A murit academicianul Răzvan Theodorescu

postat în: Media 0

Răzvan TheodorescuUnul dintre marii intelectualii ai României, Răzvan Theodorescu, a încetat din viață azi 6 ferbruarie, la vârsta de 83 de ani.

Maine 07 februarie, ora 15 ,depunere la Capela Mare a cimitirului Bellu.

Înmormântarea va avea loc cu onoruri militare, miercuri 08.februarie, ora 12

Istoric de artă, doctor în ştiinţe istorice, Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române, Secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene, Profesor la Universitatea de Arte, Membru titular al Academiei Române din 2000 (corespondent – 1993). Razvan Theodorescu a fost director general al Televiziunii Române (1990-1992) și ministru al Culturii (2000-2004).

Academicianul Răzvan Emil Theodorescu, istoric al culturii şi istoric de artă, s-a născut la 22 mai 1939, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, ale cărei cursuri le-a urmat în perioada 1955-1963, întrerupte între anii 1959-1961 din cauza exmatriculării pe motive politice – perioadă în care a lucrat ca muncitor necalificat, potrivit lucrării „Nemuritorii. Academicieni români” (Agenţia Naţională de Presă ROMPRES, 1995). Ulterior, a obţinut o bursă de specialitate în Franţa (1968) şi a devenit Doctor în ştiinţe istorice la Universitatea din Bucureşti (1972), cu teza „Elemente bizantine, balcanice şi occidentale la începuturile culturii medievale româneşti în secolele X-XIV”.

Şi-a început cariera ştiinţifică în 1963, la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, unde a fost cercetător ştiinţific (1963-1987) şi director adjunct ştiinţific (1972-1977), conform volumului „Membrii Academiei Române 1866-2003” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003) şi site-ului www.cnatdcu.ro.

Conferenţiar asociat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1972-1974; după o întrerupere de peste un deceniu, a revenit, în aceeaşi calitate: 1987-1989), în prezent Universitatea Naţională de Arte (UNArte), unde, din 1990, a fost profesor, ţinând cursuri de artă medievală europeană, tipologia artei sud-est europene şi de istoria civilizaţiei europene (rector al acestei instituţii, ales în februarie 1990, funcţie la care a renunţat).

Profesor invitat la Centrul Superior de Studii Medievale din Poitiers; rector al Academiei pentru Studiul Istoriei Culturii şi al Religiilor (1995-2000); şeful primei catedre umaniste UNESCO din România (studii sud-est europene); secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene; rector al Universităţii Media etc.

În perioada 1990-1992, a fost preşedinte al Radioteleviziunii Române, iar între 1992 şi 2000, a fost membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului. Preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice (1993-1995). Membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (din 2004); membru al Consiliului de administraţie al Institutului European din România; membru în Consiliul General al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU).

A fost senator de Iaşi (2000-2004), apoi senator de Botoşani (2004-2008). De asemenea, a ocupat fotoliul de ministru al Culturii şi Cultelor (2000-2004).

Specialist în istoria artei şi istoria civilizaţiei, a semnat lucrări privind relaţiile artei şi culturii artei medievale româneşti cu arta şi cultura bizantină şi balcanică: „Mănăstirea Dragomirna” (1965), „Mănăstirea Bistriţa” (1966), „Biserica Stavropoleos” (1967), „Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV)” (1974), „Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400)” (1976), „Itinerarii medievale” (1979), „Piatra Trei Ierarhilor” (1979), „Istoria văzută de aproape” (1980), „Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800)” (1987). De asemenea, a fost autorul lucrărilor „Drumuri către ieri” (1992), „La peinture murale moldave aux XV-e – XVI-e siecles” (1995), „Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud-est europeenne” (1999), „Picătura de istorie” (1999), „Constantin Brâncoveanu între ŤCasa Cărţiiť şi ŤLevropať” (2006), „Europa noastră şi noi” (2008), „Regards d’ historien” (2009), „Cele două Europe” (2013), al cărţii de memorialistică „Cele 900 de zile Ťale manipulăriiť” (1994). Totodată, a publicat, în ţară şi în străinătate, numeroase studii şi articole dedicate artei şi civilizaţiei vechi româneşti şi sud-est europene. Raportor al unor congrese naţionale şi internaţionale de istorie, istoria artei, bizantinologie.

În 2017, a apărut volumul „Despre cultura de ieri şi românii de azi. Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu”, semnat de Narcis Dorin Ion. Cartea, o adevărată biografie a reputatului istoric şi om politic, sub forma interviului liber, cuprinde o serie de convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu ce au avut loc pe parcursul anului 2015 la Academia Română, constituind, în acelaşi timp, potrivit autorului, „o mărturie despre istoria, cultura şi civilizaţia românilor, venită din partea unuia dintre cei mai subtili şi rafinaţi istorici ai ultimei jumătăţi de veac”.

Răzvan Theodorescu s-a numărat printre prestigioşii consultanţi ştiinţifici ai uneia dintre cele mai longevive emisiuni ale Televiziunii Române, „Teleenciclopedia”.

Membru corespondent al Academiei Române din 12 noiembrie 1993, apoi, din 24 noiembrie 2000, membru titular al acestui înalt for ştiinţific şi cultural. Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române (din 2012), iar din 20 aprilie 2018, vicepreşedinte al Academiei Române.

Membru supleant (1967-1980) şi titular (din 1980) al Comitetului Internaţional de Istoria Artei (CINA); preşedinte al Comitetului Naţional de Istoria Artei (1980-1994); membru corespondent al Societăţii de Arheologie din Atena (din 1990); membru de onoare (din 1996) şi titular (din 2000) al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România; membru de onoare al Societăţii Academice din România (din 1997); membru al Academiei de Ştiinţe din New York (din 1998); membru corespondent (din 1998) şi titular (din 2002) al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere; membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Albania (din 2006); membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte a Macedoniei (din 2006); Ambasador Naţional al programului ONU „Alianţa Civilizaţiilor” (din 2009) ş.a.

Distins cu Premiul „Bernier” al Institutului Franţei (1969), Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1976), Premiul revistei „Flacăra” (1987), Premiul „Herder” al Universităţii din Viena (1993), Premiul „Nicolae Iorga” al Centrului Internaţional Ecumenic pentru Dialog Spiritual (1999).

Alte distincţii: Cavaler (din 1997) şi Comandor (din 2003) al Ordinului Artelor şi Literelor al Republicii Franceze; Ordinul naţional Pentru Merit în grad de Mare Ofiţer (2000); Ordinul Crucea Moldavă (2003); Cavaler al „Crucii Căzăceşti cu spade” – Ucraina (2004); Ordinul „Crucea Sf. Apostol Andrei” (2004); Cavaler al Ordinului Purtătorilor de Cruce ai Sfântului Mormânt – Ierusalim (2004); Medalia „A 300-a aniversare a Sankt Petersburgului” – Rusia (2004).

În 2018, academicianul Răzvan Theodorescu s-a numărat printre personalităţile răsplătite cu diplome de excelenţă în cadrul „Galei România – UNESCO” (aflată la a III-a ediţie), în semn de înaltă recunoaştere a contribuţiei remarcabile la împlinirea şi afirmarea idealurilor şi obiectivelor UNESCO.

Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea (1998), al Universităţii de Arte din Cluj-Napoca (din 2001), al Universităţii de Vest din Timişoara (din 2002), al Universităţii din Craiova (din 2002), al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (din 2004), al Universităţii „Ovidiu” din Constanţa (din 2006), al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi (din 2008), al Universităţii „Valahia” din Târgovişte (din 2009), al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad (din 2010), al Universităţii „Danubius” din Galaţi (din 2010), potrivit site-ului www.unarte.org.

În 24 octombrie 2019, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat hotărârea prin care academicianului Răzvan Theodorescu i se conferea titlul de Cetăţean de onoare al Capitalei.

La 4 mai 2022, reputatul om de cultură a fost reales vicepreşedinte al Academiei Române, la Adunarea Generală a acestui for.

Iuliu Maniu – Lumini și umbre: O viață închinată Marii Uniri și propășirii României Mari

Petrescu, Stan (2023), Iuliu Maniu – Lumini și umbre: O viață închinată Marii Uniri și propășirii României Mari, Cunoașterea Științifică, 2:1, 133-134Petrescu, Stan (2023), Iuliu Maniu – Lumini și umbre: O viață închinată Marii Uniri și propășirii României Mari, Cunoașterea Științifică, 2:1, 133-134, https://www.cunoasterea.ro/iuliu-maniu-lumini-si-umbre-o-viata-inchinata-marii-uniri-si-propasirii-romaniei-mari/

 

Iuliu Maniu – Lights and shadows: A life devoted to the Great Union and the prosperity of Greater Romania

Abstract

For any of the lovers of biographies of great politicians, it is very difficult to show the true life and political activity of Iuliu Maniu, a great and brilliant politician of the interwar period. He was president of the Romanian National Party in the period 1919-1926 and president of the National Peasant Party – PNȚ, between October 1926 – May 1933. He was a great visionary and true politician of his time, in a fluid domestic and international context, dynamic and complex, a context full of challenges, changes and contradictions especially in the first half of the last century.

Keywords: Iuliu Maniu, Great Union, Greater Romania

Rezumat

Pentru oricare dintre iubitorii de biografii ale unor mari oameni politici este foarte dificil de arătat adevărata viață și activitate politică a lui Iuliu Maniu, un mare și strălucit om politic al perioadei interbelice. Acesta a fost preşedinte al Partidului Naţional Român în perioada 1919-1926 și preşedinte al Partidului Național Ţărănesc -PNȚ, între octombrie 1926 – mai 1933. A fost un mare vizionar și adevărat om politic al vremii sale, într-un context intern și internațional fluid, dinamic și complex, un context plin de provocări, de schimbări și de contradictorialități mai ales în prima jumătate a secolului trecut.

Cuvinte cheie: Iuliu Maniu, Marea Unire, România Mare

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 133-134
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/iuliu-maniu-lumini-si-umbre-o-viata-inchinata-marii-uniri-si-propasirii-romaniei-mari/
© 2023 Stan Petrescu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Iuliu Maniu – Lumini și umbre: O viață închinată Marii Uniri și propășirii României Mari

Gl. Bg. (ret) Profesor universitar doctor Stan  Petrescu

Membru – CRIFST – DIS[1] și Prim-Vicepreședinte CSIS-GA[2]

stan.petrescu@gmail.com

[1] Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii – Divizia Istoria Științei (CRIFST-DIS).

[2] Intelligence Studies Center For Security and Applied Geopolitics – CSIS -GA.

 

Pentru oricare dintre iubitorii de biografii ale unor mari oameni politici este foarte dificil de arătat adevărata viață și activitate politică a lui Iuliu Maniu, un mare și strălucit om politic al perioadei interbelice. Acesta a fost preşedinte al Partidului Naţional Român în perioada 1919-1926 și preşedinte al Partidului Național Ţărănesc -PNȚ, între octombrie 1926 – mai 1933. A fost un mare vizionar și adevărat om politic al vremii sale, într-un context intern și internațional fluid, dinamic și complex, un context plin de provocări, de schimbări și de contradictorialități mai ales în prima jumătate a secolului trecut.

S-a născut la 8 ianuarie 1873 în Șimleul Silvaniei, la Bădăcin (județul Sălaj), ca fiu al avocatului Ioan Maniu descendent pe linie paternă al lui Simion Bărnuțiu. Mama sa, Clara Coroianu, era sora memorandistului Iuliu Coroianu. A terminat școala primară la Blaj, urmează gimnaziul reformat la Zalău și studiile universitare în drept la Cluj, Budapesta și Viena. La scurt timp urmează studii de doctorat în drept pe care le încheie cu rezultate remarcabile în 1896.Se implică (1894) în lupta de redeșteptare națională a românilor din Imperiul Austro-Ungar, este ales preşedinte al Societăţii studenţilor români, sârbi şi slovaci din Budapesta (1894), societate care avea drept țintă crearea unui front comun de luptă al naţionalităţilor împotriva dominaţiei Imperiului Dual – austro-ungar, dar și pentru emanciparea românilor. De tânăr (anul 1897), intră în viața politică, devenind proaspăt membru al Partidului Național Român din Transilvania[1], iar la numai 24 de ani  este cooptat în Comitetul de conducere al PARTIDUL NAŢIONAL ROMÂN. În anul 1906 este ales deputat în Parlamentul din Budapesta, reprezentând românii din Vinţu de Jos, comitatul Arad. La 22 mai 1906 va ține cel dintâi discurs al său în Dieta de la Budapesta unde face cunoscut programul său pentru atingerea unor obiective românești legate de autonomia Transilvaniei, întrebuințarea limbii române în administrație și în justiție și stoparea procesului de maghiarizare forțată[2]. Guvernele ungurești din anii 1907-1918 au procedat în mod strâns și unitar în politică or făță de români, conform planului secret din cartea lui Anton Huszar (Herscovitz)[3], translator în ministerul de interne austro-ungar. Cartea lui A. Huszar[4], tipărită la secret și în foarte puține exemplare, a fost descoperită prin grija lui Iuliu Maniu, președinte al Consiliului Dirigent care a trimis un înalt funcționar al acestui for, la  Budapesta, unde a descoperit, în Ministerul de Interne maghiar un al doilea exemplar al cărții.

Această acţiune a fost rezultatul cunoașterii mecanismelor administraţiei maghiare când de la tribună Parlamentului maghiar combătea cu severitate politică de maghiarizare forţată a românilor ardeleni, nu cu fraze goale. Ci având ca temei argumente istorice, juridice şi politice.

Iuliu Maniu, se pronunţă în Dieta maghiară pentru autonomia Transilvaniei în cadrul monarhiei austro-ungară, un fel de Federalizare, acceptată de monarhul de la Viena, pe principiul egalităţii între naţiunile existente şi pentru activism politic, inclusiv în Parlamentul de la Budapesta. Și ca  vicepreşedinte al PNR din 1904, și ca deputat din 1906 în Parlamentul Ungariei, I. Maniu luptă neobosit pentru drepturile românilor din imperiu..

Este încorporat încorporat în armata Imperiului Austro-Ungar, anul 1915, participă la Primul Război Mondial pe fronturile rusesc și italian. După trei ani de armată și în condițiile destrămării Dualismului Austro-Ungar, dezertează, după modelul multor români ardeleni și revine în Ardeal, unde alături de alți transilvăneni patrioți ia iniţiativa organizării tuturor militarilor români în construcția unui Senat Militar Român (Viena, 31 octombrie 1918), pentru a pune în acțiunea preluarea puterii politice şi administrative în Transilvania şi Banat, prin grija Consiliului Naţional Român Central, creat la 30 octombrie 1918.

