24 iul. 2022

Fondarea Uniunii Europene și evoluția tratatelor comunității europene

de | postat în: Arhiva, Numărul 1, Științe sociale, Volumul 1 | 0

Cristian, Alexandru (2022), Fondarea Uniunii Europene și evoluția tratatelor comunității europene, Cunoașterea Științifică, 1:1Cristian, Alexandru (2022), Fondarea Uniunii Europene și evoluția tratatelor comunității europene, Cunoașterea Științifică, 1:1, 44-58, https://www.cunoasterea.ro/fondarea-uniunii-europene-si-evolutia-tratatelor-comunitatii-europene/

 

Rezumat

De ce a fost fondată Uniunea Europeană? Un prim răspuns ar fi dorinţa de pace după un război devastator şi umilitor. Un al doilea răspuns ar fi realizarea importanţei unităţii. O unitate care se va caracteriza printr-o diversitate a culturilor şi a limbilor. Statele europene nu au dorit să renunţe la suveranitatea lor, au vrut să devină un corp comun pentru a nu a mai putea fi călcate în picioare de iureşul istoriei.

Ca orice unitate, UE avea nevoie de un cadru de reglementare oferit de instituţii şi politici europene. De asemenea, pentru a armoniza ceva trebuie să poţi pune împreună anumite elemente separate. Armonizarea Uniunii a fost realizată prin fondarea instituţiilor şi a reglementărilor acestora (structura instituţională a UE este prezentată în Anexa nr. 1). Instituţionalizarea Uniunii Europene este cheia de boltă a construcţiei istorice europene. Început în anul 1957, acest proces a lăsat urme adânci în conştiinţa politică europeană. Dacă la început a fost privită cu reticenţă, acum Uniunea nu poate exista fără instituţii.

 

Cuvinte cheie: Uniunea Europeană, tratate, comunitatea europeană

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022, pp.44-58
ISSN 2021 – 8086, ISSN – L 2021 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/fondarea-uniunii-europene-si-evolutia-tratatelor-comunitatii-europene/
© 2022 Alexandru Cristian. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor

 

Fondarea Uniunii Europene și evoluția tratatelor comunității europene

Alexandru Cristian

 

Istoria Europei recente este legată de istoria Uniunii Europene. Construcţia europeană a fost un mijloc de afirmare al ideilor latente ale europenilor de-a lungul timpului. Ideea de Europa a apărut după îndelungi ani de frământări şi după multe secole pline de evenimente istorice.

Fondarea Uniunii Europene

Imperiul Roman a fost un imperiu tri-continental care şi-a extins valorile în lume. Moştenirea culturală romană este uriaşă: filosofie, artă, religie etc., dar această sinteza culturală impusă de Roma nu a fost un proces paşnic şi dorit, ci s-a realizat prin intermediul armelor. Astfel, valorile culturale ale Romei au devenit valorile culturale ale unei Europe tinere.

După căderea Imperiului Roman de Apus, Europa a fost cotropită de popoare barbare. Amestecul romanilor cu noii veniţi a produs naşterea popoarelor europene. Ideea imperială a Romei a supravieţuit doar prin supremaţia papală. Creştinismul a fost factorul unificator al unei lumi în descompunere.

Personalitatea care a pus în practică ideea de unitate a fost Carol cel Mare (Charlemagne), rege al francilor între 768-814, proclamat împărat al francilor în anul 800 în ziua de Crăciun. Astfel, renaşterea carolingiană a oprit declinul politic al Europei[1]. Între imperiul carolingian şi imperiul bizantin s-a născut o dihotomie creatoare. Europa, în sens politic, era văzută doar la Aix-la-Chapelle, la Constantinopol, Europa nu exista decât în mod ideatic.

Biserica a sprijinit un imperiu creştin, creştinismul fiind văzut ca o forţă unificatoare a Europei[2]. Papa era autoritatea supremă religioasă. Naşterea crucia­delor a fost voinţa papilor. Cruciadele sunt considerate prima acţiune externă a Europei din istorie[3]. Papalitatea nu a impus unitate Europei, nu a fondat instituţii, nu a sprijinit unificarea popoarelor diverse.

Otto de Freising, episcop german şi călugăr cistercian care a trăit în secolul al XII-lea, a lansat conceptul de Reichsmystic[4]. Imperiul care nu există este de fapt imperiul creştin al Europei, Europa este unită de creştinism. Biserica nu ţine cont de identitate naţională, de integritatea statelor feudale europene, unitatea spirituală este baza, nu cea materială. Europa metafizică a lui Freising nu avea aplicabilitate deoarece Evul Mediu este caracterizat de dezordine[5]. Pierre Dubois dorea o unitate a Europei sub autoritate franceză, marele poet Dante Alighieri susţinea că unitatea Europei este o armă împotriva imperiului roman de naţiune germană. Trebuie menţionat că Dante Alighieri era implicat activ în disputa guelfilor şi a ghibelinilor, poetul fiind un adept convins al guelfilor. Acest conflict între papă şi împărat a dăunat unităţii europene timp de mulţi ani.

În secolul al XV-lea, filosoful german Nicolaus Cusanus este primul susţinător al ideii de unitate. La acesta, unitatea era un consens (concordantia), nu o uniformizare, ci o armonizare a elementelor disparate[6]. Cusanus era ferm convins că Europa ajunsese să fie o societas leonina, cine nu devorează este devorat. Conceptul de societas leoninas are rădăcini vechi în dreptul roman, este Leviathan-ul avant la léttre.

Societatea europeană a putut fi unită doar de creştinism şi de univer­salismul unui imperiu. Creştinătatea apuseană a susţinut unitatea politică tempo­rală[7]. Un papă nu-şi putea impune voinţa avânt în vedere că nu avea suficiente resurse. Respublica christiana a Evului Mediu era o unitate civilizaţională care nu lua formă politică dar se afla sub cupola unui imperiu[8].

În secolul al XVII-lea, filosofii luminilor susţineau unitatea Europei. Ideile lor au fost preluate şi puse în practică de Napoleon. Unitatea lui Napoleon a fost un lucru nenatural, forţat şi chiar fortuit. După destrămarea imperiului napoleonian şi eşecul politic al primului imperiu francez, se naşte conceptul balanţei de putere ca antidot împotriva hegemoniei unei singure puteri[9]. Balanţa de putere a oprit încer­cările de a stăpâni Europa. Visul imperial a bântuit minţile tuturor marilor condu­cători europeni, chiar Bismarck se întreba „Cine este Europa?”.

Secolul naţiunilor, sau secolul al XIX-lea, este legat de naşterea unui con­cept unificator, idealist dar şi periculos – naţionalismul. Mitologia naţionalismului a fost scânteia unificării statelor europene dar şi imboldul tragediei europene în secolul absurd, parafrazând-o pe Hannah Arendt. În acest secol, valorile naţionale prevalează valorilor europene, naţionalismul este visul unei naţiuni pentru majoritatea popoarelor, Europa este ceva abstract, greu de creionat.

Secolul al XIX-lea a fost denumit şi epoca neagră sau epoca cărbunilor, iar secolul XX, epoca albă sau a electricităţii[10]. Revoluţia industrială este a doua ca importanţă din istoria lumii. Prima este revoluţia neolitică, când omul devine din consumator producător. Revoluţia industrială este caracterizată de apariţia maşinii în procesul de producţie, când omul nu mai este implicat total în producţie iar maşina ia locul omului pentru anumite procese industriale. După Revoluţia Industrială, societăţile se dezvoltă ajungând în zeci de ani la un grad de dezvoltare egal cu lungi perioade istorice. Omului i-au trebuit mii de ani să construiască maşinile, iar maşinii un secol să înlocuiască omul.

Federalizarea este un antidot împotriva naţionalismului, şovinismului şi totalitarismului[11]. Acestea formează un amestec periculos ce dă naştere războiului. Federalizarea este cheia păcii, susţine Immanuel Kant în eseul său „Spre pacea eternă”.

După devastatoarele războaie mondiale, Europa doreşte pacea între hotarele sale. Cauzele naşterii comunităţilor europene sunt complexe şi diverse. Prima cauză este considerată politica externă agresivă a lui Stalin faţă de Occident, a doua cauză – suspiciunea liderilor occidentali faţă de URSS – şi o a treia cauză – inflexibilitatea apărută după armistiţiul din 1945[12]. Aceste cauze sunt generale şi pot fi inexacte. Perioada dintre 1945 şi 1950 este marcată de evenimente care au avut contribuţia lor în naşterea comunităţilor europene.

Conferinţele de la Yalta şi Postdam reliefează viitorul Europei şi al lumii, discursul lui Churchill anunţă umbra peste Europa, Doctrina Truman îngrădeşte expansiunea comunismului, Planul Marshall renaşte Europa din cenuşa ei. Eveni­mentul care a schimbat definitiv Europa este Planul lui Robert Schuman, un discurs care reprezintă temelia Uniunii Europene. Fără acesta, Uniunea de astăzi nu ar fi fost ceea ce este acum, un grup de state ce respectă valori profunde demo­cratice. Planul Schuman este un discurs inspirat de Jean Monnet rostit în data de 9 mai 1950 la sărbătorirea încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Declaraţia are câteva idei inovatoare pentru Europa.

Drept urmare, Europa va fi construită pas cu pas, treptat prin eliminarea disputei istorice franco-germane[13]. Această dispută va fi încheiată prin punerea în comun a producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei sub o Înaltă Autoritate. Noua Europă trebuie să-şi coaguleze interesele economice pentru a augmenta standardul de viaţă al cetăţenilor ei. Această unitate de interese va putea da naştere unei comunităţi europene. Schuman a ales inspirat cuvintele pentru a sublinia nevoia de pace şi de creştere a Europei. Robert Schuman este părintele Uniunii Euro­pene prin faptul că este primul care a pus în scris şi practică ideile despre unitatea europeană.

Uniunea Europeană nu se putea naşte fără sprijinul mai multor personalităţi. Liderii politici din aceea perioadă au împărtăşit viziuni politice comune. Naşterea Europei este un cumul de factori istorico-politici. Oamenii politici ce au gândit Europa ca un întreg sunt consideraţi Părinţii Fondatori ai Uniunii Europene.

Provenite din ţări şi medii politice diferite toate aceste personalităţi au în co­mun câteva însuşiri. O primă însuşire este sindromul frontierei[14]. Robert Schuman a crescut în Luxemburg, apoi a ajuns în Franţa, fiind la origine german. Alcide de Gasperi a fost membru al parlamentului austriac de la Innsbrück, Konrad Adenauer s-a născut la Köln, între Saar şi Ruhr în interiorul frontierelor istorice franco-germane[15].

O a doua caracteristică a fost unitatea gândirii politice. Părinţii fondatori ai Europei au fost creştini-democraţi sau au provenit din rândul creştinilor-democraţi[16]. Provenind din acelaşi curent politic au împărtăşit o sumă de idei şi valori comune, o Europă creştin-democratică putea să fie paşnică şi să facă uitate conflictele istorice. Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Robert Schuman, Jean Monnet, Paul Henry Spaak sunt nume care vor rămâne înscrise cu onoare în istoria Europei. Fie că au avut concepţii federaliste sau moderate, fie că au sprijinit integrarea deplină sau parţială, aceşti corifei ai Europei au realizat că Europa dacă era unită din punct de vedere politic şi cultural nu trecea prin tragediile ce au marcat-o profund şi ireversibil.

Inspiratorul construcţiei europene, Jean Monnet, a fost cel care a sprijinit fondarea Comunităţii Europene a Cărbunei şi Oţelului. De asemenea Jean Monnet a fost şi primul care a realizat rolul economiei în unitatea Europei. Europa va fi unită economic apoi se va trece la alt nivel. Fiecare perioadă istorică a avut dificultăţile ei, anii romantici ai istoriei Uniunii Europene sunt ani de căutări dar şi ani de rezistenţă împotriva mersului istoriei şi a ameninţării celei mai mari – regimul totalitar din estul continentului.

Evoluţia tratatelor comunităţii europene

Pentru a evita conflictele în viitor s-a decis unirea Europei. A fost o acţiune politică matură, inteligentă am putea spune chiar de prevenţie. Europa a fost unită împotriva ameninţărilor susţin unii istorici.

În data de 18 aprilie 1951, şase state (Belgia, Republica Federală Germană, Franţa, Italia, Ţările de Jos şi Luxemburg) semnează Tratatul de la Paris ce consfinţeşte fondarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Acest tratat va intra în vigoarea în data de 23 aprilie 1952 şi va fi valabil timp de 50 de ani[17]. Acesta este un prim pas în viitoarea construcţie europeană.

Încă de la începuturi, oamenii politici au avut viziuni diferite în ceea ce priveşte evoluţia construcţiei europene. Două viziuni au predominat, federalismul şi funcţionalismul. Federalismul însemna ca autorităţile locale, regionale şi naţionale să fie conduse de un for european, fiecare stat să se completeze cu celălalt pentru a crea o federaţie[18]. A doua viziune era cea funcţionalistă. Funcţionalismul însemna un transfer gradual de suveranitate naţională către comunitatea euro­pea­nă[19]. Funcţionalismul inducea regula consensului. Trebuia un consens pentru a înfiinţa instituţii europene, piaţă unică şi uniune vamală. Valabilă până în anul 2002, CECO, a fost un pas important în construcţia europeană – unitatea economică înainte de unitatea politică. O dată importantă este iunie 1955. La Conferinţa de la Messina, miniştrii de externe ai ţărilor europene hotărăsc să extindă procesul de integrare economică în toate domeniile economiei şi pe toate palierele economice.[20].

În 25 martie 1957, cele şase state care au înfiinţat CECO semnează Tratatul de Instituire a Comunităţii Economice Europene şi Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Cele două tratate sunt cunoscute ca şi Tratatele de la Roma[21]. Odată cu semnarea tratatelor, au apărut şi diverse instituţii europene. Primele instituţii europene au fost Înalta Autoritate a CECO şi Adunarea Comună a CECO. Du­pă semnarea Tratatelor de la Roma au apărut Adunarea Parlamentară Europeană, Consiliul de Miniştri, Tribunalul de Justiţie şi un Comitet Consultativ pentru Consiliu[22]. Înalta Autoritate va deveni Comisia Europeană, iar Adunarea Parlamentară va deveni Parlamentul European.

Ca o contrapartidă la construcţia europeană, Marea Britanie va institui, în 1960, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS). Statele membre, AELS, vor fi Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Austria şi Portugalia. Scopul fundamental al AELS va fi eliminarea treptată a frontierelor şi aprofundarea relaţiilor economice comerciale[23]. Observând succesul Comunităţii Economice Euro­pene, Marea Britanie va dori să fie membră, însă opoziţia Franţei a fost de netrecut. Charles de Gaulle consideră Marea Britanie ca fiind calul troian al Statelor Unite ale Americii. De Gaulle dorea o Europă europeană, nu atlantică. Dorinţa perfidului Albion, peiorativul dat de fran­cezi, de a intra în comunitatea europeană este stric legată de performanţa economică a noii comunităţi, dar şi de stimularea economiei britanice[24]. Marea Britanie va intra în comunitate după dispariţia de pe scena politică a generalului de Gaulle, dar îşi va păstra o relativă autonomie economică până în zilele noastre.

Un pas important spre unificarea instituţiilor comunităţii europene este anul 1965. În data de 8 aprilie, se semnează Tratatul de Fuzionare a organelor executive ale celor trei comunităţi, prin care se consfinţeşte fondarea unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice[25].

În anul 1968, s-au suprimat toate taxele între statele membre prin înfiinţarea Uniunii Vamale Europene[26]. Uniunea Vamală va stimula dezvoltarea unei pieţe unice care va permite libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor. La sfârşitul anilor 1960, Uniunea economică este consolidată. În primii ani, statele europene au ca obiective fundamentale realizarea de relaţii strânse, fondarea unei Bănci Europene de Investiţii, crearea unui Fond Social European, crearea unei politici comune în sectorul agricol ulterior extinsă la alte sectoare şi a unei uniuni vamale comune[27].

În anul 1969, la Haga se ia decizia continuării integrării europene. Astfel, pri­mul val de extindere va avea loc în anul 1973, incluzând Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. În anul 1974, este înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regio­nală[28]. Tot în acest an, la Summit-ul de la Paris se susţine ideea creări unei uniuni fără margini ale popoarelor europene[29]. Integrarea se va face treptat, gradual fără a leza interesele suverane ale unui stat. Înfiinţarea fondului social, agricol şi de dezvoltare regională este pasul cel mai important spre o deplină cooperare economică. În anul 1979, se fondează Sistemul Monetar European, un sistem ce va disciplina o zonă economică deschisă şi va crea politici economice stabile[30].

În anul 1986, la Luxemburg se semnează Actul Unic European (AUE). Principalul obiectiv al acestui tratat este relansarea construcţiei europene cu scopul de a instaura piaţa unică europeană[31]. Actul Unic European fondează Consiliul European, reuniunea la nivel înalt a şefilor de stat şi de guvern. Articolul 8 al Actului stipu­lează clar că scopul acestuia este instaurarea pieţei unice până la data de 1 ianuarie 1993[32]. AUE mai instituie o politică de coeziune economico-socială pentru a reduce efectele apariţiei pieţei unice europene. AUE a fost tratatul pregătitor pentru marele Tratat de la Maastricht. Succesul tratatului a fost stimulat şi de transformările scenei politice. Prin toate reformele aduse de acest tratat se va permite instaurarea pieţei unice şi naşterea Uniunii Europene.

Până la Maastricht, comunitatea europeană era o organizaţie născută din dorinţa de a coopera. După Maastricht, statele europene pot deveni, pentru prima oară în istoria lumii, un stat unic. Maastricht este actul de naştere al unei noi entităţi politice, Uniunea Europeană.

Tratatul de la Maastricht – crearea Uniunii Europene şi a conceptului de Politică Externă şi de Securitate Comună

Tratatul de la Maastricht este momentul de trecere către organizaţia internaţională numită Uniunea Europeană. Tratatul ne anunţă apariţia unui nou actor pe scena internaţională. Fără a avea pretenţii să fie un tratat fundamental şi neamen­dabil, acesta reprezintă o etapă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei[33].

Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat la data de 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993. Conform Tratatului de la Maastricht Uniunea are la bază trei piloni. Primul pilon este reprezentat de comunităţile europene care înglobează cele trei comunităţi existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea Economică Europeană. Al doilea pilon este Politica Externă şi de Securitate Comună. Iar, ce de-al treilea pilon este reprezentat de Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne[34].

Tratatul de la Maastricht are cinci obiective fundamentale: consolidarea legitimităţii democratice a instituţiilor, creşterea eficienţei instituţiilor, introducerea unei uniuni economice şi monetare, dezvoltarea unei dimensiuni sociale a Comu­nităţii şi instituirea unei politici externe şi de securitate comună[35]. Tratatul permite şi fortificarea instituţiilor europene. Continuând tradiţia Actului Unic, Tratatul mă­reşte rolul şi puterea Parlamentului European. O nouă procedură va fi inclusă, codecizia. Parlamentul European va lua hotărâri împreună cu instituţia Consiliului European[36]. Parlamentul devine cenzorul Comisiei de Europene şi participă la procesul de învestire al Comisiei. Durata Comisiei este extinsă la cinci ani pentru a fi aceeaşi cu cea a parlamentului[37]. Tratatul instituie procedura de vot cu majoritate calificată în cazul codeciziei în Consiliul European, dar şi pentru alte decizii unde intervine mecanismul de cooperare inter-instituţional.

Semnificativă este constituirea unui Comitet al Regiunilor, cu rol consul­tativ şi format din membri ai reprezentanţilor regionali. Importanţa pe care tratatul o acordă regiunilor este un semn că Uniunea doreşte să se dezvolte la toate nivelele posibile. Acest comitet a mai fost înfiinţat şi datorită introducerii pieţei unice cu scopul de a micşora clivajele inter-regionale.

Introducerea principiului subsidiarităţii este benefică pentru armonizarea domeniilor de cooperare europeană. Comunitatea Europeană va interveni pentru a reglementa anumite domenii decât dacă deciziile luate la nivel local, regional sau naţional sunt ineficiente[38].

Cea mai importantă schimbare la nivel social şi politic este introducerea cetăţeniei europene. Cetăţeanul european este persoana care are cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene. Cetăţenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională[39]. Aceasta produce o serie de drepturi: dreptul de liberă circulaţie în statele membre, dreptul de a beneficia de protecţie consulară, dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de petiţionare în Parlamentul European, dreptul de a depune la Ombudsmanul European o reclamaţie.

De asemenea, Tratatul de la Maastricht prevede crearea unei uniunii econo­mice şi monetare în trei etape. Prima etapă constă în liberalizarea capitalu­rilor, a doua etapă reprezintă o coordonare a politicilor economice, iar a treia etapă se referă la apariţia unei monede unice şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene[40].

Actul Unic European a instaurat mecanismul de cooperare politică ce este baza pilonului al doilea al Uniunii Europene, Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Obiectivul final este reprezentat de implementarea unei politici comune în domeniul securităţii cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO)[41]. Statele membre pot lua decizii la nivel naţional, cu excepţia ca acestea să nu contravină intereselor generale ale Uniunii. Pentru a avea o reprezentare mai mare, PESC a instaurat două acte şi anume: poziţiile comune reprezentând opiniile mem­brilor Uniunii referitor la o anumită problemă şi acţiunile comune ca activităţi operaţionale ale statelor membre[42]. Acest pilon este supus unui proces interguver­namental în cadrul căruia deciziile se iau în unanimitate[43].

Tratatele de la Amsterdam şi Nisa şi dezvoltarea componentei de securitate şi apărare a Uniunii Europene

Tratatul de la Amsterdam de modificare a tratatului privind Uniunea Europeană, a tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a altor acte conexe este un tratat ce a fost semnat la data de 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Acest nou tratat perfecţionează organizarea cooperării interguvernamentale între statele membre ale Uniunii Europene[44].

Tratatului de la Amsterdam i-au fost anexate 13 protocoale, majoritatea referindu-se la construirea unei politici comune de apărare. De asemenea, acest nou tratat este puternic orientat către dezvoltare forţei de muncă dar şi a mecanismelor de cooperare în cadrul Uniunii. Tratatul de la Amsterdam are patru mari obiective generale: forţa de muncă şi drepturile cetăţenilor europeni în atenţia UE, elimi­na­rea ultimelor obstacole privind libera circulaţie a persoanelor, consolidarea poziţiei Uniunii Europene pe plan global şi eficientizarea actualei arhitecturi europene în vederea viitoarelor extinderi[45].Tratatul introduce un articol, principiul general al nediscriminării[46], astfel, în conformitate cu acesta, Uniunea va combate orice discriminare politică, de religie, rasă sau sex. Tratatul consacră principiul egalităţii femeilor şi bărbaţilor la locul de muncă[47]. Tratatul de la Amsterdam este orientat către probleme sociale profunde dar şi către dezvoltarea unei culturi de securitate la nivelul comunităţii europene. Tratatul prevede o clauză de suspendare conform căreia „un stat membru poate fi suspendat din Consiliul European însă fără a-şi pierde calitatea de membru”[48].

Tratatul de la Amsterdam stipulează o strategie comună a Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC). Tot prin Tratatul de la Amsterdam, UE poate participa la misiuni internaţionale, misiuni de ajutor umanitar şi de menţinere a păcii[49]. Acest tratat instrumentalizează politica externă a Uniunii şi, odată cu acest tratat, aceasta va fi mai vizibilă pe plan internaţional. Putem defini Tratatul de la Amsterdam ca cel care a dat naştere unei noi puteri militare, UE. Poate părea exagerată afirmaţia acum, dar primii paşi au fost făcuţi. În domeniul PESC a fost creată funcţia de Înalt Reprezentant PESC care este şi şeful secretariatului Consi­liului European. În subordinea sa, a fost înfiinţată Unitatea de Planificare Politică şi de Alertă Rapidă cu rol de a monitoriza scena internaţională.

Tratatul de la Amsterdam este parte componentă a unui proces complex şi îndelungat al dezvoltării gradului de securitate şi apărare a Uniunii Europene. Fără prevederile acestui tratat, Uniunea era doar un for de state fără o dimensiune politică şi strategică externă.

Tratatul de la Nisa este un tratat care are ca scop transformarea instituţiilor europene pentru a putea fi apte să admită noi membri. Într-o Uniune cu 30 de membri se cer reguli noi. Tratatul a fost semnat pe data de 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Principalul obiectiv al acestuia este realizarea unei reforme instituţionale bazată pe trei direcţii. Prima direcţie este componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, a doua direcţie este procedura de de­cizie din cadrul Consiliului de Miniştri iar a treia direcţie, consolidarea coo­pe­rării inter-instituţionale[50]. Tratatul a stabilit un număr maxim de deputaţi europeni şi un număr de voturi alocat fiecărei ţări în cadrul Consiliului UE. Tot acest tratat a stipulat ca numărul comisarilor europeni să fie egal cu numărul statelor membre. S-a stabilit un prag maxim de 27 de comisari iar, dacă statele membre vor fi mai multe, atunci un sistem de rotaţie va ajuta la reprezentarea tuturor ţărilor în comisie.

Tratatul de la Nisa a reformat profund instituţiile europene şi nu a modificat prevederile din cadrul PESC fiind, totodată, un tratat necesar pentru extinderea Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona – spre o Europă Federalistă?

Tratatul de la Lisabona a fost semnat la data de 13 decembrie 2007 şi a intrat în vigoare pe data de 1 decembrie 2009. Acesta modifică tratatele de instituire a comunităţilor europene dar şi tratatul privind Uniunea Europeană fără a le înlocui[51]. Principalele prevederi ale Tratatului de la Lisabona se referă la consolidarea rolului Parlamentului European, un nou proces decizional, o afirmare puternică a drepturilor omului şi la dobândirea personalităţii juridice a Uniunii Europene.

Parlamentul European este ales de către cetăţenii europeni. Tot în acest tratat este stipulat rolul egal al Parlamentului cu Consiliul European[52]. Cetăţenii au o voce mai puternică, un milion de cetăţeni din mai multe state pot propune noi proiecte politice comisiei europene. Se mai stipulează o colaborare consolidată între instituţiile europene şi o legătură mai directă între cetăţeni şi instituţiile europene. Tratatul garantează drepturile înscrise în Carta Drepturilor Funda­men­tale. Solidaritatea între statele membre este un element central în Uniunea Europeană. Dacă un stat este ţinta unui atac terorist celelalte state îl vor apăra[53].

În ceea ce priveşte politica sa externă şi de securitate comună, Uniunea devine un actor de sine stătător prin acordarea personalităţii juridice. O cooperare consolidată se va păstra doar în cadrul unui grup mic de state.

Pentru prima oară în istoria Uniunii Europene, un tratat stipulează retra­gerea din Uniunea Europeană. Astfel, un stat se poate retrage după ce anunţă Consiliul European şi aşteaptă votul acestuia şi al Parlamentului European. Ulterior, Uniunea va stabili ce relaţii va avea cu acel stat.

Tratatul de la Lisabona este considerat un pas spre federalizarea Europei prin acordarea unor puteri sporite anumitor instituţii europene, dar şi prin creşterea în importanţă a acţiunii externe a Uniunii. Clauza de retragere acordă însă o libertate foarte mare oricărui stat. Europa federalistă este un vis pe care Tratatul de la Lisabona nu-l poate îndeplini deoarece rolul parlamentelor naţionale este mărit.

Articolul 4 al Tratatului afirmă că securitatea naţională este singura competenţă suverană a unui stat[54]. Acest articol subliniază valenţa federalistă a acestui tratat şi dorinţa membrilor Uniunii de a ceda treptat din suveranitate. Însăşi UE poa­te deveni un stat federal, dar aceasta este o problemă pe care numai viitorul o poate rezolva. Tratatul de la Lisabona este un act normativ ce abordează direcţia federalistă şi doreşte să impună un curs diferit istoriei Europei, o singură Europă cu un singur popor şi cu o singură voinţă. În plan politico-militar, tratatul vrea să evidenţieze nevoia unei voci unitare care să reprezinte Europa, dar şi a unei singure armate. Tratatul de la Lisabona este un prim pas în visul federalist de secole. Eşecul sau reuşita acestui proiect va ţine doar de actorii implicaţi în acest proces care este în plină evoluţie şi transformare.

Anexa nr. 1 – Structura instituţională a Uniunii Europene

Structura instituţională a Uniunii Europene

Sursa: http://www.dadalos-europe.org/rom/Images_neu/gk4_sb02.gif,  accesat la data de 15 aprilie 2015

Note

  • [1] Ioan Ciupercă, Istoria Europei şi a Ideii de Europa, suport de curs, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2010. p.5.
  • [2] Ibidem, p.6.
  • [3] Ibidem, p.7.
  • [4] Idem.
  • [5] Idem.
  • [6] Ioan Ciupercă, op. cit., p.8.
  • [7] Idem.
  • [8] Ibidem, p.10
  • [9] Ibidem, p.10.
  • [10] Ibidem, p.18.
  • [11] Ibidem, p.23.
  • [12] Ibidem, p.24.
  • [13] Declaraţia Schumann, disponibila online la: http://biblio.central.ucv.ro/bib_web/ bib_pdf/Declaratia%20Schuman %20din%209%20mai%201950.pdf, accesată la 25.03.2015.
  • [14] Founding fathers of Europe, Foundation Robert Schuman, p. 1, disponibil online la: http://www.robert-schuman.eu/en/doc/divers/fathers-of-europe.pdf, accesat la 25.03.2015.
  • [15] Idem.
  • [16] Ibidem, p.3.
  • [17] Cronologia construcţiei europene, disponibil online la: http://europa.eu/abc/12lessons/ key_dates/ index_ro.htm, accesat la 12.03.2015.
  • [18] History of the European Union, document colectiv al Parlamentului European, p.1, disponibil online la: http://www.parliament.ge/files/1_901_108571_2.pdf, accesat la 26.03.2015.
  • [19] Idem.
  • [20] Cronologia construcţiei europene, disponibil online la:  http://europa.eu/abc/12lessons/ key_dates/index_ro.htm, accesat la 26.03.2015.
  • [21] Ibidem.
  • [22] La Union Europea, p.2, disponibil online la: http://servicios.elcorreo.com/especiales/ue-50-aniversario/pdf/00-ue-origenes.pdf, accesat la 25.03.2015.
  • [23] Ioan Ciupercă, Istoria Europei şi a Ideii de Europa, suport de curs, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2010. p.41.
  • [24] Idem.
  • [25], Cronologia construcţiei europene, disponibil online la:  http://europa.eu/abc/12lessons/ key_dates/index_ro.htm, accesat la 25.03.2015.
  • [26] La Union Europea, p.5, disponibil online la: http://servicios.elcorreo.com/especiales/ue-50-aniversario/pdf/00-ue-origenes.pdf, accesat la 26.03.2015.
  • [27] Ibidem, pp. 2-3.
  • [28] Cronologia construcţiei europene, disponibil online la: http://europa.eu/abc/12lessons/key_ dates/index_ro.htm, accesat la 25.03.2015.
  • [29] Founding fathers of Europe, Foundation Robert Schuman, disponibil online la: http://www.robert-schuman.eu/en/doc/divers/fathers-of-europe.pdf, accesat la 25.03.2015.
  • [30] History of the European Union, document colectiv al Parlamentului European, p.3, http://www.parliament.ge/ files/1_901_108571_2.pdf, accesat la 26.03.2015.
  • [31] Actul Unic European, disponibil online la: http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/ treaties/treaties_singleact_ro.htm, accesat la 27.03.2015.
  • [32] Idem.
  • [33] „Tratatul de la Maastricht”, în Teme Europene nr.21, aprilie 2007, disponibil online la: http://ec.europa.eu/ romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf şi www.infoeuropa.ro, accesat la 27.03.2015.
  • [34] Idem.
  • [35] Tratatul de la Maastricht, disponibil online la:  http://europa.eu/legislation_summaries/ institutional_affairs/ treaties/treaties_maastricht_ro.htm, accesat la 27.03.2015.
  • [36] Idem.
  • [37] Idem.
  • [38] „Tratatul de la Maastricht”, în Teme Europene nr.21, aprilie 2007, disponibil online la: http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf şi www.infoeuropa.ro, accesate la 27.03.2015.
  • [39] Idem.
  • [40] Tratatul de la Maastricht, disponibil online la: http://ec.europa.eu/romania/documents/ eu_romania/tema_21.pdf, accesat la 27.03.2015.
  • [41] Idem.
  • [42] Idem.
  • [43] Tratatul de la Maastricht, disponibil online la: http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_ affairs/treaties/treaties_maastricht_ro.htm, accesat la 28.03.2015.
  • [44] Teodor Frunzeti, „Uniunea Europeană – comunitate bazată pe interese şi valori comune”, în revista Impact Strategic nr.2( 43) din 2012, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti.2012, p.9.
  • [45] „Tratatul de la Amsterdam”, în Teme Europene nr. 24, aprilie 2007, disponibil online la: http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf, accesat la 28.03.2015.
  • [46] Idem.
  • [47] Idem.
  • [48] Idem.
  • [49] Idem.
  • [50] „Tratatul de la Nisa”, în Teme Europene, aprilie 2007, disponibil online la:  http://ec.europa.eu/romania/ documents/eu_romania/tema_15.pdf, accesat la 27.03.2015.
  • [51] Tratatul de la Lisabona, disponibil online la: http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/ index_ro.htm, accesat la 28.03.2015.
  • [52] Idem.
  • [53] Idem.
  • [54] Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coord.), Lumea 2013 – enciclopedie politică şi militară, Editura Rao, Bucureşti, 2013, p.147.
23 iul. 2022

Platon: Biografia

de | postat în: Arhiva, Filosofie, Numărul 1, Volumul 1 | 0

Sfetcu, Nicolae (2022), Platon: Biografia, Cunoașterea Științifică, 1:1Sfetcu, Nicolae (2022), Platon: Biografia, Cunoașterea Științifică, 1:1, 88-100, DOI: 10.58679/CS86928, https://www.cunoasterea.ro/platon-biografia/

 

Rezumat

Principala sursă biografică despre Platon, după mărturia neoplatonicului Simplicius, ar fi fost scrisă de discipolul Xenocrate, dar din păcate nu a ajuns la noi. Cea mai veche biografie a lui Platon care a ajuns până la noi, De Platone et dogmate eius, este a unui autor latin din secolul al II-lea, Apuleius. Toate celelalte biografii ale lui Platon au fost scrise la peste cinci sute de ani de la moartea sa. Istoricul grec Diogene (secolele II și III) este autorul unei serii de biografii ale filosofilor greci (Viețile filosofilor) în care face referire la viața lui Platon. Acesta ar fi scris și un elogiu funerar lui Platon. Alți biografi timpurii ai lui Platon sunt Olimpiodor cel Tânăr în secolul al VI-lea și o sursă anonimă. O sursă importantă despre viața lui Platon sunt chiar dialogurile sale filozofice, treisprezece scrisori (posibil false totuși, cu excepția poate a Scrisorilor VII și VIII), scrierile lui Aristotel, un fragment din Istoria filozofilor (Syntaxis ton philosophon) a epicureanului Philodemus de Gadara din secolul I î.e.n., scrierile anonime Prolegomena despre filozofia platonică atribuite în mod tradițional lui Olimpiodor, Suda, secolul al X-lea și Viața lui Dio a lui Plutarh, secolul I-II.

 

Cuvinte cheie: Platon, biografie

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022, pp. 88-100
ISSN 2021 – 8086, ISSN – L 2021 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/platon-biografia/
© 2022 Nicolae Sfetcu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Acesta este un articol cu Acces Deschis distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), care permite utilizarea, distribuirea și reproducerea fără restricții pe orice mediu, cu condiția ca lucrarea originală să fie citată corect.

This is an Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons Attribution License CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), which permits unrestricted use, distribution, and reproduction in any medium, provided the original work is properly cited.

 

Platon: Biografia

Nicolae Sfetcu

 

Principala sursă biografică despre Platon, după mărturia neoplatonicului Simplicius (Aristotle 2021), ar fi fost scrisă de discipolul Xenocrate, dar din păcate nu a ajuns la noi. Cea mai veche biografie a lui Platon (Riginos 1976) care a ajuns până la noi, De Platone et dogmate eius, este a unui autor latin din secolul al II-lea, Apuleius (Apuleius 100d.Hr.). Toate celelalte biografii ale lui Platon au fost scrise la peste cinci sute de ani de la moartea sa. Istoricul grec Diogene (secolele II și III) este autorul unei serii de biografii ale filosofilor greci (Viețile filosofilor) în care face referire la viața lui Platon (Laertius 2018). Acesta ar fi scris și un elogiu funerar lui Platon. Alți biografi timpurii ai lui Platon sunt Olimpiodor cel Tânăr în secolul al VI-lea (Grotius 1826) (Filippi 2017, 5-12 (I)) și o sursă anonimă  (Westermann 1964, 388–96). O sursă importantă despre viața lui Platon sunt chiar dialogurile sale filozofice, treisprezece scrisori (posibil false totuși, cu excepția poate a Scrisorilor VII și VIII), scrierile lui Aristotel, un fragment din Istoria filozofilor (Syntaxis ton philosophon) a epicureanului Philodemus de Gadara din secolul I î.e.n. (Dorandi 2016, 186–87), scrierile anonime Prolegomena despre filozofia platonică atribuite în mod tradițional lui Olimpiodor, Suda, secolul al X-lea (Adler 1967) și Viața lui Dio a lui Plutarh, secolul I-II (Boas 1948, 439-457 (57)) (Plutarch 102d.Hr.).

Apolodor din Atena, în Cronologia, datează nașterea lui Platon la a optzeci și opta Olimpiada, în a șaptea zi a lunii Targelion, respectiv la sfârșitul lui mai 428 î.e.n. (Laertius 2018, 26, 72) (Helios 1960) (Nails 2002)

Platon are origini aristocratice (Robin 1935). S-a născut la Atena. Tatăl său, Aristone, se spune că era unul din urmații lui Codro (Filippi 2017) (Hutchins 1952), ultimul rege legendar al Atenei. Numele real al lui Platon a fost Aristocle, după numele bunicului său. Mama, Perictione (Platon și Brisson 2020), descindea din celebrul legiuitor Solon (Laertius 2018, 122 (III,1)) (Kirchner 1901, vol. I) (Guthrie și Guthrie 1986, vol. 4) Perictione este, de asemenea, vara primară al lui Critias și sora lui Charmides, doi dintre cei Treizeci de tirani ai Atenei în 404 î.e.n.

Conform lui Diogenes Laertius (Laertius 2018, vol. 3), Speusippus face referire în lucrarea Banchetul funerar al lui Platon la o legendă conform căreia Platon era de fapt fiul zeului Apollo și fratele lui Asclepius, „medic al trupului, așa cum este Platon al sufletului nemuritor” (Laertius 2018, vol. 1) (Guthrie și Guthrie 1986, vol. 4). Astfel, la fel ca în Biblie, mama lui Platon, Perictione, ar fi avut o viziune cu Apollo în urma căreia ar fi rămas însărcinată (Bazzarini 1837, vol. 5 p 912). Această versiune este contrazisă de autorul necunoscut al Prolegomena (Motta 2014, 126–28). Se pare că prin legenda cu Apollo, Speusippus, fiind fiul unei surori a lui Platon, a încercat de fapt să promoveze mitul filosofului după moartea sa (Motta 2014), divinizarea lui Platon continuând în epoca neoplatonică conform lui Porfirie și Proclus. (Motta 2014, 61)

Platon a avut doi frați, Adimanto și Glaucone (Croiset 1922, 2), despre care vorbește în Republica (Plato și Jowett 1991, sec. Book 2, 368), și o soră, Potone, al cărei fiu, Speusippo, va fi elev și succesor a lui Platon, preluând conducerea Academiei din Atena la moartea lui Platon (Robin 1935) (Apuleius 100d.Hr.) (Laertius 2018). Mama lui Platon, după moartea tatălui său, se recăsătorește cu unchiul său matern, Pyrilampus, dând naștere unui fiu, Antifon, fratele vitreg al lui Platon (Guthrie și Guthrie 1986, vol. 4)

Numele de Platon i l-a dat profesorul său de gimnastică, Ariston, un luptător din Argos, datorită umerilor lui foarte lați (din grecescul πλατύς, platýs, care înseamnă „lat”). Seneca menționează semnificația numelui lui Platon: „Însuși numele lui i-a fost dat din cauza pieptului său lat” (Laertius 2018, vol. 3 p. 4). Alții iau în considerare aceeași etimologie a cuvântului, dar cu referire la lățimea frunții sale sau la măreția stilului său literar (Notopoulos 1939, 135–145) (Weischede 2021, vol. VI 58:29–30).

Platon practica pancrazio (un fel de luptă) și boxul. De asemenea, conform cu referirile lui Diogenes Laertius la Apuleius (Laertius 2018, vol. I, 2), Olympiodorus (Laertius 2018, vol. II, 3) și Eliano (Laertius 2018, vol. II, 30), Platon ar fi cultivat pictura și poezia, scriind ditirambe, versuri și tragedii care mai târziu îl vor ajuta în scrierea dialogurilor sale. Speusippo a lăudat intelectul acut și memoria prodigioasă pe care Platon le-a arătat când era copil, și dedicarea sa de a studia în adolescență (Tarán 1981, 236–37). Platon ar fi fost un elev al lui Teodor din Cirene, un discipol al lui Protagoras, al lui Socrate și al lui Theaetetus, care i-a predat matematica. Conform lui Plutarh (Plutarch 1892), Platon era versat în știința muzicală, fiind elevul lui Dracon și Metellos din Agrigento. A fost coleg de pregătire cu Isocrate, care era cu șase ani mai mare decât el (Laertius 2018, vol. III, 1).

Platon a avut strânse legături cu partidul oligarhic din acea vreme (Juignet 2015). El considera politica o datorie de onoare a fiecărui cetățean (Platon și Brisson 2020), dar a renunțat de timpuriu la viața politică, dezgustat de excesele și furia partidelor (Croiset 1922, 2).

„În tinerețe, mă simțeam într-adevăr la fel ca mulți în această situație: îmi imaginam că de îndată ce voi fi stăpân pe mine, voi merge direct să mă ocup de treburile comune ale orașului. Și așa am avut șansa să descopăr lucrurile orașului. Regimul din acea perioadă a fost într-adevăr obiectul unor critici virulente din partea celor mai mulți și a izbucnit o revoluție. […] Și eu, văzând asta, și bărbații care erau implicați în politică, cu cât examinam mai în profunzime legile și obiceiurile pe măsură ce creșteam, cu atât mi se părea mai dificil să administrez cu dreptate treburile orașului. Într-adevăr nu se putea face fără prieteni și asociați de încredere, și nu era ușor să găsim dintre cei pe care îi aveam la îndemână, pentru că orașul nostru nu mai era administrat după tradițiile și obiceiurile părinților noștri.” (Plato 2021, 324)

Platon s-a inspirat din activitatea filosofică a unora dintre predecesorii săi, în special a lui Socrate, dar și Parmenide, Heraclit și Pitagora, pentru a-și dezvolta propria filosofie, care explorează majoritatea domeniilor importante, inclusiv metafizica, etica, estetica și politica.Împreună cu profesorul său Socrate și elevul său Aristotel, a pus bazele gândirii filosofice occidentale (Mondin 2022, vol. I, 139) (Whitehead 2010, 39) (Colli 2014, 13) (Hegel 1995, 154)

Pitagora și adepții săi au exercitat o influență puternică asupra lui Platon (Brisson și Fronterotta 2019). Aristotel, în Metafizica, afirmă că filosofia lui Platon urmează îndeaproape învățăturile pitagoreicilor (Aristotle 1991, vol. 1)(Aristotle 1991, cart. 1). Aceste influențe sunt confirmate ulterior de Cicero (Cicero 1886, 1, 17, 39) (McFarlane 1998), și Bertrand Russell în Istoria filozofiei occidentale (Russell 2013, 122–24). R. M. Hare afirmă că Platon a fost influențat de Pitagora în cel puțin trei puncte: Republica lui Platon se aseamănă cu comunitatea de gânditori pe care Pitagora o înființase la Croton; Platon ar fi preluat de la Pitagora ideea că matematica și, în general, gândirea abstractă este fundamentul filosofiei, științei și moralei, și amândoi au avut o abordare mistică a sufletului, posibil influențați de orfism (Taylor, Barnes, și Hare 1999, 103–189) (Russell 2013, 122–24).

Platon a murit în 347 sau 346 î.e.n., potrivit lui Seneca la vârsta de 81 de ani în aceeași zi în care s-a născut (Riginos 1976), fiind înmormântat la Academie. Neanthes susține că a murit la vârsta de 84 de ani (Benson 2008, sec. The Life of Plato of Athens).

Platon este considerat ca unul dintre cei mai importanți și influenți filosofi din istoria omenirii (Kraut 2017), fiind considerat unul dintre fondatorii religiei și spiritualității occidentale (Whitehead 2010). Filosofia dezvoltată de el, cunoscută sub numele de platonism, se bazează pe teoria Formelor cunoscută prin rațiune pură ca soluție la problema universalelor.

După cum a spus Ralph Waldo Emerson:

”În el [Platon] găsești ceea ce ai găsit deja la Homer, acum maturizat în gândire, poetul transformat în filosof, cu accente de înțelepciune muzicală mai înalte decât cele atinse de Homer; de parcă Homer ar fi tânărul și Platon omul finit; totuși, cu o nu mai mică siguranță a unui cântec îndrăzneț și perfect, când are grijă să îl folosească; şi cu nişte coarde de harpe luate dintr-un cer mai înalt. El conține viitorul, deși a ieșit din trecut. În Platon explorezi Europa modernă în cauzele ei și în sămânța ei, totul într-un gând pe care istoria Europei îl întruchipează sau va trebui încă să îl întruchipeze.” (Emerson 2007)

Alfred North Whitehead a susținut că „întreaga istorie a filosofiei occidentale nu este decât o serie de note secundare despre Platon” (Whitehead 2010)

Teofrast, vorbind despre filozofi, spunea despre Platon că a fost primul în faimă și geniu, fiind în același timp ultimul în cronologie.

Călătoriile lui Platon

Conform lui Plutarh (Plutarch 2018), Platon ar fi făcut o călătorie în Egipt (Obenga 2005, 101–21), despre care Diogenes Laertius scrie că: „La vârsta de douăzeci și opt de ani, după spusele lui Hermodor, el [Platon] s-a dus la Megara, la Euclid, însoțit de alți câțiva elevi ai lui Socrate” (Laertius 2018, cart. III, 6). Dar călătoriile sale în Egipt sunt controversate (Mathieu 2013, 24–106).

Platon, conform lui Diogenes Laertius (Laertius 2018, cart. III, 8) care relatează mărturia lui Aristoxenus, ar fi participat la trei expediții militare, în timpul Războiului Peloponezian, la Tanagra, Corint și Delio, din 409 î.e,n. până în 407 î.e.n. La Delio va primi și o recompensă pentru contribuția sa (Rees 1953, vol. 2, 74). În realitate, la bătălia de la Tanagra din anul 457 î.e.n. și Delio din 424 î.e.n. este imposibil ca Platon să fi luat parte, fiind născut în jurul anului 427 î.e.n. (Nails 2002) (Grote 1867, vol. 1). Dar Socrate ar fi luptat la Delio (Plato 1999, 29e), unde se spune că s-a remarcat (Plato 2003, 219e–20), deci este posibil să fi existat o suprapunere a celor două figuri (Boas 1948, 439–57).

În jurul anului 390 î.e.n., Platon a călătorit în Magna Grecia unde l-a cunoscut pe Pitagora Archita din Taranto (Cosenza 1977, 245).

În 388/387 î.e.n. s-a dus în Sicilia pentru a studia vulcanul Etna, conform lui Diogenes Laertius (Laertius 2018, cart. III, 18), Ateneu (Di Naucrati 2001, vol. I, 12) și Apuleius (Apuleius 100d.Hr., 1, IV).

A fost invitat de tiranul Dionisie I să vină la Siracuza, unde l-a cunoscut pe cumnatul tiranului, Dione, care a devenit unul dintre cei mai apropiați discipoli ai săi (Laertius 2018, cart. III, 46) (Plato 2021). Căzut în dizgrațiile lui Dionisie datorită discursurilor sale, fuge îmbarcându-se pe o navă condusă de spartanul Pollide (Plutarch 2018, 5, 3–7) (Laertius 2018, cart. III, 19).

Ajuns în Aegina, o insulă inamică a Atenei, a fost luat prizonier și înrobit. A fost răscumpărat de către socraticul Annicerides din Cyrene (Laertius 2018, cart. III, 19, 20) (Sordi 1992, 83–91) (Amit 1973, 54–59)

În 367-366 î.e.n Platon ajunge din nou la Siracuza unde preluase puterea Dionisie cel Tânăr, invitat de Dione pentru a pune în aplicare reformele politice propuse de Platon. Fracțiunea tiranică se opune (Plutarch 2018) (Muccioli 1999, 201), ajungându-se în final la exilarea lui Dione. Platon mai rămâne o perioadă în Siracuza, în „speranța de a face tot binele posibil” (Bonacasa, Braccesi, și Miro 2002, 15), dar la izbucnirea unui conflict de război pleacă din Sicilia cu promisiunea lui Dionisie al II-lea că la terminarea războiului îi va rechema pe el și pe Dione (Plato 2021, 338a).

În 361 î.e.n. călătorește pentru ultima dată în Sicilia, dar încercările lui Platon de a-l apăra pe Dione duc la ruperea relațiilor cu tiranul, fiind alungat din acropolă și transferat în casa lui Arhedem (Plato 2021, 348a-e; 349a-e).

”Eu, cetăţean atenian, prieten cu Dio, aliatul lui, am fost la tiran pentru a schimba o relaţie de ostilitate în prietenie; Am luptat împotriva calomniilor, dar am fost învins de ei. Cu toate acestea, pe cât de mult Dionisie cu onoruri și bogății a încercat să mă tragă de partea lui pentru a mă folosi ca dovadă a legitimității exilului lui Dio, în acest sens el a eșuat lamentabil.” (Plato 2021, 333d)

În 360 î.e.n. reușește să părăsească Sicilia cu ajutorul lui Archita și a pitagoreicilor din Taranto. Ajunge la Olympia unde îl întâlnește pentru ultima oară pe Dione. Acesta a reușit în 357 î.e.n. să preia puterea în Siracuza, dar a fost ucis trei ani mai târziu (Laertius 2018).

În ultimii treisprezece ani ai vieții sale, între 360 și 347, Platon nu pare să mai fi părăsit Atena.

Socrate

Platon i-a frecventat pe heracliteanul Cratylus și parmenideanul Hermogene, dar nu este sigur dacă informația este reală sau doar se dorește astfel să se justifice doctrina sa ulterioară, influențată de ideile celor doi mari predecesori ai săi, Heraclit și Parmenide, pe care îi considera fondatorii autentici ai filosofiei.

Conform lui Elien Sofistul, Platon l-a cunoscut pe Socrate în jurul anului 407 î.e.n., când acesta l-ar fi convins să se dedice filosofiei, Platon distrugându-și toate lucrările artistice (Elien 1772, cart. II, 30).

Întâlnirea lui Platon cu Socrate a fost fundamentală. După perioada guvernului oligarhic și pro-spartan al celor Treizeci de Tirani care includea și pe unchiul lui Platon, Critias, Socrate a fost acuzat de noul guvern democratic de impietate și corupție a tinerilor și condamnat la moarte în anul 399 î.e.n. În Apărarea lui Socrate Platon descrie procesul în care el a acționat ca apărător al lui Socrate, denunțând falsitatea acuzațiilor, apelând la mai mulți martori, inclusiv „Adimanto, fiul lui Aristone, al cărui frate este Platon, prezent aici”. (Plato 1999, 34a) Dar Platon nu a fost prezent în ultimele ore ale vieții lui Socrate. (Plato 1993, 59b) (Epictetus 1928, cart. I, 8, 13) Se presupune că astfel Platon dorește poate să afirme că dialogul nu va fi o cronică oportunistă a morții lui Socrate ci o reconstrucție literară în conformitate cu spiritul dialogic al maestrului (Plato 1993, 200), sau că nu vrea să se compromită împărtășind acuzația de ateism care a dus la moartea lui Socrate.

În cinci dialoguri Platon prefigurează procesul: Theaetetus (Plato et al. 1992), Euthyphro (Plato 2020c) (Plato 1999, 33d–34a), Meno (Plato 1999, 38b) (Plato 2020b), Gorgias (Plato 1864) (Plato 1993, 59b), și Republica (Plato și Jowett 1991) (Plato et al. 1992, 210d). Procesul lui Socrate este abordat de Platon în dialogurile Apărarea lui Socrate (discursul de apărare a lui Socrate) (Gaiser 1980), și în Criton (Plato 2020a) (Aristotle 1991, 987b) și Fedru (Plato 1993) (Ryle 1931, 119–124) (după condamnarea la moarte a lui Socrate). Singurul pasaj în care Platon vorbește despre Socrate în nume propriu este Scrisoarea VII, a cărei autenticitate este în general admisă:

„Printre altele, Socrate, prietenul meu, care era mai în vârstă decât mine și despre care cred că nu mi-ar fi rușine să spun că a fost cel mai neprihănit om din acele vremuri, ei [Cei Treizeci] au trimis împreună cu alții să caute un cetăţean, să-l aducă cu forţa, cu scopul de a-l omorî, cu scopul evident de a-l face complice la acţiunile lor, de bunăvoie sau cu forţa; dar a refuzat să se supună și a preferat să riște să îndure totul, decât să fie asociat cu faptele lor nelegiuite.” (Plato 2021, 27)

Aristotel atribuie lui Socrate o doctrină diferită cu privire la Forme (prin investigarea lumii naturale) față de cea a lui Platon (care există dincolo și în afara intervalului obișnuit al înțelegerii umane) (McPherran 1999, 268) Dar în dialogurile lui Platon, Socrate pare să susțină ideile lui Platon.

D. C. Reeve (Plato și Reeve 2004) evidențiază câteva teze pozitive dezvoltate de Socrate în dialogurile lui Platon, constituite în un fel de intelectualism etic (technê) conform căruia pentru a fi virtuoși și fericiți este suficientă o cunoaștere expertă: doctrina unității virtuților: virtuțile (dreptatea, evlavia, curajul, etc.) sunt toate identice cu înțelepciunea sau cunoașterea și concepute ca un tip de meșteșug (technê) sau expertiză; posesia acestei cunoașteri este necesară și suficientă pentru fericire (Plato 2020a, 48b) (Plato 1864, 470e); și nimeni nu acționează niciodată contrar a ceea ce știe sau crede că este mai bine, astfel încât slăbiciunea voinței este imposibilă (Plato 2008, 352a–59).

În Apărarea, Socrate descrie natura activității sale filozofice din Atena:

”Nu voi înceta niciodată să practic filosofia și să te îndemn și să elucidez adevărul pentru toți cei pe care îi întâlnesc. Voi continua să spun, în felul meu obișnuit, foarte bunul meu prieten, ești un atenian și aparții unui oraș care este cel mai mare și mai faimos din lume pentru înțelepciunea și puterea sa. Nu ți-e rușine că îți dedici atenția pentru a dobândi cât mai mulți bani posibil și, în mod similar, cu reputație și onoare, și nu dai nicio atenție sau gândire adevărului și înțelegerii și perfecțiunii sufletului tău? … Îmi petrec tot timpul încercând să vă conving, tineri și bătrâni, să vă preocupați cu prioritate și în principal nu pentru trupurile voastre și nici pentru bunurile voastre, ci pentru cea mai înaltă bunăstare a sufletelor voastre. ” (Plato 1999, 29d–30b)

Conform lui Brickhouse și Smith, „Socrate, așa cum îl descrie Platon, nu este deloc un profesor; el este un căutător de înțelepciune morală care îi determine pe alții să se angajeze în aceeași căutare” (Brickhouse și Smith 1997, 4).

Academia

În 387 î.e.n., Platon a cumpărat la Atena un parc dedicat lui Academo (Thucydides și Crawley 2006, cart. ii:34), pe locul unde Cimon urma să închidă incinta cu un zid (Plutarch 2018, cart. xiii:7). Acolo a fondat o școală pe care a numit-o Academia, în onoarea acelui eroului, și a consacrat-o lui Apollo și Muzelor. Zona în care se găsea Academia a fost agrementată cu plantații orientale și de măslini (Plutarch 2018, cart. xiii:13).

Academia lui Platon era o comuniune de cunoaștere în care se desfășurau exerciții de gimnastică și activități culturale, adesea cu invitați, și se predau științele exacte pregătind studiul filosofiei atât în sine, cât și în aplicațiile ei politice. Motto-ul Academiei, care evidenția faptul că geometria era o preocupare fundamentală, a fost: „Să nu intre nimeni aici dacă nu este geometru” (Saffrey 1968, 67–68).

Majoritatea participanților făceau parte din aristocrație (Kalligas 2020, 76) (Barnes și Barnes 2000, 31), și, deși Platon nu a perceput taxe de participare (Mueller 2000, 170) (Nails 2002) (Kalligas 2020), fiecare membru trebuia să se întrețină singur. Au existat și două femei care au studiat cu Platon la Academie, Axiothea din Phlius și Lasthenia din Mantinea (Craig 1998).

Bazându-se pe prelegerile lui Platon despre Bine și dialectică, (Zeyl 1997, 2) predarea se desfășura prin dezbateri cu ucenicii, conduse de Platon sau de către ucenicii mai mari, și prelegeri susținute de personalități ilustre care treceau prin Atena. Unii cercetători consideră că programa Academiei semăna mult cu cea discutată în Republica lui Platon. (Mueller 2000, 170–71)

Academia lui Platon a fost o școală pentru multe ilustre personalității ale vremii (Guthrie și Guthrie 1986, 23) (Hornblower, Spawforth, și Eidinow 2012) Cel mai cunoscut ucenic este Aristotel, care a studiat aici între 367–347 î.e.n. înainte de a-și fonda propria școală, Liceul , dar și alții, precum:

  • Teofrast, până în 348 î.e.n.;
  • Pamphile, care va fi stăpânul lui Epicur;
  • Filip de Oponte, redactor la Legi și posibil autorul lui Epinomis;
  • Aminta din Heraclea, împotriva căruia va scrie Ariston din Chios;
  • Chion; Aeschine; Hiperidă; Hermodor din Siracuza; Focion; Demostene (Aulu-Gelle și Verger 2021, cap. XIII); Calipus din Atena; Eudoxus din Cnidus; Hestiae din Perinth; Heraclides din Pont, Speusippus, Xenocrates, Menechmus, Menedemus din Eretria; Eufraios din Eubeea; Leon din Atena și Leon Academicul;
  • Echecrate, care a fost mai întâi pitagoreean;
  • Hermias de Atarnea, viitor protector al lui Aristotel ostracizat;
  • Python și Heraclides, cetățeni ai lui Enos, consilieri și asasini ai lui Cotys I în 359 î.e.n., ambii cetățeni ai lui Enos, oraș grecesc situat pe coasta Traciei (Aristotle 2013, cart. V, X, 1311 b 21) (Laertius 2018, cart. III, 46);
  • Aristonymos, legiuitor al Megalopolei, în Arcadia;
  • Theodecte din Phaselis, poet tragic;
  • și două femei: Axiothea din Phlius și Lasthenia din Mantinea.

După moartea lui Platon, conducerea Academiei a fost preluată de nepotul său Speusippo. Academia platoniciană a fost distrusă de dictatorul roman Sulla în 86 î.e.n. (Lindberg 2008, 70) și va fi închisă temporar după moartea lui Filon din Larisa în anul 83 î.e.n. Școala va supraviețui până în anul 529 (Platon și Brisson 2020, XII), când a fost închisă definitiv de către Iustinian după diverse perioade de întreruperi alternante ale activității.

Au fost trei perioade în istoria Academiei: Academia Veche, Academia de Mijloc și Noua Academie. Principalele figuri din Vechea Academie au fost Speusippus (nepotul lui Platon), care i-a succedat ca șef al școlii (până în 339 î.e.n.) și Xenocrates (până în 313 î.e.n.). Ambii au căutat să fuzioneze speculațiile pitagoreice asupra numerelor cu teoria formelor a lui Platon.

Bibliografie

  • Adler, Ada. 1967. Suidae lexicon. In aedibus B.G. Teubneri.
  • Amit, M. 1973. Great and small poleis : a study in the relations between the great powers and the small cities in Ancient Greece,. Latomus.
  • Apuleius, Lucius. 100d.Hr. „De Platone et eius dogmate”. 200 100d.Hr. https://la.wikisource.org/wiki/De_Platone_et_eius_dogmate.
  • Aristotle. 1991. „The Metaphysics”. 1991. https://www.amazon.com/Metaphysics-Great-Books-Philosophy/dp/0879756713.
  • ———. 2013. Aristotle’s „Politics”: Second Edition. University of Chicago Press.
  • ———. 2021. On the Heavens. Beyond Books Hub.
  • Aulu-Gelle, și Victor Verger. 2021. Les Nuits Attiques. Tome 3. HACHETTE LIVRE.
  • Barnes, Jonathan, și Professor of Ancient Philosophy Jonathan Barnes. 2000. Aristotle: A Very Short Introduction. OUP Oxford.
  • Bazzarini, Antonio. 1837. Dizionario enciclopedico delle scienze, lettere ed arti: D-MAR. SUP.! Company’ tipi di Francesco Andreola.
  • Benson, Hugh H. 2008. A Companion to Plato. John Wiley & Sons.
  • Boas, George. 1948. „Fact and Legend in the Biography of Plato”. The Philosophical Review 57 (5): 439–57. https://doi.org/10.2307/2181715.
  • Bonacasa, Nicola, Lorenzo Braccesi, și Ernesto De Miro. 2002. La Sicilia dei due Dionisî: atti della Settimana di studio, Agrigento, 24-28 febbraio 1999. L’ERMA di BRETSCHNEIDER.
  • Brickhouse, Thomas C., și Nicholas D. Smith. 1997. „Socrates and the Unity of the Virtues”. The Journal of Ethics 1 (4): 311–24. https://doi.org/10.1023/A:1009710215472.
  • Brisson, Luc, și Francesco Fronterotta. 2019. Lire Platon. Presses universitaires de France.
  • Cicero, Marcus Tullius. 1886. Tusculan Disputations … Little, Brown.
  • Colli, Giorgio. 2014. La nascita della filosofia. Adelphi Edizioni spa.
  • Cosenza, Paolo. 1977. L’incommensurabile nell’evoluzione filosofica di Platone. Il Tripode.
  • Craig, Edward, ed. 1998. Routledge Encyclopedia of Philosophy. London ; New York: Routledge.
  • Croiset, Maurice. 1922. „Platon: Oeuvres Complètes. Tome I: Introduction-Hippias Mineur-Alcibiade -Apologie de Socrate-Euthyphron-CritonPlaton: Oeuvres Completes. Tome I: Introduction-Hippias Mineur-Alcibiade -Apologie de Socrate-Euthyphron-Criton”. Journal of Hellenic Studies 42: 283. https://doi.org/10.2307/625914.
  • Di Naucrati, Ateneo. 2001. „I Deipnosofisti – I dotti a banchetto. – Salerno Editrice | Editrice Antenore”. 2001. https://www.salernoeditrice.it/prodotto/i-deipnosofisti-i-dotti-a-banchetto/.
  • Dorandi, Tiziano. 2016. Filodemo, storia dei filosofi: La stoà da Zenone a Panezio (PHerc. 1018). Edizione, traduzione e commento. BRILL.
  • Elien, Claude. 1772. Histoires diverses d’Elien, traduites du grec, avec des remarques par B.-J. Dacier. chez Moutard.
  • Emerson, Ralph Waldo. 2007. Realizzare la vita. Saonara (PD): Il Prato.
  • Epictetus. 1928. The Discourses as Reported by Arrian ; the Manual, and Fragments. William Heinemann.
  • Filippi, Francesca. 2017. Olimpiodoro d’Alessandria: tutti i commentari a Platone : introduzione, traduzione, testo greco a fronte e note. Academia Verlag.
  • Gaiser, Konrad. 1980. „Plato’s Enigmatic Lecture «On the Good»”. Phronesis 25 (1–2): 5–37. https://doi.org/10.1163/156852880X00025.
  • Grote, George. 1867. Plato: And the Other Companions of Sokrates. J. Murray.
  • Grotius, Hugo. 1826. Biografia universale antica e moderna ossia Storia per alfabeto della vita pubblica e privata di tutte le persone che si distinsero per opere, azioni, talenti, virtù e delitti. Opera affatto nuova compilata in Francia da una: 26. presso Gio. Battista Missiaglia.
  • Guthrie, W. K. C., și William Keith Chambers Guthrie. 1986. A History of Greek Philosophy: Volume 4, Plato: The Man and His Dialogues: Earlier Period. Cambridge University Press.
  • Hegel, Georg Wilhelm Friedrich. 1995. Lectures on the History of Philosophy: Greek Philosophy to Plato. U of Nebraska Press.
  • Helios. 1960. „The Newer Encyclopedic Dictionary of Helios Vintage Antique | Etsy Romania”. 1960. https://www.etsy.com/listing/751573972/the-newer-encyclopedic-dictionary-of?utm_source=OpenGraph&utm_medium=PageTools&utm_campaign=Share.
  • Hornblower, Simon, Antony Spawforth, și Esther Eidinow. 2012. The Oxford Classical Dictionary. OUP Oxford.
  • Hutchins, Robert Maynard. 1952. Great Books of the Western World: Plato. W. Benton.
  • Juignet, Patrick. 2015. „Platon et les régimes politiques”. 2015. https://philosciences.com/philosophie-et-societe/economie-politique-societe/153-regimes-politiques-platon.
  • Kalligas, Paulos. 2020. Plato’s Academy: Its Workings and Its History. https://doi.org/10.1017/9781108554664.
  • Kirchner, Johannes Ernst. 1901. Prosopographia Attica. Berolini G. Reimer. http://archive.org/details/prosopographiaat02kirc.
  • Kraut, Richard. 2017. „Plato”. În The Stanford Encyclopedia of Philosophy, ediție de Edward N. Zalta, Fall 2017. Metaphysics Research Lab, Stanford University. https://plato.stanford.edu/archives/fall2017/entries/plato/.
  • Laertius, Diogenes. 2018. Lives of the Eminent Philosophers: By Diogenes Laertius. Oxford University Press.
  • Lindberg, David C. 2008. The Beginnings of Western Science: The European Scientific Tradition in Philosophical, Religious, and Institutional Context, Prehistory to A.D. 1450, Second Edition. Chicago, IL: University of Chicago Press. https://press.uchicago.edu/ucp/books/book/chicago/B/bo5550077.html.
  • Mathieu, Frédéric. 2013. Platon, l’Égypte et la question de l’âme.
  • McFarlane, Thomas J. 1998. „Plato’s Parmenides”. 1998. http://www.integralscience.org/platoparmenides.html.
  • McPherran, Mark L. 1999. The Religion of Socrates. 1st edition. University Park, Pa: Penn State University Press.
  • Mondin, Battista. 2022. „Storia della metafisica. Nuova ediz.. Vol. 1: Dalle origini al Neoplatonism”. 2022. https://www.ibs.it/storia-della-metafisica-nuova-ediz-libro-battista-mondin/e/9788855450263?inventoryId=342524196.
  • Motta, Anna. 2014. Prolegomeni alla filosofia di Platone. Armando Editore.
  • Muccioli, Federicomaria. 1999. Dionisio II: storia e tradizione letteraria. CLUEB.
  • Mueller, Ian. 2000. „Mathematical Method and Philosophical Truth”. Filozofski Vestnik 21 (1): 131–55.
  • Nails, Debra. 2002. The People of Plato. Hackett Publishing.
  • Notopoulos, James A. 1939. „The Name of Plato”. Classical Philology 34 (2): 135–45. https://doi.org/10.1086/362227.
  • Obenga, Théophile. 2005. „L’Égypte, la Grèce et l’école d’Alexandrie”. 2005. https://www.editions-harmattan.fr/index_harmattan.asp?navig=catalogue&obj=livre&razSqlClone=1&no=20413.
  • Plato. 1864. Plato’s Gorgias. Bell.
  • ———. 1993. Phaedo. Cambridge University Press.
  • ———. 1999. Apology. Traducere de Benjamin Jowett. https://www.gutenberg.org/ebooks/1656.
  • ———. 2003. The Symposium. Penguin Publishing Group.
  • ———. 2008. Plato: Protagoras. Cambridge University Press.
  • ———. 2020a. Plato’s Crito. Lindhardt og Ringhof.
  • ———. 2020b. Plato’s Meno. Lindhardt og Ringhof.
  • ———. 2020c. Plato’s Euthyphro. Lindhardt og Ringhof.
  • ———. 2021. Epistles – Seventh Letter. Good Press.
  • Plato, și Benjamin Jowett. 1991. The Republic: The Complete and Unabridged Jowett Translation. Vintage Books.
  • Plato, și C. D. C. Reeve. 2004. „Republic (Reeve Edition)”. 2004. https://www.hackettpublishing.com/republic.
  • Plato, Bernard Williams, M. J. Levett, și Myles Burnyeat. 1992. Theaetetus. Hackett Publishing.
  • Platon, și Luc Brisson. 2020. Platon, Œuvres complètes. Flammarion.
  • Plutarch. 102d.Hr. „Lives of the Noble Grecians and Romans”. 102d.Hr. https://ebooks.adelaide.edu.au/p/plutarch/lives/.
  • ———. 1892. Plutarch Concerning Music. Cornell University.
  • ———. 2018. Parallel Lives. e-artnow.
  • Rees, D. A. 1953. „Die Schule Des Aristoteles. By F. Wehrli. Vol. II Aristoxenos. Basle: Benno Schwabe, 1945. Pp. 88. Vol. IV, Demetrios von Phaleron. Pp. 89, 1949. Vol. V, Straton von Lampsakos. Pp. 83, 1950.” The Journal of Hellenic Studies 73 (noiembrie): 160–61. https://doi.org/10.2307/628280.
  • Riginos, Alice Swift. 1976. Platonica: The Anecdotes Concerning the Life and Writings of Plato. E. J. Brill.
  • Robin, Léon. 1935. Platon. Librairie Félix Alcan.
  • Russell, Bertrand. 2013. History of Western Philosophy: Collectors Edition. Routledge.
  • Ryle, Gilbert, ed. 1931. Proceedings of the Seventh International Congress of Philosophy, held at Oxford, England, September 1-6, 1930. London: H. Milford.
  • Saffrey, Henri-Dominique. 1968. „Ἀγεωμέτρητος μηδεὶς εἰσίτω. Une inscription légendaire”. Revue des Études Grecques 81 (384): 67–87. https://doi.org/10.3406/reg.1968.1013.
  • Sordi, Marta. 1992. La „dynasteia” in occidente: (Studi su Dionigi I). Editoriale Programma.
  • Tarán, Leonardo. 1981. Speusippus of Athens: A Critical Study With a Collection of the Related Texts and Commentary. BRILL.
  • Taylor, C. C. W., Jonathan Barnes, și R. M. Hare. 1999. Greek Philosophers. Oxford University Press.
  • Thucydides, și Richard Crawley. 2006. History of the Peloponnesian War. Middlesex, U.K.: Echo Library.
  • Weischede, Michael. 2021. Seneca – Epistulae morales ad Lucilium – Liber VI Epistulae LIII-LXII: Latein/Deutsch. BoD – Books on Demand.
  • Westermann, Anton. 1964. Biographoi. Vitarum scriptores graeci minores. Hakkert.
  • Whitehead, Alfred North. 2010. Process and Reality. Simon and Schuster.
  • Zeyl, Donald J. 1997. Encyclopedia of Classical Philosophy. Westport, Conn: Greenwood.

21 iul. 2022

Ontologii de intreprindere în tehnologia blockchain

de | postat în: Arhiva, Numărul 1, Științe formale, Volumul 1 | 0

Sfetcu, Nicolae (2020), Ontologii de intreprindere în tehnologia blockchain, Cunoașterea Științifică, 1:1Sfetcu, Nicolae (2020), Ontologii de intreprindere în tehnologia blockchain, Cunoașterea Științifică, 1:1, 75-87, DOI: 10.58679/CS98578, https://www.cunoasterea.ro/ontologii-de-intreprindere-in-tehnologia-blockchain/

 

Rezumat

Ontologia de intreprindere face o distincție clară între nivelul datalogic, infolog și esențial al tranzacțiilor cu blockchain și contractele inteligente. Metodologia OntoClean analizează ontologiile bazate pe proprietăți formale, independente de domenii ale claselor (metaproprietăți), fiind prima încercare de a formaliza noțiunile de analiză ontologică pentru sistemele informatice. Noțiunile sunt extrase din ontologia filosofică. În webul semantic, o proprietate este o relație binară. Distincția dintre proprietate și clasă este subtilă. Astfel, o metaproprietate este o proprietate a unei proprietăți sau a unei clase.

 

Cuvinte cheie: blockchain, tehnologia blockchain, ontologie, ontologii de intreprindere

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022, pp. 75-87
ISSN 2021 – 8086, ISSN – L 2021 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/ontologii-de-intreprindere-in-tehnologia-blockchain/
© 2022 Nicolae Sfetcu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor

 

Acesta este un articol cu Acces Deschis distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), care permite utilizarea, distribuirea și reproducerea fără restricții pe orice mediu, cu condiția ca lucrarea originală să fie citată corect.

This is an Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons Attribution License CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), which permits unrestricted use, distribution, and reproduction in any medium, provided the original work is properly cited.

 

Ontologii de intreprindere în tehnologia blockchain

Nicolae Sfetcu

 

Ontologia de intreprindere face o distincție clară între nivelul datalogic, infolog și esențial al tranzacțiilor cu blockchain și contractele inteligente. Metodologia OntoClean, (Guarino 1998) dezvoltată de Nicola Guarino și Chris Welty, (Guarino and Welty 2000) analizează ontologiile bazate pe proprietăți formale, independente de domenii ale claselor (metaproprietăți),  fiind prima încercare de a formaliza noțiunile de analiză ontologică pentru sistemele informatice.  Noțiunile sunt extrase din ontologia filosofică. În webul semantic, o proprietate este o relație binară. Distincția dintre proprietate și clasă este subtilă. Astfel, o metaproprietate este o proprietate a unei proprietăți sau a unei clase.

Identitatea este fundamentală pentru ontologiile sistemelor informatice, inclusiv în modelarea conceptuală a bazei de date., în special cele care expun existența sau cel puțin nevoia de a reprezenta alte entități. În OntoClean, criteriile de identitate sunt asociate cu, sau purtate de, anumite clase de entități, numite sortali. Un sortal este o clasă ale cărei instanțe sunt identificate în același mod. Criteriile de identificare și sortalii sunt intuitiv menite să răspundă modului lingvistic de asociere a identității cu anumite clase.

Designul ontologiei are sens doar odată ce designerul și audiența au o înțelegere de bază, dar fundamentală, cu privire la subiectul analizei, blockchain. Blockchain vine în trei forme: public, privat sau hibrid. (Buterin 2015)

În afară de perspectiva sistemelor informatice, ontologia blockchain ar trebui să se refere și la operațiunile și procesele afacerii potențialilor intreprinderi adoptive. Ontologia de intreprindere oferă o colecție de termeni relevanți și definiții ale limbajului natural. Exemple bine cunoscute de cadre ontologice ale intreprinderilor sunt TOVE, EO și DEMO.

TOVE, acronimul proiectului TOronto Virtual Enterprise, este un proiect de dezvoltare a unui cadru ontologic pentru integrarea intreprinderii bazat pe și adaptat pentru modelarea intreprinderilor. (Totland 1997) Obiectivele inițiale ale proiectului au fost: (Fox 1992)

  • Crearea unei reprezentări partajate sau a unei ontologii a intreprinderii pe care fiecare agent din intreprinderea distribuită să o poată înțelege și utiliza
  • Definirea semnificația fiecărei descrieri sau semantici
  • Implementarea semanticii într-un set de axiome care vor permite TOVE să deducă automat răspunsul la numeroase întrebări „de bun simț” despre intreprindere, și
  • Definirea unui simbol pentru reprezentarea unui concept într-un context grafic.

Proiectul vizează dezvoltarea unui set de ontologii integrate pentru modelarea intreprinderilor. Modelul conform lui Ted Williams este „multi-nivel, acoperind straturi conceptuale, generice și aplicații. Straturile generice și aplicațiile toate sunt, de asemenea, stratificate și compuse din micro-teorii care acoperă, de exemplu, activități, timp, resurse, constrângeri etc. la nivel generic

Modelele de intreprindere TOVE sunt prezentate de Fox et al. ca abordare de inginerie a cunoașterii de a doua generație. O abordare a ingineriei cunoașterii de primă generație „extrage reguli de la experți, în timp ce a doua generație este ingineria ontologică: ea dezvoltă ontologii cuprinzătoare pentru toate aspectele unei organizații pe care le consideră necesare (necesitatea este decisă pe baza cerințelor de competență ale modelului, întrebările la care modelul va trebui să răspundă, fie prin căutare obișnuită sau prin deducere). Fundalul TOVE este în mod clar ingineria cunoașterii și, într-o oarecare măsură, integrarea pe calculator a producției.” (Fox 1992)

O metodologie de modelare a intreprinderilor pentru tranzacții și analizarea și reprezentarea proceselor de afaceri, care oferă o înțelegere coerentă a comunicării, informării, acțiunii și organizării, a fost dezvoltată în anii 1980 de Jan Dietz și este inspirată de perspectiva limbaj/acțiune introdusă în domeniul informaticii și al proiectării sistemelor informatice de către Fernando Flores și Terry Winograd în anii 1980: (Flores et al. 1988) Metodologia de proiectare și inginerie pentru organizații (Design & Engineering Methodology for Organizations – DEMO). (J. L. G. Dietz 2001)

Diagrama principiului unei tranzacții DEMO între doi actori, cu rezultatul respectiv. Diagrama principiului unei tranzacții DEMO între doi actori, cu rezultatul respectiv.

DEMO se bazează pe axiome explicit specificate caracterizate printr-o metodologie rigidă de modelare (Van Nuffel, Mulder, and Van Kervel 2009) și se axează pe construirea și funcționarea unui sistem mai degrabă decât pe comportamentul funcțional. Acesta subliniază importanța alegerii celui mai eficient nivel de abstractizare în timpul dezvoltării sistemului informatic pentru a stabili o separare clară a preocupărilor. (Nian and Chuen 2015) Deoarece DEMO sa dovedit a fi o metodologie utilă pentru a formaliza sisteme care sunt ambigue, inconsistente sau incomplete, mai ales atunci când vine vorba de reducerea complexității modelării, (Wang, Albani, and Barjis 2011) se poate utiliza ontologia de intreprindere și DEMO pentru a descrie ontologia blockchain dintr-o perspectivă datalogică, infologică și esențială. (de Kruijff and Weigand 2017)

Metodologia oferă o înțelegere coerentă a comunicării, informării, acțiunii și organizării, se bazează pe următoarele principii: (J. Dietz 1996)

  • Esența unei organizații este aceea că ea constă din oameni cu autoritate și responsabilitate de a acționa și de a negocia.
  • Modelarea proceselor de afaceri și a sistemelor informaționale este o activitate rațională, care duce la uniformitate.
  • Modelele de protecție a informațiilor ar trebui să fie pentru toți cei interesați. De înțeles
  • Informațiile trebuie să se potrivească cu utilizatorii lor.

Acest concept s-a dovedit a fi o nouă paradigmă de bază pentru proiectarea sistemelor informatice, evidențiind ce fac oamenii în timp ce comunică, realitatea prin intermediul limbii și modul în care comunicarea aduce o coordonare a activităților lor.” (Dignum and Dietz 1997)

DEMO este legată de metoda de analiză a limbajului natural (Natural language Information Analysis Method – NIAM) dezvoltată de Shir Nijssen (Aaldijk and Vermeulen 2001) și modelarea obiectuală (ORM) (J. L. G. Dietz and Halpin 2004) dezvoltată în continuare de Terry Halpin.

Modelul ontologic al unei intreprinderi în DEMO constă în ansamblul integrat a patru modele de aspect, fiecare având o viziune specifică asupra intreprinderii:

  • Modelul de construcție (CM): compoziția, mediul, structura de interacțiune și structura de interstricțiune
  • Modelul de proces (PM): spațiul de stare și spațiul de tranziție al lumii sale de coordonare
  • Modelul de acțiune (AM): un set de reguli de acțiune; și
  • Modelul factual (FM): spațiul de stare și spațiul de tranziție al lumii sale de producție

O evoluție importantă în istoria bazelor de date a fost separarea opțiunilor de implementare de modelul conceptual al bazei de date (principiul independenței datelor). O separare similară este foarte necesară pentru domeniul blockchain. Se poate adopta axioma de distincție a ontologiei de intreprindere ca bază ontologică pentru această separare. (de Kruijff and Weigand 2017)

Axioma de distincție a ontologiei de intreprindere distinge trei abilități umane de bază: performa, informa și forma. (J. L. G. Dietz 2006) Abilitatea forma se referă la aspectele formei de comunicare și informare. Actele de producție la nivel forma sunt datologice în natură: stochează, transmit, copiază, distrug, etc. date. Informa se referă la aspectele de conținut ale comunicării și ale informațiilor. Actele de producție la nivel forma sunt infologice în natură, ceea ce înseamnă că ele reproduc, deduc, raționează, calculează, etc., obținând abstracție din aspectul forma. Performa se referă la aducerea unor lucruri noi, originale, direct sau indirect prin comunicare. Actele comunicative la nivel de performa sunt legate de evocarea sau evaluarea angajamentului; aceste acte de comunicare se realizează la nivelul informa prin intermediul unor mesaje cu un conținut propozițional.

Urmând cele trei abilități, distingem trei straturi ontologice: datalogic (descrie tranzacțiile blockchain la nivel tehnic în termeni de blocuri și cod) o abstracție infologică (pentru a descrie tranzacțiile de tip blockchain ca efect al unui sistem de registru deschis (imuabil), și esențial (pentru a descrie semnificația economică a tranzacțiilor infologice). Nivelul datalogic este nivelul structurilor de date și manipularea datelor, folosind taxonomiile identificate în criptovalute, (Glaser and Bezzenberger 2015) cercetarea blockchain, (Christidis and Devetsikiotis 2016) tehnologiile blockchain  și furnizorii de cloud. (Gray 2016)

Object Management Group Unified Modeling Language (UML), împreună cu Object Constraint Language (OCL), (Purvis and Cranefield 1999) este considerată de Joost de Kruijff și Hans Weigand cea mai bună potrivire pentru ontologia blockchain. (de Kruijff and Weigand 2017) OCL este un limbaj declarativ care descrie regulile aplicabile modelelor UML și face parte din standardul UML. Inițial, OCL a fost doar o extensie de limbaj de specificație formală pentru UML. (Object Management Group 2000) Acum, OCL poate fi folosit cu orice meta-model. (Object Management Group 2006) OCL este un limbaj precis al textului care oferă expresii de constrângere și obiecte de interogare pe orice model specific sau meta-model care nu pot fi exprimate în alt mod prin notație schematică. OCL este o componentă cheie a noii recomandări standard pentru transformarea modelelor.

OCL este o metodă de analiză și de proiectare orientată spre obiecte de a doua generație. Declarațiile OCL sunt construite în patru părți:

  1. un context care definește situația limitată în care declarația este validă
  2. proprietate care reprezintă anumite caracteristici ale contextului (de exemplu, dacă contextul este o clasă, o proprietate ar putea fi un atribut)
  3. operație (de exemplu, aritmetică, orientată pe seturi) care manipulează sau califică o proprietate și
  4. cuvinte cheie (de exemplu, dacă, altfel, și, sau, nu, implică) care sunt folosite pentru a specifica expresii condiționate.

Joost de Kruijff folosește OCL pentru ontologia blockchain: (de Kruijff and Weigand 2017)

  • Actor: Un ID virtual pentru orice persoană sau organizație care deține un portofel
  • Portofel: Inițiază tranzacții pe blockchain și primește rezultatul tranzacției.
  • Tranzacţie: O cerere către noduri care conține o intrare, o sumă și o ieșire , sau date personalizate.
  • Nod: O entitate din rețea care fie adaugă (tranzacții publice) fie validează (tranzacții hibride sau private) și le adaugă ulterior într-un bloc cu un hash unic. Nodurile primesc recompense pentru fiecare tranzacție de succes care este adăugată la bloc.
  • Miner: Un nod anonim (de ex. un server) care manipulează criptografic o tranzacție publică validată folosind un mecanism specific.
  • Minerit: Un mecanism de exploatare minieră prin care se pot efectua tranzacții în blocuri publice.
  • Validator: Un nod non-public care validează tranzacțiile hibride sau private bazate pe mecanisme specifice.
  • Validare: Un mecanism de validare a tranzacțiilor în blocuri de tip non-public.
  • Bloc: Un container de tranzacții cu un antet unic, criptografic.
  • Unchi: Un bloc foarte aproape de a fi blocul „corect” următor în bloc.
  • Văr: Un bloc foarte aproape de a fi unchiul „corect” în blockchain.
  • Timp de rulare: Permite interacțiunea sigură și comunicarea între middleware și cloud.
  • Middleware: Un software care permite terților să interacționeze cu înregistrări de blocuri pentru a oferi servicii.

Centrale acestei ontologii sunt portofelul, tranzacția și nodul.

În cadrul taxonomiei pentru structura ontologică a unui lanț, Joost de Kruijff și Hans Weigand disting disting următoarele obiecte: (de Kruijff and Weigand 2017)

  • Lanţ (Chain): O combinație de blocuri
  • Mainchain: Conține antetele de bloc ale tuturor blocurilor care sunt semnate digital și care conțin înregistrări valide ale proprietății care sunt ireversibile.
  • Blockchain: Un lanț principal implementat în conformitate cu codul de bare Bitcoin
  • Altchain: Un lanț principal implementat în conformitate cu o bază de date alternativă.
  • Sidechain: Un lanț care permite transferul de active în lanțul principal și invers.
  • Drivechain: Un sidechain care oferă un drum pe două căi care permite transferul unei criptoalute dintr-o rețea de bază într-o altă rețea care necesită încredere scăzută față de terți (Lerner 2016)
  • Sidechain bifurcat: Un sidechain care permite transferarea activelor între mai multe lanțuri principale. (Back et al. 2014)

Langefors a făcut distincția între informație (ca și cunoaștere) și date (ca reprezentare), (Goldkuhl 1995) creându-se un nou domeniu în ingineria cunoașterii numit infologie, pentru administrarea de structuri complicate. (J. L. G. Dietz 2006) Blockchain ca „registru distribuit” este o caracterizare infologică. Un registru constă din conturi. Tranzacțiile trebuie să respecte regulile de tranzacționare. O regulă axiomatică în blockchain este aceea că pentru fiecare tranzacție intrarea este egală cu ieșirea (debit = credit).

Conturile nu se limitează la a avea un echilibru sau o cantitate în valută (criptovalută), pot să se refere și la alte tipuri de acțiuni. (de Kruijff and Weigand 2017)

  • Registru: Menține o listă în continuă creștere a înregistrărilor de tranzacții cu evidență temporală, conectate la un bloc definit la nivel datologic.
  • Cont: Trimite și primește valoarea către și de la o tranzacție
  • Obiect: Un stoc personalizat sau o solicitare (tip) tranzacționată de un cont printr-o tranzacție.
  • Tranzacţie: Intrările și ieșirile între conturi.
  • Jurnal: O listă de tranzacții
  • Reguli de tranzacționare: Contractele inteligente (nivelul esențial) sunt impuse prin reguli de implicare implementate ca un cod de blocaj.

Nivelul esențial sau de afaceri se referă la ceea ce este creat direct sau indirect prin comunicare. (de Kruijff and Weigand 2017) În perspectiva limbaj/acțiune, (Narayanan et al. 2016) noțiunea cheie în comunicare este angajamentul ca o relație socială bazată pe înțelegerea comună a ceea ce este corect și adevărat, o schimbare a realității sociale.

Ontologia de intreprindere nu este specifică cu privire la conținutul schimbării. Din acest motiv, se combină cu ontologia de afaceri Resurse, Evenimente, Agenți (REA), (Huňka and Zacek 2015) inițial propusă în 1982 de către William E. McCarthy ca model contabil generalizat. (McCarthy 1982) REA poate adăuga valoare și atunci când modelează procesele actuale de afaceri ERP, oferind un instrument care mărește înțelegerea implementării și a modelului de bază. (Fallon and Polovina 1982)

REA tratează sistemul contabil ca o reprezentare virtuală a afacerii reale. REA este o ontologie, obiectele reale incluse în modelul REA fiind:

  • Resurse: bunuri, servicii sau bani
  • Evenimente: tranzacții de afaceri sau acorduri care afectează resursele
  • Agenți: oameni sau alți agenți umani (alte companii etc.)

Filosofia REA se bazează pe ideea modelelor de design reutilizabile, deși modelele REA sunt folosite pentru a descrie bazele de date.

În modelarea de intreprinderi bazată pe ontologie, conceptualizarea este setul de ontologii necesare pentru a asigura interpretarea comună a datelor de la una sau mai multe baze de date comune ale intreprinderilor. Făcând presupunerea rezonabilă că modelarea blocurilor este o formă specializată de modelare inter-intreprindere, facem ca procesul de modelare bazat pe ontologie să aibă ca rezultat un blocaj cu interpretabilitate îmbunătățită. Acesta este: (Kim and Laskowski 2016)

  • O abordare de modelare bazată pe ontologii informale sau semi-formale poate duce la îmbunătățirea standardelor de date, precum și la practicile și procesele de afaceri pentru dezvoltarea și funcționarea unei blocuri.
  • O abordare de modelare bazată pe ontologii formale poate ajuta la specificațiile formale de inferență automată și de verificare în operarea blockchain.

În abordarea bazată pe ontologii formale descrierea este foarte asemănătoare cu definiția contractelor inteligente ca fiind „un software care reprezintă un aranjament de afaceri și se execută automat în condiții predeterminate.” (The Economist 2016)

Modelul REA dezvoltat de Bill McCarthy (McCarthy 1982) poate fi privit ca o ontologie de domeniu pentru contabilitate. (de Kruijff and Weigand 2017) REA moștenește natura fluxului de stocuri al contabilității, dar ridică structura sintactică a conturilor la un nivel semantic de resurse și evenimente.

Perspectiva contabilă este adecvată în contextul blockchain. Întrucât tranzacția de tip blockchain se referă la evenimente care declanșează modificări ale realității economice, REA este percepută ca fiind mai potrivită pentru analiza la nivelul esențial decât DEMO, care este mai potrivită pentru coordonarea acestor evenimente, ceea ce este mai puțin important pentru blockchain.

  • Agent: Un individ sau o organizație care controlează resursele și poate iniția o tranzacție sau un angajament
  • Resursă: Un bun cu o anumită valoare economică controlată de un agent.
  • Eveniment de flux de stoc: Oferirea sau primirea unei resurse.
  • Tranzacţie: Un proces care schimbă realitatea economică (schimb sau conversie) constând în evenimente de creștere și reducere a stocului.
  • Schimb economic: O tranzacție care schimbă realitatea economică prin intermediul schimbului.
  • Conversie economică: O tranzacție care schimbă realitatea economică prin conversie.
  • Angajament: Promisiuni ale viitoarelor evenimente de flux de stoc care sunt îndeplinite cu executarea acestor evenimente.
  • Contract inteligent: Un contract în care îndeplinirea angajamentului este efectuată în totalitate sau parțial în mod automat. (de Kruijff and Weigand 2017)

REA include și noțiunea de contract ca un pachet de angajamente reciproce, prin tranzacții, cât și angajamente. O caracteristică specială a unui contract inteligent (inițial introdusă de Nick Szabo) este că cel puțin unele dintre angajamente sunt executate automat. (Szabo 1997) Tranzacțiile sunt realizate cu un set de tranzacții infologice. Angajamentele sunt, de asemenea, realizate prin tranzacții infologice. Îndeplinirea este realizată printr-un transfer din contul tip angajament.

Referindu-ne la procesele REA, se poate spune că planificarea (crearea unui contract inteligent) și alocarea resurselor de intrare (evenimentele de ieșire) se materializează pe blockchain, în timp ce executarea contractului prin schimb și conversie (în o mai mică extensie) declanșează resursele de ieșire (evenimentele de intrare) care ar putea ajunge în afara blockchain, chiar și pentru entitățile fizice, cum ar fi, de exemplu, dispozitivele IoT. (de Kruijff and Weigand 2017)

Bibliografie

  • Aaldijk, Rob, and Erik Vermeulen. 2001. “Modelleren van Organisaties – Nieuwe Methoden En Technieken Leiden Tot Beter Inzicht.” http://api.ning.com/files/rgM-chfmWQA57MkWjSFxZ7XWLp0A7Ywf0KgaZUNxl0O1OMj*TRFOkPpXb7-Kj7nNa7YRcC-jXrY6w4gl0JkcWvxytMNf9aB2/Aaldijk.pdf.
  • Back, Sidechains Adam, Matt Corallo, Luke Dashjr, Mark Friedenbach, Gregory Maxwell, Andrew Miller, Andrew Poelstra, and Jorge Timón. 2014. “Enabling Blockchain Innovations with Pegged.” In .
  • Buterin, Vitalik. 2015. “On Public and Private Blockchains.” 2015. https://blog.ethereum.org/2015/08/07/on-public-and-private-blockchains/.
  • Christidis, K., and M. Devetsikiotis. 2016. “Blockchains and Smart Contracts for the Internet of Things.” IEEE Access 4: 2292–2303. https://doi.org/10.1109/ACCESS.2016.2566339.
  • Dietz, Jan. 1996. “Introductie Tot DEMO.” http://www.fredvroom.nl/Downloads/Introductie%20tot%20DEMO%20-%20Prof.%20Dr.%20Ir.%20J.L.G.%20Dietz.pdf.
  • Dietz, Jan L. G. 2001. “DEMO: Towards a Discipline of Organisation Engineering.” European Journal of Operational Research 128: 351–63. https://doi.org/10.1016/S0377-2217(00)00077-1.
  • ———. 2006. Enterprise Ontology: Theory and Methodology. Berlin Heidelberg: Springer-Verlag. //www.springer.com/la/book/9783540291695.
  • Dietz, Jan L. G., and Terry A. Halpin. 2004. “Using DEMO and ORM in Concert: A Case Study.” In Advanced Topics in Database Research, Vol. 3. https://doi.org/10.4018/978-1-59140-255-8.ch011.
  • Dignum, Frank, and Jan Dietz. 1997. “Communication Modeling, The Language/Action Perspective. Second International Workshop on Communication Modeling.” https://pdfs.semanticscholar.org/7dd5/7b8af197433f295ef553f88e3b361b1a383e.pdf.
  • Fallon, Richard, and Simon Polovina. 1982. “REA Analysis of SAP HCM; Some Initial Findings.” http://ceur-ws.org/Vol-1040/paper4.pdf.
  • Flores, Fernando, Michael Graves, Brad Hartfield, and Terry Winograd. 1988. “Computer Systems and the Design of Organizational Interaction.” ACM Trans. Inf. Syst. 6 (2): 153–172. https://doi.org/10.1145/45941.45943.
  • Fox, M.S. 1992. “The TOVE Project: Towards A Common-Sense Model of the Enterprise.” http://www.eil.utoronto.ca/wp-content/uploads/enterprise-modelling/papers/fox-tove-uofttr92.pdf.
  • Glaser, Florian, and Luis Bezzenberger. 2015. “Beyond Cryptocurrencies – A Taxonomy of Decentralized Consensus Systems.” Proceedings of the 23rd European Conference on Information Systems, ECIS 2015, Münster, Germany, May 26-29. https://publikationen.bibliothek.kit.edu/1000073771.
  • Goldkuhl, Goran. 1995. “Information as Action and Communication, The Infological Equation.” http://www.vits.org/publikationer/dokument/145.pdf.
  • Gray, Marley. 2016. “Introducing Project Bletchley and Elements of Blockchain Born in the Microsoft Cloud.” 2016. https://azure.microsoft.com/en-us/blog/bletchley-blockchain/.
  • Guarino, Nicola. 1998. “Formal Ontology and Information Systems.” https://klevas.mif.vu.lt/~donatas/Vadovavimas/Temos/OntologiskaiTeisingasKoncepcinisModeliavimas/papildoma/Guarino98-Formal%20Ontology%20and%20Information%20Systems.pdf.
  • Guarino, Nicola, and Chris Welty. 2000. “Ontological Analysis of Taxonomic Relationships.” ResearchGate. 2000. https://www.researchgate.net/publication/2637003_Ontological_Analysis_of_Taxonomic_Relationships.
  • Huňka, František, and Jaroslav Zacek. 2015. “A New View of REA State Machine.” ResearchGate. 2015. https://www.researchgate.net/publication/277942361_A_new_view_of_REA_state_machine.
  • Kim, Henry M., and Marek Laskowski. 2016. “Towards an Ontology-Driven Blockchain Design for Supply Chain Provenance.” ArXiv:1610.02922 [Cs]. http://arxiv.org/abs/1610.02922.
  • Kruijff, Joost de, and Hans Weigand. 2017. “Understanding the Blockchain Using Enterprise Ontology.” Springerprofessional.De. 2017. https://www.springerprofessional.de/en/understanding-the-blockchain-using-enterprise-ontology/12328482.
  • Lerner, Sergio Damian. 2016. “Drivechains, Sidechains and Hybrid 2-Way Peg Designs.” https://assets.ctfassets.net/sdlntm3tthp6/resource-asset-r404/622892f62ff64478171612868cfe0ec1/1d111198-09df-4d7b-bbc2-42b724378697.pdf.
  • McCarthy, William E. 1982. “The REA Accounting Model: A Generalized Framework for Accounting Systems in a Shared Data Environment.” The Accounting Review 57 (3): 554–78. https://www.jstor.org/stable/246878.
  • Narayanan, Arvind, Joseph Bonneau, Edward Felten, Andrew Miller, and Steven Goldfeder. 2016. Bitcoin and Cryptocurrency Technologies: A Comprehensive Introduction. Princeton University Press.
  • Nian, Lam Pak, and David Lee Kuo Chuen. 2015. “A Light Touch of Regulation for Virtual Currencies | Request PDF.” ResearchGate. 2015. https://www.researchgate.net/publication/286055684_A_Light_Touch_of_Regulation_for_Virtual_Currencies.
  • Object Management Group. 2000. “ObjectConstraintLanguage Specification.” http://homepage.divms.uiowa.edu/~tinelli/classes/5810/Spring08/Papers/OCL_1.5.pdf.
  • ———. 2006. “Object Constraint Language – OMG Available Specification – Version 2.0.” http://www2.imm.dtu.dk/courses/02291/files/OCL2.0_06_05_01.pdf.
  • Purvis, Martin, and Stephen Cranefield. 1999. “UML as an Ontology Modelling Language.” https://ourarchive.otago.ac.nz/handle/10523/932.
  • Szabo, Nick. 1997. “Formalizing and Securing Relationships on Public Networks.” First Monday 2 (9). https://doi.org/10.5210/fm.v2i9.548.
  • The Economist. 2016. “Not-so-Clever Contracts.” Internet Archive. 2016. https://archive.org/details/perma_cc_QNH7-5BJZ.
  • Totland, Terje. 1997. “Toronto Virtual Enterprise (TOVE).” http://www.idi.ntnu.no/grupper/su/publ/html/totland/ch0523.htm.
  • Van Nuffel, Dieter, Hans Mulder, and Steven Van Kervel. 2009. “Enhancing the Formal Foundations of BPMN by Enterprise Ontology.” In Advances in Enterprise Engineering III, edited by Antonia Albani, Joseph Barjis, and Jan L. G. Dietz, 115–29. Lecture Notes in Business Information Processing. Springer Berlin Heidelberg.
  • Wang, Yan, Antonia Albani, and Joseph Barjis. 2011. “Transformation of DEMO Metamodel into XML Schema.” In Advances in Enterprise Engineering V, edited by Antonia Albani, Jan L. G. Dietz, and Jan Verelst, 46–60. Lecture Notes in Business Information Processing. Springer Berlin Heidelberg.
20 iul. 2022

Istoria eugeniei

de | postat în: Arhiva, Numărul 1, Științe sociale, Volumul 1 | 0

Sfetcu, Nicolae (2020), Istoria eugeniei, Cunoașterea Științifică, 1:1Sfetcu, Nicolae (2020), Istoria eugeniei, Cunoașterea Științifică, 1:1, 59-74, DOI: 10.58679/CS35917, https://www.cunoasterea.ro/istoria-eugeniei/

 

Rezumat

Sir Francis Galton a sistematizat aceste idei și practici despre eugenie, influențat de cartea Originea Speciilor a vărului lui, Charles Darwin, prin care mecanismele de selecție naturală au fost potențial zădărnicite de civilizația umană. El a afirmat că societatea umană, protejând pe cei defavorizați și slabi, era în contradicție cu selecția naturală , și numai prin schimbarea acestor politici sociale ar putea fi salvată societatea de la o „revenirea spre mediocritate”, frază transformată de el ulterior în „regresia spre mediocritatea.”  Charles Davenport, un om de știință din Statele Unite, a inițiat o mișcare eugenică mondială implementată în multe țări.

 

Cuvinte cheie: eugenia, istorie

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022, pp. 59-74
ISSN 2021 – 8086, ISSN – L 2021 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/istoria-eugeniei/
© 2022 Nicolae Sfetcu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Acesta este un articol cu Acces Deschis distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), care permite utilizarea, distribuirea și reproducerea fără restricții pe orice mediu, cu condiția ca lucrarea originală să fie citată corect.

This is an Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons Attribution License CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), which permits unrestricted use, distribution, and reproduction in any medium, provided the original work is properly cited.

 

Istoria eugeniei

Nicolae Sfetcu

 

1 Perioada antică

În Republica lui Platon, publicată pentru prima dată în jurul anului 380 î.e.n., Socrates îi întreabă pe Glaucon: „dacă nu ar fi fost luate măsuri de îngrijire a animalelor, câinii și păsările voastre s-ar deteriora foarte mult, nu?” Glaucon este de acord, iar Socrates continuă: „cei mai buni oameni trebuie să aibă relații sexuale cu cele mai bune femei cât mai des posibil și contrariul este adevărat pentru cei foarte inferiori”. ((Plato 360AD), 459e). Platon considera că reproducerea umană trebuie monitorizată și controlată de stat.

Roma, (Platner and Ashby 1929) Atena (Buxton 2001) și Sparta s-au practicat primele forme de selecție fenotipică. În Sparta, nou-născuții erau inspectați de bătrânii orașului, care decideau soarta copilului. În cazul în care se considera că un copil nu se va adapta, el era de obicei expus în Apothetae lângă Muntele Taygetus (Plutarch 102AD). Adolf Hitler a considerat că Sparta este primul „stat Völkisch”, și a lăudat-o pentru politica ei selectivă de infanticid, deși naziștii au crezut că copiii au fost uciși și nu au fost expuși. (Haeckel 1876) (Hawkins 1997)

Tableta a patra din cele douăsprezece tablete ale legii romane stabilite la începutul formării Republicii, declara că copiii deformați trebuie să fie uciși.  Patriarhii din societatea romană aveau dreptul să „arunce” sugarii, adesea nou-născuții nedoriți fiind înecați în râul Tibru. Filozoful Seneca a scris că: „Noi doborâm câinii nebuni, ucidem boul sălbatic, necurat, folosim cuțitul pe oile bolnave pentru a opri infectarea turmelor, distrugem nou-născuții anormali la naștere; și copiii, dacă s-au născut slabi sau deformați, i-am înecat, totuși aceasta nu este lucrarea furiei, ci a rațiunii – pentru a separa valoarea de cele fără valoare. ” (D. A. MacKenzie 1981)

2 Darwinismul social

În 1860, călugărul austriac Gregor Mendel a pus bazele geneticii și a unei creșteri selective mai științifice.

Darwinismul social a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca un set de teorii care au încercat să aplice sociologia umană a conceptului evolutiv al selecției naturale. După 1944 oponenții acestor au folosit termenul în sens peiorativ. (Stern 2005)

Adepții darwinismului social afirmă că Charles Darwin a ajuns, în timp, să includă părerile unor teoreticieni precum Herbert Spencer (Claeys 2000) despre evoluția lamarckiană despre societate, conform cărora lupta pentru supraviețuire a stimulat auto-îmbunătățirea care putea fi moștenită.

Darwinismul social este legat în special de numele lui Herbert Spencer, Thomas Malthus și Francis Galton, fondatorul eugeniei. Creaționiștii au susținut că darwinismul social – conducând la politici destinate recompensării celor mai competitivi – este o consecință logică a „darwinismului”, (Hodge and Radick 2009) o idee considerată eronată ulterior de biologi.

În timp ce termenul a fost aplicat afirmației că teoria evoluției lui Darwin prin selecție naturală poate fi folosită pentru a înțelege rezistența socială a unei națiuni sau a unei țări, darwinismul social se referă în mod obișnuit la idei care preced publicarea lui Darwin despre originea speciilor. Alții ale căror idei corespund etichetei includ preotul Thomas Malthus din secolul al XVIII-lea și vărul lui Darwin, Francis Galton, care a întemeiat eugenia la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Conceptul s-a dovedit util pentru a justifica exterminarea inevitabilă a „raselor mai slabe care dispar înaintea celor mai puternice” nu atât de mult „prin efectele … vicii noastre asupra lor” cât prin „ceea ce se poate numi virtuțile civilizației noastre”. (Kidd 1894)

3 Francis Galton

Sir Francis Galton (1822 – 1911) a sistematizat aceste idei și practici, influențat de cartea Originea Speciilor a vărului lui, Charles Darwin, prin care mecanismele de selecție naturală au fost potențial zădărnicite de civilizația umană. El a afirmat că societatea umană, protejând pe cei defavorizați și slabi, era în contradicție cu selecția naturală , și numai prin schimbarea acestor politici sociale ar putea fi salvată societatea de la o „revenirea spre mediocritate”, frază transformată de el ulterior în „regresia spre mediocritatea” (D. A. MacKenzie 1981)

După un articol în 1865, „Talentul și caracterul ereditar”, Galton a scris în 1869 cartea Geniul ereditar. (F. Galton 1869) A studiat mai întâi modul în care trăsăturile umane intelectuale, morale și de personalitate au avut tendința de a se manifesta în familii, considerând că „geniul” și „talentul” erau trăsături ereditare:

”Propunem să arătăm în această carte că abilitățile naturale ale omului sunt derivate prin moștenire, sub exact aceleași limite ca și forma și caracteristicile fizice ale întregii lumi organice. În consecință, fiind ușor, în ciuda acestor limitări, să se obțină printr-o selecție atentă o rasă permanentă de câini sau cai dăruită cu puteri deosebite de a alerga sau de a face altceva, astfel ar fi practic posibil să se producă o rasă foarte înzestrată de bărbați prin căsătorii judicioase pe parcursul mai multor generații consecutive.” (F. Galton 1869)

Galton a susținut că cei mai puțin inteligenți sunt mai fertili, dar nu a propus metode de selecție. În cartea sa din 1883, Facultatea umană și dezvoltarea sa (F. Galton 1983) a inclus o notă de subsol la cuvântul „eugenic” care detalia:

”Cu alte cuvinte, întrebările referitoare la ceea ce se numește în limba greacă, eugenes, și anume, bun în stoc, ereditar înzestrat cu calități nobile. Acest lucru, precum și cuvintele aliate, eugeneia, etc., sunt la fel de aplicabile bărbaților, brutelor și plantelor. Vrem foarte mult un cuvânt scurt să exprime știința de îmbunătățire a stocului, care nu este în niciun caz limitată la chestiuni de împerechere judicioasă, dar care, în special în cazul omului, ia cunoștință de toate influențele care tind într-o măsură cât mai îndepărtată de a da la rasele mai potrivite sau la tulpini de sânge o șansă mai bună de a predomina rapid pe cele mai puțin adecvate decât ar fi avut altfel. Cuvântul eugenie ar exprima suficient ideea; este cel puțin un cuvânt mai curat și unul mai generalizat decât viricultura pe care am îndrăznit să o folosesc odată.” (F. Galton 1983)

În cartea din 1908, Amintiri din viața mea, Galton a declarat definiția oficială a eugeniei: „studiul agențiilor aflați sub control social care pot îmbunătăți sau afecta calitățile rasiale ale generațiilor viitoare, fizic sau mental”(S. F. Galton 1908).

Galton, și după el Karl Pearson, au dezvoltat o abordare biometrică a eugeniei, prin modele statistice (ulterior exportate în domenii complet diferite) pentru a descrie ereditatea trăsăturilor. După redescoperirea legilor ereditare ale lui Gregor Mendel, au apărut divergențe între statisticienii și biologii susținători ai eugeniei, statisticienii considerând prea dure modelele biologilor. (D. MacKenzie 1976)

4 Charles Davenport

Charles Davenport (1866 – 1944), (Davenport 1921) un om de știință din Statele Unite, a inițiat o mișcare eugenică mondială implementată în multe țări. A înființat Stația de Evoluție Experimentală la Cold Spring Harbor în 1904 și Biroul pentru Evidența Eugeniei din 1910, care a oferit baza științifică pentru politicile eugenice ulterioare, precum sterilizarea forțată. Davenport a fost primul președinte al Federației Internaționale a Organizațiilor Eugenice (IFEO) în 1925.

În 1932, Ernst Rüdin, un om de știință și rasist elvețian, director al Deutsche Forschungsgemeinschaft (Institutul German de Cercetare pentru Psihiatrie din München), a preluat funcția de președinte al IFEO. Rüdin, director al Deutsche Forschungsgemeinschaft (Institutul German de Cercetare pentru Psihiatrie din München), a fost co-fondator al Societății Germane de Igienă Rasială.

5 Eugenia ca politică de stat

În Regatul Unit, eugenia nu a beneficiat niciodată de o finanțare semnificativă din partea statului, dar a fost susținută de multe figuri proeminente înainte de primul război mondial, precum economistul John Maynard Keynes, care a fost un susținător proeminent al eugeniei, în calitate de director al Societății Eugenice Britanice, și a scris că eugenia este „cea mai importantă, semnificativă și aș adăuga o ramură autentică a sociologiei care există” (Keynes 1946). Accentul se punea aici mai degrabă pe clasele sociale, decât pe rasă (Porter 1999). Legea privind deficiențele mentale din 1913 propunea segregarea în masă a „celor slabi la minte” de restul societății. Programele de sterilizare nu au fost legalizate. Numai două universități au creat cursuri în acest domeniu (University College London și Universitatea din Liverpool). Institutul Galton, afiliat la UCL, era condus de Karl Pearson.

În Australia s-a dezvoltat politica de a înlătura rasa mixtă a copiilor aborigeni de la părinții lor, pe baza unei idei conform căreia „aborigenii tribali” cu sânge complet nu ar fi putut să se susțină și ar fi fost condamnați la dispariția inevitabilă, (McGregor 1997) aborigenii fiind considerați inferiori. Legislația adoptată în primii ani ai secolului al XX-lea oferea protectorilor aborigeni drepturi de tutelă asupra aborigenilor până la vârsta de șaisprezece sau douăzeci și unu de ani.

În Brazilia s-a dezvoltat „Politica de Blanqueamiento” (Politici de albire) pusă în practică în Brazilia la începutul secolului al XX-lea, prin legi menite să mărească numărul raselor albe din Brazilia, reducând în același timp numărul descendenților slavi și asiatici africani. În ianuarie 1918 s-a fondat Societatea Eugenică din São Paulo, iar în 1931Comitetul Central pentru Eugenie (Comitê Central de Eugenismo), având ca scop oprirea imigrației non-albilor în Brazilia și răspândirea politicilor împotriva miscegenării. (Kehl 1931)

În Canada, eugenia a fost impusă prin lege în două provincii canadiene. În Alberta, Actul de Sterilizare Sexuală a fost adoptat în 1928, concentrându-se pe mișcarea asupra sterilizării indivizilor cu deficiențe psihice. Persoanele fizice erau evaluate folosind teste IQ. Provincia British Columbia a adoptat propriul Act de Sterilizare Sexuală în 1933.

În Japonia, guvernele au limitat nașterea copiilor cu trăsături „inferioare” (Kimura 1991). Legea privind protecția eugenică a rasei a fost promulgat ca Legea Națională Eugenică în 1940 de către guvernul Konoe, sterilizarea putând fi aplicată infractorilor „cu predispoziție genetică de a săvârși infracțiuni”, pacienți cu boli genetice și cei cu epilepsie. Bolile psihice au fost adăugate în 1952.

După independență la sfârșitul anilor 1940, atât Coreea de Nord cât și Coreea de Sud au dezvoltat ideea unei națiuni coreene etnic omogene bazate pe o singură linie de sânge divină. (Myers 2010)

În China, eugenia a fost folosită ca un mijloc de îmbunătățire a societății și de ridicare a Chinei în lume. Principalul susținător chinez al eugeniei a fost sociologul proeminent Pan Guangdan (Dikötter 1998) Institutul de Genomică de la Beijing efectuează o secvențiere a genomului întreg de indivizi foarte inteligenți din întreaga lume.

Singapore a practicat o formă limitată de eugenie, care a implicat descurajarea căsătoriei dintre absolvenții universitari și cei fără studii, prin segregarea în agențiile matrimoniale. Guvernul a introdus „Schema de Maternitate” la începutul anilor 1980 pentru a atrage femeile absolvent cu stimulente pentru a se căsători.(Mauzy and Milne 2002).

Alte țări care au adoptat o anumită formă de eugenie la un moment dat includ Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Islanda, Norvegia și Elveția, cu programe de sterilizare a persoanelor declarate de guvern a fi deficitare din punct de vedere mental.

5.1 Eugenia în Statele Unite

Unul dintre primii susținători moderni ai eugeniei a fost Alexander Graham Bell. (Bell 1969) În 1881, el a investigat rata surzeniei, și a concluzionat că surzenia este ereditară în natură, sugerând restricții la căsătorie pe baza acestei deficiențe fizice. A fost membru în Comitetul pentru Eugenie al biologului David Starr Jordan, sub auspiciile Asociației Americane a Crescătorilor.

Cercetătorii interesați de tulburările psihice familiale au efectuat o serie de studii pentru a documenta ereditatea unor astfel de boli cum ar fi schizofrenia, tulburarea bipolară și depresia. Legile statale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au interzis căsătoria și au forțat sterilizarea bolnavilor mintali pentru a preveni „transmiterea” bolilor mintale către generațiile următoare. Ele au fost abolite abia la mijlocul secolului al XX-lea.

În 1907, Indiana a adoptat legislația care vizează sterilizarea obligatorie a anumitor indivizi. (Indiana Supreme Court Courtroom 2007) Legea a fost anulată de Curtea Supremă din Indiana în 1921, dar în 1927 Virginia adoptă o lege care permitea sterilizarea obligatorie a pacienților instituțiilor mentale de stat.

Din1896, mai multe state au adoptat legi de căsătorie cu criterii eugenice, interzicând căsătoria oricui este „epileptic, imbecil sau slab.” (Haller 1963)

Liga de Limitare a Imigrării (fondată în 1894) a fost prima organizație americană eugenică, militând pentru interzicerea anumitor rase să emigreze în America. Liga includea pe A. Lawrence Lowell, președintele Harvard, William DeWitt Hyde, președintele Bowdoin College, James T. Young, directorul școlii Wharton și David Starr Jordan, președinte al Universității Stanford. Prin studii, eugeniștii americani au ajuns la concluzia că persoanele ”nepotrivite” provin din medii economice și sociale sărace, propunând diferite soluții, precum restricționarea și sterilizarea imigranților. (Candland 2011) Un raport privind rezultatele sterilizării din California, statul cu cele mai multe sterilizări, a fost publicat în formă de carte de către biologul Paul Popenoe și a fost citat ulterior de către guvernul nazist ca dovadă că programele de sterilizare de mare amploare erau fezabile și umane. (Gosney and Popenoe 1930) (Kühl 2002)

5.2 Eugenia în Germania

Germania nazistă a fost bine cunoscută pentru programele de eugenie care au încercat să mențină o rasa ariană „curată” printr-o serie de programe care se desfășurau în umele igienei rasiale. S-au efectuat vaste experimente asupra ființelor umane vii pentru a testa teoriile genetic. (Nyiszli 1960) În anii 1930 și 1940, regimul nazist a folosit sterilizarea forțată pe sute de mii de oameni .

Naziștii au implementat și o serie de politici pozitive în ceea ce privește eugenismul, de ex. cu premii pentru femeile ariene cu un număr mare de copii. Copiii „valoroși din punct de vedere rasial” din țările ocupate au fost îndepărtați cu forța de la părinți și adoptați de poporul german. Toate aceste orori au creat o asociere culturală de neșters între eugenie și al Treilea Reich în anii postbelici.

Ideile eugeniei au fost folosite parțial ca justificare pentru expansiunea colonială germană în întreaga lume.

6 Perioada postbelică

Germania nazistă a discreditat multe idei despre „igiena rasială” și membrii „nepotriviți” ale societății (Kevles 1985). Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Națiunile Unite în 1948, afirmă că: ”Bărbații și femeile la vârsta majoratului, fără nici o limitare din cauza rasei, naționalității sau religiei, au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie.” În Declarația UNESCO din 1978 privind rasa și prejudecățile rasiale se afirmă că egalitatea fundamentală a tuturor ființelor umane este idealul spre care etica și știința ar trebui să ajungă la o convergență.

Eugenia a ajuns să fie considerată ca un act criminal în multe națiuni, deși unele programe de eugenie, inclusiv sterilizarea, au continuat mult timp. O parte din foștii eugeniști s-au angajat în ceea ce au numit mai târziu „criptoeugenia”. Julian Huxley, primul director general al UNESCO și fondatorul Fondului Mondial pentru Viața Sălbatică, a fost președinte al Societății Eugenice și un puternic susținător al eugeniei. (Huxley 1947)

În Statele Unite eugenia a pierdut teren până în 1930, dar sterilizările forțate au continuat până în anii 1960, ultima fiind efectuată în 1981. (Stern 2005)

În ciuda ororilor naziste, totuși, în 1953 s-au pus bazele oii eugenii, când Watson și Crick au postulat dublul helix al ADN-ului ca bază chimică a eredității (Hutton 1978). În 1961, oamenii de știință au descifrat codul genetic al ADN-ului, punând bazele manipulării codului și construirea potențială a unor noi forme de viață. [La treizeci de ani de la descoperirea structurii ADN, experimentatorii au început să efectueze primele studii clinice cu terapie cu celule somatice pe oameni. (Robertson 1985)

În 1978 s-a creat Repository for Germinal Choice, o bancă de spermă creată în 1978 cu ideea de a colecta spermă de la laureații Nobel, alte persoane considerate „geniale” și sportivi la nivel olimpic. (Sara 2014)

Bibliografie

  • Bell, Alexander Graham. 1969. Memoir Upon the Formation of a Deaf Variety of the Human Race. Alexander Graham Bell Association for the Deaf, Inc.
  • Buxton, Richard, ed. 2001. From Myth to Reason?: Studies in the Development of Greek Thought. Oxford, New York: Oxford University Press.
  • Candland, Douglas. 2011. “Human Progress’ through Eugenics: The Psychology of Mental Fossils: Toward an Archeopsychology.” