The fourth ethno-spiritual dimension of Eminescu: forward-mover on the path of creating Greater Romania
Abstract
The „Eminescu case” is one of the most unfortunate examples of the manipulation of consciences by means of the so-called „politicians”, the written media and some „experts” with the pretensions of critics or historians. In the modern history of Romania, the „Eminescu case” is the first typical example of how the feather of an authentic patriot and journalist can be broken by occult forces, and a national genius can be put in a straitjacket by a violent political power.
By removing Eminescu from public life, a moral and political assassination was committed, associated with appellations and epithets, such as: crazy, syphilitic, alcoholic, public danger, assassin to the king, reactionary, passer-by, antisemite, xenophobe, chauvinist, etc. Those who had the interest to assassinate him morally and politically wanted Eminescu to remain in the memory of Romanians only as an intellectually exhausted poet, even though his main activity, considered „dangerous”, was that of a journalist and a forerunner on the way to create Greater Romania.
Internal and external forces participated in the mystification of the truth about the reason for Eminescu’s removal from public life, in a secret arrangement at the time. In order to remove him from the national symbols, his publicity was always kept silent, for posterity he was presented only as a „romantic poet”, also exhausted at the time of 1883. The „Maiorescu Edition” of his poems worked continuously in this sense, and for some it still „works”.
Keywords: Mihai Eminescu, Romania, Greater Romnia
Rezumat
„Cazul Eminescu” constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiinţelor prin intermediul aşa-numiţilor „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experţi” cu metehne de critici sau cu pretenţii de istorici. În istoria modernă a României, „cazul Eminescu” este primul exemplu tipic al modului în care pana unui patriot şi gazetar autentic poate fi frântă de către forţe oculte, iar un geniu naţional poate fi pus în cămaşă de forţă de către o putere politică violentă.
Prin eliminarea lui Eminescu din viaţa publică a fost comis un asasinat moral şi politic, asociat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, şovin etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au urmărit ca Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet epuizat intelectual, cu toate că principala sa activitate, considerată „periculoasă”, a fost cea de ziarist şi de Înainte-Mergător pe calea făuririi României Mari.
La mistificarea adevărului despre motivul înlăturării lui Eminescu din viaţa publică au participat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv, forţe interne şi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurile naţionale, publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate el fiind prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în momentul 1883. „Ediţia Maiorescu” a poeziilor sale a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă mai „lucrează”.
Cuvinte cheie: Mihai Eminescu, România, România Mare
A patra dimensiune etno-spirituală a lui Eminescu: înainte-mergător pe calea făuririi României Mari
Aurel V. David
aurelvdavid@yahoo.com
Eminescu este, fără îndoială, un nume, o pecete şi un simbol în expresie etno-spirituală tridimensională: patriarh al limbii române, luceafăr al poeziei româneşti şi sociolog al României moderne. Eminescu a apărut în clipa în care neamul românesc, răsfirat în vatra vechii Dacii, prins în ghearele unor imperii hrăpăreţe, a simţit cea mai acută nevoie de minţi luminate şi braţe tari pentru a-şi recuceri dreptul la existenţă, la cunoaştere şi la apărare.
În memoria generaţiilor care au urmat a fost impusă, adesea cu mijloace violente, „istoria oficială” a vieţii lui Eminescu. Aceasta a fost scrisă mai ales de cei care aveau ceva de ascuns faţă de dimensiunea sa românească. Epigonii săi au pus în circulaţie o imagine distorsionată şi ireală, din care trebuia să reţină, mai ales de către copiii neprihăniţi, doar că Eminescu a fost o fiinţă slabă şi neadaptabilă, pierdută în lumea sa poetică, mărginaşă, dar, mai ales că ar fi fost un alcoolic incurabil, că ar fi murit nebun, bolnav de cea mai nenorocită boală lumească.
Gigantica urmă imprimată de Eminescu în memoria istorică a neamului românesc n-a putut însă fi ştearsă şi nu va putea fi ştearsă de toţi epigonii din lume. Faptele sale, imprimate de Istorie pe răbojul conştiinţei sociale, dar tăinuite multă vreme de nevolnicii şi efemerii stăpâni nedrepţi ai vetrei, îi conservă adevărata imagine: aceea de icoană a spiritului neamului românesc. Faptele confirmă că Eminescu a fost un om conştient de sine, dar şi de destinul cetăţii, de o mare luciditate, ancorat cu întreaga sa fiinţă în realitatea socială, dar mai ales implicat de nevoie în iureşul vieţii politice a vremurilor zbuciumate în care a trăit.
*
Eminescu a urmat drumul destinului său inegalabil, călăuzit fiind doar de steaua de aur a instinctului, pe care a urmat-o precum şi-au urmat calea magii călători din străvechime. A străbătut pe jos vatra neamului, din Cernăuţii Bucovinei îndoliate, pentru a poposi în Blajul corifeilor Şcolii Ardelene, a purces din mărginimea Sibiului, pentru a ajunge în Bucureştii dâmboviţeni, locul de unde atunci răsărea soarele pentru toţi românii.
Eminescu a venit din „Dacia capta”, aflată sub stăpâniri străine, ajungând în mult dorita şi visata „Dacia Felix”, eliberându-şi spiritul de corsetul ideologiilor imperiale hrăpăreţe şi violente, însă fără a privi înapoi cu mânie. A ajuns încărcat de dor în acea parte a Daciei care scuturase jugul marilor imperii şi pe care semenii săi aflaţi într-o oază de libertate o numiseră, în mod oficial, „România”.
În 1867, când Eminescu a ajuns la Bucureşti, numele „România” avea doar 5 ani de existenţă politico-statală, iar prima sa exprimare publică a fost destinată vestirii profesiunii sale de credinţă, pe care a dăltuit-o în nepieritoarea expresie-pecete: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”. Şi-a exprimat sfios această dorinţă fierbinte, izvorâtă din inimă, visând, în fapt, la „raiul Daciei” străvechi, pe care o purta în suflet şi pe care a cântat-o apoi şi a jelit-o în versuri cu valoare de axiomă. Pentru acest ideal a dăltuit pe răboj nepieritoarea „Doină”, pe care a cântat-o în faţa marelui Caragiale.
Întâlnirile pline de farmec şi de noroc cu oameni de rând, dar şi cu titani ai credinţei, culturii şi istoriei neamului, l-au impresionat până în adâncul fiinţei sale. Peste tot locul, ştiut şi neştiut, i-au ieşit în cale oameni din neamul lui, care rosteau cuvinte domoale în limba dulce a maicii lui. Soarta l-a tot dus pe drum de ţară de-a lungul şi de-a latul vetrei, pe care a străbătut-o mai mult pe jos, „în cruciş şi-n curmeziş”, din Bucureşti înapoi la Iaşi şi la Cernăuţi, apoi din Bucureşti, la Braşov, Sibiu, Lugoj, Caransebeş, Timişoara şi Arad.
Eminescu a devenit patriarh al limbii române, urmându-şi destinul pe calea crucii Daciei străvechi. Această cale i-a confirmat fără tăgadă ceea ce el simţea şi ştia „dintotdeauna”: limba română este „urmaşa celei dacice”, limba „cea mai veche”.
*
Eminescu a receptat adevărata nevoie şi valoare a neamului după popasul de câţiva ani făcut în capitala Imperiului austro-ungar. Acolo a întâlnit tineri români din toate părţile vetrei, dornici să ajungă prin studiu mari oameni, cu multă carte. Pe aceştia a reuşit să-i convingă că puterea neamului românesc stă numai în unirea statornică a fiilor săi.
Eminescu a contribuit la unirea celor două societăţi studenţeşti existente în acel moment în Viena, respectiv „România” şi „Societatea literară şi ştiinţifică a Românilor din Viena”. În anul 1871, acestea s-au contopit în „România jună”, care a încorporat toţi studenţii români din Viena. Astfel, deviza „Uniţi-vă în cuget şi simţiri” a prins viaţă, studenţii români strânşi în adunare de obşte pentru a pune ţara la cale formau o „Dacie în miniatură”. Probabil că Eminescu a imprimat salutului studenţilor români în Viena pecetea răsărită din cea mai stringentă nevoie a neamului, respectiv „Trăiască Naţia! / Sus cu dânsa!”.
Eminescu a fost printre organizatorii şi participanţii activi la serbarea de la Putna, din ziua de Sfântă Mărie a anului 1871. La Putna nu a fost atunci un parastas, ci o glorificare a trecutului neamului românesc, o înviere a spiritului vetrei vechii Dacii. Mănăstirea Putna a devenit de atunci „altarul conştiinţei naţionale”, întrucât acolo a prins viaţă şi a dăinuit asemenea unei făclii sacre, ideea unităţii întregului neam românesc în multimilenara sa vatră. Acolo, Eminescu a ridicat făclia unităţii neamului, care a luminat fruntariile Daciei întregi. În aceea zi, liceanul Ciprian Porumbescu, entuziasmat de măreţia momentului, a cântat la vioară „Daciei întregi”.
Din înălţimea mănăstirii Putna, gândul lui a străbătut năvalnic coama înzăpezită a Carpaţilor cei semeţi şi luciul valurilor Dunării albastre, apoi a zburat spre munţii Pindului şi spre Adriatica, dar şi peste Nistru, spre străvechile câmpii getice. Astfel, peste ani a cuprins într-o cugetare fără egal şi a însemnat pe răboj, din ce-a văzut şi din ce-a citit, imaginea stării vetrei neamului, cu măreţia şi tragedia ei. „Nu există un stat în Europa centrală, nu există o ţară, de la Adriatica pînă la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră – le spunea el contemporanilor săi. Începînd de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia-Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia, şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia pînă sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începînd, în toată regiunea Daciei Traiane, pînă dincolo de Nistru, pînă aproape de Odessa şi Kiev”.
*
În capitala României moderne a întâlnit Eminescu realitatea măreţiei şi decăderii neamului, cu elementele sale de unitate, dar şi de disoluţie, cu oglizile ei limpezi de sărăcie, dar şi de bogăţie şi a descifrat ca nimeni altul sursa lor, ajutat de geniala şi scânteietoarea sa minte de „băiat de rumân”. A văzut o lume pestriţă, aflată de dimineaţa până seara într-o mişcare haotică, cu patrioţi adevăraţi, dar şi cu „găgăuţi şi guşaţi”, cu bogaţi care-şi cheltuiau banii nemunciţi fiindcă n-aveau altceva de făcut, dar şi cu săraci lipiţi pământului, cu oameni politici autentici, dar şi cu politicieni veroşi, care duceau „muştele la apă”, cu ziarişti devotaţi condeiului şi aflării adevărului, dar şi cu jurnalişti intraţi slugi la diferiţi stăpâni, dâmboviţeni, vienezi sau moscoviţi.
Eminescu a avut şansa de a intra în redacţia unui mare ziar şi de a lucra cu mintea şi condeiul în breasla jurnaliştilor, foarte activă şi implicată în aducerea la lumină a nevoilor neamului, dar zdrenţuită de culorile şi ideologiile politice în tabere opuse.
De la tribuna „Timpului”, liberal prin culoare, dar naţional pe fond, riguros pe formă şi ofensiv pe conţinut, Eminescu a putut să exprime public, ca „bun român”, în versuri şi în fraze tăioase, ceea ce prin alte mijloace de comunicare n-ar fi fost posibil. El le-a spus tuturor celor întâlniţi în cale că: „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate…, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea exclusivă şi istorică a neamului românesc“.
Eminescu a descifrat sursele răului, înţelegând că marea nevoie a neamului său, exprimată din interes de „ţara legală” şi din nevoie de „ţara reală”, era refacerea unităţii naţiei în vatra vechii Dacii. La Bucureşti a întâlnit, spre bucuria şi uimirea sa, refugiaţi din părţile aflate sub stăpâniri străine, tineri ardeleni, bucovineni basarabeni, bănăţeni ori români sud-dunăreni, veniţi la studii universitare. Legăturile statornicite cu mulţi dintre aceştia, din „frăţie de neam”, i-au conturat oglinda neamului, cu inteligenţa şi caracterul său, dar şi nevoia sa stringentă de refacere, prin luptă pe tărâm cultural şi politic, a vetrei străvechi. Atenţia sa a fost îndreptată, în primul rând spre românii ardeleni, bucovineni şi bănăţeni, fiind convins că refacerea vechii Dacii trebuie realizată în jurul coroanei munţilor Carpaţi, tăria vetrei străvechi. Aşa se explică de ce s-a alăturat, din instinct, cu întreaga sa fiinţă, luptei pentru eliberarea socială şi naţională a românilor aflaţi sub Imperiului austro-ungar şi unirea acestora cu România.
La Bucureşti funcţiona, din 3 mai 1867, Societatea „Transilvania”, iniţiată de revoluţionarul paşoptist August Treboniu Laurian, care avea drept scop declarat „strângerea legăturilor de frăţie între junimea studioasă din toate părţile României”, iar la 10 mai 1881, sub patronajul lui C. A. Rosetti a fost înfiinţată Societatea Iredenta română („România Iridenta”), cu scopul nedeclarat public, de a determina o răscoală a populaţiei româneşti din Transilvania. Eminescu a intuit că numele „iridenta”, dar mai ales „România iridentă”, încorporat la vedere în pecetea unei astfel de organizaţii culturale, dar vehiculat în cercurile politice de la Bucureşti, va trezi reacţia violentă a imperiilor vecine, în primul rând a Austro-Ungariei, care nu se va da în lături de la presiuni şi ameninţări asupra firavului stat românesc, pe care încă-l numea „Valahia” şi nu „România”. El a prevestit inclusiv posibilele măsuri agresive luate de un guvern obedient marilor imperii, soldate cu desfiinţarea societăţii şi prigonirea până la eliminarea fizică a adepţilor săi.
*
Eminescu a intuit că renaşterea conştiinţei identităţii neamului românesc într-o lume dominată de mari imperii hrăpăreţe trebuie să aibă drept fundament cunoaşterea rădăcinilor sale, adică a vremurilor ancestrale, care trebuiau căutate cu migală şi rigoare, din generaţie în generaţie, până la „facerea lumii”. Astfel se explică de ce Eminescu a ţinut să încrusteze pe răboj pentru generaţiile viitoare Povestea Dochiei şi ursitoarele, în care a redat măreţia Daciei, apoi nenorocirile şi nemiloasa soartă hărăzită de ursitoare, dar şi Rugăciunea unui dac, în care a deplâns soarta dacilor învinşi de legiunile imperiale.
Totodată, a ţinut însă să atragă atenţia că „Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.
Eminescu şi-a exprimat public şi cu tărie crezul său lăuntric şi a lăsat încrustat pe răboj un neasemuit mesaj testamentar, potrivit căruia „totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte”. Autoritatea condeiului său ascuţit şi penetrant, a funcţiei de redactor şef al „Timpului” şi a numelui devenit armă, i-au permis să devină, în fapt, promotorul planului tainic de refacere a „Daciei Mari”.
Eminescu a fost ferm convins, până în străfundul fiinţei sale, că planul dacic ne-a traversat istoria, devenind astfel Întâi Mergător pe calea făuririi României Mari, în hotarele Daciei străvechi. El a înţeles, ca puţini muritori până la el, că refacerea unităţii spaţiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere naţională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos propriu, dar şi unii politicieni dâmboviţeni, care-şi căutau mărirea prin „fraze lustruite şi negustorie de vorbe”.
Astfel, la 24 ianuarie 1882 (de ziua Unirii Principatelor), pe baza structurii „Iredentei”, trecută de facto în adormire, a fost înfiinţată, pe principiul încifrat al „Frăţiei”, cu implicarea directă a lui Eminescu, o organizaţie, înscrisă oficial sub numele de „Societatea Carpaţii”. Aceasta şi-a propus să sprijine orice „intreprindere românească“, cu referire tacită la situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar.
Eminescu a devenit, în fapt, liderul acestei mişcări de eliberare socială şi naţională a românilor aflaţi sub jugul Austro-Ungariei, care a trecut, pe faţă şi tainic, la acţiuni hotărâte. Manifestările „Societăţii Carpaţii” au îngrijorat reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei, care simţea că aceasta tindea să se transforme într-un adevărat „partid secret”, de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru alipirea Ardealului la „Ţară”, dar desfăşura şi acţiuni conspirative, unele cu ştirea guvernului român. Serviciile de informaţii vieneze au informat autorităţile imperiale că „Societatea Carpaţii” urmăreşte înfiinţarea unui „imperiu daco-român”, devenit spaima fostei cancelarii aulice. Astfel, au trecut la supravegherea permanentă şi cu metodă a membrilor societăţii, infiltrând agenţi şi în redacţia ziarului „Timpul”.
„Obiectivul” principal al urmăririi informative a devenit Eminescu, al cărui nume circula deja ca o fantomă în capitala Austro-Ungariei, fiind considerat un adevărat pericol pentru ordinea imperială austro-ungară. De la Viena transmitea în ţară conservatorul Petre Carp mesajul imperativ: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Dar Eminescu nu putea fi potolit, pentru că lui i-a fost scris să poarte crucea jertfei pe calea renaşterii identităţii şi refacerii vetrei neamului românesc.
*
Ce-a urmat este istorie însângerată, o istorie care trebuie cunoscută în profunzime şi redată generaţiilor care vin după noi cu toată tragedia încorporată în ea. În ziua de 28 iunie 1883, România trebuia să semneze tratatul umilitor cu Austro-Ungaria, prin care se obliga să renunţe la revendicarea unirii Ardealului cu România. Întrucât existau semnele unei posibile „defecţiuni” şi invocând acţiunile „subversive” ale Societăţii „Carpaţii”, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore, efective militare executau manevre armate în Carpaţi, presa ungară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze „Valahia”, iar cancelarul Germaniei, Otto von Bismarck, a ameninţat Regatul României, printr-o telegramă secretă către Carol I, cu declararea războiului dacă România nu intră în „noua ordine”. Guvernul român a fost somat, sub ameninţarea cu intervenţia militară, să desfiinţeze „Societatea Carpaţii” şi să-l anihileze pe Eminescu, catalogat drept „iredentist” şi „naţionalist”.
În aceste condiţii, guvernul condus de Ion C. Brătianu a cedat, Poliţia a trecut, în forţă, la percheziţionarea sediului „Societăţii Carpaţii” şi a domiciliului membrilor comitetului său de conducere. Toţi cei dovediţi ca membri activi ai organizaţiei au fost ulterior expulzaţi, apoi s-a lansat semnalul: „Prindeţi-l pe Eminescu şi băgaţi-l la balamuc!”
Scenariul sacrificării lui Eminescu a constituit şi continuă să constituie subiectul şi obiectul unor ample analize şi dezbateri. Eminescu s-a împotrivit, dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa de forţă, apoi l-au târât în drum şi l-au urcat cu forţa în birja morţii. Ion Russu-Şirianu, care în acea zi a alergat prin Bucureşti să-l caute pe Eminescu, a văzut scena schingiuirii lui, declarând ulterior că „Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă – Ajutor!”.
Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari – cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Sursa: Dr. Aurel V. David, Vitralii – lumini si umbre, an IV nr. 16
Revista intitulată ,,România Occidentală’’ este o revistă de politică externă și relații internționale ce a luat naștere în anul 2022, sub egida Institutului Diplomatic Român. Sub atenta îndrumare a personalului ,,IDR’’și prin colaborarea coducerii acestuia atât cu reprezentanți ai diplomației române cât și cu reprezentanți/ parteneri ai ambasadelor străine la București, revista este un exemplar manual diplomatic, cuprinzând noi strategii care ar trebui abordate atât de România, cât și de aliații noștri în vederea unei rezovlări mai rapide a acestui ,,conglomerat’’ mondial de probleme și insecurități în majoritatea domeniilor și la toate nivelele.
Așadar, Volumul I, prin intermediul celui de al doilea număr, revine în atenția publicului prin amplitudinea și bogăția articolelor, introducând astfel cititorul în lumea politicii externe și a relațiilor internaționale, informațiile fiind expuse în cel mai just și perfect mod posibil. Consiliul Științific, format din reputați diplomați și profesori universitari precum E.S. Bogdan Aurescu, E.S. Nicu Popescu (ministru de externe al Republicii Moldova), E.S. Lazăr Comănescu, E.S. Cristian Diaconescu, E.S. Teodor Baconschi, prof. univ. dr. și director IDR, Liliana Popescu, Alexandrina Cernov (membru de onoare al Academiei Române) sau Iulian Fota (secretar de stat în cadrul MAE și fost director al IDR), conferă și mai multă credibilitate conținutului revistei, la care au contribuit cu mare dăruire și interes profesioniști printre care E.S. Luca Niculescu (fost ambasador al României la Paris, actualmente secretar de stat în cadrul MAE) sau Doru Liciu (șeful Unității Arhive Diplomatice din cadrul MAE).
Societatea contemporană este într-o continuă schimbare, după cum putem vedea în ultimii ani, multitudinea informațiilor fiind din ce în ce mai variată și mai complex de interpretat în vederea asumării unor decizii politico-diplomatice ferme, care să conducă la rezolvare a actualelor probleme globale.
Astfel, revista este structurată pe mai multe capitole (,,Obiectiv de țară: procesul de aderare a României la OCDE’’, ,,A venit timpul ,,aterizării” la realitate”, ,,Românii din Ucraina și războiul” sau ,,Marea Neagră-impactul asupra securității naționale”), fiecare dintre acestea acoperind o vastă gamă de informații cu privire la la anumite evenimente, efectele pe care acestea la au asupra societății civile, asupra structurilor de securitate și apărare ale statelor, dar și asupra decidenților politici. Totodată, interviurile cu ambasadorul Germaniei (E.S. Peer Gebauer) la București și ambasadorul Republicii Moldova (E.S. Victor Chirilă) la București sunt de actualitate, făcându-se referire și lărgindu-se discuția pe tema schimbărilor (economico-financiare și de securitate, în primul rând) la nivel planetar.
În concluzie, există o mulțime de motive pentru ca această publicație să fie studiată cu mare atenție, publicație ce ne aduce mai aproape de toate evenimentele și schimbările ce se produc în acest moment și care, cu certitudine, vor marca o serie de izvoare scrise și nescrise pe întreg mapamondul.
From a methodological point of view, both Newton and Einstein, and later Dirac, unreservedly supported the principle of mathematical simplicity in the discovery of new physical laws of nature. They were joined by Poincaré and Weyl. Eduard Prugovecki states that quantum gravity has forced the consideration of some fundamental epistemological questions, which can be identified in philosophy with the mind-body problem and the problem of free will. These questions influenced the epistemology of quantum mechanics in the form of von Neumann’s „psycho-physical parallelism” and Wigner’s subsequent analysis of the thesis that the „collapse of the wave packet” occurs in the mind of the „observer”.
Keywords: epistemology, gravity, quantum gravity
Rezumat
Din punct de vedere metodologic, atât Newton cât și Einstein, și ulterior Dirac, au susținut fără rezerve principiul simplității matematice în descoperirea noilor legi fizice ale naturii. Lor li s-au alăturat și Poincaré și Weyl. Eduard Prugovecki afirmă că gravitația cuantică a impus luarea în considerare a unor întrebări epistemologice fundamentale, care pot fi identificate în filosofie cu problema minții-corp și cu problema liberului arbitru. Aceste întrebări au influențat epistemologia mecanicii cuantice sub forma „paralelismului psiho-fizic” al lui von Neumann și analiza ulterioară a tezei de către Wigner că „colapsul pachetului de unde” are loc în mintea „observatorului”.
Ultimele decenii indică „o estompare a distincției dintre știința fizică și abstractizarea matematică … [reflectând] o tendință crescătoare de a accepta, iar în unele cazuri de a ignora, probleme grave de testare.”[1]Oldershaw enumeră zeci de probleme majore de netestare în epoca pre-instrumentalistă.
Din punct de vedere metodologic, atât Newton cât și Einstein, și ulterior Dirac, au susținut fără rezerve principiul simplității matematice în descoperirea noilor legi fizice ale naturii. Lor li s-au alăturat și Poincaré și Weyl. „Pentru Dirac, principiul frumuseții matematice a fost parțial o moralitate metodologică și parțial un postulat despre calitățile naturii. El a fost inspirată în mod clar de teoria relativității, de relativitatea generală în special, și de dezvoltarea mecanicii cuantice… considerațiile matematice-estetice ar trebui (uneori) să aibă prioritate față de faptele experimentale și în felul acesta să acționeze ca și criterii ale adevărului.”[2]
Eduard Prugovecki afirmă că gravitația cuantică a impus luarea în considerare a unor întrebări epistemologice fundamentale, care pot fi identificate în filosofie cu problema minții-corp și cu problema liberului arbitru.[3] Aceste întrebări au influențat epistemologia mecanicii cuantice sub forma „paralelismului psiho-fizic” al lui von Neumann[4] și analiza ulterioară a tezei de către Wigner[5] că „colapsul pachetului de unde” are loc în mintea „observatorului”. Gravitația cuantică în cosmologie implică problema libertății experimentatorului de a schimba condițiile fizice locale, un „observator” pasiv. În orice teorie care descrie un singur univers se nasc întrebări cu privire la natura cauzalității în sensul filosofic tradițional.[6]
O teorie cuantică a gravitației poate fi utilă în unificarea relativității generale cu principiile mecanicii cuantice, dar apar dificultăți în această încercare.[7] Teoria rezultată nu este renormalizabilă[8], și nu poate face predicții fizice semnificative. Dezvoltările ulterioare au dus la teoria corzilor și gravitația cuantică în bucle.[9] Structura relativității generale ar rezulta din mecanica cuantică a interacțiunii particulelor teoretice fără masă de tip spin-2, numite gravitoni,[10] deși nu există dovezi concrete ale acestora.
Dilatonul a apărut în teoria lui Kaluza-Klein, o teorie cinci-dimensională care combina gravitația și electromagnetismul, și ulterior în teoria corzilor. Ecuația câmpului care guvernează dilatonul, derivată din geometria diferențială, ar putea fi supusă cuantizării.[11] Deoarece această teorie poate combina efectele gravitaționale, electromagnetice și cuantice, cuplarea lor ar putea conduce la un mijloc de justificare a teoriei prin cosmologie și experimente.
Cu toate acestea, gravitația este nerenormalizabilă perturbativ.[12] Teoria trebuie să fie caracterizată printr-o alegere a unor parametri finit de mulți, care, în principiu, se pot stabili prin experiment. Dar, în cuantificarea gravitației există, în teoria perturbației, infinit de mulți parametri independenți necesari pentru a defini teoria.
Este posibil ca, într-o teorie corectă a gravitației cuantice, parametrii necunoscuți infiniți să se reducă la un număr finit care poate fi apoi măsurat. Una din posibilități este să existe principii de simetrie noi, nedescoperite, care constrâng parametrii și îi reduc la un set finit, o cale urmată de teoria corzilor.
Există mai multe teorii care abordează gravitația cuantică, dar niciuna nu este completă și consistentă. Modelele trebuie să depășească probleme majore formale și conceptuale, inclusiv formularea de predicții care să poată fi verificate prin teste experimentale.[13]
Teoria corzilor implică obiecte asemănătoare cu corzile se propagă într-un fundal spațiu-timp fix, iar interacțiunile dintre corzile închise dau naștere spațiu-timpului într-un mod dinamic. Aceasta promite să fie o descriere unificată a tuturor particulelor și interacțiunilor.[14] Unui mod în teoria corzilor îi va corespunde întotdeauna un graviton, dar la această teorie apar caracteristici neobișnuite, precum șase dimensiuni suplimentare ale spațiului. În o evoluție a acestui program, teoria supercorzilor, s-a încercat unificarea teoriei corzilor, a relativității generale și supersimetriei, cunoscute sub denumirea de supergravitație într-un model ipotetic cu unsprezece dimensiuni cunoscut sub numele de teoria-M.[15]
Efectele gravitaționale cuantice sunt extrem de slabe, și deci dificil de testat. În ultimii ani fizicienii s-au concentrat pe studierea posibilităților testelor experimentale,[16] cele mai vizate fiind încălcările invarianței Lorentz, efectele gravitaționale cuantice în fundalul cosmic de microunde, și decoerența indusă de fluctuațiile spațio-temporale.