Gheorghe Pop din Băsești, împreună cu episcopul greco-catolic, Iulian Hossu, inițiază unirea Transilvaniei cu România vechiului regat.

Marele patriot roman pune umărul organizării Adunări Naționale de la Alba-Iulia, de la 1 decembrie 1918, iar a doua zi (2 decembrie) va fi ales  preşedinte al Consiliului Dirigent şi şef al Resortului de Interne (2 decembrie 1918-4 aprilie 1920), organism temporar cu rolul de a pregăti trecerea puterii transilvănenilor către organismele de stat ale României Mari. Marele eveniment istoric al Unirii se topește în entuziasmul general al tuturor românilor din teritoriile românești ale celor trei Dacii revenite la vatră comună.

O mare dezamăgire pentru Iuliu Maniu a constituit-o actul dizolvării, petrecut în 1920, a Consiliului Dirigent, prin acțiunea primului-ministru de atunci,  generalul Alexandru Averescu, act susținut și de liberali. Iuliu Maniu a considerat această decizie ca o măsură de concentrare a întregii puteri politice, o idee nefavorabilă românilor ardeleni. Din acest motiv, acesta refuză să participe  momentul festiv de încoronare de la Alba-Iulia a lui Ferdinand ca Rege al României Mari, la anul 1922,. El nu se sfieşte să facă sublinierea pertinentă că biserica ortodoxă, prezentă la festivitatea încoronării, însemna o atingere răutăcioasă impardonabilă  la adresa orgoliului românilor ardeleni aparținători bisericii greco-catolice, a căror luptă pentru realizarea idealului unității naționale durase peste două secole.

Lupta lui Maniu pentru întărirea unirii tuturor românilor într-o vatră comună, după ce secole de-a rândul au fost obligați să-și ducă existenţa milenară la hotarele a trei imperii, continua și mai asiduu. El încearcă să încadreze Partidul Național Român – PNR în sistemul de partide din România întregită, dar refuză cu obstinaţie orice alianță cu liberalii lui Ion I.C. Brătianu, hotărând să se poziționeze într-o alternativă la guvernare, prin alăturarea să la unele formaţiuni politice din Vechiul Regat. Este de acord ca PNR să fuzioneze cu Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu (1922), precum  şi cu Partidul Naţionalist al Poporului (1925).

Destul de puternică se dovedeşte fuziunea partidului său cu Partidul Ţărănesc al învăţătorului Ion Mihalache (10 octombrie 1926), noul partid rezultat, Partidul Național Țărănesc – PNŢ, reuşind să cucerească cele mai multe voturi(77,76% din voturi) și, drept consecință, puterea, în anul 1928, urmare unor ample lupte politice de răsturnare de la cârma statului a liberalilor, după care devine prim-ministru.

Guvernul său va încerca să mențină economia pe un curs al stabilităţii economice, va face unele împrumuturi externe, va concesiona unele activităţi economice, din păcate, păguboase pentru statul român. Cadrul legislative economic create va deschide porţile intrării capitalului străin în economia românească.

Iuliu Maniu,  s-a opus reformei Constituției din 1923, inițiată de liberali, întrucât, fiind considerată de către acesta prea centralizatoare și votată de către un Parlament ilegitim de a o schimba. După opinia sa, acest mandat revenea, numai unei Adunări Constituante speciale.

Pentru mulți oameni politici români din acea perioadă incendiară, din punct de vedere politic, opiniile și atitudinile lui Iuliu Maniu îndreptate împotriva Constituției democratice de la 1923, au fost suspecte pentru unii din greii politici ai vremii. N. Iorga, doctrinar al naționalismului românesc, îl privea cu cele mai mari rezerve pe Iuliu Maniu, contestându-i prin discursuri politice, dar și în presă patriotismul. Ba unii l-au suspectat de inițierea unui proiect de federalizare a României Mari.

Există, astăzi, suficiente dovezi pentru a demonstra că apelul la „adevărul istoric” al lui Iuliu Maniu, în marele eveniment din 1918, era considerat drept neserios, sau, în cazul liderilor ardeleni Miron Cristea, Alexandru Vaida Voievod sau Octavian Goga, era considerat drept o minciună grosolană, apreciere care punea într-un con de umbra personalitatea marelui om politic. La Alba Iulia, în ziua aceea „astrală” de 1 decembrie, delegații românilor s-au adunat în celebra sală a deliberării. Activitatea lor nu a constat în definitivarea unui document al Unirii, ci -în mod surprinzător -, într-o dezbatere asupra modalităților de integrare în Vechiul Regat. De exemplu, Iuliu Maniu cerea autonomia Ardealului pe o perioadă de „10 ani”, urmând ca, de la îndeplinirea acestui termen, conducerea Ardealului să întrunească o Nouă Mare Adunare, care să decidă independența provinciei sau alipirea la România. Chiar regele Carol al II-lea a fost șocat să afle acest amănunt, abia în 1938, când se împlineau două decenii de la Marea Unire, (vezi însemnarea din 12 iulie 1938 din jurnalul lui)[5]. Această poziție stranie a lui Maniu, ne spune istoricul Alex Stoenescu, este confirmată de insistența cu care a păstrat mulți ani așa-numitul „comitet al celor 100” pe post de guvern mascat al Transilvaniei, precum și de faptele reprobabile petrecute la adunarea din 6 mai 1928 la Alba Iulia, când s-a cerut de către lideri ai PNȚ repunerea în discuție a Unirii. Știm astăzi că, în urma telegramelor disperate trimise de mitropolitul Nicolae Bălan de la Iași și București, pentru a se pune în discuție o alternativă la unire, precum și ca urmare a ieșirii din sală a oamenilor de credință Iuliu Hossu și Miron Cristea, pentru a se adresa mulțimii asupra hotărârii de unire, actul istoric de la 1 Decembrie a reprezentat, cu adevărat, expresia voinței naționale.

Se poate comenta oricât asupra motivelor care l-au determinat pe Iuliu Maniu să transforme Partidul Național din Transilvania, parte componentă a partidei naționaliste din întreaga Românie, într-un partid regional, fundamentat pe patriotismul local al ardelenilor, pe tema de „contagiune regățeană” și pe aversiunea față de familia Brătianu. Iată însă că în 1929, odată ajuns la putere în România Mare, Iuliu Maniu produce, prin intermediul lui C. Stere, un proiect de lege privind organizarea administrativă care „alimenta tendințele regionaliste și punea în pericol unitatea statului român”[6].

Proiectul acestei legi avea în vedere că autorităţile centrale ale statului naţional unitar român să fie dublate cu autorități locale, urmând ca acestea din urmă să preia sarcinile celor dintâi, sub forma unor „guverne regionale” , conduse de „directorate ministeriale”, structurate pe provinciile istorice. Acest proiect a stârnit reacții energice ale liberalilor lui I.C. Brătianu și ale Partidului Poporului, condus de Averescu. Mai mult acești ultimi doi lideri au amenințat că își vor retrage partidele din Parlament – act pus în aplicare la 15 iulie 1929. În fața unei asemenea aversiuni politice fără precedent, Iuliu Maniu este nevoit să se replieze politic și va introduce unele modificări ale proiectului de lege, care, pân ă la urmă  a făcut-o inaplicabilă.

Sursa: Internet

Iuliu Maniu a fost un susținător al lui Carol al II-lea și a reușit să-l aducă pe tron pe acesta, cu promisiunea regale play-boy își va relua căsătoria cu regina Elena și va renunța la amantlâcul cu Elena Magda Lupescu.

Liderul țărănist a sprijinit venirea pe tron a lui Carol ÎI, sperând să continue activitatea sa politică conform unui tandem Maniu-Carol al II-lea, după modelul Ion I.C. Brătianu – Ferdinand, cuplu politic de răsunet care condusese România atâţia ani. Regele va refuza o astfel de propunere, iar condiţiile puse de Maniu (despărţirea de Elena Lupescu şi reluarea legăturii cu principesa Elena) nu au fost îndeplinite de monarh, îndepărtând PNL-ul de la guvernare în 1933.

În 1927 regele Ferdinand și Ion I.C. Brătianu au murit lăsând un gol adânc pe scena politică. Principele moștenitor Carol renunțase la toate drepturile monarhice și trăia la Paris sub numele de Carol Caraiman alături de amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, Mihai, în vârstă de șase ani, fiul lui Carol, a fost proclamat rege sub tutela unei regențe formată din patriarhul Miron Cristea, prințul Nicolae, fratele lui Carol, și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Lipsa de autoritate a regenței a provocat o criză politică majoră, speculată de Partidul Național-Țărănesc condus de Iuliu Maniu, care dorea aducerea pe tron a lui Carol. Acesta își schimbase între timp ideile privind instituția regalității și era dornic să revină în țară în calitate de rege. Pe 6 iunie 1930, avionul lui Carol a ajuns la București, unde deja zvonul sosirii pretendentului la tron începuse să circule, și s-a instalat la Palatul Cotroceni, iar de acolo l-a chemat pe Iuliu Maniu, care era la conducerea guvernului. În discuția purtată, Maniu a propus ca fostul principe să intre în Regență, iar apoi, din această postură să se abroge actul de renunțare și Carol să devină rege. Totul cu condiția renunțării la relația cu Elena Lupescu. Cu toate acestea, Maniu părăsea palatul Cotroceni fără să obțină un acord scris al lui Carol. În fața propunerii lui Maniu de a găsi o cale legală, Carol a răspuns ferm că vrea numai să fie rege. Încercând să nu își păteze onoarea prin încălcarea flagrantă a jurământului fața de regele Mihai, Maniu și-a depus mandatul în seara zilei de 7 iunie, iar premier a devenit Gheorghe Gh. Mironescu, care a primit sarcina să ducă la capăt restaurația carlistă. În ceea ce o privea pe Elena Lupescu, regele Carol al II-lea a acționat în maniera sa caracteristică, impunându-și voința. În ciuda tuturor apelurilor liderilor politici de a nu o aduce pe amanta sa în țară, Elena Lupescu s-a stabilit la Castelul Foișor pe 12 august, iar câteva luni mai târziu s-a mutat în București. Acest gest îi va transforma pe Carol al II-lea și Iuliu Maniu în dușmani neîmpăcați[7].

După patru ani de reflecții politice petrecuţi în locul baștinei sale, la Bădăcin, Iuliu Maniu revine pe scena politică și preia conducerea partidului de la Ion Mihalache. Semnează un pact de neagresiune cu Mişcarea Legionară, PNL-Gh. Brătianu, Uniunea Agrară a lui C. Argetoianu şi Partidul Evreiesc, astfel că în 1937 va pune umărul la căderea liberalilor. Partidul său nu obține guvernarea, pentru că nu primește voturile necesare pentru a prelua guvernarea. Spre marele său necaz ţara alunecă încet către dictatura lui Carol ÎI, un regim politic autoritar cu care nu va fi de acord deoarece interzicea partidele politice. După abdicarea lui Carol ÎI, pentru a doua oară, Iuliu Maniu refuză participarea la guvernare alături de generalul Ion Antonescu. El este cel care se împotriveşte ferm cedărilor teritoriale din 1940, numai că nu va avea succes de izbândă. Tot el este acela care, după eliberarea Basarabiei (1941), se opune continuării războiului antisovietic dincolo de Nistru, devenind, astfel, principalul om politic aflat în totală opoziție cu regimul antonescian. Prin numeroase memorii, cere ieşirea României din Axă și ulterior devine  unul dintre promotorii actului de la 23 August 1944  prin intermediul ministrului de externe, Grigore Niculescu-Buzești, care i-a asigurat un canal de legătură, în ascuns, cu regele Mihai, înainte ca acesta să-l înlăture pe Mareșal de la conducerea statului. Acţiunea opoziţiei lui Iuliu Maniu şi a Regelui Mihai, culminând cu actul de la 23 august 1944 nu a fost în măsură să reușească contracararea preluării puterii totale de către Partidul Comunist Român, nereușindu-se , în țară, să se instaureze monarhia-constituţională, aşa cum doreau majoritatea românilor. Va fi numit numit ministru fără portofoliu în guvernul Sănătescu, dar pentru o perioadă destul de scurtă (până la 4 noiembrie 1944), după care dă startul unei altfel de lupte: aceea împotriva instalării comunismului în România. Pe lângă frecventele note de protest şi întâlnirile  cu reprezentanți diplomatici ai legaţiilor americană şi britanică și cu toate că a fost declanșată greva regală în august 1945, nu s-a reușit a determina că Marile Puteri să discute chestiunea României și să se încerce acțiuni concrete de luptă  împotriva sovietizării ţării.

Conferinţa de la Londra, din septembrie 1945, a generat întâlnirea miniştrilor de externe ai celor trei puteri învingătoare la Moscova în decembrie. În urma acestei întâlniri au avut loc mai multe convorbiri care s-au s-au finalizat cu un compromise, în vaza căruia urma ca doi membri ai opoziţiei să fie cooptaţi în guvernul Petru Groza. Va rămâne, Iuliu Maniu, încrezător într-un sprijin americano-britanic cu privire la România și Grecia, acesta adresând puterilor occidentale numeroase memorii de protest contra sovietizării țării. S-a opus guvernului Groza, se înscrie în scrutinul din 19 noiembrie 1946, partidul său obținând la aceste alegeri o victorie zdrobitoare. Cum voturile au fost numărate după metode staliniste și rezultatele alterate de comuniști, nu va reuși să preia din nou puterea.

FOTO;Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sursă: Internet

Urmează înscenarea de la Tămădău, petrecută la 14 iulie 1947, când cei mai importanți fruntași țărăniști acceptă ocazia de a fugi în străinătate pe calea aerului. Autoritățile comuniste, pe aerodromul din Tămădău unde se organizase fugă, îi arestează pe fugari, punându-i sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. La un an după acest incident, PNȚ-ul care rămăsese unica forță organizată a opoziției, a fost desființat. Liderul partidului, Iuliu Maniu, va fi arestat la 14 iulie 1947.

