Golea, Daniela Georgiana; Coșa, Oana Ștefania (2023), Repetabilitatea istorica a problemelor de securitate manageriale și noile cerințe in contextul economic actual, Cunoașterea Științifică, 2:1, 79-106, https://www.cunoasterea.ro/repetabilitatea-istorica-a-problemelor-de-securitate-manageriale-si-noile-cerinte-in-contextul-economic-actual/

The historical repeatability of managerial security issues and the new requirements in the current economic context

Abstract

Dealing with repetitive problems with new valences in ramifications, basically foreshadowing the high demands of management and, respectively, the deficiencies that it registers at the moment.

Keywords: health management, security, security environment, national security, European policies

Rezumat

Tratarea problemelor repetitive cu noi valente în ramificații, practic, prefigurând cerințele ridicate ale managementului și respectiv, deficiențele pe care acesta le înregistrează în momentul de față.

Cuvinte cheie: managementul sănătății, securității, mediu de securitate, securitate națională, politici europene

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 79-106
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/repetabilitatea-istorica-a-problemelor-de-securitate-manageriale-si-noile-cerinte-in-contextul-economic-actual/
© 2023 Daniela Georgiana Golea, Oana Ștefania Coșa. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Repetabilitatea istorica a problemelor de securitate manageriale și noile cerințe in contextul economic actual

Daniela Georgiana Golea: Doctorand, Universitatea din Ruse ‚‚Angel Kanchev’’, Școala Doctorală de Științe Politice, Bulgaria, kolerdaniela@gmail.com

Oana Ștefania Coșa: Doctorand, Universitatea ‚‚Valahia’’ din Târgoviște, Școala Doctorală de Științe Economice și Umaniste, Domeniul Management, oanastefaniacosa@gmail.com

Ultimele decenii ne indică apariția sau recrudescența unor fenomene tot mai grave, în ultimul timp acestea îmbrăcând forme tot mai atipice pentru care managementul de securitate clasic nu are soluțiile corespunzătoare. În domeniul militar s-au remarcat în special provocările de tip asimetric, în forme foarte diferite față de cele tradiţionale, dar și acţiuni armate sau non-armate, în forme hibride ori corespunzătoare confruntării în mediul multidimensional:

• activitățile teroriste în regim intern, transnaţional şi internaţional, inclusiv cel apărut sub forme atipice sau hibride;
• acţiunile destinate sabotajului economic, vizând în special domenii strategice precum , telecomunicațiile, sanatatea populatiei, transporturile etc.;
• agresiunile desfășurate în cyberspațiu și în dimensiunea informațională sau informatică prin intervenții ilicite la nivel individual sau colectiv asupra sistemelor cibernetice sau/și informatice, dar și în spațiul media;
• acţiuni de luptă în domeniul imagologic și propagandistic, urmărind alterarea imaginii unei națiuni în plan internaţional;
• acțiuni ilicite, agresive, în domeniul economico-financiar; folosirea mecanismelor corupției în scopul obținerii unor contracte oneroase, încheierea de acte dolosive în scopul jefuirii unui stat sub aparența unor operații economice legale;
• utilizarea factorilor de mediu în scopuri militare.

Modificările climatice (a căror cauză^[1] rămâne necunoscută) reprezintă o problemă relativ nouă și care produce deja importante efecte negative la nivel global. Pe lângă aceasta, relativa inerție tehnologică și incapacitatea aparentă a științei și tehnicii de a stabili înlocuitori față de tehnologiile fosile, conduce la mari probleme în ceea ce privește securitatea energetică și de mediu. Nu trebuie să uităm faptul că la ora actuală Europa este încă cel mai mare importator la nivel mondial de țiței şi gaze naturale. Această stare de lucruri conduce la posibilitatea apariției unor cazuri de șantaj politic sau economic și astfel, apariția unor surse grave de tensiune, cu posibile implicații militare. Fără îndoială, problemele economice au fost și rămân principalii factori generatori de insecuritate și conflicte între actorii scenei internaționale, de altfel cmpetiția economică fiind purtătoarea de drapel în cadrul luptei pentru hegemonia globală.

Având în vedere faptul că actualul spațiu comunitar european este domninat de producătorii occidentali care au eliminate de pe piață concurența est-europeană prin mijloace și metode necinstite, tendința generală la care asistăm este aceea de creare a structurilor economice de tip oligopol sau monopol, ba chiar de formare într-un cadru mai mult sau mai puțin secret a unor carteluri. Statele est-europene în cea mai mare parte a lor nu mai dispun de suveranitate, independență nici atât, iar această situație nu are cum să nu se reflecte și în domeniul economic.

Mediul de securitate contemporan reprezintă un ansamblu de condiţii, interacțiuni, procese şi fenomene de natură dintre cea mai diferită, de ordin economic, politic, militar, social, cultural, informaţional și imagologic, de mediu etc., desfășurate pe plan intern şi internaţional și care se răsfrâng într-un fel sau altul asupra cetățeanului și comunităților, configurând starea generală de fapt în care se găsesc toate elementele lumii și vieții omenești la un moment dat. Analizat prin prisma structurii sale, reprezentată de un sistem foarte complex de elemente și verigi de legătură între acestea, mediul de securitate ne înfățișează o schemă foarte complicată de relații de interdependenţă și conexiune față de o multitudine de factori obiectivi şi subiectivi.

Sintagma „mediu de securitate” se referă așadar la un sistem dinamic și variabil ca structură și funcții, format dintr-o serie de elemente a căror componență, pondere și mod de funcționare este supusă unei diversități raportate la caracteristicile mediului geopolitic și cultural, acest sistem fiind permanent supus unui efort de adaptare şi reconfigurare a unor caracteristici legate de parametrii săi interni (de natură economică, politică, militară, socială, culturală sau de mediu) sau contextul și condiţiile specifice mediului internaţional. Avem așaddar de-a face cu un proces dinamic ce se remarcă prin ariația foarte largă a parametrilor, fiind în general orientat spre obținerea și menținerea unei stări de siguranță la nivelul individului și comunității sociale. Această percepție asupra stării lucrurilor, pentru a fi fundamentată totuși pe adevăr, trebuie să fie bazată pe asigurarea și menținerea spațiului vital, păstrarea și aplicarea permanentă a unui set al valorilor comune care dau identitate națiunii și reprezintă totodată reperele identitare ale individului. Pentru ca starea de securitate să fie nu doar percepută ci şi reală, toate elementele sus-menționate vor trebui să se afle într-un echilibru stabil^[2], neafectat practic de niciunul din factorii interni sau externi.

Mediul de securitate reprezintă un deziderat, și în mai mică măsură sau poate niciodată, o stare de fapt reală. Poate prezenta, ce-i drept, o percepție individuală sau colectivă asupra lumii, dar nu și o realitate la nivel obiectiv. Scena internațională este permanent caracterizată prin divergență și lupta continuă a fiecăruia împotriva tuturor, într-un mod foarte similar aceluia în care se comportă indvizii în cadrul oricărei comunități omenești. Permanenta și acerba luptă pentru hegemonie, încercarea de a obține și menține spațiul vital, de a avea acces cât mai mult asupra unor resurse de tot felul, în scopul asigurării bunăstării etc. Toate acestea configurează mediul real, unul de permanent conflict, în care confruntarea dintre indivizi și comunități îmbracă o multitudine de forme.

În acest timp, Europa se confruntă cu vii nemulțumiri generate de politica imperialistă, specifică puterilor coloniale, așa cum este dezvoltată de leaderii UE, peste care se adaugă tot mai grave probleme economice și sociale, criza financiară indusă de erorile politice de peste ocean și mai grav, criza imigrației masive venite dinspre nordul Africii. Totodată, politica eronată de dez-naționalizare (combaterea naționalismului, îndepărtarea ideii de stat-național și reducerea până la anulare a suveranității de stat în cadrul UE) a condus la slăbirea sau distrugerea mecanismelor de apărare ale națiunilor europene în fața agresiunilor externe, astfel încât în momentul de față mari regiuni din lumea occidentală, cum ar fi Marea Britanie, Germania, Belgia, Franța, Olanda, chiar și din țările scandinave, au fost ocupate de populații venite din nordul Africii sau din Turcia. Avem de-a face cu o ocupație tacită a teritoriilor lumii occidentale de către populații cu atitudine agresivă și intenții foarte ostile față de cultura și civilizația europeană. Acești năvălitori nu au venit dintr-odată în spațiul european, ci într-un mod progresiv, de-a lungul câtorva decenii. Abia acum însă, poate fi constatată adevărata amploare a dezastrului iar comunitățile musulmane din occident devin cu adevărat agresive.

Este posibil ca state precum China, Coreea de Nord sau India (de unde provin milioanele de țigani ce ridică atâtea probleme europenilor) să devină în cele din urmă aliate ale statelor musulmane din nordul Africii, caz în care nici nu ar fi nevoie să pornească vreo campanie de cucerire a Europei, căci „armatele” lor compuse din zeci de milioane de musulmani, se află deja înăuntrul Europei occidentale.

Situația securității europene pe de altă parte este oricum foarte dificilă deoarece în niciuna din componentele securității (politică, economică, socială, militară, de mediu) nu s-au înregistrat rezultate pozitive semnificative, ci dimpotrivă, la ora actuală se tot discută despre mari probleme privind „securitatea individului” (parte a securității sociale), mari dificultăți privind asigurarea „securității energetice” (Europa fiind în mare măsură dependentă de importurile din Rusia), de asemenea, pe fondul efectelor produse de poluare și de anomaliile climei planetare, vorbim despre o „securitate a mediului” tot mai dificil de asigurat etc.

Ținând cont de numeroasele abordări diferite privind securitatea, mediul de securitate şi spațiul de securitate, dar și de imposibilitatea practică de a avea vreodată o viziune comună asupra acestor probleme, singura soluție realistă este întoarcerea fiecărei națiuni către setul valorilor tradiționale specifice statului-național, numai astfel putându-se reuși obținerea unei viziuni clare asupra stării de securitate din perspectiva intereselor proprii. În ceea ce privește utopia realizării unei singure forme de securitate, comune pentru întreaga omenire, așa ceva nu se va putea realiza din cauza diferendelor generate de civilizațiile și culturile diferite, acestea neputând fi „uniformizate” decât prin forță, prin aplicarea unor măsuri de exterminare a unor populații, adică lucruri care nici nu pot fi luate în discuție.

În momentul de față la nivel global acționează o serie de factori de insecuritate, de cele mai multe ori părând a avea acțiune independentă:

• amplificare a tendinţelor de reașezare generală a tuturor centrelor regionale și globale de putere;
• dezintegrarea, de cele mai multe ori indusă de factori externi, a unor state federale, fapt ce a condus la sporirea numărului de state, mai ales în Europa, iar această fărămițare în loc să ducă la încetarea conflictelor inter-etnice și inter-religioase, a condus dimpotrivă la amplificarea acestora și sporirea urii, conducând de multe ori la apariția unor conflicte ireconciliabile;
• expansiunea agresivă și perfidă a așa-ziselor „valori democratice”, sub masca acestora fiind impuse de către marile puteri, guvernări corupte și ineficace, care au dat naștere unor state eșuate, incapabile să asigure suveranitatea și independența națiunilor; de fapt, exact această finalitate a fost dinadins urmărită de către puterile occidentale care și-au plasat propriile lor regimuri politice-satelit în statele respective, invocând „principiile democratice”;
• accesul foarte diferenţiat al statelor la resursele naturale, în special dacă ne referim la resursele energetice, fapt care generează importante surse de conflict;
• prăbuşirea totală a unor state în care deja existau deja diferende importante sub aspect etnic și social, situație ce a permis intervenţia unor state străine care profitând de acest context au fructificat efectele economice, susţinând ideea de separare, de fragmentare, așa cum a fost cazul intervenției SUA și UE în fosta Iugoslavie;
• evoluția rapidă a tehnologiei militare (și nu numai) a condus la apariția așa-numitului fenomen al „revoluției în afaceri militare” și mutarea conflictului din mediul fizic tri-dimensional într-un mediu multidimensional de confruntare.

În ultima perioadă, dar îndeosebi după ce s-a anunțat faptul că resursele fosile din Orientul Mijlociu ar fi pe cale de epuizare, fizionomia şi trăsăturile întregului mediu internațional de securitate au început să sufere transformări tot mai profunde, în special interesând regiunea extinsă a Mării Negre, care este următorul mare bazin de resurse petroliere. În vreme ce Uniunea Europeană încearcă să se afirme ca actor al scenei relațiilor internaționale, Federaţia Rusă încearcă să-şi maximizeze influenţa politico-militară, cu pretenții de hegemonie globală.

În acest timp, regiunea asiatică este marcată de modul în care China, India și Coreea de Nord aspiră la rangul unor puteri politico-economice și militare cu vocație regională sau globală, în situația în care s-au putut acapara diverse zone de influență, din acest punct de vedere China câștigând poziții importante, în special în teritoriul african. Un alt fenomen grav este reprezentat de cursa înarmărilor. Revoluţia tehnologică şi dezvoltarea tehnico-ştiinţifică au făcut ca tehnica militară să se dezvolte, să se miniaturizeze, totodată crescând puterea de foc și precizia, armele devenind astfel tot mai puternice şi mai distrugătoare.

Cum în primii ani de după încetarea aparentă a Războiului Rece, o parte din foştii actori ai scenei internaționale și-au redus ponderea sau chiar au dispărut o perioadă de pe scena internaţională, acest vid de putere a făcut să apară fie alți actori statali, fie mai ales actori non-statali, cum ar fi corporaţiile şi ONG-uri internaționale ori transnaţionale, sau diverse organizaţii regionale şi globale care au căpătat roluri tot mai importante pe scena lumii moderne.

Începând încă din primii ani ai sec. XXI, mediul global de securitate devenea complex şi foarte fluid, pe de o parte din pricina dispariţiei bipolarităţii globale, dar și ca urmare a unei externalizări a tuturor efectelor diverselor evenimente, fie acestea pozitive sau negative. Acest fenomen corespunde unei tendințe apărute în mediul global de securitate, de creștere a unor interdependenţe între fenomene produse în locuri și în modalități foarte diferite, ceea ce ne aduce în domeniul stării de haos, aceste interdependențe aparent ciudate fiind corespunzător  definite de teoria haosului. Apariția și dezvoltarea stării de haos nu poate decât să contribuie la apariţia, amplificarea sau menținerea unor stări conflictuale. În perioada contemporană, astfel de interdependențe se referă în special la tot ceea ce este legat de accesul la resurse, în special dacă este vorba de resursele energetice.

Până nu demult, la nivel global cel mai important actor care purta aproape întreaga inițiativă a fost reprezentat de SUA și în umbra sa, Israel. Această aparentă stare de monopolaritate a condus la creșterea exagerată a îndrăznelii americanilor și ridicarea de cele mai multe ori a unor pretenții hegemonice cu totul exagerate, incluzând pretenția de a fi exonerate de la răspunderea penală internațională pentru comiterea de crime de război și atrocități. Această situație a condus cu timpul la emergența altor puteri regionale și la renașterea puterii globale ruse, prima care s-a împotrivit în mod direct și chiar în formă militară, expansiunii americane. Cu toate că activitatea UE a apărut cumva în plan secundar, în umbra Statelor Unite, cu timpul aceasta s-a coagulat în jurul marilor puteri occidentale și astfel a început să reprezinte aproape exclusiv interesele acestor state europene. Căci UE nu a prezentat practic niciodată după anul 1993 (Maastricht) vreun interes comun sau colectiv, ci doar interesele unilaterale ale uneia sau alteia din puterile occidentale ale Europei. Acest fapt a stârnit mari nemulțumiri în cadrul UE, iar cum Marea Britanie a fost dintotdeauna mult mai atașată de SUA decât de bătrânul continent, până la urmă s-a ajuns la o ruptură în cadrul UE, în situația în care Germania în ultimii 5 ani a căpătat o pondere tot mai importantă în cadrul Uniunii, tinzând să aibă drept de veto aproape în orice problemă importantă.

Față de această situație, replica Marii Britanii a fost cea de desprindere din UE și deci, retragere în mare măsură a participării sale bugetare. Venind oarecum din planul secund, fie acesta global sau regional, o serie de alți actori importanţi, cum ar fi Federaţia Rusă, China și Coreea de Nord au ajuns să ridice mari probleme expansiunii americane, oprind-o sau temporizând-o și obligând-i astfel pe americani și israelieni să modifice planurile inițiale privind controlul asupra bazinelor de exploatări de resurse fosile din regiunea de nord a bazinului Mării Negre, mai precis litoralul Ucrainei.

Deținerea în zona lor de influență a României nu i-a ajutat cu mult, deoarece exploatările de resurse fosile corespunzătoare litoralului românesc al Mării Negre au fost deja concesionate în mare parte Rusiei, fie direct, fie prin interpuși. Această stare de lucruri a făcut ca deocamdată SUA să renunțe la acapararea prin forță a bazinelor petroliere și de gaze naturale, urmând ca să încerce în continuare aplicarea unor forme mai subtile de acțiune, utilizând controlul aproape total pe care îl au asupra guvernării marionetă din România. Un alt fapt destul de grav, din perspectiva intereselor americane a fost reprezentat de atitudinea ostilă a Ungariei față de inițiativele SUA și ale NATO.

După cum se știe, încă din perioada 1993-1995 s-a acordat un ajutor militar tot mai consistent din partea Rusiei către Ungaria, în special în ceea ce privește formarea, întărirea și menținerea de grupări armate secesioniste în teritoriul României, acestea putând practic fi activate în orice moment în care se va dori destabilizarea politico-militară a regiunii de est a UE. În plan regional, în diverse zone ale planetei se manifestă și alte ţări care au resurse naturale sau de alte tipuri, dezvoltă o putere militară departe de a fi neglijabilă și doresc să capete roluri cât mai importante în configuraţia oricăror rapoarte de forţe s-ar face pe scena internațională. Avem astfel cazul Indiei, Japoniei, Coreei de Nord, Pakistanului, Iranului, Braziliei, Indoneziei, Africii de Sud şi altele.

Pe măsură ce au apărut și s-au dezvoltat fenomenele sus-menționate, s-a înregistrat o corespunzătoare diminuare a capabilității și rolului ONU în tot ceea ce ține de prevenirea şi gestionarea crizelor și a conflictelor armate. Acest fapt s-a transformat rapid într-un factor de insecuritate, conducând în general la o amplificare a diferendelor politico-militare apărute în special între marile puteri, dar şi în general, la creşterea stării de neîncredere dintre state.

Pe de altă parte, marile puteri europene, dintre care în special Germania, și-au continuat tendința de extindere spre est, acaparând zone de influență și încercând să înlăture influența rusească. Tocmai în aceste acțiuni s-a încadrat și amplasarea (cel puțin discutabilă din perspectiva corectitudinii procesului de vot) în funcția de președinte al României a unui cetățean german (Klaus Werner Johannis, cetățean german și român) a cărui campanie electorală (finanțarea acesteia) a fost în mare parte suportată de către miliardarul american George Soroș, de altfel principal finanțator și al guvernului amplasat la inițiativa Președintelui Johannis începând cu noiembrie 2015.

