A apărut ediția tipărită a revistei ”Cunoașterea Științifică, Volumul 1, 2022”

postat în: Media 0

Cunoașterea Științifică, Volumul 1, 2022

ISSN 2971 – 9070 ISSN-L 2821 – 8086, Format B5 Academic, 250 × 176 × 10 mm, 357 g. Preț: 38,99 lei
https://www.cunoasterea.ro/revista/cunoasterea-stiintifica-volumul-1-2022/

Revista Cunoașterea Științifică este o publicație trimestrială din domeniile științei și filosofiei, și domenii conexe de studiu și practică.

Cuprins:

EDITORIALE
Cunoașterea, de Nicolae Sfetcu
Cuvânt introductiv pentru (și despre) „Cunoașterea Științifică”, de Adrian Klein
Viitorul științei – Știința științelor, de Nicolae Sfetcu

ȘTIINȚE NATURALE
Teste gravitaționale, de Nicolae Sfetcu
Inside, and Beyond „Nothingness”, de Adrian Klein și Robert Neil Boyd
Anomalii ale relativității generale, de Nicolae Sfetcu

ȘTIINȚE SOCIALE
Fondarea Uniunii Europene și evoluția tratatelor comunității europene, de Alexandru Cristian
Istoria eugeniei, de Nicolae Sfetcu
Contextul intrării României în al Doilea Război Mondial, de Nicolae Sfetcu
Dezvoltarea capabilităților europene în domeniul managementului crizelor, de Alexandru Cristian
The Security Management System from the Perspective of the Global Energy Crisis and the Extended Black Sea Region Escalating Conflict, de Daniela Georgiana Golea, Andreea Florina Radu, și Tiberiu Tănase
Closed Economies, Autarchy – Failure and Economic Disaster, de Darius-Antoniu Ferenț

ȘTIINȚE FORMALE
Ontologii de intreprindere în tehnologia blockchain, de Nicolae Sfetcu
Învățarea automată a regulilor de asociere în mineritul datelor (data mining), de Drew Bentley

FILOSOFIE
Platon: Biografia, de Nicolae Sfetcu
Karl Popper și problema demarcației între știință și ne-știință, de Nicolae Sfetcu
A Scientifically Acceptable Mechanism for the Reincarnation Process of the Self, de Adrian Klein

RECENZII CĂRȚI
Lebăda Neagră, un risc asumat – Merită?, de Nicolae Sfetcu
Republica lui Platon, de Nicolae Sfetcu

ISSN 2971 – 9070 ISSN-L 2821 – 8086

EAN 743837007476, Cod CS1T , ID 1110

O nouă arhitectură globală la sfârșitul Războiului Rece

Cristian, Alexandru (2022), O nouă arhitectură globală la sfârșitul Războiului Rece, Cunoașterea Științifică, 2:1, 145-159Cristian, Alexandru (2022), O nouă arhitectură globală la sfârșitul Războiului Rece, Cunoașterea Științifică, 2:1, 145-159, https://www.cunoasterea.ro/o-noua-arhitectura-globala-la-sfarsitul-razboiului-rece/

 

A New Global Architecture at the End of the Cold War

Abstract

The Cold War was the historical event that changed mankind for many centuries. Starting after the second great war in history, it managed to proclaim two victorious political ideas, the liberal or democratic idea and the communist or totalitarian one. In 1946 at Westminster College, Fulton, Missouri, the great politician Winston Churchill gave the famous speech that marked the beginning of the Cold War, a historiographically marked beginning because it actually began after the Berlin Blockade that lasted from June 24, 1948 to May 11, 1949. According to many historians the Cold War was started by Stalin’s ambition and his political inflexibility, another theory is that the real reason was the competition for Europe.

Keywords: global architecture, Cold War

Rezumat

Războiul Rece a fost evenimentul istoric care a schimbat omenirea pentru multe secole. Declanşat după cel de-al doilea mare război în istorie, acesta a reuşit să proclame două idei politice învingătoare, ideea liberală sau democratică şi cea comunistă sau totalitară. În anul 1946 la Westminster College, Fulton, Missouri marele om politic Winston Churchill ţine celebrul discurs care a reprezentat începutul Războiului Rece, un început marcat istoriografic pentru că efectiv acesta a început după Blocada Berlin-ului care a ţinut din 24 iunie 1948 până în 11 mai 1949. După opinia multor istorici Războiul Rece a fost pornit de ambiţia lui Stalin şi inflexibilitatea sa politică, o altă teorie este că adevăratul motiv a fost competiţia pentru Europa.

Cuvinte cheie: arhitectura globala, Războiul Rece

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 145-159
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/o-noua-arhitectura-globala-la-sfarsitul-razboiului-rece/
© 2022 Alexandru Cristian. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

O nouă arhitectură globală la sfârșitul Războiului Rece

Dr. Alexandru Cristian

alexandrucristian87@yahoo.com

 

Introducere

Securitatea este un domeniu dinamic, activ, datorat heteroclităţii mediului internaţional de securitate. Un mediu care surprinde, uimeşte prin fiecare mişcare strategică, mutaţii geopolitice de multe ori greu de preconizat. Filosofia securităţii este un concept pe care îl propun pentru a înţelege mai bine, lumea în care trăim. Gândind şi reflectând, vom putea desluşi mai bine mecanismele statale, societale şi instituţionale ale planetei.

*

Lumea are nevoie de o redefinire conceptuală şi paradigmatică. Trăim într-o perioadă preparadigmatică, în care nu ştim ce paradigmă să alegem. Paradigma principală, sistemul internaţional anarhic, pare că şi-a terminat rolul de jucat pe scena politică internaţională. O nouă paradigmă îi va lua locul, guvernanţa planetară instituţională, consideră unii specialişti. Jacques Attali vede o Constituţie Planetară şi un hiper-imperiu al pieţei libere, după anii 2050. Globalizarea avansează, dar este măcinată de convulsii interne. Geopolitica este pusă sub semnul întrebării ca şi geostrategia. Unii proclamă o geopolitică planetară, alţii o geopolitică regională orientată pe factori de putere.

În acest secol, marile puteri contestă balanţa neechilibrată de putere, hegemonul american. Lumea uni-multipolară a lui Huntington a luat sfârşit, unii s-au grăbit să spună că trăim în era interpolară a lui Grevi sau în nonpolaritatea absolută a lui Haas. Lumea apolară este o lume în care fiecare stat nu mai are putere să dobândească hegemonia, o lume echilibrată fără pretenţii de contestare.

Ne îndreptăm spre un nou mediu de securitate dinamic, volatil, schim­bător, plin de ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi. Asimetria conflictelor şi a in­terdependenţelor produce dezechilibre care nu pot fi surmontate uşor. Noul me­diu internaţional de securitate va fi disputat între marile puteri, va fi concep­tualizat de noi viziuni geopolitice şi geostrategice şi se va coordona după o paradigmă actuală şi una viitoare, sistemul anarhic de state şi guvernanţa instituţională plane­tară.

Securizarea mediului internaţional de securitate se poate face prin umplerea clivajelor, cooperare, setarea tiparelor de amiciţie sau inamciţie. Fără o mişcare de securizare concretă, lumea va pluti într-un „Paradis Hobbesian”, un haos gene­ralizat. O lume în care înfruntarea, competiţia vor fi libere, jungla planetară va fi coordonată de un Darwinism social feroce. Ignacio Ramonet spune că mondia­lizarea ne duce către o nouă eră glaciară, o glaciaţiune mondială.

Paşii către instaurarea unui nou mediu de securitate sunt teoretici şi prac­tici. Ideea de a securiza nu este egală cu acţiunea de securizare. Secu­ri­zarea trebuie făcută după anumite tipare care să respecte drepturilor omului şi suvera­nitatea statală westphaliană. O securizare fără respectarea acestor norme şi o pato­lo­gizare a securizării duce la o insecuritate creată chiar de subsistemele, unităţile şi indivizii componenţi ai mediului internaţional de securitate.

*

Războiul Rece a fost evenimentul istoric care a schimbat omenirea pentru multe secole. Declanşat după cel de-al doilea mare război în istorie, acesta a reuşit să proclame două idei politice învingătoare, ideea liberală sau democratică şi cea comunistă sau totalitară. În anul 1946 la Westminster College, Fulton, Missouri marele om politic Winston Churchill ţine celebrul discurs care a reprezentat începutul Războiului Rece, un început marcat istoriografic pentru că efectiv acesta a început după Blocada Berlin-ului care a ţinut din 24 iunie 1948 până în 11 mai 1949.[1] După opinia multor istorici Războiul Rece a fost pornit de ambiţia lui Stalin şi inflexibilitatea sa politică, o altă teorie este că adevăratul motiv a fost competiţia pentru Europa.

Sfârşitul bipolarităţii

Războiul Rece a cunoscut patru mari faze în viziunea lui Joseph S. Nye Jr. Prima fază a fost iniţierea conflictului situată între 1945-1947, a doua fază a constat în declanşarea propriu-zisă dintre 1947-1949, a treia fază desfăşurată între 1950-1962 a reprezentat punctul culminant, iar în ultima fază, din perioada 1962-1989, s-a produs destinderea[2]. De-a lungul acestui conflict, s-a născut o întrebare cvasi-permanentă, puterea americană trebuia să îngrădească puterea sovietică sau comunismul?[3] Cu această interogaţie politică, puterea americană a rezistat şi a în­frânt puterea sovietică. După un sfert de secol de la implozia acestui regim, între­bările încă mai persistă. Comunismul a căzut pentru că era obosit ideologic sau economia sovietică era prea statică în raport cu dinamismul economiei mondiale? Răs­punsul este situat la graniţa dintre aceste două mari semne de întrebare. Aleksandr Soljeniţîn spunea că Rusia autentică şi lumea a respins acest hibrid monstruos din punct de vedere uman şi politic.

În perioada acestui conflict, s-au dezvoltat marile şcoli de gândire în do­meniul relaţiilor internaţionale dar şi în domeniul securităţii. Paradigma după care s-a condus lumea a fost bipolarismul, un binom hegemonic care nu dădea şanse nici unei alte puteri să se afirme pe scena mondială. Hans Morgenthau spunea că politica internaţională ca orice politică, este o luptă pentru putere[4]. Bătălia pentru putere este ghidată de o singură normă, obţinerea acesteia. Aceasta este viziunea realistă a lumii internaţionale. Curentul dominant al relaţiilor internaţionale în perioada Războiului Rece este realismul. Al doilea mare curent, oponent al acestuia dintâi, este liberalismul.