La mai puțin de două săptămâni de la debutul procesului, lotul PNȚ și-a primit sentinţa. Marți, 11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar a dat sentinața nr 1988[8] prin care inculpații primeau următoarele pedepse: Iuliu Maniu – 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viață; Ion Mihalache – 6 pedepse, însumând 67 de ani și o pedeapsă de temniță grea pe viață; Gr. Niculescu Buzești – 5 pedepse, însumând 69 de ani, și încă una de M.S.V. pe viață, toate în contumacie, fiind în Statele Unite; Alexandru Cretzeanu –  3 pedepse, însumând 32 de ani, și încă una de M.S.V., toate în lipsă, fiind în statele Unite; Victor Rădulescu Pogoneanu – 2 pedepse de câte 10 ani și una de 25 de ani temniță grea; Grigore Gafencu – 3 pedepse, însumând 32 de ani, și una de 20 de ani muncă silnică, în lipsă, fiind în Statele Unite; Cămil Demetrescu – o pedeapsă de 10 ani și alta de 15; Constantin Vișoianu –  2 pedepse de câte 10 ani, la două de câte 12 ani și la una de 15 ani M.S., în lipsă, fiind în Statele Unite; Ilie Lazăr – 2 pedepse de câte 10 ani și una de 12 ani Temniță Grea (TG); Vasile Serdici – 2 pedepse a câte 10 ani T.G.; Radu Niculescu Buzești – o pedeapsă de 5 ani și alta de 10 ani; Ștefan Stoica – o pedeapsă de 5 ani și alta de 8 ani; Nicolae Carandino – 3 pedepse a câte 6 ani, majorată la 8 ani și continuată cu domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, până în 1962; Florin Roiu – două pedepse a câte 5 ani; Emil Oprișan – 2 pedepse a câte 3 ani;  Emil Lăzărescu -2 ani închisoare; Ion de Mocsony Stârcea – 2 ani și rejudecat în procesul Pătrășcanu, unde a primit o pedeapsă de 15 ani.

Ziarul comunist „Scânteia” din 13 noiembrie 1947, sub titlul „Banda de complotiști trădători de țară și spioni și-a primit pedeapsa meritată!”  publica prompt cu litere aldine sentința în procesul fruntașilor fostului P.N.Ț.: temniță grea pe viață, degradare civică și confiscarea totală a averii! Prima pagină publica faptul că a fost rezolvat „Nu un proces politic, ci un proces al trădării și al spionajului”. Același ziar comunist înștiința cetățenii cum că „În Capitală și în întreaga țară populația salută sentința împotriva conducătorilor fostului P.N.Ț.”

În ultima vreme s-au efectuat studii de către istorici români asupra mai multor documente existente în arhivele britanice, mai ales cele ale Special Operations Executive (SOE), unde s-au descoperit informații în fondul referitor la România care aduc la lumină faptul că dr. Iuliu Maniu a fost finanțat de guvernul britanic, condus de Winston Churchill, pentru a organiza un puci care să ducă la arestarea și scoaterea de pe scena politică a mareșalului Ion Antonescu şi scoaterea României din Axă. Documentele mai scot la iveală unele date care se referă la participarea românilor alături de serviciile de informații britanice la acțiuni în contra germanilor şi a lui Ion Antonescu. Conform cercetărilor arhivelor britanice, dr. Iuliu Maniu a fost atras la discuții de către agenţii serviciului secret britanic (SOE), încă din anul 1940, imediat după Dictatul de la Viena, cu sprijinul afaceristului britanic, Alfred George Gardyne de Chastelain. Există dovezi din care rezultă că ,,În anul 1940, cei doi s-au întâlnit în casa lui Râca Georgescu, un inginer petrolist care era membru al reţelei britanice de spionaj. Prin intermediul acestui inginer, s-au realizat toate schimburile de informaţii până când a fost arestat pentru spionaj în vara anului 1941”[9]. Iniţial, Chastelain i-a propus lui Maniu să vină la Londra să facă un guvern în Exil, însă reprezentanţii Ministerului de Externe englez, în subordinea căruia funcţiona SOE, au declinat oferta iniţială. Scopul atragerii de colaboratori în România ai SOE era efectuarea de sabotaje împotriva nemţilor, propagandă de război şi susţinerea mişcărilor de rezistenţă în ţările unde serviciul  activa. SOE urmărea şi sprijinirea mişcărilor subversive, ori, din punctul lor de vedere, Partidul Naţional Ţărănesc, care funcţiona clandestin, era o astfel de mişcare.

Odată cu procesul falsificat și instrumentat de comuniști,  se încheia astfel o pagină de istorie a vieții politice democratice românești, înlocuită fiind cu un regim totalitar, extrem de represiv, care se va încheia abia într-un decembrie sângeros al anului 1989. A rămas, peste ani, această declarație a jurnalistului, memorialistului şi cronicarului dramatic Nicolae Carandino: „îmi dădeam seama, odată cu publicul, cum Iuliu Maniu își desăvârșea statuia”.

Foto:Iuliu Maniu în boxa acuzaților. Sursă: Internet

A urmat calvarul închisorilor comuniste: penitenciarul din Galați și apoi mutat la închisoarea de maximă securitate și distrugere umană de la Sighet. Eroul și făuritorul României Mari, neobositul reformator al politicii interbelice, martirul de la Sighet, se stinge din viață la 5 februarie 1953. Trupul său a fost aruncat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor de la marginea orașului cunoscut pentru iadul închisorii arhicunoscute lumii întregi. Nici astăzi rămășițele sale pământești n-au fost găsite, spre a fi înmormântate creștinește.

Bibliografie:

  • Alex Mihai Stoenescu, Istoria altfel de cum o ştiţi, Federalizarea României- Proiectul Iuliu Maniu;
  • Andreea Vilcovschi, Strănepotul lui Iuliu Maniu îi cere preşedintelui Iohannis reluarea căutărilor osemintelor marelui ţărănist;
  • Sursă: https://adevărul.ro/locale/zalău/stranepotul-iuliu-maniu-cere-presedintelui-iohannis-reluarea-cautarilor-osemintelor-marelui-taranist-1_58a434155ab6550cb87dde0d/index.html
  • Cătălin Olteanu , Cum au lichidat comuniștii Partidul Național-Țărănesc,  Evenimentul Zilei, joi, 08 decembrie 2016;
  • Dorin Timonea: ,,Am stors bacşişul şi am stârpit corupţia”. Discursul lui Maniu din 1936, rostit pentru alegătorii de la Vinţu de Jos;
  • Enciclopedia României – Iuliu Maniu http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Iuliu_Maniu
  • Mariana Iancu, Câţi bani a primit Iuliu Maniu de la guvernul britanic ca să-l aresteze pe Ion Antonescu. Istoria loviturii de stat gândite de Winston Churchill în România. Sursă:https://adevărul.ro/locale/constanta/cati-bani-primit-iuliu-maniu-guvernul-britanic-sa-l-aresteze-ion-antonescu-istoria-loviturii-stat-gandite-winston-churchill-romania-1_5b236ae3df52022f752af3fa/index.pdf
  • Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței,  Iuliu Maniu – Un creator de istorie – 50 de ani de la moarte, Editura: Fundația Academia Civică;
  • Mircea Gheorghe
  • Onisifor Ghibu, Un plan secret al guvernului unguresc din 1907, privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania, Cluj, 1940.
  • Rezistența Creștină, 19 Noi 2016,  ISTORIA NU UITĂ ŞI NU IARTĂ! 70 de ani de la alegerile din 19 noiembrie 1946. Poporul român nu a vrut comunismul: Sursă: https://rezistentacrestinablog.wordpress.com/;
  • Scurtu, Ioan – Iuliu Maniu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

Note

[1] Partidul Național Român (numit și Partida Națională) a fost partidul politic care a reprezentat interesele națiunii române din Transilvania, întregul Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, în perioada dualismului. Până la conferința de unificare de la Sibiu din 12-14 mai 1881 au activat două partide naționale: PNR din Banat și Ungaria și PNR din Transilvania. Sursa:.Wikipedia.

[2] Onisifor Ghibu, Un plan secret al guvernului unguresc din 1907, privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania, Cluj, 1940, pag.15: Legea lui Apponyi din 1907 pentru maghiarizarea învățământului primar; Maghiarizarea grădinilor de copii, prin Legea de la 1912; Maghiarizarea școlilor ormale.confesionale;Impunerea lui Vasile Mangra ca mitropolit al românilor ortodocși din Transilvania, primul pas spre maghiarizarea și a bisericii ortodoxe; Colonizarea Ardealului cu maghiari și transcolonizarea românilor ardeleini în regiunile maghiare.

[3]Onisifor Ghibu, pag.2.

[4] Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria a fost un organism politic provizoriu, cu atribuții legislative, executive și administrative limitate, al Transilvaniei, în perioada 2 decembrie 1918 și 4 aprilie 1920. Membri ai Consiliului Dirigent: Alexandru Vaida Voevod, Ștefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Aurel Vlad, Iosif Jumanca, Romul Boilă, Valeriu Braniște, Victor Bontescu, Dionisie Florianu, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, Emil Hațieganu, Ion Flueraș.Sursa: Wikipedia.

.[5] Alex Mihai Stoenescu, Istoria altfel de cum o stiti, Federalizarea României- Proiectul Iuliu Maniu.

[6]Apud Alex Mihai Stoenescu,  Istoria altfel de cum o stiti, Federalizarea României- Proiectul Iuliu Maniu.

[7] Vlad Alexandru , 70 de ani de la condamnarea lui Iuliu Maniu. 11 noiembrie 1947: Comuniștii trimit conducerea PNȚ la muncă silnică pe viațăhttp://evz.ro/condamnarea-iuliu-maniu.html?&page=2

[8] Ibidem

[9] Mariana Iancu, „Căți bani a primit Iuliu Maniu de la guvernul britanic ca să-l aresteze pe Ion Antonescu. Istoria loviturii de stat gândite de Winston Churchill în România”. Sursa: adevărul.ro, document aflat pe https://adevarul.ro/locale/constanta/cati-bani-primit-iuliu-maniu-guvernul-britanic-sa-l-aresteze-ion-antonescu-istoria-loviturii-stat-gandite-winston-churchill-romania-1_5b236ae3df52022f752af3fa/index.pdf,

Câteva reflecții privind contactele extrasenzoriale

Farcaș, Dan D. (2023), Câteva reflecții privind contactele extrasenzoriale, Cunoașterea Științifică, 2:1, 222-244Farcaș, Dan D. (2023), Câteva reflecții privind contactele extrasenzoriale, Cunoașterea Științifică, 2:1, 222-244, https://www.cunoasterea.ro/cateva-reflectii-privind-contactele-extrasenzoriale/

 

Some reflections on extrasensory contacts

Abstract

Apparently, information among living beings circulates in other ways than through the known senses and is also recorded on an external medium, accessible under certain conditions. These facts, although inexplicable. also acquired practical uses. Science hesitates to accept their reality because, on the one hand, there is no theoretical framework to explain them, and on the other hand, either they cannot be brought into the laboratory, or the effectiveness of those that can be studied seems random. The present article presents and comments on a number of such situations as an invitation to future investigations and applications.

Keywords: extrasensory perception, remote viewing, primal communication, the three minds, channeling, akasha records, remote influence, extracorporeality, restless epirites

Rezumat

Aparent, informația printre ființele vii circulă și pe alte căi decât prin simțurile cunoscute și se află și înregistrată pe un suport extern, accesibil în anumite condiții. Aceste fapte, deși inexplicabile. au căpătat și întrebuințări practice. Știința ezită să accepte realitatea lor, deoarece, pe de o parte, nu există un cadru teoretic prin care să fie explicate, iar pe de altă parte, sau nu pot fi aduse în laborator, sau eficacitatea celor care pot fi studiate pare aleatoare. Articolul de față expune și comentează un număr de astfel de situații, ca o invitație la investigații și aplicații viitoare.

Cuvinte cheie: percepția extrasenzorială, vederea la distanță, comunicarea primară, cele trei minți, channeling, arhivele Akasha, influența la distanță, extracorporalitatea, epirite neliniștite

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 222-244
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/cateva-reflectii-privind-contactele-extrasenzoriale/
© 2023 Dan D. Farcaș. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Câteva reflecții privind contactele extrasenzoriale

Dan D. Farcaș

dandfarcas@yahoo.com

 

Percepția extrasenzorială

Capacitatea de a simţi, uneori în vis, că s-a întâmplat ceva rău unei persoane apropiate este un fenomen atestat şi descris încă din antichitate. În l882, englezul W. Meyers  propus pentru el termenul de „telepatie”. Astronomul francez Camille Flammarion (1842-1925) strânsese, la începutul secolului trecut, circa 5000 de cazuri, mai vechi sau mai noi, de asemenea comunicări, inexplicabile științific. Psihologul rus Vladimir M. Behterev (1857-1927) şi colaboratorii săi au creat în acest sens o adevărată şcoală. În cadrul acesteia, profesorul Leonid L. Vasiliev (1891-1966), din Skt.Petersburg, a efectuat un număr foarte mare de adormiri prin comenzi date exclusiv mintal, de la distanţe variind între câţiva metri şi mii de kilometri[1]. Pornind de la cercetările profesorului italian F. Cazzamalli, care în l929 susţinea că la baza telepatiei s-ar afla unde radio emise de creier, L.L. Vasiliev şi-a propus să deter­mine tipul acestora. Pentru fiecare tip de undă electromag­netică există materiale specifice de ecranare. Testându-le pe rând, nu a constatat nicio diminuare a eficacităţii comenzilor de adormire sau de trezire transmise telepatic. De asemenea, nu s-a constatat nicio diminuare cauzată de distanţă ori de cubura suprafeţei Pământului.

În l934, J. B. Rhine a propus ca, în loc de „telepatie”, să se folosească termenul, mai acoperitor, de „percepţie extrasenzorială”. Tot la sugestia sa, din l934, în experienţele de telepatie au început să fie folosite aşa-numitele „cartele Zenner”. Acestea sunt în număr de cinci, având pe ele: o cruce, un cerc, un pătrat, o stea cu cinci colţuri şi trei linii ondulate. Emiţătorul scoate, la întâmplare, la momente dinainte stabilite, câte o cartelă dintr-o urnă, se concentrează asupra ei, iar „mediumul” receptor, la aceleaşi momente, caută să „ghicească” ce cartelă a fost extra­să. În vara anului l959, un medium telepatic, îmbarcat pe submarinul atomic american „Nautilus”, a realizat o coincidenţă de 70%., față de  20% dacă cartelele ar fi fost „ghicite” la întâmplare. Se știe că undele electro­magnetice nu pot străbate prin straturile groase de apă. În februarie l97l, şi astronautul Edgar D. Mitchell a transmis, din nava „Apollo-l4” aflată în drum spre Lună, serii de cartele Zenner, unui receptor de pe sol. Rezultatele au fost de 51 reuşite din 200 de încercări, ceea ce nu s-ar fi putut obţine, din pură întâmplare, decât într-un caz din 3000.