Această înlăturare completă a suveranității naționale a României și tratarea ei ca o colonie, nu poate fi decât în măsură să stârnească vii nemulțumiri al căror efect final este imprevizibil. Unul din efectele nemuțumirilor de acest gen a fost așa-numitul Brexit, fenomen care poate fi oricând urmat de altele asemănătoare sau nu, dar tinzând oricum către disoluția acestei pretinse Uniuni Europene care oricum nu există în momentul de față decât pe hârtie, fiind nimic altceva decât forma prin care puterile occidentale caută să maximizeze modurile de satisfacere a propriilor interese. Încercarea acestor puteri occidentale de a acapara ca pe niște colonii fostele ţări sovietice, sub perfida denumire de  „integrare europeană şi euroatlantică”, nu face decât să stârnească tot mai mult conflictul cu Federaţia Rusă și alte state emergente din regiunea Asiei de Sud-Est, în acest fel scena politică mondială putând oricând să reintre sub semnul unui nou Război Rece sau mai grav, într-un mecanism capabil să strivească orice ecuaţie de securitate, conducând la o nouă conflagrație mondială.

Pe fondul multidimensionalității conflictului modern și a dezvoltării unui mediu de securitate tot mai complex și mai fluid, printre altele s-au dezvoltat și tehnologiile de intervenție asupra factorilor de mediu în scopuri militare, putându-se astfel produce dezastre naturale sau altera echilibru geosistemului, fapt care conduce la modificarea negativă a unor procese și fenomene naturale și de aici, anomalii ale climei, seceta ori inundaţiile, cutremure, alterări ale biocenozei etc.

În lumina tuturor celor arătate mai înainte, putem afirma că mediul de securitate este actualmente reconfigurat sub acțiunea următoarelor tendinţe:

• accelerare a proceselor de extindere a puterii imperialiste/colonialiste a SUA și aliaților săi din rândul puterilor occidentale (așa numita „globalizare şi integrare regională”, denumire pe cât de perfidă pe atât de ridicolă) concomitent cu o tot mai accentuată proliferare a acţiunilor ce urmăresc fragmentarea statală a statelor mici și mijlocii care ar putea să pună stavilă tendinței imperialiste americane;
• convergenţa eforturilor exercitate de marile puteri occidentale în sensul de a acapara bazinele de resurse energetice fosile din zona extinsă a Mării Negre, tendință ce va conduce la efectul creșterii fenomenelor regionale anarhice, disolutive^[3];
• reducerea periculoasă a suveranității de stat și capabilității multora dintre statele mici și mijlocii de a acționa pe scena relațiilor internaționale, dar în schimb o creștere a ponderii și efectelor intervenţiei unor actorilor non-statali în dinamica relaţiilor de pe scena internaţională.

Toate aceste aspecte grave nu fac decât să evidenţieze faptul că întregul proces global de fluidizare a mediului de securitate va fi marcat de evenimente precum:

• fragmentare statală și izbucnirea unor războaie civile, dezgroparea conflictelor înghețate și exacerbarea urii inter-etnice și religioase tradiționale;
• creșterea gradului de conflictualitate la toate nivelurile și sub toate formele (diplomatic, propagandistic și imagologic, informațional, cybernetic și informatic etc.) dar și nașterea unor focare regionale de tensiune care riscă oricând să producă izbucnirea și propagarea unor confruntări violente;
• încercarea tot mai multor state din categoria celor mici și mijlocii, de a-și recăpăta pe deplin suveranitatea națională și independența;
• acțiuni și intervenții tot mai ilicite și mai vizibile venite din partea actorilor non-statali care încearcă să-și prompveze interesele meschine, pe seama sărăcirii și extorcării unir state de resursele lor naturale, prin exploatarea populației acestor state și alte manevre dolosive.

În opinia noastră, astfel de circumstanţe internaţionale vor produce transformări brutale în domeniul securităţii internaţionale și al balanței globale de putere. Încercarea permanentă de refacere a balanței de putere după fenomenul grav al prăbuşirii ordinii bipolare va fi de așa-natură încât să stârnească mari convulsii și poate, să conducă la confruntări deschise, în situația în care se manifestă la ora actuală o serie de fenomene negative sum ar fi:

• mediul relațiilor internaţionale a devenit tot mai dinamic şi tot mai complex și imprevizibil, animat de forțe de multe ori obscure, aflate la îndemâna actorilor non-statali;
• asistăm la prăbușirea paradigmelor clasice și lipsa unui consens la nivel internațional privind modul de abordare a noilor situații, această anarhie în domeniul conceptualizării și politicilor de securitate conducând la apariția și menținerea unei stări de haos pe scena internațională, dar și o exacerbare a tendințelor litigioase;
• nevoia tot mai imperioasă ridicată factorilor de comandă în sensul de a lua decizii rapide în fața unor situații de luare prin surprindere, în cazul în care altminteri lipsește o informare serioasă și totodată, lipsește experiența unor situații similare;
• birocratizarea excesită a organizațiilor de securitate și fragmentarea activității lor, fapt care le pune cel mai adesea în incapacitatea de a analiza corect situațiile date, de a oferi soluții corecte și în timp util, de a integra diversele problematici în sensul de a căpăta o viziune unitară și în mod corespunzător, o soluție unitară;
• inexistența unui model de securitate universal și tendințele hegemonice tot mai evidente ale principalilor actori ai scenei internaționale, care transforma lumea relațiilor internaționale într-un spațiu în care nu există loc realmente pentru niciun fel de negocieri iar statele mici și mijlocii nu sunt deloc luate în seamă.

Mediul conflictual modern este la rândul lui supus acțiunii unor factori care nu pot fi câtuși de puțin neglijați:

• revoluția în afaceri militare și dezvoltarea rapidă a tehnologiilor conduce la obținerea unor noi și noi categorii și tipuri de armamente sau/și de mijloace/metode de acțiune în mediul de confruntare multidimensional; aceasta conduce în mod paradoxal la sporirea capabilității dar și a vulnerabilităților totodată;
• dezvoltarea tehnologică asiemtrică va conduce la delimitarea geopolitică a unor regiuni între care diferenţierea va fi tot mai mare, aceasta conducând la adâncirea nemulțumirii și a conflictelor, dar și nașterea unei prăpăstii între culturi și civilizații;
• dezvoltarea tehnologică a statelor mari puteri politico-militare și economice va fi însoțită de replica atipică a dezvoltării mijloacelor/metodelor de luptă asimetrice, atipice, hibride, a formelor neconvenționale de purtare a luptei, sub forma luptei de rezistență și în anumite cazuri, a terorismului; această evoluție nu va putea fi împiedicată de avansul tehnologic al statelor dezvoltate, care cel mai adesea se vor vedea în situația de a nu putea răspunde eficace unor forțe armate mult mai rudimentare dar adaptabile, mobile, greu identificabile și versatile;
• problema resurselor energetice va fi tot mai gravă, iar incapacitatea statelor puternic industrializate de a veni pe piață cu soluții înlocuitoare fezabile, va face ca situațiile conflictuale să fie tot mai grave;
• odată cu dezvoltarea (sub o mască sau alta) de noi imperii colonialiste, se va înregistra o reducere tot mai evidentă a importanței frontierelor, odată cu acapararea de noi state în cadrul zonelor de influență sau coloniilor, acestea nu vor mai fi despărțite prin frontierele puternice specifice fostelor state naționale;
• suveranitatea multora dintre statele mici va dispare cu totul, acestea fiind încorporate în structura noilor forme de imeprii coloniale; această acțiune va genera mari nemulțumiri și reacții greu de prevăzut, cu care puteri precum SUA ori Germania nu ar trebui să se joace, căci este o joacă cu focul ce poate produce consecințe dintre cele mai grave;
• la nivel global se manifestă fenomene cel mai adesea contradictorii, prin care se face concentrarea şi dispersarea factorilor de putere, astfel de fenomene putând pune în pericol unele state ori stabilitatea regională sau globală, tendințele de la fragmentare fiind astfel încurajate iar conflictele deja existente, alimentate;
• se vor forma procese periculoase de dependență și conexiune între crizele externe și cele interne, apărarea tradițională a statului național printr-o politică de relativă izolare devenind pe-zi-ce-trece tot mai puțin posibilă;
• mutarea conflictului din spațiul fizic tri-dimensional în mediul multidimensional va aduce noi forme de acțiune și noi efecte iar spaţiul cosmic peri-terestru va deveni tot mai important, căpătând importanță strategică și putând deveni astfel chiar centrul de greutate al unor forțe aflate în luptă; o astfel de evoluția va provoca modificări conceptuale și doctrinare în cadrul artei militare și în modalitatea de purtare a luptei dar și schimbări în ceea ce privește viziunea factorului politic;
• antrenarea unor state mici, colonizate de noile imperii ale lumii contemporane, în cadrul unor conflicte armate, va conduce la creșterea nemulțumirii și revoltei și chiar nașterea unor ample mișcări de rezistență împotriva ocupantului strâin și împotriva războiului nedorit în care acesta atreage națiunile subjugate.

Toate aceste aspecte nu pot fi decât în măsură să ne zugrăvească starea de fapt în cadrul mediului contemporan de securitate, un mediu tot mai complicat și mai greu de înțeles, a cărui evoluție este tot mai imprevizibilă. În fața unor astfel de tendințe se evidențiază tot mai clar deficiențele managementului de securitate.

