fără deosebire de origina etnică și credinta religioasa, sunt datori a socoti Patria cel mai de seama temei al rostului lor in viață, a se jertfi pentru apărarea integritatii, independenței și demnitatii ei ; a contribui prin munca lor la inaltarea ei morala si propasirea ei economica; a indeplini cu credinta sarcinile obștești ce li se impun prin legi, și a contribui de buna voie la îndeplinirea sarcinilor publice, fără de care fiinta Statului nu poate vietuii’’.
Sunt, fara indoiala cuvinte care trebuie sa fie intiparite adanc in sufletul tuturor Românilor, Academicianul Andrei Rădulescu aduce la cunostinta la Conferința ținută la Radio la 8 iulie 1932 și publicată în revista Dreptul, nr. 2-3/ 1932, p. 6-7,10. [17]
După aceasta introducere s-a menționat datoria de respect și supunere fata de lege, înaintea căreia toți suntem egali.
Egalitatea exista nu numai împotriva drepturilor ci și a datoriilor.
Alta indatorire impusa oricarui Roman, este de a nu propovădui prin viu grai s-au înscris următoarele idei: schimbarea formei de guvernământ a Statului, împărțirea sau distribuirea averii altuia, scutirea de impozite sau lupta de clasa.[17]
O altă dispoziție originală a fost inscrisa pentru a tine locasurile sfintite si preotimea la înălțimea frumoasei misiuni ce au de îndeplinit.
Preoții de orice rit și credinta religioasa n-au voie sa foloseasca autoritatea lor spirituala pentru a face propaganda politica, fie ca aceasta ar avea loc în locasurile cultului sau cand își îndeplinesc funcțiile lor oficiale, fie ca ar avea loc în afara de ele.,,Cele sfinte nu trebuiesc profanate’’.
Regasim în discursul Conferinței de la Radio sustinerea religiei: Preoții n-au decat de castigat din aplicarea acestor dispoziții. Rolul lor pentru călăuzirea sufletelor spre fapte bune este mult mai înalt decat coborârea în vâltoarea luptelor politice.[17]
Se evidentiaza faptul ca s-a menținut apoi – precizandu-se interdicția de a intra în orice serviciu al unui Stat străin, ori de a se alătura pe langa o corporație militară străină precum și de a se supune, pentru oricat timp și prin orice fapt, la vreo protectie străină. Sancțiunea este pierderea de plin drept a cetățeniei romane, care nu mai poate fi redobandita doar prin naturalizare.
Academicianul Andrei Rădulescu evidentiaza partea de noutate, sunt totuși două sancțiuni noi introduse de Nouă Constituție:
Prima este pedeapsa cu moartea , s-a prevazut insa ca aceasta pedeapsa poate fi aplicată și în timp de pace, în urma unei hotărâri a Consiliului de Miniștri pentru următoarele crime: atentate contra Suveranului, Membrilor Familiei Regale, Șefilor statelor străine, și demnitarilor Statului din mobile în legătură cu exercițiul functiunilor lor, precum și pentru talharie cu omor și asasinat politic [17].
Aceasta sancțiune infioara și mulți o critică. Cand ne amintim o serie de crime îngrozitoare savarsite în anii din urmă înțelegem înscrierea ei în noul pact fundamental. Sa dorim ca înscrierea ei într-un bland text al Constituției sa ingrozeasca pe criminali și să nu fim nevoiți s-o aplicăm.[17]
A doua sancțiune, confiscarea, a fost inscrisa pentru cazurile de înaltă trădare și delapidare de bani publici, deci pentru calcarea unor înalte îndatoriri fata de Patrie.Asemenea fapte aduc vinovatului – mai totdeauna – mari foloase materiale, care-i pot ramane neatinse, după sistemul de azi. Chiar dacă este condamnat, trădătorul și delapidatorul pot ramane, el sau urmașii, cu milioanele rezultate din asemenea infamii.
O problema de care s-a ocupat Nouă Constituție și în care a adus o inovație însemnată este dreptul asupra subsolului. Prin Constituția din 1923 a fost naționalizat subsolul. Constituția nouă a dezlegat problema. Pastrand subsolul ca proprietate a Statului, cu anumite excepții, a precizat totuși că prin legea minelor se va fixa drepturile proprietarului, care vor fi de cel puțin 50% din redeventa și din prețul la hectar al concesiunii, și va arata – totodată – putință și masura în care aceștia vor participa la exploatarea acestor bogatii.[17]
Sa reamintim si de puterea executiva are o misiune foarte importantă pentru existența Statului: să-i apere drepturile în afara, să-i apere hotarele, să-i păstreze independența, sa facă totul pentru a-i conserva neatinsă ființa și drepturile.
Atributul suveranitatii, de a distribui justitia, functiunea aceasta, serviciul cum spun unii, la noi este socotită una din Puterile Statului, și este numita Putere Judecatoreasca.
Se dovedește astfel pe deplin, ca nu se poate vorbi de despărțirea dintre cele trei Puteri, de o independenta absoluta a lor, ca in realitate exista puternice legături între ele și că Suveranitatea se exercita prin colaborare fără că de aici sa se poate tăgădui principiul separației Puterilor.Toata chestiunea este ca aceasta colaborare sa fie astfel organizata incat sa nu se ajungă la subordonare, ci sa se pastreze cat mai multa egalitate ; si aceasta este marea greutate.[17]
Situația persoanelor care vor exercita puterea judecatoreasca, a organelor, de care vorbește Constituția, este fără îndoială, cea mai importantă, fiindcă, în definitiv, de magistrați depind toate rezultatele exercițiului acestei Puteri.
Aici se pune problema recrutarii, prin concurs, alegere, cooptare , după vechime, problema selectionarii, pregătirii, salarizarii, independenței, disciplinei obiect de întinse cercetări.
Constituția a înscris numai un singur text, art 76, cu privire la inamovibilitatea judecătorilor. După acest text judecătorii devin inamovibili.
Prin inamovibilitate se înțelege – după cum se știe și cum s-a stabilit acum cativa ani într-o decizie a noastre Înaltei Curți, redactate de Andrei Rădulescu – o situatie juridica, în virtutea căruia un funcționar nu poate pierde funcția sa decât prin demisiune, ajungere la limita de varsta, punere în retragere pentru infirmitate sau printr-o hotarare a unei instanțe disciplinare competenta. În dreptul nostru magistrații inamovibili nu puteau fi nici înaintați fără consimțământul lor. Inamovibilitatea garantează nu numai dreptul la o anumită funcție, ci și exercitarea acestui drept într-un anumit loc, de unde nu putea fi mutat decât în cazurile și cu formele prescrise de lege.[17]
La noi inamovibilitatea pentru Curtea de Casație, a fost inscrisa chiar în Constituția de la Paris și a fost socotită de ordin constituțional, pentru celelalte instanțe a fost introdusă prin diverse legi, iar Constituția de la 1923 a inscris-o într-un text în sensul ca judecătorii sunt inamovibili în condițiile speciale pe care legea le va fixa. Nici acea Constituție, ca și cele anterioare, n-au urmat aici pe cea belgiană, în care se prevăd principalele condițiuni ale inamovibilității, pe care deci legiuitorul trebuie sa le respecte.
De aici discuția când legiuitorul a redus limita de varsta la 68 de ani pentru Curtea de Casație . Problema se știe a fost rezolvata de Înaltă Curte în sensul că legiuitorul poate face o asemenea reducere a limitei de varsta pentru viitor, dar nu și pentru magistrații în functiune, fiindcă astfel s-ar nesocotii principiul inamovibilitatii care ar ramane o simpla afirmare fără valoare, ceeace nu este admisibil.[17]
Constituția din februarie 1938 a consacrat de asemenea inamovibilitatea judecătorilor ; n-a prevăzut însă condițiile ei ca la belgieni, ceea ce am propus încă de la 1922, ci a lăsat ca legiuitorul să le stabilească, fixand un termen de șase luni pentru înfăptuire. Este în interesul justiției ca judecătorii să nu fie prea mult timp lipsiți de aceasta garantie, asa de necesara nu numai pentru ei, cat mai ales pentru justitiabili care trebuie sa aiba deplina incredere in cei ce judeca.
Inamovibilitatea este un mijloc pentru a asigura independența magistraților dar nu este singurul.[17] Ea trebuie completata și cu altele, dintre care asigurarea unei bune stări materiale, dacă nu în felul judecatorilor englezi, dar în tot cazul să-i diferențieze cu mult de alți dregători (înalt funcționar). Menționăm – apoi – o educație sufletească aleasă în care tăria de caracter are primul rol.
Înțelegerea cât mai adanca a insemnatatii Justitiei pentru organizarea statului va contribui tot mai mult la inaltarea ei din toate punctele de vedere .[17]
Cu privire la activitatea Puterii judecatoresti, Constituția a introdus sau a păstrat unele norme foarte interesante, aplicabile la Curtea de Casație.
,,Amintiti-va ca a dat în competența acestei instanțe validarea alegerilor pentru ambele Adunări și verificarea titlurilor membrilor lor, pe care am propus-o de multă vreme, o masura foarte buna, care va înlătura unele greșeli dacă nu abuzuri și va înlătura discuțiile așa de lungi’’.[17]
Amintiti-va ca tot Înalta Curte judeca și Miniștri. A păstrat apoi pentru aceasta instanță dreptul de a se rosti asupra conflictelor și atribuțiuni .[17]
A consacrat din nou principiul că recursul în casare este de ordin constituțional, ceea ce înseamnă, pe înțelesul tuturor, ca pentru orice hotarare a oricărei instanțe trebuie sa existe drept de recurs.
Orice litigiu chiar de n-ar trece prin doua grade de judecată pentru fond, este bine sa fie cercetat și din punct de vedere numai de Înaltă Curte și să nu mai avem recursuri, în diverse materii la Tribunal, la Curti de Apel .Numai așa am asigura o deplina unitate de jurisprudența. Totuși, chiar sistemul imperfect de azi, este mai bun decat desființarea dreptului de recurs, de către orice legiuitor. (Conferința ținută la Radio la 8 iulie1932), [17]
Constituția a menținut în scaderea Puterii judecatoresti contenciosul administrativ. A păstrat și dispoziția ca aceasta Putere nu are căderea să judece actele de guvernământ și actele de comandament cu caracter militar.
A lăsată deoparte unele dispoziții privitoare la înființarea de autoritati cu atributii de contencios administrativ și la drepturile celor vatamati prin actele autorităților. Oricum s-ar organiza contenciosul prin lege, el trebuie potrivit Constituției sa ramana în cadrul Puterii judecatoresti. Ar fi bine ca aici sa se grupeze tot ce e contencios administrativ, ar fi de dorit sa se asigure în chip mai larg cetățenilor dreptul de a se plânge la justitie contra ilegalităților administrative.
Prin acest drept justitia controlează actele Puterii executive. Reamintim ca justitia cercetează și legalitatea regulamentelor.
Noua Constituție a recunoscut din nou Justitiei dreptul de judeca constitutionalitatea legilor, Prin art.75 s-a recunoscut Curții de Casație în Secțiuni – Unite, dreptul de a face aceasta judecata și de a declara inaplicabile pe cele contrarii Constitutiei, precizandu-se ca judecată constitutionalitatii legilor se mărginește numai la cazul judecat, așa cum prevede și textul anterior .
Se știe ca la noi, de la 1912, s-a recunoscut pe cale de jurisprudență acest drept oricărei instanțe. Constituția de la 1923 l-a înscris formal dar numai pentru Curtea de Casație în secțiuni- unite.
Înalta Curte, fără de a-i aduce laude, și-a îndeplinit foarte bine acest rol greu și, în istoricul jurisprudenței sale, a înscris pagini admirabile întru apărarea Constituției, dand totusi dovezi de adâncă înțelegere a vremurilor și a felurilor prefaceri.
Nu i se va putea niciodată reproșa, ca altor instanțe străine, cu drepturi similare, ca a creat dificultăți în evoluția socială. Poate ca va trebui sa se ia unele măsuri mai potrivite pentru exercitarea acestui drept și pentru reprezentarea Statului în asemenea litigii.
Acest drept constitue cum am mai spus – un titlu de glorie al Dreptului românesc și cea mai puternica garanție pentru drepturile prevăzute în Constituție.[17]
Despre aceste trei norme și mai ales de cele doua din urma, contencios și neconstituționalitate, se vorbea ca la o modificare a Constituției aveau a fi luate Puterii judecatoresti, care, indeplinindu-si datoria provocase și nemulțumiri.
Aducem un respectuos omagiu Suveranului care le-a înțeles importanța și utilitatea și le-a lăsat Puterii judecatoresti, dandu-i astfel încă un semn al Înaltei Sale prețuri.
Acestea sunt pe scurt principiile înscrise în Constituție cu privire la Puterea judecatoreasca si dintre care unele îsi asteapta realizările.
Din ele reiese ca, în trăsături generale afara de masura trecătoare de inamovibilitate – a voit sa pastreze acestei Puteri un rol însemnat și nu mai prejos de al celorlalte Puteri.
Urmează ca legiuitorul să-i dea posibilitatea sa corespunda concepții constituantului și speranțelor pe care le pune Țara în ea.
,,Cu cat aceasta Putere va fi mai bine organizată și mai independența, cu atat își va îndeplini mai bine rolul ei pentru Societate’’. Indivizii și-ar îndeplini mai cu exactitate obligatiunile, ar înfrânge cu mai puțină usurinta legile ; chiar puterile Statului n-ar fi pornite sa treacă peste drepturile ce au prin Constituție. Toți ar ști ca exista un arbitru neîndurător care garantează drepturile fiecăruia.
De altă parte, Puterea judecatoreasca este un element de continuitate în viața Statului. ,,Se schimba Guvernele, se schimba alcatuirea Puterii legiuitoare, se modifica ori pier partidele, Puterea judecatoreasca ramane la datorie’’. [17]
,, Puterea judecatoreasca este chiar o educatoare a meselor prin dezvoltarea ideii de Dreptate’’. Ea este menită sa fie un mijloc de infranare a tuturor, fie individ, fie puterea publica, cand uita vederea Dreptului, o moderatoare chiar a avandurilor poporului, o apărare chiar a democrației contra abuzurilor ei proprii. De forță justiției trebuie sa se sfarame atat fulgerile tiraniei cat și valurile vijelioase ale demagogiei.
,, Bine organizată, ea va contribui mai mult ca oricare alta la însănătoșirea vieții noastre”.
Astfel fiind, nimic nu poate servi mai bine pentru aplicarea noilor norme constituționale decât îmbinarea lor cu ideea de justiție.
Sa nu uitam niciodata ca Justitia sta la temelia Statelor și sa facem toate sacrificiile pentru triumful ei.[17]
Iata-ne la sfarsitul seriei acestor schite, în care am căutat sa infatisam cuprinsul Noii Constituții.
Sunt încă unele parti ca despre finanțe, ostire, revizuire si unele dispoziții tranzitorii, care prezinta destul interes, dar am socotit ca pentru cultura generala a majoritatii ascultatorilor este suficient ceea ce am expus.
Următor invitației ce am primit, am pornit cu gandul curat de a informa și de a da elemente care sa permita intelegerea noului așezământ, ramanand, ca fiecare să-l judece, după cugetul și sufletul sau.17].
Aș fi multumit spune Andrei Rădulescu dacă munca mea va fi corespuns măcar în parte, scopului.
,,Nouă constituție care pe buna dreptate va purta numele de Constituția Regele Carol II va fi simbolul unei noi epoci în dezvoltarea poporului român’’.
Schimbările, înnoirile asezamintelor unui Stat nu trebuiesc făcute in pripa ci cu multa cumpanire, fara de a se rupe legatura cu ceea ce a fost.
Totuși pentru a lega ceea ce este nou cu ceea ce a fost trebuesc sforțări, trebuiesc introduse schimbări de ordin legislativ ,de metoda, de aplicații practice, de control, dar mai ales de suflet.[17]
Sa intelegem vremurile, sa pricepem ca nu mai poate reveni ceeace a fost, sa avem rabdarea impusa de marile prefaceri, și să nu pretindem realizarea imediată a tuturor dorintelor si asteptarilor.Sa ne inaltam deasupra intereselor, ambitiilor, necazurilor, tulburarilor noastre sufletești, sa ne facem pe deplin datoria, fiecare pe taramul activității sale, să luptăm fără preget pentru apărarea și propășirea Țării, care sa ne fie ținta supremă, așa cum ne indatoreaza Noua Constituție.[17]
Si, afara de acestea, calauziti de un spirit nou, să înțelegem Înaltele ganduri și frumoasele sentimente ale Augustului fauritor al acestei Constituții și să-l ajutam, cu toata fiinta noastra, in opera de inaltare si progres a neamului românesc .
Sa rugam pe ,,Dumnezeul părinților noștri “spre care ei își îndreaptă sufletul în zilele mari ale acestui neam, sa ne lumineze si sa ne ajute dar, mai presus de toate, să dea iubitului nostru Rege sanatate, putere și viata lunga spre a-și vedea desavarsita marea opera’’.[17]
Andrei Rădulescu susține ,, Sa nu uitam niciodata ca Justitia sta la temelia Statelor și sa facem toate sacrificiile pentru triumful ei’.[17]
Pentru completarea tabloului mai adăugăm şi faptul că, Andrei Rădulescu a fost şi membru al Academiei Române. În acest sens, arătăm că, Andrei Rădulescu a intrat în Academia Română (Secţiunea istorică), ca membru corespondent, (la 5 iunie 1919), la propunerea juristului Theodor V. Stefanelli, şi a fost ales membru titular pe locul părăsit de A.D. Xenopol, (la 2 iunie 1920). Discursul său de recepţie a fost Cultura Juridică românească în ultimul secol[21].
Totodată, mai adăugăm şi că a slujit Academia Română, în perioada anilor 1926-1945 ca vicepreşedinte şi ulterior, a fost ales ca preşedinte (1946 – 1948).
După cum se ştie, în timpul regimului de democraţie populară, printre instituţiile care urmau să fie restructurate, s-a aflat şi Academia. Solicitat de profesorul Traian Săvulescu, care urma să fie numit preşedinte al Academiei Republicii Populare Române, Andrei Rădulescu, fostul preşedinte al celei desfiinţate, nu a ezitat o clipă să-şi dea contribuţia la înfiinţarea şi organizarea Academiei noi. De altfel, după transformarea înaltei instituţii în Academia R. P. Române, a fost numit în Comitetul provizoriu şi apoi ca membru titular, încredinţându-i-se conducerea colectivului de vechi drept românesc (1953), în care a funcţionat până în ultimile zile (septembrie 1959), încheind astfel o muncă de cercetare ştiinţifică care a durat peste patru decenii. În această perioadă, Andrei Rădulescu a iniţiat şi participat activ la punerea în valoare a izvoarelor vechiului drept românesc scris, în cadrul colectivului Academiei, instituit în acest scop, pe care îl conducea, au fost cercetate şi publicate unele din vechile noastre legiuiri (de pildă, Legiuirea Caragea, Bucureşti, 1955; Pravilniceasca condică (a lui Ipsilante), Bucureşti, 1957; Codul Calimach, Bucureşti, 1958; Sobornicescul Hrisov, Bucureşti, 1959; Carte românească de învăţătură, Bucureşti, 1961; Îndreptarea legii, Bucureşti, 1962[22]; Regulamentul organic al Ţării Româneşti[23], în manuscris; numeroase alte lucrări terminate aşteaptă încă a fi publicate[24].
S-a observat că prin studiile şi publicaţiile sale, prin noutatea şi varietatea materialului prezentat, prin forma clară şi atrăgătoare în care a scris, prin concluziile la care a ajuns, el a atras atenţia în mod deosebit asupra dreptului nostru vechi, bogat în conţinut şi care era în pericol a se pierde[25]. Chiar mai mult decât atât, se susține că vechiul drept românesc prezenta o însemnătate excepţională „nu numai pentru cultura noastră”, iar publicarea lor, „întârziată prea mult”, se impunea la acel moment istoric cu atât mai mult cu cât „urmărim cu deosebită stăruinţă şi punem în adevărata lumină cultura noastră de altă dată în diversele ei aspecte şi când năzuim să dăm dreptului nostru un caracter cât mai naţional, în legătură cu trecutul şi potrivit insusirilor neamului românesc”[26].
Dreptul nescris este cunoscut sub denumirea de obiceiul pământului sau legea şi este cuprins în hrisoave, înscrisuri şi pravile, dar mai ales în folclor şi practica populaţiei săteşti[27]. În această privinţă, cea mai importantă realizare a Colectivului rămâne Chestionarul pentru adunarea obiceiurilor juridice ale poporului român şi constituie prima să preocupare în timp şi o continuare a unor preocupări mai vechi ale lui Andrei Rădulescu[28]. Pornind de la premisa exprimată în „introducere” că „Obiceiurile juridice au o deosebită însemnătate pentru a cunoaşte rânduielile de altă dată, pentru a cunoaşte izvoarele rânduielilor de astăzi, pentru a înţelege multe probleme istorice…, precum şi pentru a cunoaşte felurite aspecte din viaţa popoarelor”, coordonatorul şi îndrumătorul ştiinţific al proiectului, academicianul A. Rădulescu, îl considera absolut necesar pentru cunoaşterea unei părţi importante a vechiului nostru drept. Mai mult decât atât, pentru studiul evoluţiei în timp a normelor juridice se recomanda, pe lângă analiza folclorului, pravilelor sau cronicilor, şi examinarea tradiţiei orale transmise din generaţie în generaţie.
În ceea ce priveşte dreptul scris, acesta este cuprins în pravile, hrisoave şi alte dispoziţii normative materiale. Pentru reconstituirea acestui drept vechi, Andrei Rădulescu a prezentat două comunicări substanţiale.
În comunicarea referitoare la dreptul scris, a dat indicaţii asupra procedeului de urmat. Aceasta s-a realizat în parte, publicându-se vechi pravile şi documente, însoţite de un aparat critic şi studii introductive.
În acest context, amintim că Andrei Rădulescu scria[29],: „am căutat să fie cunoscute de colaboratori concepţiile noi în domeniul istoric şi juridic, urmărind adevărul, înlăturând greşelile şi străduindu-mă să aduc cât mai multă lumină în trecutul poporului nostru mai ales în ceea ce priveşte vechiul drept, care este prea puţin cunoscut”. Prin urmare, considerăm că, Andrei Rădulescu prin activitatea sa neobosită, poate fi considerat, cu drept cuvânt, că fondator al şcolii ştiinţifice de cercetare a vechiului drept românesc”.
De asemenea, Andrei Rădulescu arăta că pentru a cunoaşte dreptul nostru şi evoluţia lui se impune să-i cercetăm izvoarele şi influenţele care s-au exercitat asupra sa, în felul acesta putând fi înţeles mai uşor, putând fi interpretate mai exact anumite dispoziţii şi putând fi pusă în evidenţă originalitatea sa. De pildă, recomandă să se citească revistele şi lucrările serioase, îndeosebi cele de drept comparat, să se facă apropieri şi comparaţii cu dreptul străin din care va rezulta că dreptul românesc nu este inferior faţă de cel al altor state, iar în unele privinţe este în fruntea evoluţiei situându-se alături de cele mai înaintate forme juridice. Şi, dovedind deplină probitate ştiinţifică şi obiectivitate adăuga „Nu pretindem favoare pentru că-i al nostru…, ci apreciere dreaptă, întemeiată pe toate elementele de comparaţie necesare unei bune judecăţi. Nu şovinism, dispreţ, ignorare sau bârfire a dreptului străin”[30].
Referindu-ne la studiul aprofundat despre romanitatea dreptului nostru, elaborat de Andrei Rădulescu, s-a spus că are o valoare deosebită şi din punctul de vedere al dreptului comparat, deoarece aduce dovezi de netăgăduit despre apartenenţa dreptului românesc la marea familie romano-germanică. Andrei Rădulescu considera deosebit de utilă cercetarea asupra romanităţii dreptului nostru, în condiţiile în care existau opinii diferite despre originea lui: unii susţineau diferite origini străine ale vechiului drept şi originea franceză a dreptului modern, alţii originea slavă, cu puţine urme romane, alţii existenţa multor elemente de origine tracă, alţii influenţa germanică, destul de puternică şi, în sfârşit, alţii, rolul hotărâtor al dreptului maghiar în formarea dreptului nostru, în special nescris[31]. De altfel, Andrei Rădulescu concluziona „După cum din limba latină, romană au ieşit limbile romanice, aşa din dreptul roman putem spune că au ieşit drepturile romanice. Dreptul unui popor latin care are la bază dreptul roman poate fi denumit drept romanic”[32]. Şi adăuga că: „…din punctul de vedere al romanităţii suntem îndreptăţiţi la primele locuri din lume”[33].
De aici, putem afirma că Andrei Rădulescu a folosit, cu mare dibăcie, argumente de drept comparat pentru a combate părerea greşită, foarte răspândită în vremea sa că, dreptul românesc nu are deloc, sau aproape deloc, nici o urmă de originalitate, precum şi concluzia la fel de greşită la care se ajungea că nu am putea să facem legi bune, că nu suntem în stare să producem lucruri temeinice pe tărâm juridic şi că trebuie să alergăm după legi străine, după doctrină şi jurisprudenţă străină.
Nu am putea încheia fără a face o menţiune specială despre faptul că, pe baza cercetărilor sale, Andrei Rădulescu a susţinut necesitatea şi urgenţa unificării legislative în România, după Unirea din 1918 şi alegerea celei mai potrivite căi de realizare a acesteia; a avertizat asupra efectelor negative ale diversităţii legislative în interiorul unuia şi aceluiaşi stat, asupra dificultăţilor de interpretare şi aplicare a dreptului pe care le provoacă. Andrei Rădulescu considera că „Naţiunile sunt împiedicate în evoluţia lor atunci când nu mai sunt guvernate de acelaşi drept, deoarece legile deosebite, separă, îndepărtează prin aplicarea lor continuă, situaţia fiind mult mai grea când aceste legi sunt străine, impuse de cuceritori, înlănţuind zi de zi[34].
Sub acest aspect, s-a afirmat[35] că cercetările sale de drept comparat l-au condus la sesizarea extinderii tendinţelor de unificare legislativă, care începeau să depăşească graniţele statelor şi la previziunea că ele se îndreaptă spre o unificare internaţională, că evoluţia legislaţiei mondiale merge în aceasta direcţie. Amintim în acest sens că, Andrei Rădulescu a susţinut, pe baza unor exemple europene (unificarea legislativă în Alsacia şi Lorena, în Franţa, din 1924 şi unificarea legislativă în noile teritorii eliberate de sub stăpânirea austro-ungară în Italia, din 1928), pentru folosirea procedeului extinderii legilor din vechiul Regat în toate teritoriile româneşti. De aici, rezultă faptul că, Andrei Rădulescu a respins, ca inacceptabile, celelalte variante de unificare legislativă care fuseseră propuse.