Începând din l966, actorul K. Nikolaev din Novosibirsk (receptor) şi prietenul său, biofizicianul I. Kamenskii din Moscova (emiţător) au început o serie de experienţe telepatice. Experimentele s-au mutat apoi în cadrul secţiei de bio-informaţii a Institutului de radiotehnică A. S. Popov din Leningrad (Skt.Petersburg). Aici Niko­laev, se afla, relexat, într-o încăpere complet izolată de exterior, conectat la un electroencefalograf care înregistra undele „alfa” caracteristice acestei stări, pe care şi-o putea induce cu ajutorul unui aparat numit „alfafon”. La numai trei secunde după ce Kamenskii, aflat la Mos­cova, începea să se concentreze imaginându-şi că îl agresează pe Nikolaev, undele EEG ale receptorului de la Skt.Petersburg se desincronizau dra­matic. Apoi această operaţie s-a repetat de mai multe ori, în două variante: o „agresare” cu o durată de 15 secunde şi una de 45 secunde. Desincronizarea mai scurtă era interpretată ca punct, cea lungă ca liniuţă. Șirul de liniuţe şi puncte formate astfel a fost considerat un text în alfabetul Morse. Primul cuvânt transmis, în martie l967, a fost „MIG”.

Fenomenele de telepatie se semnalează şi la animale; de pildă puii unei iepuroaice de la Skt. Petersburg au fost îmbarcaţi la Murmansk pe un submarin şi apoi sacrificaţi la momente alese la întâmplare de către cei de pe vas. Electroencefalo­grama iepuroaicei a înregistrat fiecare dintre momentele res­pective cu o promptitudine de zecimi de secundă.

Vederea la distanță

Un alt fenomen de comunicare în afara simțurilor este „vederea la distanță” respectiv „vederea fără ochi”. Pot evoca două cazuri controversate dar bine documentate din România. Primul este cel al Valentinei Gârlea din Iaşi, o nevăzătoare fără studii de specialitate, care poate vedea „cu cel de al treilea ochi” starea organelor interne, ca şi aura corpului omenesc, contribuind astfel, asociată cu un medic, la diagnosticarea unor maladii[2].

Al doilea exemplu este al radiestezistului Vasile Rudan (1934-2021). El a activat ca specialist guvernamental în verificarea pe teren a raportărilor făcute de arheologi, şi a colaborat timp de mai mulţi ani cu M.Ap.N., localizând zeci de kilometri de reţele antice de alimentare cu apă, ziduri străvechi, diverse cavităti antropice subterane, surse geopatogene etc. În acelaşi cadru, în anii 1980, Vasile Rudan a coordonat, în zona comunei Bozioru, din nordul judeţului Buzău, un grup de copii cărora le testa şi le stimula aptitudinile extrasenzoriale.

La sfârşitul anilor 1960, serviciile de informaţii americane au fost informate că ruşii utilizează metode de tipul vederii la distanță, pentru colectarea informaţiilor şi chiar şi pentru controlul minţii unor demnitari străini. Deşi povestea a părut ridicolă, unii s-au întrebat: „dar dacă e aşa?”.

Pentru a încerca un răspuns, în 1972, CIA a oferit suma modică de 50.000 de dolari, către Stanford Research Institute (Institutul de Cercetare Stanford), din Menlo Park (California), un institut privat, rebotezat apoi SRI International. În cadrul său, Harold Puthoff Ph.D. şi Russel Targ Ph.D. au realizat experimente cu persoane cu înzestrări naturale: cercetătorul Ingo Swann, ofițerul de informații Joseph McMoneagle, iluzionistul Uri Geller și fostul polițist Pat Price.

După patru ani, în care rezultatele au fost încurajatoare, începând din 1976, CIA a transferat proiectele privind vederea extrasenzorială structurilor de informaţii ale armatei, care erau interesate de aceste tehnici. Aici, sarcina a fost încredinţată, unui tânăr locotenent, proaspăt absolvent al şcolii de ofiţeri de informaţii, Fred Holmes (Skip) Atwater. În timp, el a ajuns să conducă o unitate militară în toată regula (dar strict secretă), la Fort Meade în Maryland, unitate din care au făcut parte personalităţi precum Joseph McMoneagle, numit „clarvăzătorul nr.1” al unităţii de spionaj militar, sau Leonard „Lyn” Buchanan. Ulterior Atwater va fi recrutat de faimosul clarvăzător Robert Monroe, ca director de cercetare la Monroe Institute din Afton (Virginia).

Cei care susţineau iniţiativa au cerut şi elaborarea unei metode standardizate, prin care, de pildă, cât mai multe persoane să poată fi antrenate pentru a deveni clarvăzători. Această sarcină i-a revenit lui Ingo Swann (1933-2013). În perioada 1971-73, Swann a devenit subiectul unor experienţe riguroase realizate de American Society for Psychical Research, la City University din New York. Trebuia să citească nişte simboluri, ascunse în cutii sigilate, aflate la o oarecare distanţă. Rezultatele pozitive au depăşit mult simpla coincidenţă. În decembrie 1971, Ingo Swann a propus, pentru acest gen de experienţe și utilizatorii lor, termenele de „remote viewing” (vedere la distanţă) şi „remote viewer” (văzător la distanţă). Pentru simplitate, voi folosi totuși, în cele ce urmează, termenii de „clarviziune” şi „clarvăzător”, cu acelaşi sens.

La SRI, Ingo Swann a pus la punct, în cadrul proiectului numit „SCANATE” (prescurtare pentru „Scanare după coordonate”), o „tehnologie a clarviziunii”, numită Controled Remote Viewing (CRV), prin care, după un antrenament corespunzător, de circa doi ani, în şase stagii, şi cu ajutorul unor instalaţii tehnice anume concepute, o persoană oarecare putea căpăta capacitatea de a se transpune în orice punct de pe glob (şi nu numai…), ales de multe ori doar prin indicarea unor coordonate geografice. Persoana respectivă era apoi în stare să vadă şi să descrie în detaliu peisaje, instalaţii, încăperi etc., din locul respectiv.

Tehnica de pregătire CRV a clarvăzătorilor avea trei componente principale. La început se efectuau exerciţii de meditaţie transcendentală, minimum două şedinţe a câte 20 de minute pe zi, timp de mai multe luni, cu operaţii complementare, de pildă o izolare totală, în încăperi special amenajate.

O a doua componentă presupunea tehnici de control şi „sincronizare emisferică” a frecvenţelor din creier (de pildă, a undelor EEG, măsurate cu electroencefalograful), folosind, între altele, aparatul numit „Hemisync”, pus la punct de Robert A. Monroe (1915-1995)[3] la faimosul Monroe Institute din Afton (Virginia).

Acest aparat trimitea, de pildă, într-o ureche, un sunet cu frecvenţa de 100 Hz iar în cealaltă de 104 Hz. Bătaia produsă prin interferenţa celor două sunete, imperceptibilă conştient, inducea în creier oscilaţii de 4 Hz, corespunzătoare undelor EEG theta. S-au încercat numeroase combinaţii de frecvenţe, în măsură să inducă stări alternative ale conştiinţei.

O a treia componentă a tehnicii CRV consta în însuşirea unor roluri în cadrul unor „scenarii” conţinând un număr de situaţii bine definite. Erau instruite două persoane: un medium (care trecuse prin primele două componente) şi îndrumătorul său, care căpătase şi el o pregătire complementară. Informaţiile primite de medium erau înregistrate printr‑un sistem de „procese-verbale”. Mediumul nu avea voie să-şi gândească paşii următori şi nici să facă interpretări, încercând, atât cât era în stare, să elimine intervenţiile conştiinţei (raţionalizări, imaginaţie). Singurul care avea voie să interpreteze şi să indice eventual următoarele obiective de observat era îndrumătorul. Tot el era cel care nota cele „relatate” de medium.

În faza de instruire se foloseau de obicei ţinte cunoscute, acordând o deosebită importanţă „feedback”-ului, prin care, după terminarea unui exerciţiu, mediumul putea compara ceea ce „văzuse” cu ţinta reală, în cadrul unui proces de „calibrare”.

Din 1984, pregătirea militarilor cu tehnicile SRV a fost preluată în întregime, de armată, proiectele primind diverse nume: Grill Flame, Center Lane, Sun Streak sau Stargate.

Unul dintre cei care au dezvăluit în detaliu cele de mai sus a fost Lyn Buchanan, care a participat direct, timp de 17 ani, la aceste activităţi, pregătind peste trei sute de persoane în practicarea tehnicilor menţionate. Aşa cum ne asigură el, aceste tehnici au fost utilizate pentru găsirea de ostatici, pentru spionaj, privind planuri politice, militare sau economice, dar şi pentru localizarea unor persoane, rezolvarea unor crime ş.a.m.d. La un moment dat „coordonatele” pentru observare au fost îndreptate asupra unor centre de supraveghere a sateliţilor din URSS. Ulterior, prin acţiuni complementare de spionaj, s-a dovedit că informaţiile obţinute prin vedere la distanţă fuseseră remarcabil de corecte[4].

Într-o demonstraţie oficială, făcută în 1985, la Washington, clarvăzătorii au descris casa de vacanţă a lui Gorbaciov, după care, primind imagini ale unor submarine nucleare sovietice au determinat coordonatele în care acestea se aflau la momentul respectiv. Forţele Navale au acceptat ca pozitive rezultatele şi au declanşat un proiect de monitorizare a submarinelor ruseşti, numit Aquarius. Metoda a fost folosită în decursul anilor, e drept cu prudenţă, şi pentru localizarea altor instalaţii militare, a rampelor de lansare a rachetelor, iar în războiul din golf a depozitelor de arme chimice irakiene. Generalul Ed. Thompson, care a patronat un timp această operaţie, afirma ulterior: „Ne-am convins că vederea la mari distanţe era un fenomen real, nu o înşelătorie” chiar dacă „nimeni nu ştia cum să-l explice”. Russell Targ, unul dintre conducătorii inițiali ai proiectului, a subliniat, mai târziu, că deocamdată se ştie doar că precizia percepţiei extrasenzoriale nu scade cu creşterea distanţei dintre medium şi obiect. Şi se mai ştie că este foarte puţin probabil să fie implicat un câmp electromagnetic, de orice fel.

Între 1986 şi primăvara 1995, echipa de clarvăzători a primit, de la organisme militare, peste 200 de sarcini operative concrete, în vederea obţinerii unor informaţii care nu erau accesibile prin alte surse. Printre proiectele şi operaţiile abordate, în decursul timpului, mai pot fi menţionate cele având drept ţintă pe Moammar Gadhafi din Libia, sau pe generalul Manuel Noriega din Panama.

Acurateţea tehnicilor CRV nu era perfectă (ca de altfel a niciunei tehnici de vedere la distanţă), dar în 1982 autorii metodei ştiau deja că – prin tehnici specifice de antrenament – reuşitele pot ajunge la 65-95%. O metodă complementară de creştere a preciziei (bazată pe „Teorema lui Shannon” din teoria informaţiei) era să se utilizeze mai mulţi clarvăzători în paralel, în mod independent, asupra aceluiaşi obiectiv, comparând apoi informaţiile obţinute şi reţinând detaliile care erau comune.

Lyn Buchanan afirmă că: „Spre surpriza tuturor (chiar şi a mea), unitatea militară CRV a avut cel mai mare grad de precizie dintre toate metodele de colectare a datelor … folosirea sateliţilor spioni, fotografii din avion şi chiar prezenţa personală a agenţilor în zonele de interes”[5].

La un moment dat, colaborarea cu Swann a fost încheiată, armata preluând în întregime proiectele. După plecarea sa, tehnicile au fost modificate. S-au introdus două noi metode, una bazată pe scriere automată, cealaltă utilizând şi cărţi de tarot, metode pentru care nu existau teste anterioare de laborator. Rezultatele acestora au fost mult mai puţin fiabile.

După 1990, întrucât dispăruse ameninţarea pe care o reprezenta inamicul tradiţional, s-a operat o reducere drastică a personalului, la un moment dat rămânând un singur operator. După 1993 proiectul a fost preluat din nou de CIA, fiind botezat Stargate. Proiectele militare de vedere la distanţă au fost sistate definitiv, în 1995, afirmativ din motive bugetare. Motivul oficial a fost că metoda nu mai obţinea date utile structurilor de informaţii militare, dar s-a mai vorbit şi despre teama unui scandal vizând utilizarea banilor publici pentru a putea spiona pe oricine. Mai mulţi dintre foştii clarvăzători militari au înfiinţat organizaţii private, cum ar fi, de pildă Psi Tech din Hawaii, condus de Ed Dames, maior de informaţii şi fostul şef al echipei de clarvăzători, sau The Farsight Institute din Atlanta (Georgia), înfiinţat de Courtney Brown.

Comunicarea primară

Comunicarea extrasenzorială s-ar putea baza pe forme primitive, insuficient studiate. Grupurile de celule sau de protozoare, unele numărând până la o jumătate de milion de exemplare, cum ar fi cele care formează coloniile de volvox sau de bureţi marini, îşi coordonează activitatea fără niciun fel de sistem nervos. Într-un experiment făcut, în anii şaizeci, la Novosibisk, s-au luat două culturi de celule de acelaşi fel, despărţite printr-un perete de cuarţ. După ce una dintre culturi a fost intoxicată, la scurt timp s-au îmbolnăvit si celulele din cultura vecină, altminteri ocrotită şi izolată. S-a presupus că boala a fost indusă, pe calea unei radiaţii, de la cultura vecină. Se pare că, printr-un mecanism similar, toate celulele dintr-un organism viu (cum este şi cel uman) comunică între ele, pe o cale diferită de cele cunoscute ana­tomic (nervoasă, endocrină, etc.).

Cleve Backster (1924-2013) a fost un specialist al CIA pentru interogări şi unul dintre creatorii poligrafului, numit şi „detectorul de minciuni”. Într-o dimineaţă de februarie 1966, la New York, pe când avea deja optsprezece ani de experienţă cu folosirea poligrafului şi lucra la o companie privată, Backster şi-a propus să măsoare viteza cu care urcă seva, după udare, într-o plantă de apartament, din genul dracaena, aflată în biroul său. El si-a zis că infima diferenţă de umiditate poate fi simţită de electrozii aparatului, plasaţi pe cele două feţe ale unei frunze. Deoarece n-a obţinut niciun rezultat, a muiat un vârf de frunză într-o ceaşcă cu cafea fierbinte. Tot nimic. S-a gândit atunci să încerce cu un stimul ceva mai puternic şi a adus din camera vecină o cutie de chibrite, cu intentia să ardă una dintre frunze.

Era la cinci metri de plantă când brusc acul detectorului de minciuni a deviat abrupt şi prelung… Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, Backster l-a rugat, a doua zi, pe un coleg să repete gestul, schimbând planta şi detectorul de minciuni. Rezultatul a fost acelaşi. Planta reacţiona violent la simpla intenţie de a i se face rău.