În timpul Războiului Rece, scena planetară a fost dominată de două mari puteri antagonice, Statele Unitele ale Americii şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale şi al gândirii geo­po­litice şi geostrategice Războiul Rece a fost dominat de paradigma realistă, dezvoltarea studiilor strategice (strategia nucleară), avansul geopoliticii, dinamica amenin­ţărilor directe (dilema securităţii)[5].

După sfârşitul Războiului Rece, în studiul şi practica politicii internaţionale a apărut o sinteză a şcolilor de gândire în relaţiile internaţionale care a trebuit să facă faţă unui nou tipar geopolitic mondial cu noi ameninţări, vulnerabilităţi şi riscuri de securitate[6]. Tot după încheierea acestui conflict a apărut o schimbare teoretică de marcă în studiile de securitate, noul cadru de securitate care a lansat noi paliere de securitate, economic, societal, de mediu.

În timpul Războiului Rece, principala problemă teoretică discutată era dilema securităţii care se referea la potenţarea puterii unui stat faţă de alt stat. Robert Jervis a ridicat întrebarea ce se întâmplă dacă una dintre puteri îşi accen­tuează mijloacele de a-şi menţine securitatea, fapt ce va diminua securitatea celorlalte state, puterea care creşte în materie de securitate va fi percepută ca o ameninţare sau măsurile luate de aceasta nu vor avea niciun efect?[7]

Când analizăm sistemul internaţional trebuie să ţinem seama de anumite considerente. Structura sa, contextul cultural şi internaţional existent şi felul sta­telor – moderate sau revoluţionare[8]. Sistemul bipolar era un sistem fix, înche­gat, aparent fără fisuri. Contextul cultural era reprezentat de bătălia ideologică, socie­tatea deschisă se războia cu duşmanii acestora, parafrazându-l pe Karl R. Popper. Statele mari erau moderate în raporturile bilaterale, dar am putea spune revolu­ţio­nare prin intermediul statelor satelit. Războaiele din Coreea, Vietnam, Afganistan sunt modele istorice de bătălii între cei doi giganţi.

Sistemul mondial al bipolarismul era unul închis, stabilizat din punct de vedere hegemonic. Charles Kindleberger a lansat Teoria Stabilităţii Hegemonice, o teorie ce se aplică foarte bine acelui tip de sistem. Conform acestei teorii, hege­monul sau hegemonii controlează lumea nepermiţându-i acesteia să ia decizii poli­tice greşite ce pot duce la conflicte, pe scurt, hegemonii îngheaţă conflictul şi uneori îl anulează[9].

În istoria îndelungată a sistemului internaţional, acesta a avut parte de mai multe schimbări sau transformări. După opinia unor istorici, fenomenul de bipola­ritate coroborat cu cel de anarhie a apărut în timpul Antichităţii, referitor la Atena şi Sparta în secolul al-V-lea î.Hr. Joseph S. Nye Jr. consideră că oraşele-stat din Italia renascentistă trăiau într-un sistem anarhic de state. După alţii, stabilitatea hegemonică a apărut în timpul Imperiului Roman, în perioada maximă a dezvol­tării acestuia, secolul II.d.Hr., domnia împăratului Traian.

În viziunea lui Joseph S. Nye Jr. au existat trei tipuri de sisteme mondiale: imperial, feudal şi sistemul anarhic de state. Sistemul imperial a ţinut până la căderea Imperiului Roman, cel feudal până zorii sistemului westphalian, urmând cel anarhic care continuă până în prezent[10]. Sistemul bipolar a fost un sistem anarhic controlat de două mari puteri, putem afirma că sistemul bipolar a fost o dualitate, guvernarea simultană a două mari puteri.

Sfârşitul Războiului Rece a adus o serie întreagă de transformări şi de metamorfoze. Principala transformare este apariţia unor noi actori statali şi nestatali. A doua mare transformare este fenomenul denumit globalizare. A treia mare transformare este creşterea insecurităţii. Aparent, deşi cele două state erau rivale, echilibrul terorii a produs multă linişte, conflictele au fost îngheţate pentru a se dezgheţa sub soarele democraţiei şi al libertăţilor.

Era multipolară şi interdependentă

Echilibrul bipolar a luat sfârşit şi a dat naştere unei noi ere, cea multipo­lară. Era multipolară are ca principală caracteristică apariţia mai multor centri de putere, poli de putere, diverşi. Un pol de putere poate fi reprezentat de un stat sau de un grup de state. Era multipolară aduce cu sine transformări interesante. Prima transformare este strânsa relaţionare între poli, iar, a doua, competiţia între marile centre de putere sau epoca marilor puteri, după expresia profesorului Teodor Frunzeti.

Prima transformare, strânsa relaţionare între poli, este denumită interdepen­denţă. Cuvântul interdependenţă a fost folosit prima oară în Manifestul Partidului Comunist de Karl Marx. Conceptul de interdependenţă în relaţiile internaţionale a fost lansat de politologii Robert Keohane şi Jospeh S. Nye Jr. Interdependenţa înseamnă încrengături de legături economice, sociale şi politice ce unesc sta­tele între ele. Interdependenţa apare mai întâi la nivel economic, apoi migrează către toate nivelele[11]. Conceptul de interdependenţă economică a fost popularizat de Richard Cooper.

Joseph S. Nye susţine că interdependenţa poate fi în principal de două feluri: interdependenţă militară care înseamnă dependenţa mutuală care ia naştere din competiţia militară şi care a atins apogeul în anii Războiului Rece şi interde­pendenţa economică care este substanţa actualei politici internaţionale cu un grad ridicat de sorginte socială[12].

Interdependenţa este complexă şi poate dăuna mult dacă sistemul inter­naţio­nal este zdruncinat. Interdependenţa are sensibilitate şi vulnerabilitate.

Sensibilitatea interdependenţei se referă la întinderea şi rapiditatea efectelor dependenţei în cazul unei schimbări, exemplu criza OPEC din anul 1973[13]. Vulnerabilitatea este costul relativ al schimbării structurale a unui sistem de inter­de­pendenţă, ieşirea sau schimbarea sistemului[14]. Un exemplu este autarhia econo­mică a Coreei de Nord care condamnă poporul nord-coreean la o sărăcie cruntă, în aceeaşi situaţie se află şi Cuba. Dacă nu eşti conectat la economia mondială eşti condamnat să dispari de pe scena internaţională, o dispariţie lentă dar sigură.

Interdependenţa poate fi simetrică sau asimetrică, simetrică este atunci când partenerii dependenţi sunt relativ egali, asimetrică, atunci când este o dife­ren­ţă clară de putere[15]. Fenomenul interdependenţei a apărut datorită accele­rării unui fenomen abstract, greu de cuantificat numit globalizare. Mecanismul principal al globalizării este intensificarea schimburilor economice prin mondia­lizarea comer­ţu­lui şi apariţia unei pieţe libere la nivel planetar. Interdependenţa militară apare atunci când prevalentă este puterea militară nu cea economică. Putem concluziona că, în era bipolară am avut un fenomen de globalizare militară iar în era multi­polară, un fenomen de globalizare economică.

Un critic al fenomenului multipolarismului şi al interdependenţei este filo­so­ful politic şi lingvistul Noam Chomsky. Acesta susţine că marile puteri sprijină libertatea comerţului pentru că astfel îşi susţin interesele materiale, iar acest lucru este o caracteristică fundamentală a ordinii internaţionale din zilele noastre[16]. Chomsky susţine că teoria domino-ului este o creaţie sinistră a globalizării, acest domino este ca un virus ce se dezvoltă independent şi greu controlabil. Prin acesta se poate controla şi conduce lumea.

După Sfârşitul Războiului Rece, o grămadă de analişti au proclamat sfârşi­tul geopoliticii şi naşterea geo-economiei şi a războaielor economice[17]. Războiul economic global a fost denumit de unii drept al III-lea Război Mondial. Principala critică a globalizării este că a instaurat domnia finanţelor asupra politicii şi a libertăţii popoarelor.

Multipolarismul este o realitate prezentă. State mari sunt într-o competiţie economică şi politică, dar nu şi militară. Marile puteri nu se provoacă direct, ele folosesc parteneriate şi forumuri de cooperare[18]. Samuel P. Huntigton spunea că trăim într-o lume uni-multipolară, în care există o singură superputere SUA şi în jurul ei câteva puteri ce gravitează. Giovanni Grevi susţine că trăim într-o lume interpolară, o lume multipolară a interdependenţelor [19].

Una dintre cele mai interesante teorii despre lumea post-război rece este teoria apolarităţii, o lume apolară, teorie lansată de Richard N. Haas. În secolul XXI, lumea unipolară sau multipolară va lua sfârşit. Niciun centru de putere nu va fi putea să-şi impună voinţa pe scena lumii. Puterea va fi difuză şi desubstanţiată. Secolul ce va veni va fi o lume dominată de state ce vor avea o mulţime de tipuri de putere[20].

În lumea multipolară, o serie de actori statali conduc lumea. China, UE, Rusia, Statele Unite ale Americii, Rusia şi Japonia au împreună 75% din economia mondială şi 80% din bugetul de apărare la nivel global, de aici rezultă o trăsătură cardinală, statele au monopolul pe putere[21].

După opinia lui Haas, se observă un declin al puterii americane prin faptul că deţine mai puţin de 25% din produsul global brut. Puterea americană nu mai poate să controleze toate fluxurile globalizării. Era apolară stimulează proliferarea informaţiei[22]. Dacă realiştii tradiţionalişti observă o schimbare între era unipolară către cea multipolară, Haas vede o nonpolaritate bazată pe o împărţire echitabilă a puterii şi a resurselor acesteia. Un factor determinant în apariţia acestei ere îl are creşterea în importanţă a actorilor nestatali. Integrarea în lumea modernă amortizează noile puteri şi evită competiţia şi conflictul[23].

Nonpolaritatea a început din trei mari motive. Primul motiv este unul de ordin istoric, statele se dezvoltă mai puţin decât actorii nonstatali. Al doilea motiv este că politica externă americană agresivă a accelerat apariţia de noi centre de putere. Al treilea motiv este că globalizarea a stimulat un volum uriaş de fluxuri comercial-economice ce nu pot fi ordonate şi administrate de către stat. Un alt motiv al scăderii în importanţă a puterii americane este implicarea politică şi militară în confilicte diverse.[24] Concluzia lui Richard Haas este că globalizarea diluează puterea statelor de a controla fluxurile şi măreşte capacitatea actorilor nonstatali.

Era apolară, în opinia lui Haas, creşte riscul ameninţărilor asimetrice prin faptul că statele nu mai au capacitate de control, fluxurile informaţionale şi comerciale sunt în mâna altor mari jucători. Hedley Bull consideră politica globală un melanj între anarhie şi societate[25].

Nonpolaritatea va slăbi alianţele, dar va deveni o nonpolaritate concertată pentru a preveni toate riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile scenei internaţio­nale[26]. Dacă noul sistem nonpolar nu va coopera atunci întregul sistem interna­ţional va fi supus unor mari riscuri, un risc de dezintegrare şi de deteriorare, conchide Richard Haas.

Trăim într-o lume în plină schimbare, era multipolară şi interdependentă este contestată de alte modele ale politicii internaţionale, un model apolar sau un model interpolar. Lumea după bipolarism va avea probabil caracteristicile mai mul­tor sisteme, însă trebuie să fie mai sigură şi mai paşnică decât a fost în secolul trecut.

Metamorfoze ale securităţii internaţionale – Teoria păcii demo­cratice şi teoriile concurente după sfârşitul Războiului Rece

Securitatea este un concept abstract ce defineşte o stare de siguranţă. Lipsa de siguranţă se numeşte insecuritate. În opinia lui Ian Bellany, securitatea este lipsa relativă a războiului. Lawrence Martin consideră securitatea ca o asigurare pentru o bunăstare viitoare[27]. O definiţie mai complexă a securităţii este cea a lui Arnold Wolfers. După acesta, securitatea măsoară absenţa ameninţărilor la adresa unor valori existente, într-un sens subiectiv, absenţa tensiunii că astfel de valori vor fi atacate[28].

Securitatea internaţională este arealul politic mondial unde actori statali şi nonstatali cooperează şi nu au loc tensiuni şi conflicte ce le pot periclita activitatea. Securitatea internaţională este garanţia păcii în lume şi a respectări drepturilor universale ale omului.

Teoria păcii democratice se referă la definirea păcii în corelaţie cu definirea violenţei şi a conflictului[29]. Pacea este definită în raport cu violenţa şi insecu­ritatea. Pacea are ca principal scop diminuarea violenţei sau încercarea de elimi­nare a acesteia. Din anul 1945, până în anul 2000, lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război[30]. Studiile de pace au, ca şi concept central, conflictul. În opinia lui Johan Galtung, pionier al studiilor referitoare la pace, nu statele şi indivizii sunt vinovaţi de violenţa din sistemul internaţional, ci structurile sociale cărora le aparţin.[31]

Violenţa poate fi definită ca violenţă directă sau violenţă structurală. Violenţa directă se referă la relaţiile interumane, dar şi la cele interstatale. Violenţa structurală este derivată din structura sistemului internaţional[32]. Cu alte cuvinte, imperfecţiunea sistemului internaţional duce la apariţia şi dezvoltarea conflictului. În concepţia lui Galtung, pacea este de două tipuri, pozitivă sau negativă. Pacea pozitivă este atunci când condiţiile structurale inhibă violenţa, pacea negativă este caracterizată de suprimarea violenţei prin forţă, o violenţă superioară ceea ce în­seamnă că violenţa este controlată[33]. Securitatea este stabilă când avem pace po­zitivă şi este instabilă când avem pace negativă, concluzionează Ionel Nicu Sava.

Ipotezele teoriei păcii democratice în interpretarea lui R. J. Rummel sunt: democraţiile nu pornesc război una împotriva alteia, cu cât sunt mai democratice două naţiuni, cu atât mai puţin probabilă este violenţa dintre ele, democraţiile angajează violenţa minimă necesară pe plan extern, democraţiile se confruntă cu nivelul cel mai redus de violenţă internă şi democraţiile moderne nu atentează la viaţa cetăţenilor lor[34]. Teoria păcii democratice s-a dezvoltat după sfârşitul Războiului Rece. Este o teorie optimistă asupra viitorul lumii internaţionale. Contri­buţia acestei teorii la relaţiile internaţionale este reprezentată de conştien­tizarea influenţei lumii democratice în noua lume post-bipolară.

După Johan Galtung, conflictul este nu mai mult decât ceea ce este vizibil cu ochiul liber şi numită problemă sau violenţă directă. Este vorba de o violenţă inclusă în structuri şi ţine de o cultură ce legitimează violenţa. Securitatea este absenţa conflictului, dar şi absenţa ameninţării apariţiei unui conflict.

În viziunea idealistă a relaţiilor internaţionale, pacea joacă rolul primordial. O lume idealistă a eliminat războiul şi a instaurat armonia şi buna cooperarea între diverşi actori, statali sau nonstatali.

O paradigmă generală a sistemului internaţional este că acesta este un sistem anarhic. Un sistem anarhic înseamnă că statele nu au deasupra lor un for mondial care să le coordoneze. Nu există o autoritate suprastatală. În opinia lui John J. Mearsheimer, securitatea internaţională poate fi periclitată prin apariţia unui hegemon agresiv, o multipolaritate nebalansată sau nechitabilă[35]. Într-un astfel de sistem, în opinia lui Mearsheimer, singurul obiectiv este supravieţuirea.

Secolul XXI este un secol de tranziţie între lumea hegemonică pe care o ştim şi o lume policentrică sau plurihegemonică. John J. Mearsheimer este neîncre­zător în viitorul scenei politice internaţionale în etapa post-Război Rece. Instituţiile internaţionale au puţină influenţă în comportamentul statelor, de aceea nu există decât o mică premisă de stabilitate în noua eră post-bipolară[36].

Instituţionalismul liberal este cea mai puţin ambiţioasă teorie deoarece consideră că statele cooperează eficient şi cu bună credinţă. Obiectivele fundamen­tale ale statelor sunt opuse obiectivelor ONU, iar principalul obstacol în cooperare este trişatul[37]. Pentru ca un sistem de securitate colectivă să funcţioneze aşa cum trebuie, John. J. Mearsheimer subliniază trei elemente vitale. Primul element este că statele trebuie să renunţe la uzul forţei militare pentru a nu altera statu-quo-ul regional sau continental, al doilea element este că statele responsabile nu trebuie să gândească în interese strâmte, statele trebuie să aibă încredere unele în altele[38]. Politologul american evidenţiază că apariţia unui agresor trebuie urma­tă de o mă­sură de securitate colectivă, este o obligaţie colectivă de a opri escala­dările agre­siunilor.

Actualul sistem internaţional este străbătut de o serie de transformări siste­mice sau subsistemice. Principala caracteristică a sistemului internaţional de state este metamorfoza şi dinamicitatea. O lume multidimensională, multipolară, o nouă distribuţie planetară a puterii (către Asia-Pacific), o globalizare în sfera schimbu­rilor comerciale, mutaţii geopolitice[39]. Principalele metamorfoze ale securităţii internaţionale sunt tensiunile civilizatoare, fenomenul glocalizării şi instituţionalis­mul sociologic. Toate aceste metamorfoze schimbă radical sistemul internaţional dar şi abordarea securităţii internaţionale.

Tensiunile civilizatoare sunt teoretizate în teoria conflictului civilizaţional lansată de politologul Samuel P. Huntington. Diferitele civilizaţii de pe glob intră în competiţie pentru afirmare culturală, apoi pentru recunoaştere. Deşi este o teorie cunoscută a fost, înainte de 11 septembrie 2001, puţin luată în seamă. Principala idee a acestei teorii este că tiparul imaginar civilizaţional poate naşte conflicte. Un amestec periculos în zilele noastre este fundamentalismul religios cu tirania politică. Elitele clericale din anumite ţări islamice au confiscat religia pentru a-şi impune propria lor voinţă şi a hotărî în numele popoarelor lor.

Fenomenul glocalizării este unul prezent şi în continuă creştere. Glocalizarea, teoretizată de Roland Robertson, este suma rezultată dintre creşterea interdependenţei globale şi tensiunile localizante[40]. Glocalizarea schimbă sistemul internaţional prin fragmentare, enclavizare culturală şi distanţare spaţială. Dacă globalizarea apropie, glocalizarea depărtează. Apariţia glocalizării poate avea ca şi cauză refuzul unor comunităţi de a semăna cu restul lumii, „atomizarea planetară” este coşmarul multor societăţi.

Instituţionalismul sociologic este o teorie care susţine că instituţiile dez­vol­tă un comportament independent în formarea comportamentului membrilor ei[41]. Un exemplu clar de astfel de instituţie este UE. Statele preiau acquis-ul comunitar, iar acest lucru le modifică comportamentul intern sau extern. Unii critici acuză acest instituţionalism de îngrădirea suveranităţii statale.

Cele trei metamorfoze ale securităţii internaţionale pun în discuţie schim­barea paradigmei anarhice dar şi principalele concepte. Conflictele civilizaţionale străbat statele, de aici rezultă că naţiunile generează statele nu invers. Fenomenul glocalizării fărâmiţează planeta şi dă naştere aşa-numitelor noi oraşe-stat sau apariţia noilor megalopolis-uri. Instituţionalismul sociologic este contestat de mulţi datorită unei cedări suverane în faţa unor instituţii.

Noile metamorfoze ale securităţii trebuie analizate şi proiectate în viitor. Toate aceste trei scenarii sunt posibile, conflict civilizaţional, fărâmiţare mondială sau guvernanţă instituţională planetară. Toate acestea duc la schimbarea paradig­mei principale de securitate, un sistem anarhic de state.

Fenomenul globalizării şi implicaţiile acestuia asupra securităţii internaţionale

Globalizarea este fenomenul cu care a debutat secolul XXI. Este un feno­men care a suscitat cele mai multe controverse. De foarte mulţi este văzut ca un viitor luminos al omenirii iar, de la fel de mulţi, ca un rău absolut reprodus la scară planetară.

O definiţie generală a globalizării este integrarea economiilor naţionale prin schimburi comerciale corelate cu intensificarea dialogului socio-cultural între po­poare. Globalizarea a fost văzută ca o dimensiune a societăţii, nu ca un meca­nism provenit de la stat. Globalizarea începe de la om, nu de la stat.

Zygmunt Bauman defineşte globalizarea ca Marele Război de Indepen­den­ţă faţă de Spaţiu[42]. Mobilitatea este o consecinţă a globalizării care stimulează stratificarea socială, într-o lume globală noile ierarhii sociale, politice, economice şi culturale se reclădesc zilnic[43]. Paul Virilio proclama odată cu începutul glo­ba­lizării, sfârşitul geografiei. Distanţele şi graniţele geografice devin din ce în ce mai greu de susţinut în lumea reală[44].

Graniţele permeabile permit o circulaţie a mărfurilor, a informaţiei şi un schimb de orice natură, mai intens. Această consecinţă dă naştere fenomenelor de insecuritate asimetrică sau a ameninţărilor asimetrice. Controlul grupărilor crimi­nale sau teroriste este mult mai greu când informaţiile şi resursele financiare pot circula fără oprelişti.