În opera sa, Andrei Rădulescu a criticat unele acte din acel timp, ale puterii executive, cum ar fi regulamente, decrete sau decizii „luate în afară de textul şi spiritul legii”, precum şi legile întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor constituţionale[36]. A mai semnalat piedicile pe care le întâmpină cetăţeanul până să-şi capete dreptatea[37], arătând că acestea se datoresc abuzurilor, neglijenţei, rutinei sau nepriceperii, adică birocratismului şi ignoranţei. A criticat şi actele de legiferare elaborate „în pripă şi nu de oamenii cei mai bine pregătiţi”, cum ar fi unele lucrări „care nu sunt de laudă” şi citează legea consolidărilor petrolifere, legea proprietarilor şi mai ales unele legi excepţionale (1923), adăugând că „atât fondul cât şi forma lasă de dorit” [38].
Pentru aceste considerente, Andrei Rădulescu poate fi caracterizat cu aceleaşi cuvinte pe care le-a folosit în discursul său de recepţie la Academia Română când a făcut elogiul lui A. D. Xenopol, predecesorul său „… lui i-a fost dat să fie nu numai povestitorul trecutului al acestui neam, ci și un strașnic apărător al lui.
Bibliografie
[1] Andrei Rădulescu Cuvântarea domnului prim-preşedinte în Curierul juridic, XLVIII, nr.21 din 12 iunie 1938, p. 323. [2] Andrei Rădulescu, Quelques pages de droit internațional au temps de l'occupation de la Roumanie ,în Hommage a Monsieur de Saint-Aulaire, 1930, pp.79-92. [3] Andrei Rădulescu, Contribuţii pentru o mai bună împărţire a dreptăţii, Bucureşti, 1920,p.59, 60, 66, 75.
[4] Andrei Rădulescu, Pagini in istoria dreptului românesc, cit. supra, p. 284 şi urm. [5] Andrei Rădulescu, Începuturile învăţământului juridic în Ţara Românească (conferinţă ţinută la radio în 1933) – Edit. „Curierul judiciar”, S.A., str. Artei nr. 5, Bucureşti, 1934, p. 3. [6] Radu Dimiu, Alexandru Velescu, Contribuţia lui Andrei Rădulescu la studiul dreptului românesc, op.cit.p.30. [7] Radu Dimiu, Alexandru Velescu, Contribuţia lui Andrei Rădulescu la studiul dreptului românesc, op.cit.p.30. [8] Andrei Rădulescu, Cultura juridică românească în ultimul secol, discurs de recepţie rostit la 3 iunie 1922, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1923. [9] Acad. Andrei Rădulescu, Îndreptarea legii 1952, ediţie critică întocmită de Colectivul pentru vechiul drept românesc si format din : V. Grecu, Gh. Cronţ, C-tin Teganeanu, Anibal Teodorescu, Radu Dimiu, O. Sachelarie, Gh.Nicolăiasa, Al. Costin, Vintilă Gaftoescu, A. Popescu, Mircea M. Sadoveanu, Gh. Vlădescu-Răcoasa, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962. [10] Andrei Rădulescu, Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 23. [11] Andrei Rădulescu, Propunere referitoare la publicarea de către Academia Română a izvoarelor dreptului românesc, în Anale, Dezbaterile, Tomul XLII, 1941-1942, Bucureşti, 1943, p.177. [12] Andrei Rădulescu, Pagini din istoria dreptului românesc, op. cit., p. 128 şi urm. [13] Andrei Rădulescu, Norme privitoare la adunarea materialului pentru cunoaşterea vechiului drept nescris, Academia Română, Buletin Ştiinţific, I, 1949, p. 127-133. [14] Andrei Rădulescu, În Memoriul de activitate depus la conducerea Academiei, în anul 1958. [15] Andrei Rădulescu, Originalitatea dreptului român, Bucureşti, Curierul Judiciar, Nr. 8/1983, p. 24. [16] Andrei Rădulescu, Originalitatea dreptului român, op. cit., p. 20. [17] Andrei Rădulescu, Noţiuni despre unificarea legislativă, Conferinţa ţinută la Radio la 8 iulie 1932 şi publicată în revista Dreptul, nr. 2-3/1932, p. 6-7, 10. [18] Andrei Rădulescu, Siguranţa dreptului, în „Unificarea legislativă”, cit. supra, p.47 şi urm., p.54; idem, Cultura juridică românească în ultimul secol, discurs de recepţie la Academia Română, Bucureşti, 1923, p.41. [19] Andrei Rădulescu, Siguranţa dreptului, cit. supra, p. 47. [20] Andrei Rădulescu, Cultura juridică românească