Peste un timp, Backster, rănindu-se la un deget, şi-a pus iod pe rană. Acul detectorului de minciuni conectat la plantă a făcut un salt violent. Planta simţise moartea celulelor umane şi a reacţionat. Pentru a elimina orice suspiciune, a fost imaginată o maşină care arunca, la intervale întâmplătoare, creveţi vii în apă clocotită. La fiecare vietate sacrificată planta reac­ţiona puternic. Repetând experienţa cu creveti morţi nu s-a obţinut nicio reacţie.

Gercetările ulterioare au dovedit că fructe proaspete, legume, ciuperci unicelulare, protozoare, celule sanguine, sau celule umane prelevate din cavitatea bucală prezentau ace­leaşi reacţii în cazul distrugerii altor celule din preajma lor. Încercările de ecranare a presupuselor unde care ar realiza transmiterea acestor semnale n-au dat niciun rezultat, ceea ce sugera că ele n-ar fi de natură electromag­netică.

Experimentele de mai sus au fost reluate şi reproduse pe numeroase meridiane, inclusiv la noi în ţară. Dumitru Constantin-Dulcan, în cartea sa Inteligenţa materiei, presupunea că acest tip de comunicare este primul care apare pe scara evoluţiei.

Cele trei minți

Vederea „extrasenzorială” la distanţă funcţionează chiar dacă nimeni nu poate să spună cum. Așa cum relatează Lyn Buchanan, creatorii CRV vorbeau de trei minți: mintea conştientă, cea inconştientă, legate nemijlocit de creier, dar şi un „supramental”, pe care îl numeşte „conştient colectiv”, cu o localizare extracorporală dar comună, într-un fel, întregii umanităţi. Acesta ar fi „principalul nivel al minţii”. Buchanan vorbește și de o a patra componentă: o minte vegetativă, care poate fi omisă în contextul prezentării de față.

Cea de a treia componentă este de fapt ceea ce psihiatrul şi psihanalistul elveţian Carl Gustav Jung (1875-1961) numea „inconştient colectiv”. El emisese, încă din 1916, ipoteza că, pe lângă inconştientul personal, oamenii au acces şi la un inconştient colectiv, un fel de „memorie colectivă”, în care sunt înmagazinate elemente de natură culturală, de pildă „arhetipuri”, preluate de la oamenii din generaţiile precedente. Şi el admitea că mintea noastră are acces la această „memorie” – în ambele sensuri – fără intervenţia conştiinţei.

În situații normale, între zona conştientă şi cea inconştientă a minţii, legăturile sunt foarte firave, blocate, de ambele părţi, de nenumărate cenzuri, vămi şi interdicţii, dar blocate mai ales de activitatea mult mai intensă a conştientului, care inhibă semnalele venite din inconştient. Pentru a face o comparaţie, semnalele inconștientului sunt ca nişte fosforescenţe palide, care nu pot fi văzute în lumina orbitoare a conștientului, dar care devin vizibile dacă aceasta este redusă la minim.

S-a constatat că, pentru a diminua „strălucirea” conştientului, „trebuie să spargem cercul gândurilor şi al emoţiilor” care produc „lumina” puternică a conştiinţei. Aceste „stări modificate ale conștiinței” pot fi realizate spontan de marii clarvăzători. Șamanii[6], profeţii biblici, sau sibilele oracolelor antice intrau în această stare folosind substanțe psihotrope cum ar fi ayahuasca, în zona fluviului Amazon, ori emanaţii subpământene la Delphi, dar şi prin asceză dusă la extrem de schimnici sau în stări de oboseală extremă. Ceilalţi oameni ar putea accede la o asemenea performanţă prin tehnici adecvate, de tipul CRV. O trăsătură deseori menţionată a acestei stări este aceea că subiectul vede nu doar înainte ci jur-împrejur, la un unghi 3600.

Atunci când se stabileşte o astfel de conexiune, „toate informaţiile din mintea inconştientă devin accesibile”. Această percepţie creează adesea operatorului impresia că s-a transpus fizic în locul indicat prin coordonatele sau instrucţiunile pe care le-a primit, deşi, de fapt, toate se petrec – spunea Buchanan – într-un soi de „realitate virtuală în miniatură” aflată deja în mintea sa extinsă, una care doar oglindeşte realitatea fizică. Şi alţi clarvăzători au declarat că această însuşire nu presupune o deplasare reală, sub o formă oarecare, „la faţa locului” ci este, înainte de toate, o „călătorie interioară”. Atenţie deci! Între realitatea fizică şi copia sa virtuală, mintală, pot exista diferenţe, provocate de diverse mecanisme, filtre, modele, tabuuri etc.

După constatările creatorilor CRV, mintea conştientă şi cea inconştientă folosesc și limbaje diferite, deci, pentru a se interconecta, ele au nevoie de un translator sau un interpret. În acest scop, în tehnica CRV, a fost creat un limbaj, format din gesturi definite într-un „dicţionar” și însuşit apoi prin antrenamente lungi şi plictisitoare.

Dar dialogul dintre conştient şi inconştient funcţionează bine doar atât timp cât „lumina” conştientului este menţinută la un nivel foarte redus. Un cuvânt, un detaliu interesant, o emoţie neaşteptată, ori chiar şi prea multe informaţii privind „ţinta”, pot „trezi” conştientul, ceea ce va perturba transmiterea corectă a informaţiei. Russell Targ avertiza împotriva „învelişului analitic” care poate contamina informaţia. El amintea că Swann considera că „analiza mentală, amintirile, ghicitul şi imaginaţia reprezintă un fel de zgomot mental în canalul prin care se receptează vederea la distanţă.”[7] Iar Buchanan spunea că orice informaţie suplimentară, până şi cititul unui ziar înainte de o şedinţă de clarviziune, poate deveni un „atractant” care să distragă atenţia operatorului de la ţinta principală urmărită.

Channeling

Accesul la informații din acea „memorie comună” sau „inconștient colectiv” este atestat și pe alte căi. Un caz bine studiat în acest sens este cel al faimosului medium Edgar Cayce (1877-1945). El putea intra într-o „transă hipnotică autoimpusă care induce vedere la distanţă”. În timp ce se afla în această stare, i se prezentau persoane care necesitau asistenţă, iar el răspundea la întrebări în legătură cu ele. Aceste acţiuni, numite „lecturi”, erau stenografiate de regulă de soţia sa Gertrude sau de fiul său Hugh Lynn. În arhivele Fundaţiei din Virginia Beach (Virginia) care-i poartă numele, se găsesc 12.250 de „lecturi” şi o serie de alte documente aparţinând lui Edgar Cayce. Dintre „lecturi”, circa 9400 sunt diagnostice; celelalte se referă la alte subiecte: de medicină, psihologie, istorie, ştiinţe naturale şi umane etc., ca şi la profeţii (care de obicei nu s-au împlinit). Treaz fiind, Cayce nu-şi amintea cele spuse în transă. Din motive religioase (dar nu numai) el a refuzat să fie răsplătit cu bani pentru consultaţiile sale.

Diagnosticele medicale cuprinse în „lecturi” erau însoţite de propuneri de tratamente, care în general au fost eficace. Remediile, de o mare varietate, erau prescrise cu o uluitoare competenţă, cuprinzând termeni de specialitate de care în mod normal Cayce n-avea habar şi de care el însuşi era uimit când, trezit din transă, le auzea reproduse. Printre persoanele care au făcut apel la Cayce sunt și nume mari precum: preşedintele SUA, Woodrow Wilson, inventatorul Thomas Edison, sau compozitorii Irving Berlin şi George Gershwin.

Literatura anglofonă numeşte channeling căile de acest tip, prin care cineva primeşte informaţii, intuiţii, imagini, inspiraţie, revelaţie etc. dintr-un misterios depozit de cunoştinţe. O cale de channeling este și dicteul automat, când mâna aşterne o frază după alta, de la sine, aparent fără controlul conștiinței. Această însuşire, numită şi psihografie, ori scriere automată, termen aparţinând psihologului Pierre Janet (1859-1947), este cunoscută de multă vreme şi i s-au consacrat numeroase studii. Sunt cazuri în care s-au scris astfel chiar zeci de cărţi; de pildă, un medium brazilian, Chico Xavier (1910-2002), este creditat cu 496 cărţi realizate (în marea lor majoritate) pe această cale, vândute în 50 milioane de exemplare. Și alţi autori au declarat că şi-au scris cărţile de parcă li s-ar fi dictat. La alte persoane, acest dar se manifestă prin scrierea unor note muzicale, sau prin desen.

Un alt fenomen, nu mai puţin straniu – numit xenoglosie – este cel în care cineva începe să vorbească într-o limbă pe care n-o cunoaşte. De pildă, în 2007, un motociclist ceh, pe nume Matej Kus, trezit din comă după un accident, vorbea perfect englezeşte, deşi înainte nu cunoştea mai mult de câteva expresii uzuale. În schimb nu mai ştia că este ceh şi nu-şi aducea aminte de accident. Peste câteva zile el şi-a mai revenit, dar pierduse abilitatea de a vorbi engleza. În 2010, agenţia UK Telegraph relata cazul unei adolescente din Croaţia, care, trezită din comă, vorbea fluent germana, pe care abia dacă o cunoştea înainte[8]. Voi reveni şi cu alte exemple.

Arhivele Akasha

Cayce spunea că secretul performanţelor sale consta în faptul că, în stare de transă, el mergea, cu gândul, să-şi caute informaţiile într-o bibliotecă, pe care o numea „Arhivele Akasha”, „memoria Universului”. Aşa cum declara: „ajung într-o clădire mare, în sala Arhivelor, unde o mână îmi întinde o carte, o deschide la pagina care priveşte cutare entitate [persoană] sau cutare eveniment şi nu-mi rămâne decât să citesc ceea ce o priveşte” [9]. În mai multe „lecturi” Cayce a adus precizări în acest sens spunând că: „fiecare suflet îşi scrie raportul activităţilor sale în eternitate” într-o asemenea arhivă. „Pe timp şi spaţiu sunt scrise gândurile, faptele şi gesturile fiecărei entităţi. Este ceea ce s-a numit uneori Cartea Memoriei lui Dumnezeu”.

Termenul de „Arhivă Akasha” cu sensul de „grandioasă panoramă spirituală în care sunt înscrise toate evenimentele trecute ale lumii” a fost introdus în vocabularul teosofiei de Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891), fiind preluat apoi, la începutul secolului XX, de Rudolf Steiner (1861-1925), filosof, ezoterist, artist, pedagog şi gânditor social austriac, fondator al antroposofiei şi al pedagogiei Waldorf. Am putea folosi și noi, pentru simplitate, numele de „Akasha” pentru a denumi această „arhivă”, sau „memorie universală”. Dr. Constantin-Dulcan o numea „mintea de dincolo”.

Pentru hinduşi, akasha este baza şi esenţa tuturor lucrurilor din lumea materială, un element unic, veşnic, omniprezent şi imperceptibil. Pe lângă: pământ, apă, aer şi foc, akasha (eterul) ar fi al cincilea şi cel mai subtil element fundamental al Universului, fiind şi primul în ordinea creaţiei. Noțiunea e practic suprapusă cu ceea ce fizica modernă numește „vidul cuantic”, din vibrațiile căruia s-ar fi născut întreaga realitate. S-a presupus că acest element ar putea fi și suportul „memoriei universale”[10].

De o asemenea memorie colectivă vorbea, într-un alt context, şi Alfred Rupert Sheldrake (n. 1942), posesor al unui doctorat în biochimie la Universitatea din Cambridge, după ce absolvise şi un an de filozofia și istoria științei la Universitatea Harvard. Lucrând la Cambridge, el a ajuns, în 1981, la concluzia că „sistemele naturale, cum ar fi coloniile de termite, sau grupurile de porumbei, dar şi orhideele, moștenesc o amintire colectivă din toate experienţele anterioare ale speciei lor.”[11] El a numit acest proces „rezonanţă morfică”. Făcând o comparaţie, Sheldrake spunea că atunci când îşi reaminteşte ceva, creierul uman lucrează mai degrabă ca un „receptor TV” care se conectează la un post îndepărtat şi nu ca „un aparat video” cu înregistrări aflate la îndemână.

Malcolm Gladwell a publicat în 2008, în The New Yorker, un articol în care arată că, din 1922 încoace, 148 de descoperiri ştiinţifice importante au fost făcute practic simultan, de persoane diferite, din puncte diferite de pe glob. El punea fenomenul pe seama faptului că „noi toţi accesăm o bancă de informaţii comună atunci când încercăm să ne gândim la ceva anume”[12].

Din cele de mai sus rezultă că în Akasha am putea găsi nu doar situaţia prezentă a lucrurilor ci şi toate evenimentele trecute, întreaga istorie a omenirii, dacă nu cumva chiar a Universului. Clarvăzătorii militari au fost şi ei antrenaţi pentru a accesa nu doar orice punct din spaţiu, ci şi orice moment de timp. De pildă, operatorul putea fi plasat în locul unui incident neelucidat. Odată ajuns în acel punct, el putea fi întors în trecut la momentul incidentului. El va avea (cel puţin uneori) impresia că trăieşte aievea evenimentele, deci va face un soi de călătorie în timp. Evident, o călătorie în trecut nu perturbă de fapt adevăratul trecut, petrecându-se doar într-o copie a lui.

Există teoretic și posibilitatea unor călătorii în viitor, dar, din nou, doar într-o copie a sa, în care există doar „scenarii posibile” de viitor. Scenariile apocaliptice, raportate de mulți martori, ar putea, de pildă, să conştientizeze şi să mobilizeze oamenii ca să evite comportamentele autodistructive.

Influența la distanță

Unii oameni posedă şi capacitatea să influenţeze, de la distanţă, alţi oameni, vietăţi, ori chiar materia moartă. Un prim mijloc de acest fel este oferit de hipnoză. Considerată o activitate suspectă în urmă cu două secole, ea a migrat între timp, din zona magiei şi iluzionismului, în cea a medicinei, dar nu numai.

În l924, în faţa unei săli pline de oameni de ştiinţă, psihologul K.I. Platonov a adormit, prin hipnoză, o tânără. Noutatea demonstraţiei consta în faptul că transmiterea comenzilor hipnotice s-a făcut nu prin cuvinte, ci în gând, în timp ce psihologul stătea în spatele persoanei hipnotizate. Un hipnotizator american, în cursul unei vizite în URSS în aceeași perioadă, a făcut și el o demonstraţie publică de hipnoză, folosind drept medium o infirmieră; aceasta a executat întocmai toate ordinele date în limba engleză. Abia după aceea i-a fost dat hipnotizatorului să afle că infirmiera nu cunostea nicio boabă englezeşte. Cine fusese translatorul? O demonstraţie similară a fost efectuată, ulterior, cu succes, şi în Polonia.