Preţul redus al comunicării şi abundenţa informaţiei permite muşamalizarea sau deturnarea informaţiei primite, cu intermediul massmediei mondializate[45]. Zygmunt Bauman susţine că anularea tehnologică a distanţei, în loc să organizeze condiţia umană, aceasta tinde să o polarizeze. Informaţia distruge percepţia omului despre lume şi îl antagonizează cu lumea înconjurătoare. Fluxul masiv informaţio­nal produce fenomenul omului singur în imensul spaţiu planetar.

Acuzată de mulţi analişti că este un mijloc de control şi de subjugare globalizarea este un fenomen care nu este uniform. Occidentul este puternic globalizat şi interdependent pe când Africa Sub-Sahariană trăieşte într-un minunat Ev Mediu. Modelele distopice precum 1984, Panopticon sau Sinopticon nu au dispărut din conştiinţa lumii.

Mondializarea susţine poziţia dominantă a banului şi în acelaşi timp va emancipa decizia politică de scrupulele democratice, susţine Lucian Boia[46]. Un alt proces criticabil este dezvoltarea noilor oraşe-stat, megalopolis-urile. Zygmunt Bauman spune că principala caracteristică a apariţiei acestor oraşe este evitarea reciprocă şi separarea oamenilor, astfel oamenii caută strategii de supravieţuire. Globalizarea are un caracter nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al problemelor lumii. Lipsa centrului, a unei comenzi unice, a unui consiliu de decizie acesta este caracterul principal al globalizării[47].

Cea mai importantă consecinţă asupra securităţii internaţionale cauzată de fenomenul globalizării este proliferarea armelor nucleare sau de distrugere în masă. Armele nucleare au o istorie recentă şi un viitor lung. Datorită acestor arme nucleare, posibilitatea unui conflict global se apropie de zero[48].

Trebuie să clarificăm două aspecte ale proliferării nucleare. Primul aspect este dezvoltarea pe orizontală, care înseamnă obţinerea unei tehnologii ce poate înzestra un stat cu armament nuclear. Al doilea aspect este dezvoltarea pe verticală ce reprezintă ameliorarea arsenalului nuclear deţinut, retehnologizare sau înmul­ţire[49]. În prezent, există peste 17.000 de focoase nucleare, iar 27 de ţări au capa­bi­lităţi de transport, dintre acestea, 80% din arsenal este deţinut de fostele rivale din timpul Războiului Rece, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice[50]. Împotriva neproliferării s-a semnat, în anul 1968, un tratat la care au aderat până în prezent 189 de state[51]. Tratatul de Neproliferare este baza împotriva achiziţionări de arme nucleare. Pentru a descuraja statele de a se înarma ar trebui aplicate două politici, cea a controlului armamentelor şi cea de dezarmare.

Aplicarea acestor politici, controlul armamentelor şi dezarmarea depind, în mare parte, de atitudinea şi de acţiunile întreprinse de mari puteri, conchide profesorul Teodor Frunzeti.

Ameninţarea nucleară îngrozeşte pe multă lume mai puţin pe adepţii teoriei realiste. Aceştia susţin că balanţa terorii a făcut ca, jumătate de secol, Războiul Rece să nu se încălzească. Realiştii consideră paradigma tradiţională, supravie­ţuirea într-o anarhie ca singura cale de a scăpa de ameninţări de orice fel.

Globalizarea se confruntă cu două tendinţe, centripete sau centrifuge. Forţele centripete sunt reprezentate de statele dezvoltate care duc politici de dezvoltare prin cooperare, iar forţele centrifuge sunt statele în curs de dezvoltare cu un naţionalism de multe ori anacronic.

Note

[1] Marele dusman al comunismului (1947-1956), 07 martie 2011, disponibil online la: http://www.historia.ro/ exclusiv_web/general/articol/marele-dusman-al-comunismului-1947-1956,  accesat  la data de 25.02.2014.

[2] Joseph, S. Nye Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura Antet, Bucureşti, 2005, p.111.

[3] Ibidem, p.119.

[4] Veronica Dumitraşcu, Hans Morgenthau, „Politica între naţiuni”, în Revista Română de Sociologie, p.2, disponibil online la: http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2010/ Recenzii.pdf, accesat la data de 25.02.2014.

[5] Ionel Nicu Sava, Teoria şi Practica Securităţii, Suport de Curs, Universitatea Bucureşti, 2012, p.9, disponibil online la:  http://www.unibuc.ro/prof/sava_i/docs/res/2012iulSuport_curs_ Studii_Securitate_-_2012.pdf,  acccesat la data de 25.02.2014.

[6] Ibidem, p.11.

[7] Ibidem, p.19.

[8] Joseph, S. Nye Jr., op.cit., p.44.

[9]  Charles Kindleberger, Dominance and Leadership in International Economy, disponibil online la: http://www.people.fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Kindleberger1981.pdf accesat la data 25.02.2014.

[10] Joseph, S. Nye Jr., op.cit., pp.13-14.

[11] Vezi David A. Baldwin, Interdependence and Power, disponibil online la: http://www.princeton.edu/~dbaldwin/selected%20articles/Baldwin%20(1980)%20Interdependence%20and%20Power%20-%20A%20Conceptual%20Analysis.pdf, accesat la data de 26.02.2014.

[12] Joseph, S. Nye Jr., op.cit., p.183.

[13] Idem.

[14] Idem.

[15] Ibidem, p.187.

[16] Noam Chomsky, Noi creăm viitorul, Editura Corint,  Bucureşti, 2012,  p.24.

[17] Ștefan Mâşu, Omenirea secolului al-XXI-lea şi Guvernul Mondial, Editura Rao, Bucureşti, 2011,  p.131.

[18] Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2013, Editura RAO,  Bucureşti, 2013, p.17.

[19] Giovanni Grevi, „The Interpolar World, a New Scenario”, în Occasional Paper, iunie 2009, disponibil online la: http://www.iss.europa.eu/uploads/media/op79.pdf, accesat la 26.02.2013.

[20] Richard N. Haas, The Age of Nonpolarity, p.1, disponibil online la: http://acme.highpoint.edu/ ~msetzler/IR/IRreadingsbank/EmpireOverNonpolarHauss.FA08.x.pdf, accesat la 26.02.2013.

[21] Ibidem, p.2.

[22] Ibidem, p.3.

[23] Ibidem, p.4.

[24] Idem.

[25] Cf. Hedley Bull, The Anarchical Society, disponibil online la: http://davidthsu.files.word press.com/2013/05/bull-the-anarchical-society1.pdf, accesat la 26.02.2014.

[26] Richard N. Haas, op.cit., p.7

[27] Ionel Nicu Sava, op. cit., p.8, disponibil online la: http://www.unibuc.ro/prof/sava_i/docs/res/ 2012iulSuport_curs_Studii_Securitate_-_2012.pdf accesat la 26.02.2014.

[28] Idem.

[29]F.a., Studii de Securitate, Centru Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p.99.

[30] Ibidem, p.100.

[31] Ibidem, p.101.

[32] Idem.

[33] Ibidem, p.107.

[34] Ibidem, p.117.

[35] John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics,  p.2, disponibil online la: www.people.fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Mearsheimer2001.pdf,  accesat la 25.02.2014.

[36] The False Promise of International Institutions, p.1, disponibil online la: http://www.people. fas.harvard.edu/~plam/irnotes07/Mearsheimer1994.pdf, accesat la 26.02.2014.

[37] Ibidem, p.2.

[38] Ibidem, p.3.

[39] Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, op.cit., p.16.

[40] Roland Robertson, Glocalization and Space: Homogenity and Heterogenity, pp. 27-29, disponibil online la:  http://www.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=0A4iwSxpj44C&oi=fnd&pg=PA25&dq=robertson+roland.+ glocalization+time-space+and+homogeneity-heterogeneity&ots=Oe3_Dx5gwc&sig=iJjFcLSt0QsejIyt5ZFixuIzyIo &redir_esc=y#v=onepage&q=robertson%20roland.%20glocalization%20time-space%20and%20homogeneity-heterogeneity&f=false,  accesat la data de 26.02. 2014.

[41] Jill Steans, Lloyd Pettiford, colaborare Thomas Diez, Introducere în Relaţiile Internaţionale – Perspective şi teme, Editura Antet, Bucureşti, 2005,  p. 221.

[42] Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti, 2010, p.11.

[43] Ibidem, pp.12-13.

[44] Stephen Graham, The end of geography or the explosion of space? Conceptualizing space, place and information technology, pp.5- 6, disponibil online la: http://www.realtechsupport.org/ UB/ NP/IoT_ExplosionSpace_1998.pdf, accesat la data de 27.02.2014.

[45] Zygmunt Bauman, op.cit., p.19.

[46] Lucian Boia, Occidentul, o interpretare istorică, Editura Humanitas,  Bucureşti, 2013, p.209.

[47] Zygmunt Bauman, op.cit., p.59.

[48] Teodor Frunzeti, „Neproliferarea armelor nucleare, Măsură de consolidare a securităţii naţionale”,  în Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, nr.10, Bucureşti, 2013, p.22.

[49] Idem.

[50] Idem.

[51] United Nations Office of Disarmament Affairs, disponibil online la: http://www.un.org/disarmament/ accesat la 27.02.2014.

Nicolae Mavrocordat – disimulare și prudență la început de secol XVIII – Răgazurile lui Filotheu

Ostahie, Traian (2022), Nicolae Mavrocordat – disimulare și prudență la început de secol XVIII - Răgazurile lui Filotheu, Cunoașterea Științifică, 2:1, 245-260Ostahie, Traian (2022), Nicolae Mavrocordat – disimulare și prudență la început de secol XVIII – Răgazurile lui Filotheu, Cunoașterea Științifică, 2:1, 245-260, https://www.cunoasterea.ro/nicolae-mavrocordat-disimulare-si-prudenta-la-inceput-de-secol-xviii-ragazurile-lui-filotheu/

 

Nicolae Mavrocordat – concealment and prudence at the beginning of the 18th century – Răgazurile lui Filotheu

Abstract

The period of the history of Muntenia and Moldavia, which extends from 1711 to the Greek revolution of 1821 and the restoration of the earthly kingdoms, took the name of the Phanariot era, a justified name, if it is to show the origin of the lords who sneak into the Principalities and who are more all from the Phanar slum in Constantinople. Răgazurile lui Filotheu is a prose fiction that the literary historian Constantin Dimaras characterized as the first attempt to compose a neo-Greek novel.

Keywords: Nicolae Mavrocordat, Răgazurile lui Filotheu

Rezumat

Perioada istoriei Munteniei și Moldovei care se întinde de la 1711 până la revoluția grecească din 1821 și restatornicirea domniilor pământene, a luat numele de epoca Fanarioților, denumire îndreptățită, dacă este să se arate prin ea originea domnilor ce se strecoară în Principate și care sunt mai toți din mahalaua Fanarului din Constantinopol. Răgazurile lui Filotheu este o proză de ficțiune pe care istoricul literar Constantin Dimaras a caracterizat-o drept prima tentativă de compunere a unui roman neogrecesc.

Cuvinte cheie: Nicolae Mavrocordat, Răgazurile lui Filotheu

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 245-260
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/nicolae-mavrocordat-disimulare-si-prudenta-la-inceput-de-secol-xviii-ragazurile-lui-filotheu/
© 2022 Traian Ostahie. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Nicolae Mavrocordat – disimulare și prudență la început de secol XVIII – Răgazurile lui Filotheu

Traian Ostahie

tostahie@yahoo.com

 

Introducere

Perioada istoriei Munteniei și Moldovei care se întinde de la 1711 până la revoluția grecească din 1821 și restatornicirea domniilor pământene, a luat numele de epoca Fanarioților, denumire îndreptățită, dacă este să se arate prin ea originea domnilor ce se strecoară în Principate și care sunt mai toți din mahalaua Fanarului din Constantinopol.[1]

Societatea creștină constantinopolitană de la începutul secolului al XVIII-lea era concentrată în jurul sediului Patriarhiei Ecumenice de la Biserica Sfântul Gheorghe din cartierul Fanar, cartier ce se întindea de-a lungul Cornului de Aur. Fanarul, numit și Diplofanarion (Διπλοφαναριον = ”dublul far”) sau fanal[2], devenise, din secolul al XVII-lea (până atunci fusese doar un cartier fără prea mare importanță), și  locul în care își aveau reședința principalele familii nobile, grecești dar și de altă origine, din Polis.

Din acest grup social, atât dintre familiile cu tradiție, cât și dintre cele mai noi, uneori de origine românească, vor face parte domnitorii principatelor dunărene în perioada menționată mai sus.

Acești bărbați din Fanar, pe care Înalta Poartă îi ridica la diferite demnități în conducerea Statului și le încredința scaunele Principatelor Române, erau în genere oameni cu o cultură aleasă, și cei mai mulți dintre ei poligloți.[3]

Fanariotismul nu a fost un fenomen particular, exclusiv legat de țările române, el a avut un caracter mai general, care se manifestă potrivit cu statutul juridic al țărilor intrate sub stăpânirea otomană, fie la nivelul conducerii politice și parțial ecleziastice ca în țările române, fie în ierarhia bisericească din sudul Dunării[4].

Gravitatea regimului fanariot a rezultat din exploatarea excesivă și sistematică a avuțiilor Principatelor române de către Imperiul Otoman, aflat în declin, care nu mai beneficia de resursele rezultate din cuceriri. Incapabil să-și satisfacă nevoile prin organizarea eficientă a propriei economii, imperiul subminat de criza timarului, conferă semnificație economică obligațiilor tradiționale, haraciul, peșcheșurile, la care se adaugă cumpărarea domniilor.

O schimbare se observă și la nivelul comportamentului. Dacă înainte de instalarea domniilor fanariote, domnii români erau tratați cu mai mult respect la Poartă, de la momentul instalării regimului fanariot, situația se schimbă, această atitudine dispărând cu timpul.[5]

Secolul fanariot, văzut de contemporani ca o epoca de înstrăinare, ca o abandonare a valorilor tradiționale, conturate și structurate cu o impetuozitate remarcabilă de către cărturari umanismului târziu, a însemnat încă de la începutul său un șoc.[6]

Termenii de fanariot /  fanariotism s-au consacrat abia la începutul secolul al XIX-lea, vocabularul epocii consemnându-i pe demnitarii ajunși pe scaunele Moldovei și Țării Românești, și pe negustorii nord-dunăreni cu sintagme ca ”grec constantinopolitan” și ”grec din Fanar”.[7]

Epoca fanariotă constituie totodată și o etapă însemnată a istoriei românești, mai ales prin realizările sale de ordin social, cultural și spiritual, însă în mod aparte prin evoluția mentalităților[8], întrucât mulți dintre aceștia erau oameni de cultură, spirite luminate, fideli idealurilor române.[9]

În această categorie se include și Nicolae Mavrocordat, fiul  Exaporitului, vlăstar al Bizanțului după Bizanț[10], care inaugurează perioada domniilor fanariote, atât în Moldova (1711), cât și în Țara Românească (1716), care în opinia lui Iorga, nu reprezintă o organizație, ci o familie[11] „de pasionați adunători: Alexandru Exaporitul, Nicolae și Constantin Vodă – tatăl, fiul și nepotul, –  strălucind în proporție egală cu faima lor de oameni învățați… iubitori de cultură, cu renume de cei mai învățați din tot Orientul și cu o largă publicitate în Occidentul civilizat, principii Mavrocordat, neobosiți colecționari de lucruri rare…”[12].

Aspecte privind viața lui Nicolae Mavrocordat

Potrivit lui Evghenios Rizos Rangavis[13] și Emile Legrand[14], familia Mavrocordaților pare a avea origini în perioada bizantină. În secolul al XVI – lea membri ai familiei sunt întâlniți în insula Chios, în estul Mării Egee, deținută în acele timpuri de genovezi[15], unde se refugiaseră înainte de 1453, pentru a reveni înapoi la Constantinopol.  Primul membru al familiei stabilit în Constantinopol este Nikolaos, zis Pantziris[16], (1599 –  1652), născut la Chios și căsătorit cu Ruxandra, fiica negustorului Scarlat Begligis, care inițial urmărise  o alianță matrimonială cu Matei Basarab. Dintre cei opt copii ai lui Nikolaos, se distinge Alexandru (1641 – 1709). Acesta studiază la Padova, în nordul Italiei, filosofia și medicina, devenind doctor în medicină.

Întors  în Constantinopol, tânărul savant nu avea prea multe posibilități de a-și valorifica pregătirea științifică dobândită în Italia. Momentul decisiv în cariera lui Alexandru a fost întâlnirea cu Panagiotakis Nikousios, care, sesizând potențialul politico-diplomatic al tânărului, îl i-a ca  secretar personal, urmând ca după o scurtă perioadă de timp să îl urmeze în funcția de mare dragoman al Porții.[17]

Nicolae este unul dintre cei opt copii a marelui dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul[18], fiind al cincilea, născut la 3 mai 1680, la Constantinopol. A avut încă patru frați (Constantin – 1675, Scarlat – 1678, Alexandru – 1686, Ioan – 1689[19] ) și trei surori (Ruxandra – 1672, Ruxandra – 1673, Elena – 1682).[20]

A fost căsătorit de trei ori : cu Cassandra, fiica lui Dimitrie Cantacuzino (domn al Moldovei în 1673, 1674 – 1675, 1684 – 1685), de la care dobândește trei copii (Tarsia, Scarlat, născut în 1701, și Ruxandra, născută în 1702), cu Pulcheria Kiurtsi (sau Tzouki[21]), aparținând aristocrației constantinopolitane, cu care a avut patru copii  –  Maria (1706 – 1725), Constantin (născut în 1712), viitorul domn al Moldovei, și Toma (născut în 1716), și a treia oară, cu Smaragda Panagiotaki, fiica marelui paharnic Panagiotakis Stavropoulos, de la care dobândește alți trei copii – Alexandru (1720 – 1790), Sultana și Ștefan. Cea de-a doua soție a lui Mavrocordat, Pulcheria, a murit la București, pe la 1716, fiind înmormântată la Mitropolie.

Dinspre mama sa, Sultana Hrisoscoleos, (nepoată de fiică a lui Alexandru Iliaș, domn al Țării Românești între 1616 – 1618 și al Moldovei între 1620 – 1621 și 1631 – 1633), Nicolae are descendență domnească pământeană de sorginte mușatină[22].

La 1 iulie 1698, în vârstă de numai 18 ani, este asociat de tatăl său la demnitatea de mare dragoman, demnitate pe care o deține până în anul 1709, când va ”avansa” pe scara ierarhică otomană, obținând tronul Moldovei, după cum spun izvoarele epocii, pentru meritele sale din timpul în care s-a aflta în serviciul Porții, fiind preferat contracandidatului său Antioh Cantemir (care mai ocupase tronul Moldovei între 1696-1700 și 1705-1707).

Primește caftanul de domnie la 6/17 noiembrie 1709 și intră în Iași pe 25 ianuarie/5 februarie 1710, însă nu va rezista pe tron decât zece luni, fiind  mazilit în luna noiembrie a aceluiași an, pe motiv că era pasibil de hainie, și înlocuit cu Dimitrie Cantemir.[23]

Educația și formarea intelectuală

Marele dragoman Alexandru Mavrocordat își propune să le ofere copiilor lui o educație strălucită care să le permită afirmarea politică. În aceste condiții, părintele oscila între a-și trimite copii la studii în străinătate, unde el însuși își desăvârșise pregătirea, ori a găsi la Istanbul niște profesori merituoși.

A optat pentru a doua variantă, ale cărei rezultate nu erau garantate, cel puțin în privința cunoașterii limbilor occidentale, întrucât se găseau mult mai greu profesori de limbile latină, italiană sau franceză la Constantinopol, și probabil, și din dorința de a supraveghea personal evoluția intelectuală a propriilor odrasle.

Ca atare, Alexandru și-a încredințat copiii fostului profesor al lui Dimitrie Cantemir, Iakovos Manos din Argos, un erudit conservator, perfect cunoscător al limbii vechi grecești, interesat aproape exclusiv de teologie și de filosofia aristotelică. De altfel, prin anii de ucenicie petrecuți alături de acesta poate fi, cel puțin parțial, explicată utilizarea exclusivă de către Nicolae Mavrocordat a limbii clasice în scrierile sale, atât filosofice, cât și literare.[24]

Printre diferiții dascăli ai lui Nicolae, se numără și viitorul patriarh al Ierusalimului, Hrysanthos Notharas (1707 – 1731), care nu era deloc străin de țările române[25].

Educația elenă a Mavrocordaților a fost fără, dar și poate, completată de cursurile de înțelepciune islamică și de limbi orientale ale lui Yanali Es’ad Efendi, un grec renegat. Ceva mai dificilă se vădea însă, din cauza lipsei de profesori, învățarea limbilor occidentale (latina, italiana, franceza), motiv pentru care Alexandru Mavrocordat recurge la serviciile unor străini stabiliți la Constantinopol sau aflați în trecere prin capitala imperială, precum Antonio Epis, preceptorul lui Scarlat Mavrocordat, și viitorul secretar al lui Nicolae, prin care acesta va întreține o consistentă corespondență cu teologul elvețian Jean LeClerc.

Dintre dascălii de latină și franceză ai lui Nicolae ne sunt cunoscuți călugărul iezuit Jacques Piperi din Chios și celebrul călător francez Aubrey de la Motraye. Mărturia acestui din urmă este edificatoare pentru felul în care se desfășurau cursurile: profesorul și elevul se întâlneau de două ori pe săptămână, petrecând împreună câte patru ore. Nicolae însă trebuia să învețe mult pe cont propriu și de fiecare dată își îndeplinea cu asupra de măsură sarcina. Progresele sale spectaculoase, ce îl uimeau atât pe dascăl, cât și pe tată, se datorau deopotrivă puterii sale de muncă ieșite din comun și memoriei prodigioase.[26]

Tânărul învățăcel putea reproduce din memorie pasaje întregi din autori latini, italieni, arabi sau greci, fapt care-l determinase pe Alexandru să-și alinte băiatul cu porecla ”Biblioteca mea”.

Pentru a-și completa studiile, tânărul studios, avea la dispoziție biblioteca tatălui său, pe care acesta se preocupa permanent să o îmbogățească, inclusiv cu achiziții din străinătate. Știm, de pildă, că pe durata șederii sale la Viena, Alexandru Mavrocordat a cumpărat mai multe ediții ale clasicilor antici, cu precădere istorici (Herodot, Tucidide, Xenofon, Diodor din Sicilia, Dyonisos din Halicarnas, Cassius Dio și Demostene), alături de lucrări ale unor autori contemporani, cu conținut politic, militar și istoric, ce au trezit suspiciuni serioase din partea vigilentei cenzuri imperiale.

La această bibliotecă va lucra și el pentru a o îmbogăți și pentru a fi la curent cu cele mai noi apariții, ajungându-se să se afirme, poate puțin forțat că ”Orientul întreg n-a avut o bibliotecă asemenea cu cea a lui Nicolae Mavrocordat”.[27]

Această bibliotecă era adăpostită în două locuri, la Constantinopol, într-o clădire specială, și la București, în casele domnești, ridicate la Văcărești, o dată cu mănăstirea.

Întrucât în Țările Române, la acea vreme, nu era organizat comerțul cu carte, Mavrocordații își cumpărau cărțile de la librăriile, anticariatele și licitațiile din străinătate, în special din țările vest-europene. Au fost descoperite cataloage[28] de edituri, tipografii, librării și anticariate consultate de Mavrocordați. Acestea proveneau din marile centre care organizau comerțul de carte: Leipzig, Viena, Leyde, Haga, Londra, Amsterdam. În unele se exprimă dorința de a cumpăra cartea respectivă, în altele se arată că se deține deja acea carte.

Trimișii lui Nicolae Mavrocordat făceau concurență, la diferite licitații de cărți, reprezentanților conducătorilor altor state. Multe cataloage de licitații poartă adnotările lui Nicoale Mavrocordat, vădind cultura sa bibliografică și posibilitatea nu numai bănească dar și cărturărească, de a alege cărțile cele mai bune. Notațiile pe cataloagele de licitații cuprind aprecieri asupra cărților, precum : ”utilă”, ”folositoare”, ”extrem de rară”, ”rarisimă”, ”foarte bună”, sau ”carte rară, dar necunoscută” (ceea ce înseamnă că nu se afla în biblioteca domnitorului). Nicolae a catalogat cărți notând și că este ”mult prea demnă de citit”.[29]

O dată cu numirea în scaunul de domnie al Moldovei, Nicolae, se va implica și în dezvoltarea învățământului, în cadrul Academiei din Iași, instituție existentă din vremea lui Antioh Cantemir, de la sfârșitul celei de-a doua domnii a lui, din anul 1707.

Întrucât diferiți patriarhi ai Ierusalimului, printre care se pot enumera Dosithei, și nepotul acestuia, Hrisanth, au fost pentru o îndelungată vreme consilierii domnitorilor țărilor române, pe probleme culturale, și de această dată, Nicolae îl invită pe Hrisanth la Iași pentru a-l ajuta la reorganizarea învățământul ieșean.

Noutatea adusă de Mavrocordat este că a deschis oportunități de studiu atât copiilor de boieri, cât și celor de țărani, incapabili să își plătească studiile, prin faptul că studiile erau organizate gratuit.

Tentativa eșuează întrucât a fost mutat în Țara Românească, iar următorul domnitor pe scaunul Moldovei, Mihai Racoviță, deși a înnoit toate deciziile luate anterior de Nicolae, nu le va respecta[30].

Răgazurile lui Filotheu[31]

Acest text este o proză de ficțiune pe care istoricul literar Constantin Dimaras a caracterizat-o drept prima tentativă de compunere a unui roman neogrecesc[32]. Acest roman a fost scris între 1717 și 1720, în timpul șederii sale forțate la Sibiu și Alba Iulia, exact în aceeași perioadă când Montesquieu își redacta Scrisorile persane.

Numeroasele enigme ce însoțesc această operă încep chiar de la titlu. Termenul neogrecesc de parerga este alcătuit din prepoziția / prefixul para ”lângă, pe lângă” și substantivul ergon, ce poate însemna atât operă (literară), cât și activitate, admițând, prin urmare, două traduceri diferite : 1) opere minore, în opoziție cu tratatul filozofico-religios despre îndatoriri, în tradiția diferențierii, fundamentale începând din Antichitate, între genus sublime și genus humile, 2) activități din timpul liber, de după încheierea îndatoririlor oficiale ale principelui.[33]

O interpretare ambivalentă permite și cel de-al doilea component al titlului, întrucât numele propriu Filotheos s-ar putea referi la naratorul însuși, personaj literar central, alter ego al lui Mavrocordat, cu toate că nicăieri în text nu se realizează propriu-zis această identificare.

Scris la persoana întâi, este vorba despre o narațiune aproape fără intrigă, al cărei motor îl constituie pur și simplu curiozitatea intelectuală și scopul, absolut derizoriu, divertismentul.

Apare un număr de zece personaje, dintre care cele mai multe poartă etnonime în loc de nume: Otomanul barcagiu, Grecul, Celtul (= Francezul), Britanicul, Italianul, Otomanul întemnițat, și naratorul, Filotheu. Singurele personaje care poartă nume sunt Cornelius, un cipriot care umblă prin Constantinopol în veșminte persane și este arestat de gărzile turcești, și Iacob, un bogătaș cripto-creștin. Celelalte nume principale menționate (Ismail – otoman, Meilihios – egiptean, Iacob – iudeu, Iosif – sirian ), provin din însemnările unui întemnițat otoman care urmărește comportarea celorlalți deținuți și descrie  astfel pegra pestriță a Constantinopolului.

Aproape întreg textul este scris în caractere cursive când naratorul redă dialogurile și intervenția personajelor, fiindcă discuția între ele se face, desigur în altă limbă, decât limba scrierii, adică în italiană, turcă sau greaca simplă. Dar ciocnirea părerilor permite autorului să expună opinii contradictorii asupra temelor care se dezvoltă și să dea cititorului de înțeles că este pe deplin informat el însuși de problemele principale ale epocii sale. Multietnicitatea conlocutorilor și educația lor generală înlesnește lărgirea discuției, din care scriitorul face dovada unei bune cunoașteri a curentelor politice, literare și filosofice, care au marcat Occidentul din Renaștere și până în epoca sa.

Textul rămâne, ca atare, unul deschis, permițând oricând o continuare, pe care Mavrocordat chiar se gândea să o ofere, așa cum reiese din scrisoarea lui Antonio Epis către Jean Le Clerc din 29 octombrie 1721.[34]

Necesitatea acesteia părea a rezulta, mai ales pentru cititorul secolului al XVIII-lea, deprins cu schemele narative tradiționale, din absența unei soluționaări a intrigii, a unui deznodământ al acțiunii, întrucât autorul nu spune ce s-a întâmplat până la urmă cu bietul Corneliu, azvârlit în mod inexplicabil în temniță.

Pe de altă parte, pentru Mavrocordat, acțiunea constituie un element cu totul secundar, menit doar a lega între ele diversele subiecte de dezbatere erudită. Prin acest tip de abordare, el se înscrie în tradiția operelor antice ce descriau banchete (symposia), și, mai ales, conversațiile savante purtate cu aceste ocazii pe teme dintre cele mai variate.

Ironia alternează cu umorul, atunci când intră în scenă bătrânul luntraș turc, prin care autorul condamnă religiozitatea îmbibată de fatalism, obscuratism și de superstiție. Pentru a fi sigur că va câștiga mântuirea sufletului său, luntrașul respectă deopotrivă vinerea, sâmbăta și duminica.[35]

Acest text pune în lumină cel mai bine modernitatea îndrăzneață a gândirii lui Mavrocordat. Modernitatea ideilor pot fi subsumate în trei rubrici: supremația rațiunii, căutarea adevărului și dorința de fericire temporală.

Manifestarea cea mai sclipitoare a raționalismului lui Mavrocordat constă în spiritul său critic. Departe de a se lăsa orbit de reputații, bine fondate sau de suprafață, el cenzurează ideile și oamenii pentru a nu-și da adeziunea decât față de ceea ce merită într-adevăr reținut[36].

Însăși descrierea grădinii lui Iacob, în care discută convivii, nu este inspirată de ekfraseis-urile antice sau bizantine, ci de realitatea grădinilor otomane, a căror dezvoltare fusese favorizată – arată Mavrocordat – de către sultanul Ahmed al III-lea, care, ”nu cruța nici o osteneală și nici un ban și îi răsplătea cu generozitate pe inventatorii harnici și ingenioși în ale grădinăritului”, permițându-le chiar să dea propriul nume florilor pe care le creaseră.[37]

Întreaga scriere a lui Mavrocordat este străbătută de un nou suflu, oglindind dorința unor intelectuali din Imperiul Otoman de a se elibera de sub tutela atotputernică  a religiei (musulmane sau creștine) și a absolutismului politic, ce le controlau viețile, impunându-le tot felul de constrângeri. Contactul cu occidentalii și cu Occidentul , unde o evoluție similară se produsese de mai multă vreme, îi face să redescopere lumea și să se bucure de plăcerile acesteia, de la cele intelectuale până la cele carnale.

Un rol cu o însemnătate deosebită îl deține voluptatea cunoașterii noilor opere și realizări ale omenirii și a exprimării neîngrădite a opiniei cu privire la acestea. Astfel, un loc central îl ocupă discursul grecului învățat, evident un alter ego al lui Mavrocordat, care, transformat în ”cenzor al republicii literelor” – după expresia inspirată a lui Jacques Bouchard, editorul și traducătorul pseudo – romanului  – emite judecăți de valoare cu privire la numeroase opere din diverse epoci.