Teoriile gravitației cuantice sunt afectate de o mulțime de probleme tehnice și conceptuale. TianCao susține că gravitatea cuantică oferă o oportunitate unică filosofilor, permițându-le „o șansă bună să vină cu contribuții pozitive, mai degrabă decât să analizeze filosofic ceea ce fizicienii au stabilit deja.”[17] Carlo Rovelli (arhitectul gravitației cuantice în bucle) îndeamnă filosofii să nu se limiteze la „comentarea și polizarea teoriilor fizice fragmentare actuale, să riște încercând să privească înainte.”[18]
Dificultățile conceptuale rezultă în principal din natura interacțiunii gravitaționale, în special echivalența maselor gravitaționale și inerțiale, care permite reprezentarea gravitației ca proprietate a spațiului în sine, mai degrabă decât ca un câmp propagat în spațiu-timp. Când se cuantizează gravitația unele dintre proprietățile spațiu-timpului sunt supuse fluctuațiilor cuantice. Dar teoria cuantică presupune un fundal clasic bine definit pentru aceste fluctuații.[19]
YoichiroNambu[20] a făcut cercetări cu privire la „fizica postmodernă” a gravitației cuantice, a distanțării acesteia de experimente. Există anumite metode de evaluare a teoriei, și constrângeri. Investigarea acestora constituie o problemă de cercetare actuală.[21]Audretsch[22] susține că cercetarea cuantică a gravității contravine paradigmelor lui Kuhn, în gravitația cuantică coexistând mai multe paradigme, ambele bine confirmate și universale. Având în vedere că atât relativitatea generală cât și teoria cuantică pretind a fi teorii universale, orice tensiune conceptuală sau formală dintre ele ar indica faptul că universalitatea unei sau a ambelor teorii este eronată. Peter Galison[23] susține că constrângerile matematice iau locul, în gravitația cuantică, constrângerilor empirice.
Majoritatea fizicienilor își concentrează atenția asupra teoriei corzilor, dar și gravitația cuantică în bucle este un program activ, ca și alte programe. Este extrem de dificil să se facă predicții concrete în aceste teorii. Teoria corzilor este afectată de lipsa predicțiilor experimentale testabile datorită numărului extrem de mare de stări distincte, și absența principiilor călăuzitoare pentru evidențierea celor semnificative din punct de vedere fizic.[24] GCB pare a fi mai puțin afectată de lipsa de predicții, discretitudinea operatorilor de arie și de volum reprezintă previziuni concrete ale teoriei, cu consecințe potențial verificabile, făcând teoria mai susceptibilă la falsificare și deci mai științifică decât teoria corzilor.[25] Dar nu este clar cum se pot observa efectiv aceste cantități.
Steven Weinstein și Dean Rickles afirmă că este dificil să se elaboreze un test de observație al unei teorii dacă nu știm unde să privim sau la ce să privim,[26] datorită și faptului că majoritatea teoriilor gravitației cuantice par să ia în considerație numai scale energetice foarte mari, de ordinul 1019GeV, fiind nevoie de un accelerator de particule de dimensiuni galactice pentru a se apropia de energiile necesare.
Cel mai notabil „test” al teoriilor cuantice ale gravitației impus de comunitate până în prezent implică un fenomen care nu a fost observat niciodată, așa-numita radiație Hawking din găurile negre. Teoria corzilor și gravitația cuantică în bucle au trecut amândouă testul, folosind grade diferite de libertate microscopice. Erik Curiel[27] a argumentat modul în care acest test este folosit ca dovadă în același mod în care dovezile empirice sunt folosite pentru a justifica o teorie obișnuită. Deși rezultatul lui Bekenstein-Hawking nu are statutul de fapt empiric, este o deducere puternică dintr-un cadru care este destul de matur, și anume teoria câmpului cuantic pe un fundal spațio-temporal curbat, putând funcționa ca o constrângere asupra posibilelor teorii.
În gravitația cuantică, este deosebit de important să avem unele constrângeri convenite pentru a ghida construcția, iar o teorie completă a gravitației cuantice ar trebui să reproducă predicțiile teoriei semi-clasice a gravitației ca una din limitele sale posibile.[28]Curiel pune la îndoială clasarea abordărilor gravitației cuantice în funcție de meritul științific, precum eleganța și coerența, pe care el nu le consideră ca fiind științifice. El afirmă că trebuie ținut cont de potențialul explicativ al teoriilor. Până în prezent niciunul dintre programele principale de cercetare nu a demonstrat că reproduce în mod corespunzător lumea la energii joase. Există indicii că ambele teorii vor depăși această provocare.[29][30]
BryceDeWitt a afirmat că câmpul gravitațional ar trebui să fie cuantizat pentru a fi în concordanță cu mecanica cuantică,[31] pe baza a două premise: argumente logice, și analogia între câmpul electromagnetic și cel gravitațional. Dar Lungimea Planck este atât de mică încât aspecte ale realității care definesc o teorie a gravitației cuantice, precum „apariție”, „fenomen” sau „empiric”, nu pot fi luate în considerare sub această dimensiune.
Prima abordare a interpretării teoriei cuantice a fost „instrumentalistă”. Jeremy Butterfield și Christopher Isham afirmă că interpretarea teoriei cuantice de la Copenhaga este nu doar ca o interpretare statistică minimală a formalismului cuantic în ceea ce privește frecvența rezultatelor măsurătorilor, ci și ca insistând asupra unui domeniu clasic care, dacă include spațiul și timpul clasic, implică faptul că, vorbind despre „gravitația cuantică”, greșim încercând să aplicăm teoria cuantică la ceva ce aparține fundalului clasic al acestei teorii. Trebuie evitată o teorie cuantică a gravitației, dar se poate încerca dezvoltarea unei „teorii cuantice a spațiului și timpului.”[32]
Viziunea ”literalistă” presupune interpretarea teoriei cuantice „cât se poate de apropiată” de formalismul cuantic. Aceasta implică două versiuni, cea a lui Everett și cea bazată pe logica cuantică. Literalismul lui Everett a fost discutat în legătură cu gravitația cuantică (în special cosmologia cuantică). Scopul lui este de a rezolva „problema de măsurare”: când se ântâmplă colapsul funcției de undă în raport cu obiectele macroscopice (precum instrumentele).
Teoriile valorilor suplimentare își propun să interpreteze teoria cuantică, în special în problema de măsurare, fără a apela la colapsarea vectorului de stare, prin postularea unor valori suplimentare pentru o anumită „cantitate preferată”, împreună cu o regulă pentru evoluția acestor valori. Dar, față de teoria lui Everett, „valori suplimentare” nu implică alte lumi fizice reale; ele doar încearcă să fie mai exacte cu privire la cantitatea preferată și dinamica valorilor sale. Astfel de teorii sunt interpretarea deBroglie-Bohm a „undei pilot” a teoriei cuantice, și diferitele tipuri de interpretare modale.[33] Practic, „valorile suplimentare” păstrează dinamica unitară obișnuită (ecuația Schrodinger) a teoriei cuantice, dar adaugă ecuații care descriu evoluția temporală a valorilor sale suplimentare. Interpretarea undei pilot a fost aplicată doar programului de cercetare al gravitației cuantice bazat pe geometrodinamica cuantică.[34]
Conform lui Jeremy Butterfield și Christopher Isham, dinamica nouă este mai radicală decât „valorile suplimentare”. Ea înlocuiește dinamica obișnuită pentru rezolvarea problemei de măsurare prin suprimarea dinamică a suprapunerilor. În ultimii ani dinamica nouă, în special ca urmare a teoriilor de „localizare spontană” ale lui Ghirardi, Rimini și Weber[35] și Pearle,[36] s-a dezvoltat considerabil. Penrose a fost deosebit de activ în susținerea acestei idei.
Motivații pentru o teorie a gravitației cuantice, din perspectiva fizicii elementare a particulelor și a teoriei câmpului cuantic:
Materia este construită din particule elementare descrise cuantic și care interacționează gravitațional.
Teoria câmpului cuantic relativist ar putea avea sens numai prin includerea gravitației.
Gravitația cuantică va ajuta la unificarea celor trei forțe non-gravitaționale fundamentale.
Motivații pentru o teorie a gravitației cuantice, din perspectiva relativității generale:
Speranța eliminării singularităților prin introducerea efectelor cuantice.
Explicarea cuantică a naturii finale a găurilor negre are pierd masă prin radiația Hawking.
Gravitatea cuantică poate ajuta la explicarea universului foarte timpuriu, deducând de aici 4-dimensionalitatea spațiu-timpului, și originea evoluției inflaționiste.
Se speră că o teorie a gravitației cuantice va oferi o cosmologie cuantică.
Butterfield enumeră patru tipuri de abordări în căutarea unei teorii a gravitației:[37]
Relativitatea generală cuantizată: se începe cu relativitatea generală la care se aplică un anumit tip de algoritm de cuantificare. Se folosesc în acest scop două tipuri de tehnici: o abordare spațio-temporală 4-dimensională a teoriei câmpului cuantic, și o abordare canonică 3-dimensională pentru spațiul fizic. A fost primul tip de abordare.
Relativitatea generală ca limită la energie scăzută a unei cuantificări a unei teorii clasice diferite. Se aplică un algoritm de cuantificare unei anumite teorii clasice, recuperată ca o limită clasică a noii teorii cuantice. Acest tip de abordare este exemplificat prin principalul program de cercetare actual: teoria supercorzilor. Au existat câteva încercări de a construi și teorii cuantice a topologiei, și a structurile cauzale. .
Relativitatea generală ca limită la energie scăzută a unei teorii cuantice care nu este o cuantificare a unei teorii clasice: se ia în considerare construirea unei teorii cuantice de la zero fără o referință la o teorie clasică, fără o anumită limită clasică.
Se începe de la zero cu o teorie radical nouă: se dezvoltă o teorie diferită atât de relativitatea generală cât și de teoria cuantică.
Principiile fundamentale ale relativității generale și ale teoriei cuantice sunt atât de incompatibile încât orice reconciliere va necesita o regândire a categoriilor de spațiu, timp și materie. În prezent, programul dominant este cel al supercorzilor, de tipul al doilea. Gravitația cuantică canonică în abordarea Ashtekar este de primul tip.
Construcția unei teorii a gravitației cuantice este asociată cu două presupuneri: noțiunile clasice de spațiu și timp sunt doar concepte valide aproximativ, care rezultă din natura cuantică „reală” a spațiului și timpului,[38] și gravitația cuantică va furniza fizica clasică la un nivel mai profund.[39][40]
Problema de măsurare implică faptul că teoria cuantică nu poate explica, în sine, niciun fenomen clasic – cum ar fi rezultate de măsurare definite cu spațiu bine definit – timp și proprietăți energetice.[41] Necesitatea relativității generale pentru gravitația cuantică este oarecum analogă cu necesitatea mecanicii clasice pentru mecanica cuantică, rolul relativității generale în primul caz fiind de a specifica domeniul de aplicare al teoriei cuantice. Dar gravitația cuantică poate eluda necesitatea unei teorii clasice prin alegerea unei interpretări diferite a mecanicii cuantice.
O primă încercare de a dezvolta o teorie a gravitației cuantice a fost cuplarea TGR și TCC, formând așa-numitele teorii semi-clasice.[42] În aceste teorii câmpurile de materie sunt structuri teoretice fundamentale cuantice, iar gravitația, adică spațiu-timpul, este fundamental clasică (non-cuantică”). Practic, o astfel de teorie rescrie ecuațiile lui Einstein.
În prezent, „gravitația cuantică” este o reconciliere mai substanțială în ceea ce privește cuantizarea gravitației,[43] construind o teorie cuantică a cărei limită clasică este de acord cu teoria clasică. Cuantizarea nu implică neapărat discretitatea tuturor observabilelor, ca în cazul operatorilor de poziție și impuls. Deci, cuantificarea TGR nu implică discretitatea spațiului.
Potrivit lui Kiefer[44], teoriile de gravitație cuantică pot fi grupate în teorii primare și secundare. Primele folosesc proceduri standard de cuantizare (canonică sau covariantă) precum în cazul electrodinamicii cuantice. A doua include GC ca o limită a unui cadru teoretic cuantic fundamental, de ex. teoria corzilor. De reținut că această clasificare se bazează pe modul în care se desfășoară abordările. Din punct de vedere sistemic, abordările respective pot fi totuși corelate.[45]
Se speră ca prin gravitația cuantică să se rezolve incompletența fizicii actuale legată de problema GC, având drept motivații considerații cosmologice, evoluția gaurilor negre, probleme teoretice în TCC și unificarea.[46][47] Dar nu există nicio necesitate empirică pentru a construi teoria. Ambele teorii (TC și TGR) sunt în perfectă concordanță cu toate datele disponibile. Scala tipică a energiei (sau a lungimii) în care efectele gravitaționale cuantice devin relevante este cu aproximativ 16 ordine de mărime mai mare decât cea actuală.[48] Deci, pragmatic nu putem spera cu adevărat la date experimentale directe.[49]
În gravitația cuantică, dimensiunea lungimii Planck este atât de mică încât sugerează că acele aspecte ale realității care necesită o teorie a gravitației cuantice pentru descrierea lor nu ar trebui să le numim ca, de exemplu, „aspect”, „fenomen” sau „empiric”. Kantienii afirmă că „apariție” nu este doar ceea ce este practic accesibil, ci orice este localizat în spațiu este o parte a realității empirice. Dar J. Butterfield consideră că este inacceptabil ca aceste scale de lungime, energie etc., fiind atât de mici, există cu adevărat „în principiu.”[50] El afirmă că aceste elemente sau aspectele lor localizate nu sunt empirice, deși am putea să le numim în continuare „fizice”, și „reale”. Dacă se acceptă acest lucru, s-ar putea reconcilia diferitele pretenții kantiene că spațiul și timpul trebuie să aibă anumite caracteristici – de exemplu, continuitate – ca o chestiune a priori față de pretențiile acelor programe de gravitație cuantică care neagă spațiul și timpul acelor trăsături. ”Contradicția aparentă ar fi un artefact al unei ambiguității în „spațiu și timp”: programele de gravitație cuantică nu ar fi despre spațiu și timp în sens kantian.”[51]
Interpretarea de la Copenhaga poate fi înțeleasă nu doar ca o interpretare statistică minimală a formalismului cuantic pentru frecvența rezultatelor măsurătorilor, ci și ca accentuând asupra unui domeniu clasic din sistemul cuantic, cu o departajare fermă de acesta și o descriere cuantică a primei interpretări. Dacă domeniu clasic include spațiul și timpul clasic, în privința „gravitației cuantice” am greși aplicând teoria cuantică la ceva ce face ține de fundalul clasic a acelei teorii. Pentru a construi o „teorie cuantică a spațiului și timpului” este nevoie de o schimbare radicală a interpretării, eventual și a formalismului matematic, și a teoriei cuantice în sine.[52]
O viziune instrumentalistă specifică teoriei cuantice ar trebui sau să nege faptul că starea cuantică descrie sisteme individuale, cel puțin între măsurători (similar, să fie prudentă în descrierea cuantică a acestor sisteme), sau să postuleze un domeniu „non-cuantic” a cărui descriere poate fi luată literal (nu instrumentalist ca în prima condiție), cu domeniul respectiv fiind postulat ca „domeniul clasic” înțeles ca macroscopic și/sau domeniul „măsurătorilor” și/sau descris de fizica clasică.[53] Dar aplicațiile recente ale teoriei cuantice fac dificil de îndeplinit aceste condiții. Rezultă că ar trebui să căutăm o interpretare în care niciun rol fundamental nu este atribuit „măsurării”, înțeleasă ca o operație exterioară domeniului formalismului.
Dacă interpretarea instrumentalistă a teoriei cuantice este „cât se poate de apropiată” de formalismul cuantic („literalism”), se poate respinge folosirea unor idei precum măsurare, „domeniu clasic” sau „observator extern” cărora se refuză o descriere cuantică-teoretică, căutându-se mai degrabă o potrivire a interpretării cu formalismul.
În prezent se pune întrebarea dacă declarațiile teoretice pot aborda orice subiect dincolo de datele observaționale. Antirealiștii științifici neagă această posibilitate, spre deosebire de realiștii științifici. Realistul științific acordă electronului și quarkului aceeași stare ontologică ca și scaunelor și meselor. Antirealistul consideră conceptele de obiecte invizibile ca simple instrumente tehnice pentru a descrie și prezice fenomene vizibile, utile dar fără o valoare de adevăr. De asemenea, instrumentalistul neagă posibilitatea unor afirmații adevărate despre obiecte teoretice invizibile. Bas van Fraassen consideră un mod mai puțin radical de a respinge realismul științific. Empirismul său constructiv consideră că declarațiile despre obiectele teoretice pot avea în principiu o valoare de adevăr, dar este imposibil să se colecteze suficiente dovezi pentru adevărul oricărei declarații particulare. Richard Dawid afirmă că prin evitarea calității ontologice a afirmației instrumentaliste, empirismul constructiv rămâne la un nivel epistemologic.[54]
Datorită multitudinii datelor empirice, oamenii de știință trebuie să construiască structuri teoretice care să ajute la manipularea și analiza acestor date. Pot exista mai multe seturi de astfel de structuri teoretice, care concură între ele și se înlocuiesc una pe alta, în timp. Nici măcar elementele esențiale ale teoriilor științifice nu sunt determinate în mod unic de datele empirice (principiul subdeterminării teoriilor științifice prin date experimentale). Deci, nu există declarații științifice care trebuie considerate incontestabile (meta-inducția pesimistă). Teoriile științifice par prea subdeterminate pentru a se potrivi într-o schemă realistă, dar nu sunt suficient de subdeterminate pentru a permite empirismul, fiind dificil de evitat această dilemă.[55]
O generalizare a ipotezei de subdeterminare susținută în mod deosebit de către Quine, susține că nicio descriere teoretică ideală ipotetică, care să acopere în mod consecvent toate datele experimentale posibile, nu ar fi unică. El admite existența unor teorii care au consecințe fenomenologice identice, dar sunt încă „logic incompatibile” datorită seturilor lor incompatibile de obiecte ontologice. Quine este astfel nevoit să distingă între diferite teorii prin mijloace pur conceptuale, și pe baze ontologice.
Richard Dawid consideră că instrumentalismul este cel mai plauzibil în contextul teoriei subdezvoltate, pentru că ascensiunea teoriei poate deschide ”noi frontiere ale vizibilului a cărei identificare cu frontierele existenței pare mai puțin plauzibilă decât în cazul clasic”, și pentru că ”odată ce dezechilibrul dintre efortul teoretic și consecința observațională a devenit prea mare, devine destul de problematic să presupunem că motivațiile sănătoase ale activității fizicianului teoretic se află exclusiv în regimul vizibil.”[56] Concluzia lui este că fizicienii care lucrează în teoria corzilor nu sunt interesați de experimente pentru predicția fenomenelor vizibile. Teoria lor nu este, deocamdată, capabilă de așa ceva. Dar observarea este o condiție prealabilă necesară pentru atribuirea înțelesului conceptelor și în teoria corzilor. O motivare prin posibile viitoare consecințe vizibile nu pare convingătoare.
Steven Weinstein consideră GC ca o „teorie fizică care descrie interacțiunile gravitaționale ale materiei și energiei în care materia și energia sunt descrise și de teoria cuantică”.[57] Multe teorii ale gravitației cuantice sunt cuantizări ale gravitației dar, după cum subliniază Callender și Huggett, aceasta este o alegere empirică, mai degrabă decât una logică.[58] În cele din urmă, o cuantificare a gravitației prin TGR sugerează mai mult, în special celor din tabăra canonică de gravitație cuantică (GCC), că o anumită metodă de cuantizare este necesară pentru spațiu.
Una dintre încercările anterioare de reconciliere a cuanticii cu gravitația a apărut în anii 1960 și este cunoscută sub numele de teoria semi-clasică. Deși teoria semi-clasică a fost rapid înțeleasă ca fiind defectă, ea a fost văzută ca un dispozitiv euristic excelent pentru alimentarea problemei gravitației cuantice. Această teorie, alături de alte dileme, cum ar fi dezbaterea cuantificării, a determinat necesitatea unor teorii mai robuste despre gravitația cuantică.
Spre deosebire de alte teorii moderne din fizică, în care s-a ajuns la un consens în teorie, gravitația cuantică are un număr de programe de cercetare alternative care dezvoltă o ipoteză de bază prin ipotezele auxiliare. Trei dintre cele mai populare programe de cercetare ale gravității cuantice pe parcursul istoriei sale scurte includ teoria semi-clasică, teoria corzilor și gravitația cuantică canonică. Dar până acum niciuna nu beneficiază de suport experimental. Au fost efectuate câteva experimente, dar toate au fost negative. Experimentele au fost elaborate astfel încât teoria prezice doar ceea ce s-ar putea întâmpla în funcție de un anumit scenariu specific, care nu este singurul posibil, deci nu sunt potențial refutabile.
Dată fiind lipsa progresului empiric, în toate abordările gravitației cuantice se recomandă o strategie pluralistă de dezvoltare teoretică. În teoria corzilor există diferite formulări teoretice, sau dualități, fizic echivalente, aspect relevant pentru problema subdeterminării teoriilor prin date. Se argumentează că ar trebui adoptată o perspectivă mai empirică asupra semanticii teoriilor, pentru înțelegerea a ceea ce ne spun teoriile despre spațiu și timp.
În teoria corzilor, spre deosebire de celelalte abordări, există o adevărată unificare a diferitelor forțe, nu doar o descriere cuantică a gravitației, dar unii oameni de știință critică această teorie că folosește prea multe resurse în dauna altor abordări ale gravității cuantice.
Experimentele de gândire pot fi importante în scopuri euristice, dar în cazul gravitației cuantice concluziile bazate pe experimentele de gândire nu sunt foarte fiabile. Lipsa rezultatelor empirice i-a determinat pe unii oameni de știință și filosofi să afirme că aceste teorii nu sunt cu adevărat științifice.
SimonlucaPinna și Simone Pinna propun un „test conceptual” pentru a evalua dacă conținutul matematic al teoriei gravitației cuantice se referă la un model empiric posibil verificabil.[59] Cele mai bune observații empirice sunt cele astrofizice pentru gravitația puternică, astfel încât rămân două opțiuni: (1) elaborarea de noi cadre experimentale adecvate,[60] și (2) posibilitatea înlocuirii criteriilor standard de verificare științifică cu cele mai puțin reglementate empiric.[61] Există două opinii puse ale oamenilor de știință: cei care consideră că spațiu-timpul nu este o structură fizică fundamentală,[62] și cei care îl consideră fundamental în orice domeniu fizic[63] care presupun abordarea conservatoare epistemologică exprimată de (1). Cei care susțin dispariția spațiu-timpului spațial par să urmeze perspectiva, (2).
Unii metodologi afirmă că teza dispariției spațiu-timpului la energii înalte impune o schimbare a criteriilor de verificare științifică, pentru a adapta coerența empirică la aceste teze în gravitația cuantică. Aceasta ar implica modificări în conceptele de „observator ” și legătura sa cu observațiile și măsurătorile.
Geometrodinamica[64] a fost prima încercare de cuantificare a gravitației pornind de la formularea canonică (hamiltoniană) a teoriei generale a relativității interpretată ca o teorie independentă de fundal.[65] Ulterior, adepții gravitației cuantice în bucle (GCB), o abordare canonică, afirmă că spațiutimpul relativist dispare la limita energiei ridicate. Aceasta ar putea implica inexistența unui cadru spațio-temporal.[66] Există suspiciuni privind dispariția spațiu-timpului și în alte abordări,[67] inclusiv în teoria corzilor care în general este interpretată ca dependentă de fundal.
Hagar și Hemmo declară nevoia unui anumit tip de spațiu-timp chiar și la nivelul GC; fizica nu este formată doar din teorii dinamice, ci și din experimente și măsutători prin care trebuie testate modelele. Deci, trebuie să existe ceva observabil cu caracteristici geometrice sau care pot fi traduse în termeni geometrici.[68] Aceștia afirmă că interpretarea teoriilor GC ca teorii fără spațiu ar fi în contradicție cu bazele epistemice ale fizicii experimentale, respectiv cu primatul observațiilor și măsurătorilor geometrice.
Suporterii dispariției spațiu-timpului urmăresc o abordare leibniziană, conform lui Earman, chiar pitagoreică, a realității, conform căreia sensul realității fizice se poate deriva direct din teoria matematică cu ajutorul unor criterii a priori mai „rezonabile.”[69] Perspectiva operaționalistă definește realitatea fizică față de măsurabilitatea ei, respectiv orice concept este „nimic mai mult decât un set de operațiuni, conceptul este sinonim cu setul corespunzător de operații.”[70] Detectarea cantităților măsurabile în gravitația cuantică este scopul principal al experimentatorilor, întrucât măsurabilitatea este o caracteristică esențială pentru identificarea mărimilor relevante din punct de vedere fizic.
Încă nu s-a reușit includerea gravitației în cadrul teoretic al câmpului cuantic al modelului standard, deoarece interacțiunile gravitaționale nu satisfac principiile renormalizabilității.
Bibliografie
Arkani-Hamed, Nima. „The Future of Fundamental Physics”, 2012, 14.
Ashtekar, Abhay. „Loop quantum gravity: four recent advances and a dozen frequently asked questions”. ÎnThe Eleventh Marcel Grossmann Meeting, 126–47. World Scientific Publishing Company, 2008. https://doi.org/10.1142/9789812834300_0008.
Audretsch, Jürgen. „Quantum Gravity and the Structure of Scientific Revolutions”. ZeitschriftFür Allgemeine Wissenschaftstheorie 12, nr. 2 (1 septembrie 1981): 322–39. https://doi.org/10.1007/BF01801202.
Brading, Katherine, Elena Castellani, și Nicholas Teh. „Symmetry and Symmetry Breaking”. ÎnThe Stanford Encyclopedia of Philosophy, ediție de Edward N. Zalta, Winter 2017. Metaphysics Research Lab, Stanford University, 2017. https://plato.stanford.edu/archives/win2017/entries/symmetry-breaking/.
Bub, Jeffrey. Interpreting the Quantum World. 1st edition. Cambridge: Cambridge University Press, 1999.
Bunge, Mario. „The Revival of Causality”. ÎnLa Philosophie Contemporaine / Contemporary Philosophy: Chroniques Nouvelles / A New Survey, ediție de GuttormFløistad, 133–55. International Institute of Philosophy / Institut International de Philosophie. Dordrecht: Springer Netherlands, 1982. https://doi.org/10.1007/978-94-010-9940-0_6.
Butterfield, J., și C. J. Isham. „On the Emergence of Time in Quantum Gravity”. arXiv:gr-qc/9901024, 8 ianuarie 1999. http://arxiv.org/abs/gr-qc/9901024.
Butterfield, Jeremy, și Chris Isham. „Spacetime and the Philosophical Challenge of Quantum Gravity”. ÎnPhysics Meets Philosophy at the Panck Scale. Cambridge University Press, 2001.
Callender, Craig, și Nick Huggett. Physics Meets Philosophy at the Planck Scale: Contemporary Theories in Quantum Gravity. Cambridge University Press, 2001.
Cao, Tian Yu. „Prerequisites for a Consistent Framework of Quantum Gravity”. Studies in History and Philosophy of Science Part B: Studies in History and Philosophy of Modern Physics 32, nr. 2 (2001): 181–204.
Carlip, S. „Is Quantum Gravity Necessary?” Classical and Quantum Gravity 25, nr. 15 (7 august 2008): 154010. https://doi.org/10.1088/0264-9381/25/15/154010.
Curiel, Erik. „Against the Excesses of Quantum Gravity: A Plea for Modesty”. Proceedings of the Philosophy of Science Association 2001, nr. 3 (2001): S424-.
Dawid, Richard. „Scientific Realism in the Age of String Theory”. Physics and Philosophy, 2007.
———. String Theory and the Scientific Method. 1 edition. Cambridge: Cambridge University Press, 2013.
Deser, S. „Self-Interaction and Gauge Invariance”. General Relativity and Gravitation 1, nr. 1 (1 martie 1970): 9–18. https://doi.org/10.1007/BF00759198.
DeWitt, Bryce S. „Definition of Commutators via the Uncertainty Principle”. Journal of Mathematical Physics 3 (1 iulie 1962): 619–24. https://doi.org/10.1063/1.1724265.
Earman, John. „Thoroughly Modern Mctaggart: Or, What Mctaggart Would Have Said If He Had Read the General Theory of Relativity”. Philosophers’ Imprint 2 (2002): 1–28.
Feldman, Richard. „Naturalized Epistemology”, 5 iulie 2001. https://plato.stanford.edu/archives/sum2012/entries/epistemology-naturalized/.
Feynman, Richard P, Fernando B Morinigo, William G Wagner, și Brian Hatfield. Feynman Lectures on Gravitation. Reading, Mass.: Addison-Wesley, 1995.
Galison, Peter. Laws of Nature: Essays on the Philosophic, Scientific, and Historical Dimensions. Berlin and New York: Walter de Gruyter, 1995.
Ghirardi, G. C., A. Rimini, și T. Weber. „Unified dynamics for microscopic and macroscopic systems”. Physical Review D 34, nr. 2 (15 iulie 1986): 470–91. https://doi.org/10.1103/PhysRevD.34.470.
Graña, Mariana. „The Low Energy Limit of String Theory and Its Compactifications with Background Fluxes”. Letters in Mathematical Physics 78, nr. 3 (1 decembrie 2006): 279–305. https://doi.org/10.1007/s11005-006-0125-z.
Hagar, Amit, și Meir Hemmo. „The Primacy of Geometry”. ResearchGate, 2013. https://www.researchgate.net/publication/259158226_The_primacy_of_geometry.
Hossenfelder, Sabine. „Experimental Search for Quantum Gravity”. arXiv:1010.3420 [gr-qc, physics:hep-ph, physics:hep-th], 17 octombrie 2010. http://arxiv.org/abs/1010.3420.
Hossenfelder, Sabine, și Lee Smolin. „Phenomenological Quantum Gravity”. arXiv:0911.2761 [gr-qc, physics:physics], 14 noiembrie 2009. http://arxiv.org/abs/0911.2761.
Huggett, Nick, TizianaVistarini, și Christian Wuthrich. „Time in quantum gravity”. arXiv:1207.1635 [gr-qc, physics:physics], 3 iulie 2012. http://arxiv.org/abs/1207.1635.
Ibanez, L. E. „The second string (phenomenology) revolution”. Classical and Quantum Gravity 17, nr. 5 (7 martie 2000): 1117–28. https://doi.org/10.1088/0264-9381/17/5/321.
Kiefer, C. „Quantum gravity: general introduction and recent developments”. Annalen der Physik 518 (1 ianuarie 2006): 129–48. https://doi.org/10.1002/andp.200510175.
———. „Time in Quantum Gravity”. ÎnThe Oxford Handbook of Philosophy of Time, ediție de Craig Callender, 667. Oxford University Press, 2011.
Kragh, Helge. Dirac: A Scientific Biography. 1 edition. Cambridge England ; New York: Cambridge University Press, 1990.
Kuchar, Karel. „Canonical Quantum Gravity”. arXiv:gr-qc/9304012, 8 aprilie 1993. http://arxiv.org/abs/gr-qc/9304012.
Nambu, Y. „Directions of Particle Physics”. Progress of Theoretical Physics Supplement 85 (1985): 104–10. https://doi.org/10.1143/PTPS.85.104.
Ohta, T., și R. B. Mann. „Canonical reduction of two-dimensional gravity for Particle Dynamics”. Classical and Quantum Gravity 13, nr. 9 (1 septembrie 1996): 2585–2602. https://doi.org/10.1088/0264-9381/13/9/022.
Oldershaw, Robert L. „The new physics—Physical or mathematical science?” American Journal of Physics 56, nr. 12 (1 decembrie 1988): 1075–81. https://doi.org/10.1119/1.15749.
Pearle, null. „Combining Stochastic Dynamical State-Vector Reduction with Spontaneous Localization”. Physical Review. A, General Physics 39, nr. 5 (1 martie 1989): 2277–89.
Penrose, Roger. The Road to Reality: A Complete Guide to the Laws of the Universe. Reprint edition. New York: Vintage, 2007.
Pinna, S., și Simone Pinna. „A Conceptual Test for Cognitively Coherent Quantum Gravity Models”, 2017. https://doi.org/10.3390/technologies5030051.
Rickles, Dean. „A philosopher looks at string dualities”. Studies in the History and Philosophy of Modern Physics 42 (2011): 54–67. https://doi.org/10.1016/j.shpsb.2010.12.005.
Rovelli, Carlo. „Halfway Through the Woods: Contemporary Research on Space and Time”. ÎnThe Cosmos of Science, ediție de John Earman și John Norton, 180–223. University of Pittsburgh Press, 1997.
———. „Quantum Gravity”. Cambridge Core, noiembrie 2004. https://doi.org/10.1017/CBO9780511755804.
———. „The Disappearance of Space and Time”. ÎnThe Disappearance of Space and Time, ediție de Dennis Dieks. Elsevier, 2007.
Salimkhani, Kian. „Quantum Gravity: A Dogma of Unification?” ÎnPhilosophy of Science. European Studies in Philosophy of Science, vol 9., ediție de Alexander Christian, David Hommen, Nina Retzlaff, și Gerhard Schurz, 23–41. Cham: Springer, 2018.
Smolin, Lee. The Trouble With Physics: The Rise of String Theory, The Fall of a Science, and What Comes Next. Reprint edition. Boston u.a: Mariner Books, 2007.
Tegmark, Max, și John Archibald Wheeler. „100 Years of the Quantum”. arXiv:quant-ph/0101077, 17 ianuarie 2001. http://arxiv.org/abs/quant-ph/0101077.
Thiemann, Thomas. „The Phoenix Project: Master Constraint Programme for Loop Quantum Gravity”. Classical and Quantum Gravity 23, nr. 7 (7 aprilie 2006): 2211–47. https://doi.org/10.1088/0264-9381/23/7/002.
Townsend, P. K. „Four Lectures on M-theory”. arXiv:hep-th/9612121, 11 decembrie 1996. http://arxiv.org/abs/hep-th/9612121.
Von Neumann, John. Mathematischegrundlagen der quantenmechanik,. Berlin: J. Springer, 1932.
Weinberg, Steven. Dreams Of A Final Theory: The Search for The Fundamental Laws of Nature. Random House, 2010.
———. „What is Quantum Field Theory, and What Did We Think It Is?” arXiv:hep-th/9702027, 3 februarie 1997. http://arxiv.org/abs/hep-th/9702027.
Weinstein, Steven, și Dean Rickles. „Quantum Gravity”. ÎnThe Stanford Encyclopedia of Philosophy, ediție de Edward N. Zalta, Winter 2018. Metaphysics Research Lab, Stanford University, 2018. https://plato.stanford.edu/archives/win2018/entries/quantum-gravity/.
Weyl, Hermann, și Frank Wilczek. Philosophy of Mathematics and Natural Science. Revised ed. edition. Princeton, N.J: Princeton University Press, 2009.
Wigner, E. P., I. J. Good, A. J. Mayne, J. M. Smith, și Thornton Page. „The Scientist Speculates: An Anthology of Partly-baked Ideas”. American Journal of Physics 32, nr. 4 (1 aprilie 1964): 322–322. https://doi.org/10.1119/1.1970298.
Wuthrich, Christian. „To quantize or not to quantize: Fact and folklore in quantum gravity”. Published Article or Volume. Philosophy of Science, 2005. http://www.jstor.org/stable/10.1086/508946.
Zee, A. Quantum Field Theory in a Nutshell, 2nd Edition. 2 edition. Princeton, N.J: Princeton University Press, 2010.
Zinkernagel, Henrik. „The Philosophy Behind Quantum Gravity”. Theoria : An International Journal for Theory, History and Fundations of Science 21, nr. 3 (2010): 295–312.
Note
[1]Robert L. Oldershaw, „The new physics—Physical or mathematical science?”, American Journal of Physics 56, nr. 12 (1 decembrie 1988): 1076, https://doi.org/10.1119/1.15749.
[2]Helge Kragh, Dirac: A Scientific Biography, 1 edition (Cambridge England ; New York: Cambridge University Press, 1990), 277, 284.
[3]Hermann Weyl și Frank Wilczek, Philosophy of Mathematics and Natural Science, Revised ed. edition (Princeton, N.J: Princeton University Press, 2009).
[4]John Von Neumann, Mathematische grundlagen der quantenmechanik, (Berlin: J. Springer, 1932).
[5]E. P. Wigner et al., „The Scientist Speculates: An Anthology of Partly-baked Ideas”, American Journal of Physics 32, nr. 4 (1 aprilie 1964): 168–81, https://doi.org/10.1119/1.1970298.
[6]Mario Bunge, „The Revival of Causality”, în La Philosophie Contemporaine / Contemporary Philosophy: Chroniques Nouvelles / A New Survey, ed. Guttorm Fløistad, International Institute of Philosophy / Institut International de Philosophie (Dordrecht: Springer Netherlands, 1982), 133–55, https://doi.org/10.1007/978-94-010-9940-0_6.
[7]A. Zee, Quantum Field Theory in a Nutshell, 2nd Edition, 2 edition (Princeton, N.J: Princeton University Press, 2010), 172, 434–435.
[8]Renormalizarea este o „absorbție” a infinităților prin redefinirea unui număr finit de parametri fizici. Parametrii fizici (masa, sarcina, etc.) au valori perfect finite când sunt observate în experimente reale. În cazul gravitației, teoria perturbativă nu este renormalizabilă. Pentru a renormaliza teoria ar trebui să introducem infinit de mulți „parametri de absorbție”, fiecare trebuind să fie determinat prin experiment.
[9]Roger Penrose, The Road to Reality: A Complete Guide to the Laws of the Universe, Reprint edition (New York: Vintage, 2007), 1017.
[10]S. Deser, „Self-Interaction and Gauge Invariance”, General Relativity and Gravitation 1, nr. 1 (1 martie 1970): 1: 9–18, https://doi.org/10.1007/BF00759198.
[11]T. Ohta și R. B. Mann, „Canonical reduction of two-dimensional gravity for Particle Dynamics”, Classical and Quantum Gravity 13, nr. 9 (1 septembrie 1996): 13 (9): 2585–2602, https://doi.org/10.1088/0264-9381/13/9/022.
[12]Richard P Feynman et al., Feynman Lectures on Gravitation (Reading, Mass.: Addison-Wesley, 1995), xxxvi–xxxviii; 211–12.
[13]Abhay Ashtekar, „Loop quantum gravity: four recent advances and a dozen frequently asked questions”, în The Eleventh Marcel Grossmann Meeting (World Scientific Publishing Company, 2008), 126, https://doi.org/10.1142/9789812834300_0008.
[14]L. E. Ibanez, „The second string (phenomenology) revolution”, Classical and Quantum Gravity 17, nr. 5 (7 martie 2000): 17 (5): 1117–1128, https://doi.org/10.1088/0264-9381/17/5/321.
[15]P. K. Townsend, „Four Lectures on M-theory”, arXiv:hep-th/9612121, 11 decembrie 1996, 13: 385, http://arxiv.org/abs/hep-th/9612121.
[16]Sabine Hossenfelder, „Experimental Search for Quantum Gravity”, arXiv:1010.3420 [gr-qc, physics:hep-ph, physics:hep-th], 17 octombrie 2010, cap. 5, http://arxiv.org/abs/1010.3420.
[17]Tian Yu Cao, „Prerequisites for a Consistent Framework of Quantum Gravity”, Studies in History and Philosophy of Science Part B: Studies in History and Philosophy of Modern Physics 32, nr. 2 (2001): 138.
[18]Carlo Rovelli, „Halfway Through the Woods: Contemporary Research on Space and Time”, în The Cosmos of Science, ed. John Earman și John Norton (University of Pittsburgh Press, 1997), 182.
[20]Y. Nambu, „Directions of Particle Physics”, Progress of Theoretical Physics Supplement 85 (1985): 104–110, https://doi.org/10.1143/PTPS.85.104.
[21]Dean Rickles, „A philosopher looks at string dualities”, Studies in the History and Philosophy of Modern Physics 42 (2011): 42: 54–67, https://doi.org/10.1016/j.shpsb.2010.12.005.
[22]Jürgen Audretsch, „Quantum Gravity and the Structure of Scientific Revolutions”, ZeitschriftFür Allgemeine Wissenschaftstheorie 12, nr. 2 (1 septembrie 1981): 12(2): 322–339, https://doi.org/10.1007/BF01801202.
[23]Peter Galison, Laws of Nature: Essays on the Philosophic, Scientific, and Historical Dimensions (Berlin and New York: Walter de Gruyter, 1995), 369–408.
[24]Steven Weinstein și Dean Rickles, „Quantum Gravity”, în The Stanford Encyclopedia of Philosophy, ed. Edward N. Zalta, Winter 2018 (Metaphysics Research Lab, Stanford University, 2018), https://plato.stanford.edu/archives/win2018/entries/quantum-gravity/.
[25]Lee Smolin, The Trouble With Physics: The Rise of String Theory, The Fall of a Science, and What Comes Next, Reprint edition (Boston u.a: Mariner Books, 2007).
[26]Katherine Brading, Elena Castellani, și Nicholas Teh, „Symmetry and Symmetry Breaking”, înThe Stanford Encyclopedia of Philosophy, ed. Edward N. Zalta, Winter 2017 (Metaphysics Research Lab, Stanford University, 2017), https://plato.stanford.edu/archives/win2017/entries/symmetry-breaking/.
[27]Erik Curiel, „Against the Excesses of Quantum Gravity: A Plea for Modesty”, Proceedings of the Philosophy of Science Association 2001, nr. 3 (2001): 68(3): S424–S441.
[29]Thomas Thiemann, „The Phoenix Project: Master Constraint Programme for Loop Quantum Gravity”, Classical and Quantum Gravity 23, nr. 7 (7 aprilie 2006): 23(7): 2211, https://doi.org/10.1088/0264-9381/23/7/002.
[30]Mariana Graña, „The Low Energy Limit of String Theory and Its Compactifications with Background Fluxes”, Letters in Mathematical Physics 78, nr. 3 (1 decembrie 2006): 78(3): 279–305, https://doi.org/10.1007/s11005-006-0125-z.
[31]Bryce S. DeWitt, „Definition of Commutators via the Uncertainty Principle”, Journal of Mathematical Physics 3 (1 iulie 1962): 619–24, https://doi.org/10.1063/1.1724265.
[32]Jeremy Butterfield și Chris Isham, „Spacetime and the Philosophical Challenge of Quantum Gravity”, în Physics Meets Philosophy at the Panck Scale (Cambridge University Press, 2001).
[33]Jeffrey Bub, Interpreting the Quantum World, 1st edition (Cambridge: Cambridge University Press, 1999).
[34]Butterfield și Isham, „Spacetime and the Philosophical Challenge of Quantum Gravity”.
[35]G. C. Ghirardi, A. Rimini, și T. Weber, „Unified dynamics for microscopic and macroscopic systems”, Physical Review D 34, nr. 2 (15 iulie 1986): D34:470–491, https://doi.org/10.1103/PhysRevD.34.470.
[36]null Pearle, „Combining Stochastic Dynamical State-Vector Reduction with Spontaneous Localization”, Physical Review. A, General Physics 39, nr. 5 (1 martie 1989): A39:2277–2289.
[37]Butterfield și Isham, „Spacetime and the Philosophical Challenge of Quantum Gravity”.
[38]J. Butterfield și C. J. Isham, „On the Emergence of Time in Quantum Gravity”, arXiv:gr-qc/9901024, 8 ianuarie 1999, 111–68, http://arxiv.org/abs/gr-qc/9901024.
[39]Steven Weinberg, Dreams Of A Final Theory: The Search for The Fundamental Laws of Nature (Random House, 2010).
[40]Max Tegmark și John Archibald Wheeler, „100 Years of the Quantum”, arXiv:quant-ph/0101077, 17 ianuarie 2001, 68–75, http://arxiv.org/abs/quant-ph/0101077.
[41]Henrik Zinkernagel, „The Philosophy Behind Quantum Gravity”, Theoria : An International Journal for Theory, History and Fundations of Science 21, nr. 3 (2010): 295–312.
[42]S. Carlip, „Is Quantum Gravity Necessary?”, Classical and Quantum Gravity 25, nr. 15 (7 august 2008): 154010, https://doi.org/10.1088/0264-9381/25/15/154010.
[43]Christian Wuthrich, „To quantize or not to quantize: Fact and folklore in quantum gravity”, Published Article or Volume, Philosophy of Science, 2005, 777–788, http://www.jstor.org/stable/10.1086/508946.
[44]C. Kiefer, „Quantum gravity: general introduction and recent developments”, Annalen der Physik 518 (1 ianuarie 2006): 15(12), 129148, https://doi.org/10.1002/andp.200510175.
[45]Steven Weinberg, „What is Quantum Field Theory, and What Did We Think It Is?”, arXiv:hep-th/9702027, 3 februarie 1997, 241–251, http://arxiv.org/abs/hep-th/9702027.
[46]Wuthrich, „To quantize or not to quantize”, 777–788.
[48]Nima Arkani-Hamed, „The Future of Fundamental Physics”, 2012, 141(3), 53–66.
[49]Kian Salimkhani, „Quantum Gravity: A Dogma of Unification?”, în Philosophy of Science. European Studies in Philosophy of Science, vol 9., ed. Alexander Christian et al. (Cham: Springer, 2018), 23–41.
[50]Butterfield și Isham, „Spacetime and the Philosophical Challenge of Quantum Gravity”.
[58]Craig Callender și Nick Huggett, Physics Meets Philosophy at the Planck Scale: Contemporary Theories in Quantum Gravity (Cambridge University Press, 2001).
[59]S. Pinna și Simone Pinna, „A Conceptual Test for Cognitively Coherent Quantum Gravity Models”, 2017, https://doi.org/10.3390/technologies5030051.
[60]Sabine Hossenfelder și Lee Smolin, „Phenomenological Quantum Gravity”, arXiv:0911.2761 [gr-qc, physics:physics], 14 noiembrie 2009, 66, 99–102, http://arxiv.org/abs/0911.2761.
[61]Richard Dawid, String Theory and the Scientific Method, 1 edition (Cambridge: Cambridge University Press, 2013).
[62]Carlo Rovelli, „Quantum Gravity”, Cambridge Core, noiembrie 2004, https://doi.org/10.1017/CBO9780511755804.
[63]Amit Hagar și Meir Hemmo, „The Primacy of Geometry”, ResearchGate, 2013, 44, 357–364, https://www.researchgate.net/publication/259158226_The_primacy_of_geometry.
[65]C. Kiefer, „Time in Quantum Gravity”, în The Oxford Handbook of Philosophy of Time, ed. Craig Callender (Oxford University Press, 2011), 663–678.
[66]Carlo Rovelli, „The Disappearance of Space and Time”, în The Disappearance of Space and Time, ed. Dennis Dieks (Elsevier, 2007), 25–36.
[67]Nick Huggett, Tiziana Vistarini, și Christian Wuthrich, „Time in quantum gravity”, arXiv:1207.1635 [gr-qc, physics:physics], 3 iulie 2012, 242–261, http://arxiv.org/abs/1207.1635.
[68]Hagar și Hemmo, „The Primacy of Geometry”, 44, 357–364.
[69]John Earman, „Thoroughly Modern Mctaggart: Or, What Mctaggart Would Have Said If He Had Read the General Theory of Relativity”, Philosophers’ Imprint 2 (2002): 2, 1–28.
[70]Richard Feldman, „Naturalized Epistemology”, 5 iulie 2001, 5, https://plato.stanford.edu/archives/sum2012/entries/epistemology-naturalized/.
Acesta este un articol cu Acces Deschis (Open Access) distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), care permite utilizarea, distribuirea și reproducerea fără restricții pe orice mediu, cu condiția ca lucrarea originală să fie citată corect.
Eseul urmărește variatele abordări pe care cercetătorii le-au încercat în studierea rolului intelligence-ului în politica națională și internațională. Acesta ia în considerare numeroasele strategii metodologice şi epistemologice care au caracterizat studiul „intelligence-ului” de-a lungul ultimilor 50 de ani şi argumentează că, încă de la începutul lor, studiile asupra „intelligence-ului” au fost caracterizate prin interdisciplinaritate și deschidere față de diferite abordări conceptuale. Istoricii, politologii, sociologii și profesioniștii și-au adus cu toții contribuția la domeniul în plină extindere al cercetărilor legate de chestiunile de „intelligence”. În concluzie se poate afirma despre intelligence cercetarea interdisciplinară poate fi unul dintre cele mai mari avantaje ale acestui nou subdomeniu și se poate argumenta necesitatea unei extindere şi adâncire a agendei studiilor de intelligence.
David, Aurel V. (2023), A patra dimensiune etno-spirituală a lui Eminescu: înainte-mergător pe calea făuririi României Mari, Cunoașterea Științifică, 2:1, 70-78, https://www.cunoasterea.ro/a-patra-dimensiune-etno-spirituala-a-lui-eminescu-inainte-mergator-pe-calea-fauririi-romaniei-mari/