Probleme ale securității naționale pentru care managementul actual nu a adus încă soluții

Aspectele menționate anterior ne demonstrează tendința marilor puteri de a reveni la formele clasice de imperialism și colonialism. Desigur, astfel de tendințe nu au cel mai adesea decât justificări economice. Tocmai din această cauză, vom vorbi în cele ce urmează (și în ce privește România) în mod deosebit de aspectele economice. Componenta economică a securității naționale fiind din multe puncte de vedere cea mai importantă și care condiționează sub o formă sau alta toate celelalte patru componente ale securității…

După decembrie 1989 s-a susținut tot mai mult că România va face o tranziție către economia de piață. Dar în acest context politic pe care-l parcurgem în momentul de față, a vorbi despre economie și piață liberă, sau despre concurență loială, ar însemna a face abstracție de realitate. Cazul României este în foarte mică măsură legat de mecanismele economice normale și în mult mai mare măsură procesele și fenomenele (economice) din România contemporană își găsesc explicațiile cuvenite nu atât în teoriile economice cât în domeniul politologiei și al științelor militare.

România este astfel un caz tipic de stat aflat sub regim de ocupație străină, în care economia sa este practic distrusă ori cel puțin scoasă totalmente în afara controlului național și trecută la discreția unor grupuri de interese din exterior, fie că este vorba de actori statali sau non-statali ai scenei internaționale.

De regulă, se caută ca din structura circuitelor de comercializare să fie pe cât posibil excluși intermediarii, cu toate că aceasta nu îmbunătățește neapărat funcționarea circuitului comercial cu pricina. Fără îndoială ar avea totuși efectul reducerii timpului pentru ca marfa să ajună la consumatorul final, pe lângă o reducere corespunzătoare a  adaosului comercial însumat, dar și a TVA. Așa cum s-a mai menționat, problema mare a comerțului românesc contemporan nu o reprezintă eventualul număr mare de intermediari ci mai curând împiedicarea mecansimelor concurențiale normale prin intervenția ilicită a unor grupuri de interese străine (din exteriorul României) care utilizează instrumente de corupție și de influență ilicită pe lângă factorul politic intern.

Deseori acest factor politic ce teoretic este considerat intern (românesc) este în așa fel modificat încât nici măcar nu mai este românesc, în funcțiile de decizie politică fiind amplasate persoane de naționalitate străină, care pot avea sau nu, cetățenie românească. În această situație nici nu mai trebuie să ne mire câtuși de puțin adoptarea unor decizii contrare intereselor de stat ale României și prin care se realizează blocarea accesului pe piață a producătorilor români, încetarea sau limitarea producției autohtone și prin aceasta împiedicarea ajungerii la consumatorul final a mărfurilor la prețul lor corect.

La ora actuală asistăm la o alterare profundă, gravă, a modului de determinare a preţurilor aferente produselor interne. Aceasta din cauza intervenției ilicite în rețeaua comercială și mai ales din cauza numeroaselor forme de concurență neloială care scapă neafectate de instrumentele legale destinate teoretic combaterii concurenței neloiale.

Utilizarea diverselor categorii de preţuri nu oferă capacitatea de a acoperi decât într-o anumită măsură condiţiile reale ce stau la baza formării preţurilor în anumite (sub)ramuri ale economiei sau în cazul anumitor bunuri, cum ar fi de pildă mijloacele de producţie, produsele agricole etc., şi ca urmare, a fost nevoie de stabilirea unor forme particulare de prețuri.

Problema stabilității și dinamicii preţurilor este condiționată deopotrivă de restricțiile legale și de comportamentul concurențial al actorilor scenei economice. Există destul de des situația în care producătorii aflați în competiție practică preţuri similare pentru același tip de mărfuri, caz în care preferințele clientelei vor fi legate de factori oarecum exteriori mecanismelor concurențiale. Ne-am aștepta teoretic ca modificările de preț introduse de unul din producători sub imperiul concurenței să provoace neapărat modificări de preț venite în replică din partea celorlalți concurenți, dar acest lucru nu întotdeauna se petrece în practică.   Mai mult, reglarea reală a prețurilor nu se face neapărat prin mecanisme concurențiale. De pildă, pe piața românească actuală a produselor agricole, ca urmare a unei înțelegeri tacite între toți vânzătorii prețurile sunt menținute la un nivel foarte mare chiar dacă produsele agricole se strică în galantare. Odată deteriorate acestea sunt comercializate în regim de preț scăzut către agenți economici sau clientelă diversă care are nevoie de biomaterial degradat, în diverse scopuri (borhot, melasă etc.).

Demn de observat este faptul că agenții economici preiau produsele comerciale la prețuri derizorii de la producătorii români, practicând la desfacere prețuri gigantice, uneori de sute sau mii de ori mai mari decât prețul de producător. Cu toate acestea, niciunul din acești intermediari (cum ar fi marii grosiști care au realizat așa-numitele super- sau hypermarket- uri pe teritoriul României) nu va accepta să scadă prețul astfel încât populația să poată achiziționa produsele alimentare la un nivel mai rezonabil (și mai apropiat de prețul real al producătorului) chiar dacă aceste produse vor rămâne nevândute și se vor altera definitiv.         Grosiștii respectivi preferă să distrugă produsele decât să accepte scăderea prețului lor la un nivel rezonabil, care încă le-ar permite obținerea unui profit bun. Interesant este că acest comportament este adoptat concomitent de toți participanții^[4] (concurenții) și deci, niciunul dintre ei nu aplică metodele teoretice concurențiale, scăzând prețul pentru a atrage clientela. S-ar considera probabil că acela ar practica dumping– ul dacă ar face un astfel de gest…

Referitor la cazul României contemporane, nici nu poate fi vorba de concurență în mediul economiei naționale, atât cât aceasta mai există… Economia românească este înainte de toate dominată de puternice grupuri de interese străine care exercită puternice presiuni politice asupra lumii politice. Pe lângă aceste forțe venite din exterior s-au dezvoltat și unele structuri economice autohtone care în anumite ramuri au ajuns aproape la nivel de oligopol, dar nu prin mijloace normale, corecte, ci prin trafic de influență și diverse alte forme de exercitare a corupției la nivel înalt.

Cel mai grav caz, neprevăzut ca atare de către teoria științei economice, este acela în care elementele constitutive ale concurenței neloiale sunt în mod viclean introduse în textul de lege, prin influența asupra factorului politic și diverse mecanisme specifice corupției, astfel încât legislația privind concurența să ajungă în mod anormal să susțină modalitățile de realizare ale concurenței neloiale. În acest caz sunt practic anulate posibilitățile de curățare și menținere în parametrii corecți ai mediului concurențial. Cazul României este elocvent în acest sens, legislația privitoare la anumite ramuri, sub-ramuri ori domenii economice fiind de așa natură încât introduce la rang de regulă tocmai acele practici de concurență neloială pe care ar trebui în mod normal să le combată.

Un caz grăitor, care poate face și obiectul unui studiu de caz, este acela al pieței băuturilor alocoolice spirtoase: în perioada 1990-1999 s-a înregistrat în România un adevărat boom al producției, desfacerii dar și concentrației de participanți pe această piață. Practic, la tot pasul se găseau mici producători care cel mai adesea fără a respecta nicio normă alimentară ori sanitară, produceau o gamă variată de băuturi alcoolice spirtoase, cel mai adesea fără a plăti niciun fel de impozite către stat. Evident, acest gen de situație este în principiu intolerabilă, fiind nevoie de introducerea unor restricții în ce privește normele tehnologice de producție, calitatea mărfurilor și condițiile igienico-sanitare.

Cu toate acestea, timp de aproape zece ani statul român nu a adoptat absolut nicio măsură reală de corectare a acestei situații, pentru ca începând cu 1999-2000 să introducă în legislație măsuri atât de dure de restricționare încât au condus la formarea unei piețe de monopol, doar câțiva agenți economici (datorită legăturilor, relațiilor și influențelor politice sau familiale) fiind favorizați (cu toate că nici aceștia nu îndeplineau condițiile legale noi) și astfel acaparând piața în totalitate, situație menținută până în momentul de față.

Această măsură de susținere legală a concurenței neloiale a condus cu timpul la:

• restrângerea masivă a pieței băuturilor alcoolice spirtoase și incapacitatea de acoperire a nevoilor pieței;
• creșterea excesivă a prețurilor și în acest fel auto-sabotarea producției autohtone în favoarea celei provenite din import, care a devenit mai avantajoasă;
• scăderea importantă a diversității ofertei și apariția după o anumită perioadă a dezinteresului clientelei pentru o ofertă atât de monotonă;
• în lipsa concurenței reale a scăzut și calitatea mărfurilor ceea ce mai mult a contribuit la nemulțumirea publicului consumator;
• în aceste condiții, de unde cu 15-20 de ani în urmă ramura aceasta era înfloritoare făcând o concurență serioasă oricărui producător extern, în momentul de față abia dacă mai există o producție internă de băuturi alcoolice, iar desfacerea acestor mărfuri este foarte problematică, interesul consumatorilor fiind foarte scăzut, atenția acestora îndreptându-se mai mult către produsele de import.

În privința concurenței și respectiv, variației prețurilor în cadrul economiei românești contemporane, putem face o serie de observații interesante, care în definitiv nu vor face altceva decât să confirme aspectele teoretice prezentate în cuprinsul lucrării de față. Aceste observații vizează în mod distinct prețurile și concurența, oferind o imagine de ansamblu asupra economiei românești din momentul de față.

Astfel, în privința prețurilor practicate de agenții economici români și a modului în care are loc evoluția prețurilor, putem observa că:

• sui generis, prețurile de pe piața românească, în toate ramurile economiei, sunt impuse de către forțe sau grupuri de interese aflate în exteriorul României dar care au diverse afaceri ce privesc România, țară utilizată de aceste grupuri fie ca o piață de desfacere pentru mărfurile refuzate de exigențele piețelor eccidentale, fie ca sursă ieftină sau chiar gratuită de materii prime (obținute ilicit, prin aplicarea unor metode de corupție la nivelul factorului politic) fie ca spațiu de spălare a banilor;
• nivelul general al prețurilor practicate în toate ramurile economiei este anormal de mare, fixarea acestui nivel fiind urmare a aplicării unui ansamblu de practici neconcurențiale, în frunte cu coruperea decidenților politici și convingerea acestora de a acționa înspre interesele grupurilor care sunt favorizate de aceste practici;
• producătorii români sunt în mare parte în imposibilitatea de a-și mai face calcule corecte de costuri, în situația în care resursele naționale au fost în cea mai mare parte a lor cedate ilicit unor agenți economici străini care impun prețuri discreționare ce dezavantajează în mod grav întreaga gamă a producătorilor autohtoni;
• prețurile practicate pe piața românească sunt cel mai adesea artificiale, neavând chiar nicio legătură cu metodele corecte de fixare a prețurilor; de pildă, prețurile producătorilor agricoli sunt foarte mici, pe alocuri chiar anormal de mici, aflate la limita profitului minim, dar acestor producători le este de regulă interzis accesul direct pe piață, pentru realizarea practică a acestui acces punându-se în mișcare un întreg angrenaj format din mai multe straturi de intermediari, acest sistem conducând la majorarea deosebită a prețurilor, mult peste cât ar trebui să fie acestea în mod corect;
• pe piața românească actuală, prețurile nu răspund așa cum ar trebui la acțiunea celor trei factori de influență principali, cererea, costurile și concurența; nu răspund față de cerere pentru că inexistența unui mediu concurențial real pe piața românească face ca mecanismul cerere/ofertă să fie alterat, iar prețurile sunt formate și menținute aproape exclusiv artificial, fără a corespunde neapărat cererii; nu răspund la calculele de costuri, pentru că fiind fixate artificial (la decizia discreționară a unor grupuri multinaționale, a se citi „carteluri”) prețurile nu țin seama de procesul de producție ci de interesul maximizării profitului unor operatori economici externi; nu răspund prețurile nici la mișcările concurenței, pentru că aceste mișcări sunt prea slabe, mediul concurențial fiind imperfect, parțial de monopol, parțial de oligopol (anumite ramuri ori domenii) pozițiile dominante fiind ocupate de firme străine, în vreme ce ponderea cea mai mare a agenților economici autohtoni fie nu sunt producători, fie sunt dar nu ocupă nici pe departe poziții dominante pe niciuna din piețele interne;
• practicarea unor prețuri artificiale fixate prin practici neconcurențiale face ca nivelul de trai al populației majoritare să fie deosebit de scăzut, cea mai mare parte a populației trăind în condiții grele iar (conform ONU, UNICEF, CONREG etc.) peste 40% trăiesc în condiții de subzistență.

Pe de altă parte, în ceea ce privește mediul concurențial din economia românească, se pot observa următoarele:

• piața și concurența sunt imperfecte, segmentate, diversele segmente fiind diferit caracterizate; în anumite ramuri se manifestă monopolul, în altele și în mai mică măsură oligopolul;
• cei mai mari agenți economici „autohtoni” sunt de fapt forme mascate ale unor agenți economici străini, activitatea acestor operatori economici aparent autohtoni fiind aceea ce vânzare la prețuri cel mai adesea derizorii a unor materii prime și în general a resurselor economiei românești (lemn, gaz natural, țiței, minereuri etc.);
• altă parte a pretinșilor participanți autohtoni (firme românești) la concurență, de fapt sunt simpli dealeri (intermediari) ba uneori chiar simpli distribuitori ai unor firme străine;
• există pe piața românească o mică parte de agenți economici care produc în special în domeniul industriei alimentare, dar desfacerea acestor produse se face în cea mai mare parte pe piața externă, unde produsele se vând la prețuri în general foarte mici, ele sunt ambalate de către societăți exportatoare din străinătate și apoi exportate… în România unde ajung pe piață la prețuri excesiv de mari; opinăm că așa-zișii „producători români” care participă în aceste circuite internaționale anticoncurențiale nici măcar nu sunt adevărați producători români, ci doar firme paravan în spatele cărora se află de fapt așa-ziși „investitori străini”;
• deși România dispune de legislație anticoncurențială și chiar de o autoritate abilitată în vederea depistării și contracarării practicilor anticoncurențiale, această organizație de stat este în mare măsură pasivă și neimplicată în marile activități anticoncurențiale care sunt de multe ori atât de vădite, în special în domeniul agriculturii și al produselor alimentare;
• pasivitatea în domeniul anticoncurențial este în mare măsură explicată prin implicarea abuzivă și excesivă a lumii politice românești în mediul economic și în lumea oamenilor de afaceri; în mod normal politicienii trebuie să reprezinte înalți funcționari publici, plătiți din bugetul statului și preocupați exclusiv de problemele publice, fiecare funcționar potrivit fișei postului său; lumea oamenilor de afaceri este formată din persoane fizice și juridice exclusiv dedicate proprietății și inițiativei private, al căror singur scop este profitul personal; așadar nu trebuie să aibă nicio legătură aceștia cu funcționarii statului;
• în România, mediul oamenilor de afaceri s-a contopit în mod nepermis cu mediul politic, astfel încât cea mai mare parte a politicienilor sunt de fapt… oameni de afaceri (prin rude și interpuși) ceea ce înseamnă ca decizia politică (suverană) să fie în realitate nu în mâna unor funcționari de stat neutri și dedicați intereselor publice, ci în mâinile unora dintre competitorii mediului economic românesc; așa stând lucrurile, este și firesc că agenții economici care au directe legături cu mediul politic românesc vor avea afacerile protejate la nivel politic și astfel, orice urmă de concurență corectă dispare din mediul de afaceri românesc.

La ora actuală, a face în România un mediu concurențial adevărat ar însemna distrugerea tuturor agenților economici care fac parte din cercurile clientelare ale politicienilor, destrămarea structurilor de tip oligopol/monopol care domină economia românească și alungarea tuturor așa-zișilor „investitori străini” care de fapt nu au investit nimic aici, ci mai curând au distrus infrastructura industrială moștenită de la regimul Ceaușescu.

Un alt aspect deosebit de grav este cel legat de implicarea mediului de afaceri american în cadrul lumii politice românești, prin influențarea directă sau indirectă a acțiunilor de ordin politic și mai ales, finanțarea campaniilor electorale și a accesului în funcții politice a unor persoane care în mod evident, odată instalate în posturile respective, vor servi interesele finanțatorilor iar nu interesele publice. De pildă, miliardarul iudeo-american G. Soroș are în România o multitudine de ONG- uri finanțate cu sume mari de bani și care reprezintă în cea mai mare parte a lor forțe implicate în acțiuni politice: România curată, Coaliţia pentru un Parlament curat, Coaliţia pentru Universităţi curate, Asociația Pro Democrația, Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, Fundația Alături de Voi România, Centrul European pentru Educație și Cercetare Juridică, Asociația pentru Dialog, Ocupare și Migrație, ChildPact-Regional Coalition for Child Protection, Asociatia Novapolis- Centrul de Analize și Initiative pentru Dezvoltare, Centrul de Drepturile Omului și Migrație, susținut de UNHCR – Reprezentanta în România, Ambasada Statelor Unite, Ambasada Germaniei, Ambasada Olandei si Ambasada Israelului la București, Asociația Miliția Spirituală, Centrul pentru Resurse Civice, Salvați Copiii- Iași, Tineri pentru Viitor,  Asociația DGT, Fundația Inima de Copil, Asociația Pro Vobis – Centrul Național de Resurse pentru Voluntariat, Asociația Națională a Birourilor de Consiliere pentru Cetățeni, Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, Fundația pentru Parteneriat și Centrul de Resurse pentru Comunitățile de Romi, Asociația Națională a Specialiștilor în Resurse Umane, Confederația Caritas România,

Peace Action, Training and Research Institute of Romania, Asociația Dunărea Moldova Nouă, Asociația Sens Pozitiv, Asociația O Șansă Pentru Viitor, Salvați Copiii România, 

Asociația pentru Solidaritate, Cultură, Educație și Dezvoltare, Fundația Comunitară București, Asociația Four Change, Asociația Kgsc community, Asociația Il Giocattolo,

Rezistența Urbană, Asociația Efectul Fluture, Asociația ADIS, Asociația VIRA, Go Free- Asociația pentru Sprijinirea Societății Civile, Asociația Casapold, R9TM, Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România, Asociația Community Aid Romania, Societatea Academică din România, Asociația pentru Tranziție Urbană, Asociația UMANIA, Liga Studenților din Facultatea de Automatică și Calculatoare, Asociația Barbarosa Voinești,

Asocia.ia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România- Comitetul Helsinki, Asociația Comunitatea Sant’Egidio, Romanian Youth Movement for Democracy, Asociația Project Studio, Comunitatea Siria Liberă din România, Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Dezvoltare etc., etc.

Este pentru oricine lesne de recunoscut a mare parte din inițiatorii și participanții la manifestațiile „revoluționare” din nov. 2015, organizate după tragedia de la Clubul Colectiv și având drept scop clar exprimat îndepărtarea guvernului Ponta și chiar desființarea Parlamentului României. Interesant este faptul că manifestațiile de protest vizând răsturnarea guvernului Ponta au fost inițiate, organizate și realizate de către ONG- urile unui miliardar evreo-american care a urmărit amplasarea în funcții politice a persoanelor fidele intereselor sale și satisfacerea înainte de toate a unor interese economice în ceea ce privește România.

Referitor la cauza căderii guvernului Ponta (evenimentul de la Clubul Colectiv), studiul nostru^[5] științific a demonstrat că persoane rămase neidentificate au luat o doză de acid cianhidric, au diluat-o în toluen și au tratat-o cu alți acizi (organici) ca să fixeze acidul cianhidric în cadrul unor substanțe solide sau lichide. Substanța astfel formată este aparent inofensivă, netoxică (cianurile sunt fixate, nu mai pot vaporiza în condiții normale) și cu ea se poate face tratamentul unor alte suprafețe: spoială pe un perete, aplicarea pe o suprafață de hârtie a unei pelicule dintr-o astfel de substanță etc. În timp, sub acțiunea căldurii cianura de hidrogen (acidul cianhidric) vaporizează și fiind foarte volatilă, se ridică imediat în sus, fiind lesne absorbită de obiectele poroase (o altă caracteristică a sa); la atingerea unei anumite concentrații în aer există riscul de auto-aprindere, amestecul aer/cianură de hidrogen fiind exploziv. Chiar dacă nu se atinge o astfel de concetrație (de explozie) este de ajuns ca să fie atinsă o concentrație destul de înaltă încât explozia să se producă la contactul cu o sursă de foc. Evident că lumânările acelea cu scântei „reci” mai fuseseră utilizate și nu se dovediseră deloc periculoase pentru nimeni, nici capabile să stârnească incendii ori să producă explozii.            Dar la momentul producerii catastrofei, deja din cauza căldurii se acumulase în partea de sus a încăperii o cantitate relativ mare de cianură de hidrogen prin vaporizare, cantitate parțial absorbită de stratul de burete. Când au dat drumul la artificii, deși acestea nu erau realmente periculoase, scânteile au fost îndeajuns de calde ca să aprindă amestecul de aer/cianură de hidrogen, care a explodat, flacăra întinzându-se foarte rapid în întreaga masă a buretelui impregnat cu cianură de hidrogen. Drept urmare, unele persoane au fost ucise prin contactul cu flacăra, altele (cele mai multe) au inhalat micro-vapori de acid cianhidric și toluen care au continuat să ardă în interiorul organismului provocând arsuri imposibil de tratat sau vindecat, ca de altfel și acțiunea toxică a cianurilor.

Principala greșeală (asta doar dacă nu a fost totul cu intenție…) săvârșită a fost neluarea măsurii imediate de chemare a trupelor CBRN, din care România are la ora actuală forțe foarte bine echipate, profesioniști adevărați. NU au fost deloc chemate sau implicate câtuși de puțin în eveniment, exact singurele forțe care ar fi avut pregătirea, competența și dotarea necesară pentru o intervenție cu adevărat eficace. Ei ar fi identificat imediat despre ce a fost vorba (dispun de echipamente care asigură identificarea precisă și analiza chimică sur le champ) și ar fi luat măsurile urgente cele mai oportune.

Aspecte de luat în calcul în cadrul soluțiilor manageriale propuse

Ca în orice situație, o mare parte din problemele (dar și posibilele soluții) legate de securitatea națională, își găsesc originea în modul în care se face conducerea și gestionarea domeniului, în felul cum au lor interacțiunile dintre personalul implicat în activitățile corespunzătoare, felul în care se realizează comanda și controlul etc., sau mai pe scurt, modul în care este realizat managementul.

Realizarea unui bun management de securitate în epoca actuală constituie în sine o mare provocare, având în vedere caracteristicile lumii moderne și ținând cont de aspectele menționate în capitolul anterior.

În cadrul UE, până la Tratatul de la Lisabona (2009) se vorbea despre Politica   Europeană   de   Securitate   şi   Apărare   (PESA) concept destul de neclar în situația în care continuau să existe diferențe legislative mari între statele uniunii. În  general, această problematică a trecut aproape neobservată de către cetățenii statelor Uniunii Europene, în situația în care aspecte precum politica  externă, securitate  sau  apărare națională ori comună, sunt  chestiuni care nu se regăsesc de fel în viaţia de zi cu zi a oamenilor.

Statisticile au demonstrat că oamenii de rând acordă  în general foarte puţină atenţie  unor astfel de probleme şi sunt de regulă foarte puţin interesați și informaţi în problemele de politică internaţională. Din această cauză PESA nu a interesat prea mult opinia publică iar leaderii statelor UE inițial nu au căzut în mod clar de acord asupra conținutului acestei politici.  Un fapt important ce a scăpat atenției opiniei publice era faptul că PESA lua în calcul printre altele și desfăşurarea de forţe militare comunitar-europene chiar și în afara graniţelor Uniunii Europene, cu toate riscuri și cheltuielile presupuse de o asemenea acțiune.

PESA era printre altele nevoită să admită faptul că dacă statele Uniunii Europene  sunt  într-adevăr niște democraţii  consolidate,  atunci vor putea exista și se vor putea manifesta ca atare o multitudine de diferenţe în opiniile și abordările diverselor națiuni. Nu în ultimul rând, deciziile privind acțiunile în baza PESA nu puteau fi decât justificate în faţa cetăţenilor și acceptate de aceştia. Până la momentul Tratatului de la Lisabona (2009), urma ca Parlamentul European să asigure o interdependenţă şi o permanentă integrare  în  cadrul politicii  europene de  securitate  şi  apărare, asigurând astfel aplicarea PESA. Ulterior Tratatului de la Lisabona, s-a trecut de la PESA la PSAC, astfel încât, fiind în general parte a Politicii externe și de securitate comună a Uniunii Europene (PESC), această Politică de securitate și apărare comună (PSAC) ar trebui să cuprindă operații militare dar și misiuni civile.

Astfel, PSAC ar trebui să ofere cadrul de politici destinat unei serii de structuri politico-militare permanente, aplicate și în cazul operațiilor în străinătate. În general, politica a fost introdusă în tratatul UE încă din 1999, dar începând cu 2003, așa-numita Strategie Europeană de Securitate stabilea strategia ce trebuia să stea la baza PSAC. Ulterior, Tratatul de la Lisabona a căutat să ofere claritate juridică în ceea ce privește aspectele instituționale dsr și rolul politic și bugetar acordat Parlamentului European. Cu toate acestea, evoluțiile (sau involuțiile…) și provocările cu care este confruntată Europa în domeniul securității, ne-au demonstrat că marile probleme de securitate sunt ridicate chiar de către principalii membri ai UE, nu de către factori externi, iar în acest caz UE nu poate deveni un furnizor de securitate, iar PSAC nu se poate concretiza realmente.

Un actor foarte important al scenei relațiilor internaționale și al mediului de securitate, atât la nivel global cât și regional-european, este reprezentat de Federația Rusă. Acesta este cel mai mare furnizor de resurse energetice fosile pentru Europa și principala forță politică și militară, mult superioară chiar și puterii însumate a statelor occidentale considerate „mari puteri”. În această situație nu putem decât să constatăm greșeala tot mai frecventă care se face în majoritatea analizelor din domeniul securității, în care se tot subliniază aproape obsesiv locul României în „ecuația europeană și euro-atlantică”, nemenționându-se practic nimic despre relațiile României cu Federația Rusă și ansamblul puterilor asiatice, care deși aparent depărtate din punct de vedere geografic, sunt foarte prezente în spațiul european.

Nu putem face abstracție de faptul că România este vecina imensului stat federativ rus și nu va putea fi exclusă din ecuația de securitate regională. Pentru a avea o viziune cât de cât obiectivă asupra lucrurilor va trebui să eliminăm din schema gândirii orice fel de element proagandistic și să acceptăm așadar o serie de adevăruri:

• Rusia este supusă la ora actuală unei agresiuni multidimensionale, desfășurată în principal în dimensiunile politică, militară, imagologică, psihologică, propagandistică, economică;
• în Ucraina a avut loc în realitate o lovitură de stat^[6] mascată sub forma unei pseudo-revoluții „de maidan”, la acțiunile de stradă participând mii de agitatori aduși de americani; la acel moment, ambasada SUA din Kiev avea peste 7000 de angajați, majoritatea acestor posturi neavând niciun fel de rațiune, depășind cu mult structura de funcții normală a unei ambasade; a fost vorba de agitatori de profesie (specialiști în cercetare-diversiune) de genul acelora care au acționat în perioada 16-19 dec. 1989 la Timișoara;
• raportată la nivelul populației totale a Ucrainei, susținerea regimului politic „revoluționar” al lui Pyotr Alekseyevici Poroșenko este în realitate mai mică de 4-5 %; Poroșenko^[7] este în definitiv un fel de Mugur Isărescu al Ucrainei, de altfel, având aceiași etnie și afiliere cu Mugur I.;
• nu există un stat ucrainian propriu-zis; nici nu a existat vreodată; și aceasta pentru că nu există cele două atribute principale ale statalității: teritoriul și națiunea, în subsidiar identitatea culturală și limba proprie; Ucraina este un fel de „Republica Moldova” la scară mai mare…; „teritoriul ucrainian” este compus din bucăți smulse fie prin forță (de la alte state) fie prin împărțire teritorial-administrativă (în cadrul URSS) fiind compus practic dintr-o bucată a sudului Bielorusiei, o bucată a sud-vestului Rusiei (incluzând Crimeea) o bucată a Poloniei, mai multe fragmente din România, o bucată din Ungaria și una din Slovacia: nu există o identitate teritorială a unui „stat ucrainian”; totodată nu există practic „un popor ucrainian”, în teritoriul Ucrainei locuind un amestec pestriț, eterogen, format din ruși (proporția cea mai mare) bieloruși, cazaci (tătari), polonezi, români, găgăuzi (turci), khazari (evrei), unguri și țigani; nu există o identitate culturală a Ucrainei și nici o limbă ucrainiană propriu-zisă: ca și „limba moldovenească” de peste Prut, care este o formă (specie) regională a limbii române, „limba ucrainiană” este o specie a limbii ruse, nu foarte diferită de aceasta, evident; în concluzie, Ucraina este o zonă geografică a Rusiei, nu un stat propriu-zis;
• adevărata miză o constituie imensul bazin petrolier din ZEMN (Zona Extinsă a Mării Negre); cu ceva timp în urmă (Summit- ul de la București, 2008) americanii au încercat să acapareze Georgia, Azerbadjan, Turkmenistan, dar au fost imediat respinși de către ruși; bazinele petroliere din Orientul Mijlociu sunt pe cale de epuizare într-un viitor nu prea îndepărtat; următorul mare bazin (ne-exploatat) accesibil de combustibili fosili al omenirii este ZEMN, România fiind din această perspectivă un fel de Kuweit (țară mică, fără putere militară dar bine plasată geografic) în această nouă zonă petrolieră;
• SUA și Germania caută să se infiltreze în noua zonă petrolieră principală a omenirii; turcii sunt în NATO dar sunt tot mai independenți și mai ostili față de Israel (SUA), iar Turcia este supusă unei proces lent de islamizare și abandonare treptată a regimului laic; zona sudică a Mării Negre nu prea are zone petroliere exploatabile, acestea fiind situate mai mult înspre nordul și estul bazinului Mării Negre; așadar nu se pot bizui pe Turcia, deși aceasta are la dispoziție o mare parte din regiunea geografică a Mării Negre;
• în următoarea perioadă am putea asista la o acțiune de forță a Rusiei (care se apără, nu comite nicio agresiune !) prin care va cauta să trezească sentimentele naționaliste și secesioniste ale minorității române^[8] și găgăuze din ținuturile Izmail și Cahul (zona românească ocupată de Ucraina) astfel încât această regiune să devină un fel de „Transnistria”; prin unirea acestei noi zone secesioniste cu Transnistria (unde este dislocată puternica Armată a XIV- a rusă) se va putea crea un cap de pod între Crimeea și gurile Dunării, în acest fel zidul militar rusesc închizând total accesul așa-zisului stat „Ucraina” la Marea Neagră, deci la sursele de gaze și petrol;
• Rusia va ajunge potrivit uni asemenea scenariu să aibă granița (în mod forțat, nu oficial) direct cu România și va putea avea accesul militar facil la gurile Dunării, moment în care va căpăta un cuvânt greu de spus în fața UE, mamut geopolitic lipsit complet de auto- susținere economică și dependent în mare măsură de politica energetică rusească și poate în viitor, și de mâna de lucru chinezească;
• sub aspect propagandistic, imagologic și psihologic, Biserica Ortodoxă Rusă (și cea română) vor avea probabil un rol tot mai important; de aceea în ultimul timp clerul a fost -se pare- puternic infiltrat cu agenți specializați în operații psihologice; Rusia se va erija în purtătorul de stindard al Ortodoxiei „împotriva fiarei păgâne” și va câștiga o mare doză de simpatie chiar și din partea populației române, altminteri tradițional ostilă Rusiei; conflictul politico-militar va căuta astfel încetul cu încetul să capete o coloratură religioasă, nu pentru că ar fi astfel în esență ci pentru că se va urmări aceasta în mod deliberat;
• în România, Rusia are o întreagă coloană a V-a îngropată, hibernată dar oricând aptă de a fi (re)activată în orice moment; această coloană a V-a conține oameni politici și militari, precum și un mare număr de militari ai forțelor speciale ascunși în rândul populației și deci, foarte greu sesizabili; totodată, Rusia încă din 1994-1995 a finanțat și instruit grupări armate secesioniste în cadrul minorității maghiare din regiunile Harghita și Covasna; impunerea de către Germania a unui cetățean german ca președinte în România s-a vrut a fi o măsură de siguranță a UE în ce privește controlul asupra României;
• în acest context este de așteptat o răsturnare de situație în România, creată de (re)activarea puternicei rețele rusești infiltrate de multă vreme (de la debutul anilor ’70 ai secolului trecut) în structura statului român și care a avut un cuvânt greu de spus și în schimbările din decembrie 1989; aceasta deoarece rușii urmăresc de mai multă vreme să controleze firul Dunării, magistrală comercială de o imensă importanță economică pentru UE; nu le va fi greu rușilor să stabileasca capul de pod între Crimeea și gurile Dunării, ei având deja Armata a XIV- a dispusă acolo; apoi, prin re-activarea structurilor militare hibernate din teritoriul României vor recăpăta cel mai probabil controlul politic în România și prin aceasta controlul asupra cursului Dunării; cu state precum Bulgaria și Serbia nu vor avea rușii probleme, deoarece aceste state (slave) sunt ușor de câștigat de partea lor și în general ostile față de SUA;
• este posibil ca cetățeanul german K. W. Johannis (devenit președinte al… României) să fie la un moment dat înlăturat prin forță; pentru aceasta ar fi de pildă de ajuns ca la un moment dat să se petreacă în teritoriul României un „atentat terorist” (atent regizat și simulat) care ar legitima măsura Parlamentului României de trecere la planul de mobilizare parțială a României, pe o perioadă limitată, probabil 6 luni; prin mobilizare (parțială) pârghiile depline ale puterii vor trece în mâinile Parlamentului, care va controla Armata iar aceasta va acumula puterea executivă și judecătorească^[9] (curtea marțială) mecanismele statului democratic fiind suspendate de drept pe timpul mobilizării; va fi nevoie doar de un eveniment care să șocheze opinia publică și să dea Parlamentului^[10] pretextul de a trece la Planul de Mobilizare Parțială;
• în cazul stării de mobilizare, atât Constituția României (1991 și 2003) cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1995) sau Carta ONU (1945) recunosc^[11] dreptul statelor aflate în acest regim juridic (asimilat stării de război) de a suspenda structurile și funcțiile statului de drept, recurgând la măsuri excepționale: pedeapsa cu moartea, aplicarea justiției militare (curți marțiale cu proceduri de judecată rapidă) și altele.

Dar cine să adopte o poziție așa de fermă ? Astfel de intervenții la ora actuală nu pot veni practic decât din partea sau la inițiativa unor forțe externe. Ne putem pune întrebarea firească: are în momentul de față România o conducere de stat proprie sau de fapt se află sub regim de ocupație străină ?

În urma unei analiza mai atente putem observa cum, după decembrie 1989 românii au fost îndepărtați din toate funcțiile-cheie ale aparatului de stat și nici nu au mai avut acces la mecanismele de ocupare a acestor posturi. S-au format mecanisme de control ale statului din care românii au fost aproape complet excluși. Aceasta este situația și în principalele partide politice contemporane, unde domină orice fel de alte etnii decât românii. De altfel, doar acești alogeni au acces la funcții de putere. Românii ocupă doar poziții periferice sau posturi lipsite de putere. Este deja un fapt cunoscut de către opinia publică: în momentul de față România nu mai are independență și suveranitate, ba nici măcar o banală autonomie administrativă nu mai are. Pentru a nu exista vreo bănuială că sunt utilizați în mod greșit termeni ori sintagme precum ocupație străină, vom face în cele ce urmează o mică paranteză terminologică.

*   *   *

Regim de ocupație străină = ordinea și administrația (autohtonă ori străină) stabilită de o forță exterioară națiunii și fidelă acesteia; regim politic fidel unei puteri străine și care urmărește exclusiv interesele acesteia cu încălcarea principiilor independenței și suveranității de stat. Un regim de ocupație străină era tradițional instaurat prin invazie militară (agresiune) și îndepărtarea conducerii și administrației proprii poporului supus agresiunii în scopul de a fi înlocuită cu ordinea și administrația impusă de ocupant și fidelă acestuia. Tot în mod tradițional, ordinea și administrația impusă de ocupant este formată din persoane de altă naționalitate. Istoria modernă și contemporană ne-a demonstrat însă că odată cu dezvoltarea tehnologică și căpătarea de către conflicte a unui caracter multi-dimensional (nu doar politico-militar ci și economico-financiar, propagandistic, imagologic, informațional și informatic, cibernetic, psihologic și subliminal, geofizic etc.) modurile de realizare a ocupației străine s-au diversificat, în momentul de față nemaifiind uneori necesară agresiunea militară clasică. Un regim de ocupație străină contemporan poate fi realizat fără a se recurge la forța militară clasică și deci, fără existența faptului ocupației militare: sunt corupte o serie de persoane aflate în funcții-cheie, sunt îndepărtați leaderii autohtoni și posturile centrale de comandă și control sunt ocupate de persoane de altă naționalitate, sunt utilizate minoritățile naționale pentru a întreține fenomenele de segregare și orice alte forme de neînțelegeri interne, sunt promovate în cadrul aparatului de stat elemente periferice provenite din cadrul lumii interlope, acestea fiind cel mai adesea ușor coruptibile și fidele ocupantului străin.

Suveranitatea de stat = reprezintă supremaţia puterii de stat în interiorul graniţelor statului şi deci neacceptarea amestecului voinţei străine în conducerea statului.

Independenţa de stat = trăsătură complementară suveranităţii, referindu-se la capacitatea unui stat de a realiza liber orice acţiuni de politică internă şi externă potrivit cu voinţa autorităţilor puterii de stat şi sub condiţia de a nu aduce atingere independenţei şi suveranităţii altor state ori încălcarea drepturilor unor persoane, deci cu respectarea normelor de drept internaţional public şi privat.

Agresiune = reprezintă acţiunea de atac purtată de către un stat sau grup de state fără existenţa elementului de ripostă şi cu încălcarea reglementărilor de drept internaţional public, prin care se urmăreşte încălcarea integrităţii teritoriale, a suveranităţii şi independenţei unui alt stat sau grup de state.

Agresiunea la adresa securităţii naţionale = acţiuni violente sau nonviolente, desfăşurate prin mijloace armate, electronice, psihologice sau informaţionale, pe baza unor strategii sau planuri de către o entitate (state, grupuri de presiune, actori non-statali, centre de putere) împotriva valorilor, intereselor şi necesităţilor naţionale de securitate. În actualul context de securitate, cea mai frecventă formă de agresiune este agresiunea informaţională materializată prin acţiuni informaţionale neprovocate (atacuri, operaţii, campanii) întreprinse împotriva câmpului informaţional, în scopul afectării informaţiilor, sistemelor informaţionale şi a proceselor de decizie.

*   *   *

La ora actuală este foarte dificil de adoptat o poziție politică fermă în relațiile inter-europene, în situația în care de nicio parte a baricadei nu se află forțe amiabile României. Pe de o parte sunt cei veniți pe filieră americană iar pe de altă parte sunt rușii, care dintotdeauna au avut pretenții teritoriale asupra micilor țări din estul Europei și pretenții de hegemonie mondială. Peste aceștia vine puterea emergentă a Chinei, ceea ce face ca situația generală să devină și mai complicată.

Cadrul general ne aduce aminte de războiul ruso-turc din perioada 1877-1878: aveam interesul să fim scăpați de turci, dar odată ce rușii au intrat în teritoriul Țărilor Române, nu au mai vrut să plece de aici. În 1878 doar intervenția fermă a puterilor vest-europene (antrenate în special de către Franța în aceste eforturi diplomatice) a făcut ca Rusia Țaristă să accepte retragerea armatei sale din teritoriul Țărilor Române și revenirea la București a guvernului românesc trimis inițial în exil.

La ora actuală, românii ar putea profita de conflictul ruso-american (sau Rusia-UE) pentru a se dezbăra de regimul actual de ocupație străină, reinstaurând aparatul de stat format exclusiv din români. Mă tem că acest deziderat nu va fi admis însă de către ruși, care nu au nici ei interesul ca românii să se autoguverneze… Rușii vor vrea să-și pună proprii lor oameni, tot niște ne-români, în funcțiile-cheie ale statului român; dacă rușii îi alungă pe americani, vor veni cel mai probabil chiar ei să ocupe vidul de putere.

În acest context devine foarte dificil pentru un român să adopte o poziție fermă de susținere politică (și militară) a vreuneia din forțele străine care la ora actuală își dispută hegemonia peste teritoriul României. În funcție de modul concret în care va evolua conflictul dintre ruși și UE-SUA, românii ar putea să acționeze în sensul îndepărtării prin forță a regimului actual de ocupație străină și reinstaurării unei ordini și administrații naționale formate din români.

Deocamdată, prioritatea națională nu poate fi decât instaurarea ordinii și administrației proprii (românești) peste teritoriul României și mai ales, impunerea unui domnitor pământean, așa cum a fost cazul lui Alexandru Ioan Cuza, în a doua jumătate a sec.XIX. Este posibil ca rușii inițial să accepte aceste condiții pentru a obține susținerea României în cadrul războiului de hegemonie aflat în plină desfășurare în momentul de față. Firește, după ce s-ar vedea stăpâni peste această regiune, rușii ar îndepărta imediat acel regim politic românesc devenit inutil și poate chiar ostil intereselor rusești. De aceea, pentru România ar fi bine ca balanța conflictului de hegemonie să nu se deplaseze prea mult într-un sens ori în altul. Dacă „linia frontului” în războiul de hegemonie s-ar stabiliza pe Ucraina făcând din România zonă-tampon cu regim de no-man’s land, atunci poate s-ar crea condiții propice impunerii unui regim politic propriu și eliberării statului român de autoritățile impuse de ocupant. România trebuie să-și dezvolte în acest context forțe armate capabile să lupte în condiții speciale. Sunt foarte importante în acest context grupările de forțe capabile să lupte în condiții de izolare totală, adică acele grupări de forțe caracterizate printr-o capacitate deosebită de auto-susținere și specializate în operații specifice războiului de rezistență și acțiunilor subversive.

În acest context devine foarte important ca România să dezvolte tehnologii specifice războiului neconvențional (non- NBC) și asimetric, bazat pe forme hibride de purtare a luptei.

Este imperios necesar ca România să înființeze acele Forțe cu Destinație Specială (după modelul sovietic al SPEȚNAZ- Войска специального назначения) de care se face vorbire în unele lucrări de specialitate^[12]. Cu efective reduse și înzestrări atipice, de domeniul armamentelor neconvenționale non-NBC (armament infra- și ultrasonic, subliminal, electromagnetic, geofizic etc.) dar și utilizând grupări de forțe combatante compuse din luptători fără uniformă, însemne și arme la vedere, aplicând tactici de guerilla și specifice acțiunilor subversive. Înființarea acestor trupe se poate face beneficiind de necesitățile contextului (lupta antiteroristă, nevoia de combatere a criminalității organizate, apariția unor noi și noi provocări etcș) și folosind aceste nevoi ca pretext pentru a pune bazele unor forțe armate destinate în realitate luptei de rezistență și în general acțiunilor de luptă speciale.      Odată (re)înființate ele nu s-ar afla sub controlul direct al ocupantului străin și nici sub controlul Rusiei, ci având propriului sistem de comandă și control. Este greu de spus la ora actuală din cine anume ar trebui să se compună acest sistem propriu de comandă și control, astfel încât să fie pe cât posibil independent față de regimul politic al statului și deci, cât mai puțin afectat de deciziile politice de la nivel central. Aceste grupări de forțe destinate luptei de rezistență trebuie să aibă propriile organe de conducere, independente de conducerea politică a statului. Astfel încât, în orice situație s-ar afla statul român, aceste forțe armate invariabil să fie în măsură să asigure continuitatea rezistenței armate, purtarea acțiunilor de luptă necesare conservării teritoriului național și apărării națiunii.

În contextul politico-militar actual, tot mai complex și instabil, practic România se vede prinsă între marile puteri mondiale care-și dispută hegemonia, linia de contact fiind plasată chiar în regiunea geografică a României. Este imperios ca prin acțiunea noastră să facem așa fel încât linia frontului să nu se suprapună exact peste teritoriul României ci să se păstreze mai la est, peste Ucraina (unde se află în clipa de față).

Note

[1] Susținerea potrivit căreia am avea de-a face cu o încălzire globală cauzată de ponderea crescută a bioxidului de carbon reprezintă o teorie nesustenabilă sub aspect științific, volumul de aer în care bioxidul de carbon are o concentrație ușor sporită fiind foarte redus ca pondere, raportat la masa totală a atmosferei. Fără îndoială, anomalii climaterice se petrec, fiind însă neclară cauza lor exactă.

[2] Potrivit lexiconului utilizat în fizică, în dinamica unui sistem fizic asupra căruia acționează concomitent o multitudine de forțe, avem echilibru stabil atunci când rezultanta forțelor respective este nulă și acestea nu vor putea în consecință să schimbe starea sistemului fizic cu pricina; echilibrul este instabil atunci când rezultanta nulă din cazul precedent este obținută doar pentru perioade foarte scurte de timp; iar echilibrul este indiferent în situația în care sistemul fizic trece haotic (prin hazard) de la o stare la alta în intervale scurte de timp.

[3] De pildă, pentru o bună bucată de timp Ucraina a fost în pragul dispariției totale…

[4] Aceasta denotă existența la nivelul UE al unor puternice carteluri care asigură menținerea unor prețuri impuse în mod artificial în statele considerate drept „piață de desfacere” a UE, printre care și România.

[5] Daniela GOLEA, Lucian Ștefan COZMA, comunicarea științifică „Unprecedented challenges for the global security environment, new types of hybrid operations and their specific combat means”, Conferința Internațională Strategies XXI, 14-15. 04. 2016, Universitatea Națională de Apărare, București, 2016.

[6] Aceasta constituie deja o certitudine rezultată din declarațiile mai multor oficiali americani și altminteri recunoscută în interviurile oferite diverselor posturi TV sau publicații, de către finanțatorul loviturii de stat, miliardarul evreo-american George Soroș.

[7] Înainte de a fi postat în mod ilegal ca președinte al Ucrainei, evreul de cetățenie ucrainiană P. A. Poroșenko a fost guvernator al Băncii Naționale, acest post fiind ocupat și menținut tot prin intervenția miliardarului Soroș.

[8] Mai puțin probabil românii, cu găgăuzii în schimb ar merge mai ușor.

[9] Organisme precum DNA își suspendă activitatea, conducerea fiind preluată de Armată.

[10] Parlamentul, încă dominat totuși de PSD, nu are nevoie decât de un pretext suficient de puternic pentru a vota trecerea României în regim de mobilizare parțială; astfel, puterile în stat se vor putea concentra integral în mâna parlamentarilor care ar acționa prin internedierea Armatei controlând puterea judecătorească și executivă.

[11] Deși legislația internă sau internațională interzice în principiu formarea de tribunale excepționale, ca și pedeapsa cu moartea sau încălcarea/limitarea drepturilor fundamentale ale omului, de la aceste restricții se face excepție în cazul stării de război sau a altor situații juridice ce ar putea fi asimilate stării de război, de pildă în cazul în care s-ar trece la aplicarea Planului de Mobilizare, fie și parțială, așa cum se poate întâmpla în cazul unei calamități naturale sau a unei agresiuni îndeajuns de grave, de pildă atentat terorist grav.

[12] Costică Țenu (conducător de lucrare), Lucian Ștefan Cozma, „Utilizarea factorilor de mediu în scopuri militare. Agresiunea geofizică şi impactul acesteia asupra fizionomiei, conţinutului şi dinamicii războiului”, teză doctorat, Universitatea Națională de Apărare, București, 2015, pp. 243-313.