în ultimul secol, cit. supra, nota. 36, p. 41 şi urm. [21] Andrei Rădulescu, Curs de istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1919; idem, Curs de drept civil, Bucureşti, 1935, 1937, 1938. [ 22] Andrei Rădulescu, Curs de istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1919; idem, Curs de drept civil, Bucureşti, 1935, 1937, 1938. [23 ] Andrei Rădulescu, Propunere referitoare la publicarea de către Academia Română a izvoarelor dreptului românesc, în Anale, Dezbaterile, Tomul XLII, 1941-1942, Bucureşti, 1943, p.177. [24] Barbu B. Berceanu, Andrei Rădulescu şi Dreptul constituţional, op.cit.p.38. [25] Barbu B. Berceanu, Andrei Rădulescu şi Dreptul constituţional , Revista Academica, nr.45, decembrie 2005, anul XVI 182, p.39. [26] Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, Andrei Rădulescu, profesor universitar al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, Revista Academica,nr.45, decembrie 2005, anul XVI 182, p.35. [27] Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, Andrei Rădulescu, profesor universitar al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale ; [28] I. G. Obrocea, Câteva cuvinte, în Andrei Rădulescu, Monografia comunei Chiojdeanca, Ploieşti, 1921; [29] Ibidem, op.cit.p.47. [30] Ibidem, op.cit.p.21. [31] Eugen Simion, Andrei Rădulescu, „un om drept, învăţat şi prob”, Revista Academica, nr.45, decembrie 2005, anul XVI 182, p.20; [32] Eugen Simion, Andrei Rădulescu „un om drept învăţat şi prob”, op.cit. p. 21. [33] Liviu P. Marcu, Andrei Rădulescu şi vechiul drept românesc, Revista Academica, nr.45, decembrie 2005, anul XVI 182, p.35. [34] Liviu P. Marcu, Andrei Rădulescu şi vechiul drept românesc , op.cit.p. 35; [35] Mircea Duţu, Ştiinţa şi cultura juridică românească în ultimul secol, Revista Studii de Drept Românesc, nr.1 din 2018, p. 27. [36] Nicolae Popa, Andrei Rădulescu magistrate şi preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Revista Academica, nr.45, decembrie 2005, anul XVI 182, p.24. [37] Ortansa Brezeanu, Personalitatea lui Andrei Rădulescu , Revista Academica,nr.45, decembrie 2005, anul XVI 182, p.47.
[38.] Ortansa Brezeanu, Personalitatea lui Andrei Rădulescu, op.cit.p. 48. [39] Radu Dimiu, Alexandru Velescu, Contribuţia lui Andrei Rădulescu la studiul dreptului românesc , op.cit.p. 29. [40] Radu Dimiu, Alexandru Velescu, Contribuţia lui Andrei Rădulescu la studiul dreptului românesc, Revista română de drept nr. 12 anul XXX 1974, p. 28; [41] Radu Dimiu, Alexandru Velescu, Contribuţia lui Andrei Rădulescu la studiul dreptului românesc, op.cit.p.30. [42] Radu Dimiu, Alexandru Velescu,Contribuţia lui Andrei Rădulescu la studiul dreptului românesc, op.cit.p.30. [43] Radu Dimiu, Alexandru Velescu, Contribuţia lui Andrei Rădulescu la studiul dreptului românesc, op.cit.p.30. [44] Radu Dimiu Alexandru Velescu, Contribuţia lui Andrei Rădulescu la studiul dreptului românesc, op.cit.p. 31. [45] Sofia Popescu, Andrei Rădulescu şi dreptul comparat, Revista Academica, nr.45, decembrie 2005,anul XVI 182, p.45. [46] Sofia Popescu, Andrei Rădulescu şi dreptul comparat, op.cit, p.45. [ 47] În Memoriul de activitate depus la conducerea Academiei, în anul 1958.Note
[1] [25], p.32.
[2] [35], p.37.
[3] [26], p. 47.
[4] [1], p. 323.
[5] [30], p.35.
[6] [ 36], p 29.
[7] [2], pp.79-92.
[8] [25], p.39.
[9] [32], p. 21.
[10] [38], p. 48.
[11] [36], p. 24.
[12] [41], p.30.
[13] [3], p.59, 60, 66, 75.
[14] [4], p. 284, 285
[15] [5], p. 3.
[16] [35], p. 27.
[17] [41], p.30.
[18] [36], p.35.
[19] [24], .p.38.
[20] [20]
[21] [8], 1923.
[22][9] 1962.
[23][9]
[24] [10], p. 23.
[25] [44], p. 31.
[26] [23], p.177.
[27] [12], p. 128,129
[28] [13] p. 127-133.
[29][47],
[30][15], p. 24.
[31] [45] p.45.
[32] [16], p. 20.
[33] [30], p. 21.
[34] [17] pp. 6-7, 10.
[35] [45], p.45.
[36] [18], p.41
[37] [19] p. 47.
[38] [20] p. 41 si urm.