O altă cale de influențare este telekinezia (termen propus în 1890, de rusul Alexandr N. Aksakov ), numită şi psihokinezie (termen avansat în 1914 de autorul american Henry Holt și reluat în 1934 de americanul Joseph B. Rhine). Ea constă, într-o primă instanță, din acţiunea nemijlocită a minţii asupra unor obiecte. De pildă, Ingo Swann, în 1971-72, la City College din New York, a reuşit să modifice, de la o distanţă de 8 metri, prin psihokinezie, temperatura unor termistoare închise în termosuri. Există multe astfel de exemple, contestate în general de ştiinţa oficială.

Probabil cazul cel mai bine studiat în acest sens este cel al Ninei S. Kulaghina (1926-1990, cunoscută şi sub pseudonimul de Nelia Mihailova). În timpul războiului, a fost rănită şi internată în spital. Ea povestea că aici, într-un moment de extremă frustrare şi furie, când s-a apropiat de o policioară, un vas aşezat pe ea s-a pus în mişcare singur şi a căzut, spărgându-se. Din acest moment, în jurul ei au început să se întâmple lucruri stranii: uşile se deschideau sau se trânteau, becul se aprindea sau se stingea, diverse obiecte se puneau în mişcare, toate de la sine. Cei din jur acuzau stafii, dar Nina a înţeles treptat că este implicată ea însăşi, învăţând cum să-şi controleze această putere. Cazul ei a ajuns să fie investigat de Leonid L. Vasiliev, profesor de fiziologie la Universitatea din Leningrad (Skt.Petersburg), pe atunci cel mai important cercetător sovietic în parapsihologie. Au urmat 20 de ani de experimente, la care au participat numeroși oameni de știință. Experimentele au fost, de regulă, filmate, iar unele dintre aceste filme sunt accesibile şi azi marelui public. Calităţile Ninei Kulaghina au fost menţionate chiar şi în raportul din 1978 al Agenției de Informații a Apărării din SUA.

Kulagina muta, la comandă, doar cu gândul, diverse obiecte: pahare, felii de pâine, ţigări ş.a.m.d. Obiectele uşoare erau aşezate sub un clopot sau o placă de sticlă. De pildă, ea trebuia să extragă dintr-o grămadă de beţe de chibrit doar unul, marcat, în timp ce ea însăşi era înconjurată de o cuşcă metalică, pentru a o ecrana de orice undă electromagnetică. Într-un alt experiment, urmărit de oameni de ştiinţă, Kulagina şi-a folosit energia pentru a accelera, a rări şi apoi a opri bătăile inimii unei broaște, care plutea într-o soluție. Mă întreb dacă acest tip de experimente s-a oprit doar la acest stadiu…

O demonstrație celebră, desfăşurată la Institutul Uhtomski din Leningrad (azi Skt. Petersburg), a fost următoarea: într-un acvariu cu apă sărată s-a spart un ou, conţinutul căruia a rămas plutind la suprafaţă. Kulaghina trebuia să despartă, de la o distanţă de circa doi metri, doar cu forţa gândului, albuşul de gălbenuş şi să le expedieze în colţuri diferite ale acvariului. Experimentul era filmat, cu viteza de un cadru pe secundă. Sarcina a fost îndeplinită în 30 de minute. În acest timp, ea era înţesată cu firele aparaturii care îi măsura, între altele, undele cerebrale (EEG) şi ale inimii (EKG). S-a constatat că pulsul i-a ajuns la 240 (patru bătăi pe secundă), sincronizat cu undele cerebrale de 4 Hz. Raportul dintre potenţialele frontal şi occipital, care în mod normal este între 3 şi 4, la ea era de 50; în plus, ea emana un câmp magnetic egal cu a zecea parte a magnetismului pământean. La terminarea experimentului, femeia era complet epuizată, cantitatea de glucoză în sânge îi crescuse alarmant de mult, devenise aproape oarbă, i s-a alterat simţul gustativ şi al durerii, era ameţită şi a pierdut un kilogram din greutatea corporală.

Kulaghina a explicat că, pentru a reuşi performanțele de telekinezie, ea avea nevoie de o perioadă de meditație, în care să-şi golească mintea de toate gândurile. Atunci când obținea focalizarea necesară mutării obiectelor, ea simţea o durere ascuțită la nivelul coloanei vertebrale și vederea i se estompa. Anumite împrejurări, cum ar fi o furtună în preajmă, sau neîncrederea celor din jur, îi afectau capacitatea de a efectua actele psihokinetice.

Probabil n-ar mai trebui să mai spun că diverşi sceptici au insistat totuşi că demonstraţiile Kulaginei puteau fi realizate şi de un prestidigitator priceput.

Un caz tipic de telekinezie este şi fenomenul de poltergeist, cunoscut peste tot, începând din antichitate. Pe neanunţate, diverse obiecte încep să sară de la locul lor, zboară pietre prin aer, aruncate de forțe nevăzute, se răstoarnă piese de mobilier, ori se produc alte astfel de mişcări inexplicabile. Interesant este că, de foarte multe ori, undeva în preajmă, se găseşte o adolescentă sau un adolescent frustrat şi obligat să-şi înnăbuşe furia.

Telechinezia se înrudeşte şi cu levitaţia, cu observaţia că „obiectul” deplasat sub influenţa minţii este, în acest caz, chiar corpul subiectului. Fenomenul, deși rar, este menționat, încă din antichitate.

Exemple de influenţă la distanţă sunt şi cele privind vindecarea de la distanţă, influenţarea minţii, ori atacarea sănătăţii unei persoane. În cadrul unor experimente, efectuate în 1993 de Dr.William Braud şi Marylin Schlitz, au fost influenţate, la distanţă, tensiunea sau starea de relaxare a unor persoane, sau au putut fi afectate acţiunile unor animale. În alte experimente, pentru a elimina efectul de placebo, vindecători la distanţă au reuşit să încetinească semnificativ procesul de hemoliză a sângelui aflat în nişte eprubete[13]. Toate aceste experimente au fost reproductibile.

În 1987, şi fizicianul Robert G. Jahn şi psihologul clinician Brenda J.Dunne, ambii de la Universitatea Princeton, Princeton Engineering Anomalies Research Laboratory, au adunat dovezi, fără echivoc, despre faptul că mintea umană este capabilă să modifice felul în care operează anumite tipuri de mecanisme.[14]

Și Lyn Buchanan relata, în acest sens, că a lucrat la elaborarea unei metode de „influenţă controlată la distanţă” (CRI). A făcut aceasta în timpul său liber, întrucât, în unitatea de „spioni psi” în care activa, metoda fusese explicit interzisă. Totuşi – afirmă el – a fost solicitat, de alte structuri, să intervină, nici mai mult nici mai puţin decât pentru a influenţa minţile lui Mihail Gorbaciov, ori Saddam Hussein.[15] Clarvăzătorul preciza că „doar o mână de oameni pot realiza CRI”. El a menţionat că s-au elaborat şi modalităţi de apărare împotriva unor astfel de influenţe, ca şi modalităţi de depăşire ale acestor apărări, metode care, în ultimele decenii, n-au încetat să se perfecţioneze. Merită o menţiune asemănarea acestora cu tehnicile primitive, de tip woodoo, prin care, afirmativ, o persoană poate fi îmbolnăvită sau chiar ucisă de la distanţă, fără utilizarea unor instrumente fizice.

Este deosebit de interesantă şi observaţia tehnică pe care o mai face, în acest sens, Buchanan: „La accesarea unei persoane ţintă există pericolul ca operatorul să fie «absorbit» mental în sistemul de gândire al acelei persoane, în credinţele şi emoţiile sale… încât poate pierde orice noţiune de sine”.[16] El arată că există proceduri speciale de „detoxifiere” pentru a face faţă acestui fenomen.

O altă cale de influențare este vindecarea la distanță. La noi, de exemplu, inginerul Constantin Marian Borş, născut în 1941, la Bucureşti, s-a specializat, treptat, după 1990, în radiestezie, aplicând aceste tehnici mai ales în domeniul sănătăţii, prin diagnosticarea unor afecţiuni şi influenţarea procesului de vindecare, asistat de medici. De pildă, el putea înlătura, în 5-20 de minute, cu rezultate care persistau pe termen lung, aritmii rebele la alte tratamente. Prefera aceste cazuri, tocmai pentru că ele puteau fi urmărite direct, cu aparate (electrocardiograf etc.) şi martori.

Borş consideră că pe lângă informația din spaţiul nostru, există şi o informaţie primară, „la ea acasă”, într-un spaţiu de „energie zero”, pe care el îl mai numeşte și „câmp zero”. Acesta ar fi acelaşi cu ceea ce alţii numesc Akasha etc, un fond informaţional imens, care pare a fi legat şi de inconştientul nostru, al tuturor. Acolo sunt memorate toate, ca într-o realitate virtuală. El spune că informaţia care se găseşte în „câmpul zero” intră, în lumea noastră materială, sub o formă în care poate răspunde la toate cele cinci simţuri: are culoare, miros etc. Clarvăzătorii o pot vedea; faimosul terapeut Valeriu Popa (1924-1997) o gusta. „Eu ca radiestezist” – spune Borş – „o pipăi, deoarece informaţia are formă, are densitate, inclusiv una subtilă, din registrul cuantic, pe care aparatura nu o poate decela, decât foarte greu. Ea poate fi accesată cu extensia antrenată a simţurilor cunoscute şi poate şi a unora necunoscute”. Radiestezistul afirma că informaţia – odată obţinută – „poate fi poziţionată unde vreau, poate fi scalată, de pildă micşorată; pot s-o pun aici la mine pe masă. Astfel, o pot măsura (de regulă cu o ansă), orienta şi pot să-i măresc şi densitatea. Când eram obosit sau mai puţin dispus, ceream să-i crească densitatea, să mă izbesc, ca de o piatră, de informaţia respectivă, ca s-o pot măsura”[17]. E ca şi cum ar exista o copie a organului respectiv. De fapt – spune Borş – poate că ar fi mai potrivit cuvântul „clonare”, întrucât obiectul ţintă este reprodus în toată complexitatea lui.

O tehnică pe care a utilizat-o cu succes este măsurarea apei dintr-o sticlă, după ce subiectul s-a concentrat asupra ei. Borş ştia că apa are memorie şi înglobează informaţie, încă înainte să afle de cercetările, azi atât de larg mediatizate, ale lui Masaru Emoto (1943-2014)[18].

Extracorporalitatea

Un alt domeniu, inexplicabil deși bine documentat, îl constituie călătoriile extracorporale. Ilie Cioară (1916-2004), fost comisar de poliţie, la Braşov, a fost condamnat de regimul comunist la 5 ani și 6 luni detenție la Făgăraş. El istorisea că, stând cu încă 60 de deţinuţi în aceeaşi cameră, în condiţii inumane, a învăţat „să iasă din propriul trup, la comandă”, efectuând apoi, astfel, călătorii extracorporale, vizitându-și eventual rudele, fără a fi văzut și fără a putea interacționa cu obiectele materiale. El afirma că, în timpul unora dintre călătoriile extracorporale, s-ar fi întâlnit şi cu sufletele unor persoane decedate, de la care a obţinut anumite informaţii[19].

Extracorporalitatea a fost cunoscută dintotdeauna. Despre călătorii extracorporale au scris Plutarh, Platon, Aristotel, Sfântul Augustin, dar şi autori antici care afirmau că au avut ei înşişi astfel de experienţe. Aşa cum aflăm de la I. P. Culianu, un expert în acest domeniu a fost Hermotimus din Clazomene. Alţi clarvăzători din Grecia antică, despre care s-a scris că erau în stare să-şi provoace extracorporalitatea au fost: Aristeas, Epimenide, Empedocle etc. Ultimul dintre aceştia ar fi scris chiar o lucrare în acest sens, intitulată „Despre starea la limita morţii” (Peri ten apnoum)[20].

Astfel de cazuri de „dedublări” au fost studiate intens și mai recent, primind numele de experienţă extracorporală (în englezeşte Out of Body Experience, prescurtat OBE), înțelegând prin aceasta detaşarea şi îndepărtarea de corp a conştiinţei unei persoane, în aşa fel încât ea să vadă şi să audă lucruri care sunt inaccesibile corpului său fizic. Termenul a fost propus în 1943 de către G. N. M. Tyrrell şi a fost adoptat de către alţi cercetători, cum ar fi Celia Green (1968) sau Robert A. Monroe (1971), ca o alternativă la denumiri folosite până atunci, precum „proiecţie astrală”, sau „călătoria sufletului”.

Abordarea modernă a experimentelor extracorporale provocate au început, în 1964, cu cercetările profesorului de psihologie Charles Tart. Unul dintre subiecţii săi a fost Robert Monroe, care descoperise în 1958 că se poate disocia de corpul său fizic, iar, la începutul anilor şaptezeci, a înfiinţat şi a devenit director executiv la Monroe Institute din Afton (Virginia), faimos şi la ora actuală. La proiectele de extracorporalitate conduse de Robert Monroe au fost atrase apoi şi medium-uri celebre, între care Ingo Swann sau Skip Atwater.

Extracorporalitatea sau „dedublarea” se asociază, într-un tandem încă insuficient clarificat, cu vederea la distanţă, dar se aseamănă foarte mult și cu experiențele semnalate de persoane revenite din moartea clinică sau care au trecut prin situaţii limită. Acestea sunt numite laolaltă „experienţa morţii iminente” sau „din preajma morţii” (Near-Death Experience – NDE). Martorii au povestit că s-au văzut părăsindu-şi corpul în jurul căruia se agitau cei care încercau resuscitarea. Unii au reprodus discuţiile pe care le-au auzit cu această ocazie, ba chiar au trecut în încăperi alăturate, unde au văzut persoane şi lucruri pe care le-au putut descrie ulterior.

Dumitru Constantin-Dulcan a detaliat, în acest sens cazul de NDE al Prof. dr. George Litarczek (1925-2019), membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, numit adesea, pe bună dreptate, „părintele anesteziei şi terapiei intensive din România”, cu care am avut plăcerea să colaborez şi eu, ca şi cazul unei femei nevăzătoare din naştere, care, după ce a revenit din moartea clinică, a descris sala de operaţie, instrumentele chirurgicale şi halatele personalului.