De altfel, mai toate personajele din Răgazurile lui Filotheu, lipsite de o viață și o psihologie proprii, sunt în mare măsură portavoci prin intermediul cărora Mavrocordat, protagonistul atotprezent al operei, își exprimă opiniile în chestiuni dintre cele mai diverse.

Setea de cunoaștere a domnului nu putea să nu se îndrepte și asupra societății otomane contemporane, care ocupă un loc însemnat în cadrul scrierii. Nu citează scrieri ale autorilor otomani și manifestă un interes scăzut față de spiritualitatea islamică, însă arată încredere față de potențialul otomanilor, cărora le ia apărarea în fața acuzelor venite din Occident, cum că ar fi lipsiți de noblețe și finețe.

Mavrocordat remarcă schimbarea petrecută recent în lumea otomană, care începe să se depărteze de rigorismul și rigiditatea trecutului, și nu încetează să se civilizeze pe zi ce trece, datorită într-o mare parte și legăturilor cu Occidentul.

Subiectele abordate denotă faptul că Orientul este la curent cu principalele evenimente literare care agită Occidentul: cearta dintre antici și moderni, filosofia chietistă, teoriile politice și critica de texte.

Limba în care scrie Mavrocordat această lucrare, este în mod surpinzător greaca koine, sau greaca veche, reducând drastic numărul cititorilor din Orient, la o clasă de intelectuali de elită, care, în opinia autorului, poate doar ei erau capabili să înțeleagă noile concepții filozofice și științifice formulate în Occident.

Societatea pe care o pictează Mavrocordat este una a răgazurilor, a oamenilor care se dedică plăcerii conversației, mâncării bune și degustării vinurilor, această licoare divină, care precizează Mavrocordat, destinde cele cinci simțuri, aprinde spiritul și fortifică spiritul.[38]

Domnul Nicolae a nutrit de foarte timpuriu dorința de a face cunoscută cartea sa: încă din 1719, o copie a textului său era depusă la biblioteca regelui Franței.[39] În 1721 el îi trimite un alt manuscris lui Jean Le Clerc, la Amsterdam, ca să-l traducă în franceză și să-l tipărească în ediție bilingvă.[40]

Mavrocordat manifestă însă curând multă reticență în a se declara autor. Ambivalența romanului era clară: el putea fi interpretat ca o critică acerbă a otomanilor sau ca un elogiu inoportun al sultanului, de nesuportat atât pentru dușmanii acestuia cât și pentru sprijinitorii săi, iar textul era în multe privințe mult prea îndrăzneț și de avangardă pentru mediul și epoca sa.

Antoine Epis, secretarul domnului, în scrisoarea sa din 8 iulie 1721, îi face explicit lui Le Clerc următoarea recomandare : ”În prefața pe care o veți pune la carte, Măria sa dorește să nu faceți nici o mențiune a persoanei sale: aveți doar bunătatea de a respecta textul și să nu vorbiți de autor decât ca de o persoană necunoscută. Sunteți prea înțelept pentru a vă preveni să nu vorbiți deloc cu răutate despre neamurile orientale. Asta ar strica totul.”[41]

Le Clerc considera poate că romanul respectiv emana un spirit cam prea libertin dacă Antoine Epis îi scrie din nou în 27 septembrie 1721 : ”Dacă aveți o dificultate în a vă pune numele: s-ar putea tipări fără numele Traducătorului, așa cum nu se va menționa numele Autorului”.[42] Oricum, principele, decide câteva zile mai târziu, să renunțe la proiectul editării, deoarece el dorea să îmbunătățească textul și să-i adauge o continuare, mulțumindu-se să adauge în beneficiul său, un proverb la începutul romanului: ”Tăcerea răsplătește dobândirea unui lucru fără a risca”.[43]

Concluzii

Cetățean activ al Republicii literelor[44], Mavrocordat dobândește în cadrul acesteia calitatea și reputația de principe înțelept, luminat, rafinat literat și poliglot, toate acestea prin intermediul operei sale literare, și cu ajutorul unor oameni de cultură de care se înconjoară.

Intenția cu care scrie acest roman, Răgazurile lui Filotheu, nu este de a face cunoscut o oarecare acțiune utopică dintr-un oarecare timp, care nu este întâmplător, ci de a se face cunoscut, de a-și etala cunoștințele, de altfel, vaste, prin care își demonstrează descendența ”nobilă” , aceea de fiu al ”deținătorului tainelor”, al Exaporitului și educația sa.

Timpul este și el prielnic pentru apariția acestui tip de roman, respectiv Epoca Lalelelor, perioadă în care se dezvoltă o altă mentalitate, conform căreia, Imperiul Otoman se deschide din punct de vedere cultural, al mentalităților, diplomatic, țărilor europene, și se desfășoară mai multe reforme.

Este perioada de domnie a sultanului Ahmed al III-lea, om cult, care dorește să domnească în pace, să-și desfășoare pasiunile pentru doamne, flori (în particular lalele), și pentru porumbei. Pasiune de la care derivă și denumirea epocii sau a perioadei în care a domnit 1703 – 1730, Epoca Lalelelor.[45]

Favorizând artele somptuare, sultanul construiește în adâncul Cornului de Aur, Palatul Fericirii, ale  cărui festivități au sfârșit prin a ațâța fulgerele de mânie ale fundamentaliștilor.

În celălalt pol de influență, în Occident, se află Regele Soare, Ludovic al XIV – lea, sprijinitor al culturii, artelor și a artiștilor, care îndeplinit un oarecare rol, corespondent cu cel al lui Maecena al Antichității.

Dacă Ludovic al XIV – lea se face cunoscut istoriei prin faptul că a construit palatul de la Versailles, Nicolae Mavrocordat oferă o strălucire aparte perioadei sale de domnie, prin construirea compexului monastic Văcărești, ( între 1719 – 1723), devenit un simbol al culturii, unde se va constitui una dintre cele mai faimoase biblioteci din sud-estul european. Din păcate, acest complex monastic, bastion al culturii, își sfârșește existența, în anul 1985, fiind demolat din ordinul autorităților comuniste[46].

Faptul că nu se declară în mod public autor, aceasta, nu se vrea a fi o dovadă de lașitate sau de lipsa curajului de a-și asuma cele scrise, cât mai mult o dovadă de prudență față de atitudinea extrem de fragilă și schimbătoare a puterii otomane, care se manifestă în mod autoritar, neținând cont de absolut nimic.

Prin acest lucru, Mavrocordat este în acelați timp și slugă preaaplecată puterii otomane, căruia îi câștigă încrederea și datorită descendenței ”nobile”, prin acțiunile părintelui său, dar și un critic al acțiunilor acestei puteri în raport cu țările europene, ce, în opinia autorului, dau dovadă de neatenție și imprudență.

Abil instrument în creionarea unor calități și defecte ale puterii otomane, acest roman, ca de altfel întreaga operă a lui Mavrocordat, este o metodă eficientă prin care autorul se exprimă și își dezvăluie toate punctele de vedere cu privire la orice îl poate deranja, fără să fie luate măsuri împotriva sa.

Forțat într-o oarecare măsură de poziția sa, aceea de domnitor, dar și datorită caracterului său, puțin mai curios din fire, Nicolae era nevoit să fie la curent cu tot ceea ce se întâmplă în principatul său, dar și în afara lui. Motiv pentru care, acesta întreține corespondențe cu diferite personalități ale vremii: cu William Wake, arhiepiscopul de Canterbury, Hrisant Notara,  patriarhul Ierusalimului, teologul elvețian Jean Leclerc, prin secretarul său Antonio Epis, cancelarul francez, Delisle de Bizy, savanți occidentali precum Fabricius. Acest fapt îi asigură o oarecare siguranță, și puterea de a prevedea derularea diferitelor evenimente, și mai mult decât atât, capacitatea de a fi pregătit în întâmpinarea lor.

Înconjurat de o lume plină de măști, aspect care se poate observa cu ușurință și în romanul său, prin prezența a unui număr mare de personaje, Mavrocordat este obligat la rândul său să poarte măști, și să renunțe la ideea de a fi el însuși în public, limitându-se astfel la a fi sincer doar prin opera sa, unde nu mai este domnitor, nici diplomat, nici mare dragoman, ci pur și simplu un om, un scriitor.

Studiul textelor arată că Nicolae Mavrocordat a fost un reprezentant notabil al Iluminismului timpuriu, atât pentru greci cât și pentru români, un precursor al despotismului luminat, prin opera sa literară, modalitatea de conducere, educație și nu în ultimul rând cultura sa enciclopedică.

Note

[1] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană, vol. IX, Mavrocordații, Editura Cartea Românească, București,  p. 5; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, volumul III, partea I, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocei fanariote (1601 – 1821), ediția a II-a revăzută și adăogită, Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, București, 1944, p. 227

[2] Djuvara Neagu, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800 – 1848), traducere din limba franceză de Maria Carpov, ediția a VIII-a, ilustrată, Editura Humanitas, București, 2013, p. 30.

[3] Nestor Camariano, Influența franceză în Principatele Române prin filiera neogreacă, în, Revista Fundațiilor

Regale, anul IX, nr. 2, februarie, 1942, vezi și http://revistacultura.ro/nou/2010/12/modelul-grec-i/, site accesat la data de 5 martie 2014, la ora 13 00.

[4] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, coordonatori,  Istoria României, București, Corint, p. 40

[5] Domnii români la Poarta Otomană, după un manuscris turcesc conținând note și însemnări despre ceremoniile și recepțiunile din palatul împărătesc din Stambul, între anii 1698 – 1782, în, Academia Română, Studii și cercetări, vol. LV,  tradus și adnotat de H. Dj. Siruni, Imprimeria Națională, București, 1941; Ionnescu Gion, Din istoria fanarioților, Editura Stabilimentului Grafic I. V. Socecu, București, 1891, p. 53

[6]Ionut Costea, Țările Române în secolul al XVIII-lea, în, Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, coordonatori, Istoria României, compendiu, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2007, p. 410

[7] Ibidem, p. 411

[8] Mihai Țipău, Domnii fanarioți în Țările Române (1711-1821), Ediția a II – a, Omonia, București, 2008, p. 7,

[9] Ioan Aurel Pop, I Romeni e la Romania, traducere din limba română de Giusseppe Munarini, Instituto Culturale Romeno, Cluj Napoca, 2004, p. 153

[10] Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat. Rivalități politice și literare la începutul secolului al XVIII-lea, Humanitas, București, 2011

[11] Nicolae Iorga, op.cit., p. 9

[12] Vasile Mihordea, Biblioteca domnească a Mavrocordaților. Contribuții la istoricul ei, în, AARMSI, seria III, tom XXII, Imprimeria Națională, București, 1941

[13] Livre d’Or  de la noblesse phanariote en Grece, en Roumanie, et en Turquie, Imprimeria S. C. Vlastos,  Atena, 1892

[14] Genealogie des Maurocordato de Constantinople redigee d’apres des documents inedits, Editor  J. Maisonneuve, Paris, 1900

[15] Eveghenios Rizos Rangavis, op. cit. p. 150

[16] Octav George Lecca, Familiile boierești române, ediție de Alexandru Condeescu, Libra, Editura Muzeul literaturii române, București, p. 635

[17] Paul Cernovodeanu, Alexandros Mavrocordatos Ex Aporriton, în, Diplomați iluștri, vol. IV, Editura Politică, București, 1983, pp.  5 – 65.

[18] Titlu acordat lui Alexandru Mavrocordat datorită obținerii acordului rapid al beligeranților (se face referire la Pacea de la Karlowitz, 1699) de a se așeza la masa tratativelor, de către sultanul Mustafa al II – lea, care l-a numit ”cel mai de vază dintre cei mai străluciți ai poporului lui Messia și vestit printre cei mai mari ai creștinătății”, acordându-i totodată și funcția de consilier intim, mahrem – i – esrar (literar  ”păstrătorul secretelor”, în greacă ”ex – apporriton” – ”εχ αππορριτον”), și titlu rezervat principilor europeni de ”illustrissimus” (în greacă ”eklamprotatos” – ”εκλαμπροτατοσ”). În această calitate, Mavrocordat căpăta dreptul de a participa la întâlnirile marilor demnitari otomani (viziri, camaicami, etc.) cu reprezentanții puterilor străine, cf. Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat. Rivalități politice și literare la începutul secolului al XVIII-lea, Humanitas, București, 2011, p. 69

[19] Cu privire la data de naștere a lui Ioan, Mihai Țipău susține că s-ar fi născut în anul 1684, cf. Mihai Țipău, Domnii fanarioți în Țările Române (1711-1821), Omonia, București, 2008, p. 121

[20] Tudor Dinu, op. cit., p. 47

[21] Constantin Dapontes, Ephemerides Daces ou Chronique de la guerre de quatre ans (1736 – 1739), ediție publicată, tradusă și adnotată de Emile Legrand, tom XII, Paris, 1881, editor Ernest Leroux,  p. xix

[22] Djuvara Neagu, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013, p. 211

[23] Cronici turcești privind Țările Române, vol. al II-lea, sf. sec. XVII-lea  – începutul sec. XVIII-lea, întocmit de Mihail Guboglu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1974, p. 517; Nicolae Iorga, Carol al XII –lea, Petru cel Mare și țările noastre (1709 – 1714), în, Analele Academiei Române, seria a II-a, tom XXXIII, Memoriile Secțiunii Istorice, București, 1910

[24] Tudor Dinu, op. cit. p. 47

[25] Pentru un studiu mai elaborat, a se vedea, Elena Lazăr, Cărturari greci în țările române, sec. XIV – XIX, Dicționar biografic, Editura Omonia, București, 2009; Cicanci Olga, Hrisant Notara în viața politică a Țărilor Române, în, Hrisovul, serie nouă, XIII, București, 2007, pp. 91 – 101.

[26] Tudor Dinu, op. cit. p. 48

[27] Nicolae Iorga, Pilda bunilor domni din trecut față de școala românească, AARMSI, seria a II – a, tom XXXVII, București, 1914; Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Editura Casei Școalelor, București, 1928, p. 60

[28] Nicolae Iorga a publicat două cataloage: un catalog al mănăstirii Văcărești din 1723 și Catalogul tuturor cărților grecești, greco-latine, italiene, franceze, ale lui Constantin Mavrocordat, pentru uzul lui, în afară de cele din biblioteca cea mare a preaînălțatului domn; C. Dima – Drăgan a descoperit  în cuprinsul unui manuscris al Academiei Române, două cataloage ale Bibliotecii Mavrocordaților: primul este Catalogul cărților din Mănăstirea Văcărești, iar al doilea cuprinde manuscrisele și tipăriturile grecești  existente în marea bibliotecă a lui Nicolae Mavrocordat care era deosebită de cea a mănăstirii și de cea  a beizadelei Constantin, cf.   Raisa Radu, Biblioteca Mavrocordaților, în, Varia, anul VIII, nr. 2, 2005. Încă un studiu pertinent pentru abordarea acestui subiect  poate fi și Nicolae Iorga, Știri nouă despre biblioteca Mavrocordaților și despre viața domnească în timpul lui Constantin Vodă – Mavrocordat, în, AARMSI, seria III, tomul VI, București, 1926;  Bibliografia de referință a cărții vechi, elaborare Robertina Stoica, coordonare Mariana Iova, Dan Matei, Institutul de Memorie Culturală, București, 1999

[29] Raisa Radu, Biblioteca Mavrocordaților, în, Varia, anul VIII, nr. 2, 2005;    a se vedea și http://ziarullumina.ro/cultura/carti-din-biblioteca-lui-nicolae-mavrocordat, site accesat la data de 6 ianuarie 2014.

[30] Ariadna – Camariano Cioran, Academiile domnești din București și Iași, Editura Republicii Socialiste România, 1971, p. 71, vezi și Erbiceanu Constantin, Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Editura Tipografiei Cărților Bisericești, București, 1888; Valentin Alexandru Georgescu, Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academei Republicii Socialiste România, București, 1980, p. 30; Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 213

[31] Pentru o succintă descriere a traducerii lui Jacques Bouchard , a se vedea și http://www.pum.umontreal.ca/catalogue/les-loisirs-de-philothee, site accesat la data de 13 noiembrie 2013.

[32] Dimaras, Th. Constantin, Istoria literaturii neogrecești, traducere în română de Mihai Vasiliu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968, p. 68;  Lia Brad Chisacof, Antologie de literatură greacă din Principatele Române, Editura Pegasus Press, București, 2003

[33]Tudor Dinu,  Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat. Rivalități politice și literare la începutul secolului al XVIII-lea, Humanitas, București, 2011,  p. 327

[34] Scrisoarea lui Antonio Epis către Jean Le Clerc, 29 octombrie 1721, în,  Jean Le Clerc, Epistolario, vol. IV, 1719 – 1732, ediție îngrijită de  Maria Grazia și Mario Sina, Firenze, 1997

[35] Cele trei zile sunt zilele de odihnă în cadrul celor trei religii tradiționale sau avraamice: vinerea – islamism, sâmbăta – iudaism, duminica – creștinism, cf., Michel Malherbe, Enciclopedia Religiilor, vol. I, traducere din franceză de Maria Monalisa Pleșea, Constanța Coatu, Mirabela Fătu, editura Nemira, București, 2012

[36] http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8618, site accesat la data de 2 martie 2014.

[37]Tudor Dinu, op. cit. p. 329

[38] Jacques Bouchard, op. cit., p. 61

[39] Marchizul de Bonnac, ambasadorul Franței la Constantinopol, trimite manuscrisul la bibliotecarul regelui, abatele Bignon. Acesta îi cere lui Jean Boivin (le Cadet), să analizeze textul. Boivin însoțește rezumatul de o scrisoare, datată 2 august 1719, unde se spune : ”Cartea este amuzantă și instructivă totodată. Autorul, om de spirit, instruit în lecturi  de cărți bune grecești, latinești, italienești și franțuzești, a știut să găsească mijlocul de a le insera într-un fel de roman”, cf. Jacques Bouchard, op. cit. p. 63

[40] Ibidem

[41]Dans la Preface que vous mettrez au Livre, Son Altesse souhaite, que vous ne faissez absolument aucune mention d’Elle : Ayez seulement la bonté de vous en tenir à  la matiere, et ne parler de l’Auteur, que comme d’une personne inconnue. Vous etes trop sage pour vous avertir de n’y parler nullement avec quelqu’aigreur des Nationes Orientales. Cela gateroit tout.”, Scrisoarea lui Antoine Epis către Jean Le Clerc, 8 iulie 1721, în Jean Le Clerc, Epistolario, vol. IV, 1719 – 1732, ediție îngrijită de Maria Grazia și Mario Sina, Firenze, 1997,

[42] ”Et si vous avez quelque difficultè d’y mettre votre nom, on le pourra imprimer sans le nom du Traducteur, comme on n’y mettra pas le nom de l’Autheur”, Scrisoarea lui Antoine Epis către Jean Le Clerc, 27 septembrie 1721,  în Jean Le Clerc,  op. cit., p. 65

[43] Bouchard, op. cit., p. 64, 81

[44] Daston Lorraine, The ideal and reality of the Republic of Letters in the Enlightment, în, Science in context, Institut fur Wissenschaftsgeschichte, Universitat  Gottingen, nr. 2, Gottingen, 1991, pp. 367 – 386.

[45] Storia dell’Impero Ottomano, a cura di Robert Mantran, Editura Argo, 1999, p. 301

[46] Bilciurescu Liana, Dosar de restaurare. Mănăstirea Văcărești: Cercetarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentului, în Revista Monumentelor  Istorice, seria Monumente Istorice și Artă, nr. 2, 1974

”Cunoașterea Științifică”, ”Intelligence Info” și ”IT & C” în format digital integral, disponibile în magazinele revistelor

postat în: Media 0

Lansarea revistelor ”Cunoașterea Științifică”, ”Intelligence Info” și ”IT & C” în cadrul Salonului de carte POLEMOS

Primele două numere ale revistelor ”Cunoașterea Științifică” (https://www.cunoasterea.ro/cunoasterea/revistele-cunoasterea/) , ”Intelligence Info” (https://www.intelligenceinfo.org/intelligence/revistele-intelligence-info/) și ”IT & C” (https://www.internetmobile.ro/it/revistele-internet-mobile/) pot fi achiziționate acum din magazinele revistelor. Fiecare număr include toate articolele complete, în formatele PDF, EPUB, și MOBI pentru cititoarele de cărți electronice Kindle de la Amazon.

Cele trei reviste sunt publicații trimestriale din domeniile științei și filosofiei, intelligence și geopolitică, și respectiv tehnolosgia informației și comunicații, și domenii conexe de studiu și practică.

Contact:

MultiMedia Publishing
Piaţa Presei Libere, Nr. 1
Casa Presei Libere, Corp A3, Etaj 1
013701 Bucureşti, Sectorul 1
Telefon / WhatsApp: 0745 526 896
Email: office@multimedia.com.ro

1 55 56 57 58 59 60 61 65