Psihologul Kenneth Ring Ph.D., de la Universitatea din Storrs a statului Connecticut, a adunat chiar 21 de cazuri de persoane nevăzătoare din naştere, care, în timpul experienţei morţii iminente, au văzut. Există şi un caz în care un medic din preajma celui aflat în comă a scăpat pe jos un stilou. Pacientul, care urmărise scena în stare de NDE, a putut indica – după ce şi-a revenit – locul unde se afla stiloul, care a şi fost apoi recuperat[21].

Cercetările asupra experienţei morţii iminente au fost aduse în atenţia marelui public de dr. Raymond Moody (n. 1944), prin două faimoase cărţi: Life after Life (1976) şi Reflections on Life after Life (1977), urmate de mai multe altele, parte traduse şi în româneşte. Cercetările sale au fost precedate de unele similare, cum ar fi cele efectuate de dr. Elisabeth Kübler-Ross (1926-2004). Ulterior cercetările au fost dezvoltate de Kenneth Ring în anii 1977-79, de cardiologul Michael B. Sabom, în 1976-1981, în spitale din Florida şi Georgia, de Bruce Greyson, Melvin Morse, Ian Stevenson, de profesorul francez Marc-Alain Descamps, de neurologul şi psihiatrul Peter Fenwick de la King’s College Hospital din Londra şi de alţii. De pildă, cercetări efectuate la Universitatea din Southampton au constatat că 10-20% din persoanele care trec prin stop cardiac şi moarte clinică relatează că au experimentat stări de gândire lucidă, aparent în afara corpului. Cardiologul olandez dr. Pim van Lommel a organizat în 2008, în zece spitale olandeze, un studiu asupra a 344 supravieţuitori ai unui stop cardiac. Dintre aceştia, 62 de pacienţi (18%) au revenit cu amintiri; dintre ei 50% au spus că au avut emoţii pozitive, înţelegând că sunt pe cale să moară, 30% au raportat deplasarea printr-un tunel, un peisaj nepământean sau întâlnirea cu rude decedate. Aproximativ 25% conştientizaseră o experienţă extracorporală, au avut o comunicare cu o „lumină” sau au observat culori, 35% şi-au revăzut viaţa iar 8% au întâlnit un hotar peste care nu li s-a pemis să treacă. La toţi pacienţii care au trecut prin experienţa în preajma morţii a dispărut teama de moarte și li s-a schimbat concepţia despre viaţă.[22] O experienţă dramatică în același sens este și cea a lui Eben Alexander (n.1953), neurochirurg universitar, între altele la un spital al Universităţii Harvard.[23]

Spirite neliniștite

Am putea deci accepta, pe baza argumentelor aduse mai sus, că există un „inconștient colectiv” sau o „supermemorie”, numită eventual Akasha, în care se înregistrează aparent întreaga viață a fiecărei persoane. În plus, că există și o formă a conștiinței care se poate detașa de corp. În acest caz, putem presupune oare și ce se va întâmpla cu toate acestea după moartea corpului fizic?

O mulţime de tradiţii ne asigură că acea formă spirituală a conștiinței supraviețuiește într-un loc din care, în cazuri extreme, se poate și manifesta. Alte tradiții cred chiar că, după un timp, spiritul va veni înapoi pe Pământ să se reîncarneze, începând o nouă viaţa într-un nou corp, apoi, după moartea acestuia, într-un al treilea ş.a.m.d., Într-un asemenea proces, numit şi metempsihoză, cred religiile din India, în particular religia budistă, dar şi taoiştii, confucianiştii, zoroastrienii, unele triburi amerindiene sau australiene, dar credeau şi druizii celţi, pitagoreicii şi orficii Greciei antice, mithraicii, maniheiştii şi, într-o anumită măsură, aşa cum ne asigură Victor Kernbach, şi vechii egipteni. Religia creştină nu acceptă oficial existenţa reîncarnării, dar nici n-o neagă în mod explicit. Adepţi ai reîncarnării erau chiar şi gânditori precum Giordano Bruno, Campanella, Leibniz, Hume, Goethe, Benjamin Franklin, Lev Tolstoi şi alţii. În multe dintre credinţe, se considera că revenirile în materie ale spiritului fac parte dintr-un larg proces de instruire sau de purificare al acestuia.

O atât de largă susţinere a credinţei în reîncarnare a fost determinată de un mare număr de istorii pentru care nu s-a găsit o altă explicaţie. De pildă, unii copii afirmau că-şi aduc aminte că într-o altă viaţă au fost o anumită persoană, descriind evenimente, de regulă dramatice, cu nume de oameni, de locuri, şi alte detalii pe care nu aveau de unde să le cunoască, dar care, atunci când au fost verificate, au fost confirmate într-un mod surprinzător şi inexplicabil.

Ian P. Stevenson (1918-2007), profesor de psihiatrie la Universitatea din Virginia a identificat, la începutul anilor 60, circa trei mii de cazuri de asemenea pretinse reîncarnări şi s-a oprit asupra a douăzeci dintre ele pe care le-a investigat personal, cu toată minuţiozitatea, la faţa locului, publicând rezultatele în 1966. Şapte dintre aceste cazuri proveneau din India, trei din Ceylon, două din Brazilia, şapte din Alaska şi unul din Liban. Stevenson a descoperit că cei în cauză îşi aminteau, aparent, situaţii speciale dintr-o altă viaţă, mai ales traume. El însuşi afirma, în concluzie, că nu deţine prin aceste rezultate dovada indubitabilă a reîncarnării, dar fără îndoială cazurile dovedesc existenţa unui fenomen care nu putea fi explicat doar prin coincidenţe, interpretări exagerate, ori înşelătorii.

Lucrările în această direcţie au fost continuate apoi de alţi cercetători, între care: Phyllis M. H. Atwater, Jim B. Tucker, Sandra Anne Taylor şi mulţi alţii, care au îmbogăţit cazuistica şi interpretările posibile.

O serie de cercetători, între care Dr. Michael Newton au efectuat, timp de mulţi ani, mii de regresii hipnotice profunde în presupuse vieţi precedente. Unul dintre primii care a aplicat această metodă, încă din anii 1960, a fost Ronald Leo Sprinkle (1930-2021), până în 1989 profesor de psihologie la universitatea statului Wyoming, din Laramie (SUA)[24].

Pentru a înțelege mai bine fenomenele supraviețuirii conștiinței și reîncarnării, este util să evocăm două cazuri, intens studiate şi mediatizate. Primul este cel al lui David Paladin (1926-1984). Fiul unei mame din tribul Navajo şi al unui tată misionar alb, David şi-a petrecut primii ani pe o rezervaţie Navajo lângă Chinle, Arizona. Alcoolic încă de la 11 ani, a absolvit cu greu şase clase, după care a fugit de acasă, ducând o viaţă aventuroasă. Înrolat soldat în al doilea război mondial, a fost trimis să spioneze poziţiile germanilor; aceştia însă l-au prins. Torturat, a fost în cele din urmă abandonat, fiind crezut mort, într-un lagăr părăsit în grabă. Trupele britanice l‑au găsit printre 120 de cadavre pregătite pentru îngropare. Deoarece dădea semne de viaţă, a fost îngrijit în mai multe locuri şi în cele din urmă expediat în comă în SUA, unde a stat internat în spitalul militar din Battle Creek (Michigan). Aici şi-a recăpătat cunoştinţa abia după doi ani şi jumătate. Interogat asupra identităţii sale, el a răspuns prompt: „Sunt pictor și numele meu este Vasili Kandinski”.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu istoria artelor, menţionăm că Vasili Kandinski, rus de origine, naturalizat german, apoi francez, a fost unul dintre cei mai mari pictori secolului XX, poate primul dintre iniţiatorii artei abstracte, în 1910. Paladin a încercat să-şi dovedească pretinsa identitate relatând mai multe fapte şi aspecte puţin cunoscute din viaţa lui Kandinski. A cerut şi a primit instrumente necesare picturii, realizând un număr de lucrări care au fost bine apreciate de lumea artistică, constatându-se că stilul lor semăna cu arta lui Kandinski.

Recâştigându-şi treptat şi identitatea reală, Paladin s-a întors la viaţa civilă, dar a continuat să picteze în acelaşi stil, dar şi în spiritul tradiţiei Navajo, devenind un pictor apreciat, predând şi pictura într-un colegiu. El şi-a dedicat ultimii douăzeci de ani din viaţă, până la moartea sa în 1984, picturii şi activităţilor în folosul comunităţii. În faţa şevaletului, nu mai părea posedat de spiritul lui Kandinsky, dar s-a spus că era parcă într-o stare de transă, ca şi când inspiraţia i-ar veni din altă parte. Cazul său a fost descris în mai multe articole şi cărţi, pe care cititorul interesat le poate identifica uşor.

Iniţial, am putea crede că este încă un caz de „reîncarnare”. Numai că Vasili Kandinski a murit în 13 decembrie 1944 în Franţa, pe când David avea 18 ani. Nu putea fi vorba deci de o „reîncarnare” în sensul obişnuit al noţiunii. O ipoteză ar putea fi că mintea cu conștiința absentă a lui Paladin a intrat în legătură (unii ar spune „în rezonanţă”) cu „copia” lui Kandinsky, aflată în „Arhivele Akasha”, pe care temporar a preluat-o drept propria identitate. Dar de ce tocmai cu Kandinski?  O ipoteză mai îndrăzneaţă ar fi că spiritul lui Kandinski, aflat în „Astral”, ar fi luat iniţiativa de a se încarna, pentru a-şi continua activitatea pe Pământ. Dr. Banerjee, de la Universitatea Rajasthanului, care a studiat mai multe cazuri de reîncarnare, a comentat că spiritul lui Kandinsky a intrat în corpul lui Paladin profitând de slăbiciunea acestuia şi de faptul că spiritul său era absent. Interesant este că şi Robert Monroe relata că, în două rânduri, întors din „călătorii astrale”, s-a reintegrat odată în corpul unui bolnav într-un pat de spital, iar altă dată în trupul unuia care se îmbătase crunt şi era dus de doi prieteni să se culce. Un astfel de mecanism ar putea explica şi alte rememorări de „vieţi precedente”, fără a face apel la mecanismul reîncarnării.

Un alt exemplu este cel al unei tinere învăţătoare din Blackpool, Anglia, pe nume Ivy Carter Beaumont (1895-1961), cunoscută şi sub numele de „Rosemary”. Într-o seară de decembrie 1927, în casa unui prieten, doctorul Frederic Herbert Wood, mâna ei a început dă deseneze pe o hârtie nişte simboluri stranii, semănând cu hieroglifele. Ea a lăsat să se înţeleagă că „mâna îi este călăuzită de o voinţă necunoscută şi străină”. Un egiptolog amator Alfred J. Howard Hulme a găsit că erau într-adevăr texte cu sens, scrise cu hieroglife egiptene.

Pe 8 august 1931, Rosemary a început să pronunţe, dintr-o dată, nişte cuvinte bizare şi de neînţeles. Alfred Hulme, solicitat din nou, a devenit convins că ea a vorbit într-un dialect egiptean antic. Limba egipteană veche n-o cunoaşte nimeni pe deplin la ora actuală (şi cu atât mai puţin o putea cunoşte Rosemary). Textele care ne-au rămas nu conţin decât consoanele, nu şi vocalele, iar specialiştii lucrează doar cu asemenea prescurtări. Hulme eliminând vocalele pronunţate de tânără, a obţinut nişte fraze cu sens. Apoi a pregătit un set de întrebări respectând modul de a vorbi al lui Rosemary, iar fata i-a răspuns prin propoziţii corecte. Ea încerca să explice aceasta spunând: „Simt că ele s-au format într-o altă parte a creierului decât limbajul normal… Buzele mele se mişcă, formează cuvinte; dar nu pot să spun care-i mecanismul … nu sunt capabilă să repet cuvintele, nici nu ştiu ce înseamnă”.

În ziua de 5 decembrie 1931, în prezenţa doctorului Wood, a lui Hulme şi a altor specialişti în egiptologie, Rosemary a rostit douăzeci şi opt de fraze în egipteana veche. Hulme a înţeles din acestea că mesajele ar proveni de la o prinţesă babiloniană care a trăit cu 1400 de ani înainte de Hristos, se numea Telika, venise în Egipt la curtea faraonului Amenophis III şi aparent a fost victima unui complot de harem. În 1936, spusele „mediumului” Rosemary au fost înregistrate şi pe un disc.

Dacă acceptăm așadar că în „Akasha” nu se înmagazinează doar viața unor oameni ci și o frântură din conștiința și intențiile lor, am putea explica manifestări ca cele ale lui David Paladin care se recomanda Kandinski, sau Rosemary devenită prințesă egipteană, prin faptul că iniţiativa a fost a „înregistrărilor” din Akasha, deci a unor decedați, care au intrat în mintea anumitor  persoane în viaţă, disponibile pentru „a fi luate în stăpânire”, fie și temporar, ca pentru transmiterea unor mesaje.

Iată doar câteva întâmplări bine documentate dar inexplicabile, care ar merita atenția cercetătorilor, pentru adâncirea investigațiilor, pentru scoaterea la lumină a unor mecanisme încă necunoscute, ca și pentru utilizarea lor practică.

Note

[1] I.L. Vasiliev, Hipnoză şi sugestie, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961.

[2] Florin Gheorghiţă, Fenomenul Valentina, Ed. Polirom, 1998.

[3] Robert Monroe, Journeys out of the body, Doubleday, 1971 (trad.rom: Călătorii extracorporale, Ed. Z, 1997).

[4] Lyn Buchanan, Al şaptelea simţ, Ed. Daksha, 2008 (orig. The Seventh Sense, 2003).

[5] Lyn Buchanan, op.cit, p. 136.

[6] Dumitru Constantin-Dulcan, Mintea de dincolo, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p.76.

[7] Russell Targ, Puterea fără limite a minţii, Ed. Lifestyle, 2011, p.97.

[8] David Wilcock, Investigaţii revelatoare asupra câmpului conştiinţei, Ed.Deceneu, 2012, p.118. (original: The Source Field Investigations, Penguin, 2011)

[9] Dorothee Koechlin de Bizemont, L’Univers d’ Edgar Cayce, Ed.Robert Laffont, Paris, 4 volume: 1985, 1987, 1992, 2000 (trad.rom. Universul lui Edgar Cayce, Ed.Sagittarius, Iaşi, 1993-2000)

[10] Ervin Laszlo, Știința și câmpul Akashic, Editura Pro, 2008.

[11] Rupert Sheldrake, Morphic Resonance: The Nature of Formative Causation, Park Street Press, 2009.

[12] David Wilcock, op. cit., p. 92 la 94.

[13] Russell Targ, op. cit., pp.158-160

[14] David Wilcock, op. cit., p. 370 şi urm.

[15] Lyn Buchanan, op. cit., p.91

[16] idem, p. 139

[17] Comunicare personală.

[18] Masaru Emoto, Mesaje ascunse din apă, Ed. Adevăr Divin, 2006

[19] Cazul său l-a descris în 16 cărți autobiografice, care pot fi consultate.

[20]  Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Ed. Nemira 1994.

[21]  Dumitru Constantin-Dulcan, Mintea de dincolo, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p.119.

[22] David Wilcock, op. cit., pp. 103-105.

[23] Dr.Eben Alexander, Dovada lumii de dincolo, Lifestyle Publishing, 2013.

[24]  R. Leo Sprinkle, Soul Samples Personal Explorations in Reincarnation and UFO experiences, New Millennium Library, 1999

 

 

Reglementări juridice actuale privind șomajul în domeniul transporturilor

Iordache, Ionuț (2023), Reglementări juridice actuale privind șomajul în domeniul transporturilor, Cunoașterea Științifică, 2:1, 113-119, DOI: 10.58679/CS16130Iordache, Ionuț (2023), Reglementări juridice actuale privind șomajul în domeniul transporturilor, Cunoașterea Științifică, 2:1, 113-119, DOI: 10.58679/CS16130, https://www.cunoasterea.ro/reglementari-juridice-actuale-privind-somajul-in-domeniul-transporturilor/

 

Current legal regulations on unemployment in the transport sector

Abstract

Transport generally represents a branch of production, which has a commercial character. Transport ensures the vital necessity of society in terms of goods and services, through the transport of goods and passengers. The transport process represents the totality of the operations carried out by means of transport when moving material goods and passengers in space and time.

Under the conditions of the transition, the labor market in Romania was formed and is evolving as a market of imbalances, a market where, systematically, the labor supply, at the global, sectoral and occupational level, is superior to the demand of the economic-social system. In the field of transport, market imbalances are mainly determined by economic factors that have led to a decrease in labor demand, following the drastic and prolonged decline of the economy, incoherences and inconsistencies in the economic reform plan.

The present research will focus on the aspects related to the current legal regulations regarding unemployment in the field of transport, aiming to highlight the imbalances that have occurred at the level of the labor market as a result of the lack of appropriate social measures and legislative changes of unemployment in the field of transport.

Keywords: transportation, freight, unemployment, legislation

Rezumat

Transportul reprezintă în general o  ramură de producere, ce are un caracter comercial. Transportul asigură necesitatea vitală a societăţii în materie de bunuri și servicii, prin transportul de mărfuri şi călători. Procesul de transport reprezintă totalitatea operaţiilor efectuate de mijloacele de transport la deplasarea în spaţiu şi timp a bunurilor materiale şi a pasagerilor.

În condiţiile tranziţiei, piaţa muncii din România s-a format şi evoluează ca o piaţă a dezechilibrelor, piață pe care, în mod sistematic, oferta de muncă, la nivel global, sectorial și ocupaţional este superioară cererii sistemului economico-social. În domeniul transporturilor, dezechilibrele pieţei sunt determinate, în principal, de factori economici care  au condus la scăderea cererii de muncă, urmare a declinului drastic şi prelungit al economiei, al incoerenţelor şi inconsecvenţelor în planul reformei economice.

Cercetarea de față va supune atenției aspectele referitoare la reglementările juridice actuale privind șomajul în domeniul transporturilor, urmărind să evidențieze dezechilibrele survenite la nivelul pieţei muncii ca urmare a lipsei unor măsuri sociale adecvate și schimbările legislative în materie de șomaj în domeniul transporturilor.

Cuvinte cheie: transport, transport de mărfuri, șomaj, legislație

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 113-119
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086, DOI: 10.58679/CS16130
URL: https://www.cunoasterea.ro/reglementari-juridice-actuale-privind-somajul-in-domeniul-transporturilor/
© 2023 Ionuț Iordache. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Reglementări juridice actuale privind șomajul în domeniul transporturilor

Drd. Ionuț Iordache

iordache.john@yahoo.com

 

1. Introducere

Activitatea de transport implică efectuarea unei prestaţii ce presupune deplasarea mărfurilor, cheltuielile pentru transportare fiind incluse în valoarea lor. Transportul uneşte toate ramurile economiei naţionale într-un organism ce asigură funcţionarea sistemului  bani – marfă – bani ce stă la baza dezvoltării economiei oricărei ţări.

Evoluţia civilizaţiei umane este strâns legată de posibilităţile de transport ale produselor activităţilor economice şi pentru realizarea relaţiilor tot mai strânse între diferite grupuri de oameni, s-a născut necesitatea perfecţionării continue a mijloacelor de transport şi crearea unor reţele rutiere vaste de transport. Odată cu inventarea căilor ferate s-a realizat dezvoltarea infrastructurii feroviare care asigură împreună cu transportul rutier, posibilitatea deplasării mărfurilor între marile aglomeraţii urbane şi practic toate localităţile unei ţări.

Somajul este un fenomen social, care apare ca o consecință a unor dezechilibre survenite la nivelul pieţei muncii. Apariția șomajului se datorează în special lipsei unor măsuri sociale adecvate. Deși acest fenomen afectează astăzi, în proporţii diferite, toate ţările, şomajul nu este de necontrolat dacă se aplică politici guvernamentale adecvate.

Cercetarea de față va supune atenției aspectele referitoare la reglementările juridice actuale privind șomajul în domeniul transporturilor, urmărind să evidențieze dezechilibrele survenite la nivelul pieţei muncii ca urmare a lipsei unor măsuri sociale adecvate și schimbările legislative în materie de șomaj în domeniul transporturilor.

2. Importanța transporturilor pentru economia României

Transporturile reprezintă una din principalele ramuri conexe producţiei materiale. Desfăşurarea acestei activităţi implică mari consumuri energetice şi de alte resurse de mare importanţă.

De aceea, creşterea continuă a eficienţei transporturilor impune: optimizarea volumului mărfurilor ce urmează a fi transportate; optimizarea distanţelor; utilizarea distanţelor; utilizarea capacităţilor existente; optimizarea consumurilor energetice.

Satisfacerea nevoilor de transport ale economiei naţionale se realizează printr-o reţea unică reunind toate ramurile de transport: feroviar, auto, naval, aerian, prin conducte şi cu tracţiune animală.

Altfel spus, toate tipurile de transport sunt parte integrantă a sistemului unic de transport al ţării, al cărui scop este satisfacerea deplină, cantitativă şi calitativă, la timp şi eficient, a cerinţelor de transport ale economiei naţionale şi implicit ale populaţiei.

Transporturile contribuie la dezvoltarea diviziunii sociale a muncii și constituie un factor activ de atragere la viaţa social-economică, prin valorificarea superioară şi eficientă a potenţialului uman şi material de care dispun şi, prin aceasta, la dezvoltarea social-economică şi culturală a acestora.

3. Fenomenul de șomaj în domeniul transporturilor

În domeniul transporturilor, șomajul apare ca un dezechilibru al pieţei, între cererea şi oferta de muncă. Piaţa muncii în domeniul transporturilor se caracterizează prin faptul că cererea de muncă nu se modifică în aceeaşi măsură cu modificarea salariului nominal, respectiv real, şi nici oferta de muncă nu evoluează în raport de preţ şi cost.

Sub aspect general, Profesorul Gabriela Frențiu a identificat drept principale cauze ale șomajului următoarele:[1]

  • sporul natural al resurselor de muncă;
  • sporul populaţiei în vârstă de muncă;
  • disponibilizarea unei părţi a populaţiei ocupate;
  • dispariţia și /sau reclasarea unor locuri de muncă;
  • dezvoltarea lentă a sectorului privat;

Întrucât șomajul este un fenomen strâns legat de dezvoltarea economică, dimensiunea acestuia pe ramura transporturilor poate fi considerată drept un rezultat negativ al utilizării resurselor de muncă și implicit al unei productivităţi modeste.

În perioada de tranziție post-decembristă, am asistat la o creștere a șomajului pe fondul privatizării și al trecerii de la marea producţie sistematizată la mica producţie individualizată. Această tendinţă a influenţat negativ productivitatea în muncă, șiimplicit costurile şi preţurile produselor.

În prezent asistăm la o terţializare a economiei, desfăşurată pe fondul privatizării şi descentralizării activităţilor economice. Acest fenomen a cuprins nu doar domeniul transporturilor, ci și sfera serviciilor și a producţiei industriale.

Ramura din domeniul transporturilor care are cea mai mare rată de șomaj este cea a transportului feroviar. Acest sector se confruntă cu o creştere exponențială a costurilor şi cu o scădere a productivităţii, în special datorită infrastructurii defectuoase. Scăderea ocupării forței de muncă s-a datorat îndeosebi restrângerii producţiei, dublată de dificultăţi majore de desfacere pe piaţa internă sau externă a bunurilor.

Cel mai important element din punct de vedere social în studierea şomajului îl constituie durata sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă, respectiv terminarea studiilor, şi până la reluarea activităţii, sau până la obţinerea primului loc de muncă, pentru cei care nu au mai lucrat. Acesta este şi un criteriu de clasificare al şomajului, în şomaj de scurtă durată şi de lungă durată, dar și un punct de referință n formularea cadrului legislativ.

4. Reglementări juridice actuale privind șomajul

Subsecțiunea anterioară a evidențiat faptul că șomajul apare ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivel naţional, ca punct de întâlnire între cererea şi oferta globală de muncă. În cadrul subsecțiunii de față vor fi supuse atenției aspectele referitoare la reglementările juridice în vigoare privind șomajul în domeniul transporturilor.

Potrivit Art. 34 Alin (1) din Legea 76/2002 cu modificările și completările în vigoare, ”șomerii (..) beneficiază de indemnizație de șomaj dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

  1. au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei înregistrării cererii;
  2. nu realizează venituri sau realizează din activități autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizația de șomaj;
  3. nu îndeplinesc condițiile de pensionare, conform legii;
  4. sunt înregistrați la agențiile pentru ocuparea forței de muncă în a căror rază teritorială își au domiciliul sau, după caz, reședința, dacă au avut ultimul loc de muncă ori au realizat venituri în acea localitate.”[2]

Șomajul tehnic reprezintă un element nou în materie de șomaj, introdus în anul 2010, prin Articolul 52 Alin (c) din Codul Muncii ( Legea 53/2003 cu modificările și completările ulterioare). Potrivit  acestui articol, șomajul tehnic poate surveni ca urmare a suspendării contractului individual de muncă se suspendă din inițiativa angajatorului, în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare.

Întreruperea contractului de muncă prin șomaj tehnic implică ”plata unei indemnizaţii de şomaj de minimum 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat de angajat[3]. O ultimă schimbare adusă legislației a fost produsă prin OUG 30/21.03.2020 modificată prin OUG 32/26.03.2020, prin care indemnizațiile de șomaj tehnic se suportă de la bugetul de stat pe toată perioada stării de urgenţă instituită prin decret prezidențial, ca urmare a efectelor produse de pandemia COVID 19.

Prin Art. 52(1) litera (c) din Legea 53/2003 cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit cuantumul indemnizațiilor de șomaj la 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat, în limita a 75% din câştigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020.

Scopul principal al ajutorului de șomaj este ca prin compensația în bani oferită de către stat persoanelor care se află în imposibilitatea de a lucra să se asigure echitatea socială și supraviețuirea persoanei respective până când aceasta își găsește un nou loc de muncă. Principalele acte normative care reglementează acordarea șomajului sunt Legea 76/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 103 din 6 februarie 2003 și H.G. nr. 174/2002 Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 18 martie 2002.

Prin urmare, secțiunea de față a evidențiat faptul că prin legislația în vigoare, se reglementează condițiile de acordare a ajutorului de șomaj în general, nu particular pe fiecare ramură de economie în parte. Scopul principal al acordării ajutorului de șomaj este de a se asigura echitatea socială și supraviețuirea persoanelor care nu au loc de muncă, până când acestea își găsesc un nou loc de muncă.

 

În contextul crizei economice actuale, reglementarile legislative în materie de șomaj au suferit o serie de modificări în scopul asigurării unei funcțioări normale a sistemului social și pentru prevenirea dezechilibrelor majore. Rămâne de văzut dacă măsurile legislative ce urmează a fi adoptate în acest domeniu vor relansa economia atât la nivel național cât și global.

5. Concluzii

Articolul de față a supuns atenției aspectele referitoare la specificul șomajului ca și fenomen social, și a urmărit să evidențieze dezechilibrele survenite la nivelul pieţei muncii ca urmare a lipsei unor măsuri sociale adecvate și schimbările legislative în materie de șomaj în contextul crizei actuale provocate de pandemia COVID 19.

S-a arătat faptul că șomajul este un fenomen strâns legat de dezvoltarea economică, industrială şi postindustrială al cărui impact social îl constituie durata sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă, respectiv terminarea studiilor, şi până la reluarea activităţii, sau până la obţinerea primului loc de muncă, pentru persoanele care nu au mai lucrat.

În ultima secțiune s-au evidențiat ultimele schimbrări legislative în materie de șomaj, arătându-se că prin legislația în vigoare, s-au reglementat condițiile de acordare a ajutorului de șomaj în general, nu particular pe fiecare ramură de economie în parte. S-a subliniat de asemeni faptul că scopul principal al acordării ajutorului de șomaj este de a se asigura echitatea socială și supraviețuirea persoanelor care nu au loc de muncă, până când acestea își găsesc un nou loc de muncă.

În contextul crizei economice actuale, reglementarile legislative în materie de șomaj trebuie să aibă în vedere nu doar susținerea persoanelor aflate în imposibilitatea de a avea un loc de muncă ci și soluții încurajatoare care să determine relansarea economiei,favorizând creearea de noi locuri de muncă.

Bibliografie

  • Gabriela Cristina Frenţiu, Denisa Livia Băldean ”Asigurări sociale”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
  • Legea Legea 76/2002 cu modificările și completările în vigoare;
  • Legea 53/2003 cu modificările și completările ulterioare;
  • OUG 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2;
  • OUG 32/2020 privind modificarea și completarea OUG 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 și pentru stabilirea unor măsuri suplimentare de protecție socială;
  • Conf.univ.dr. Costache Gheorghe, ”Dreptul Transporturilor”, Editura Sitech, Craiova 2015;

Note

[1] Gabriela Cristina Frenţiu, Denisa Livia Băldean ”Asigurări sociale”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pag 47

[2] Art 34, Alin. (1) din Legea Legea 76/2002 cu modificările și completările în vigoare;

[3] Art. 53(1) din Legea 53/2003 cu modificările și completările ulterioare;

1 51 52 53 54 55 56 57 65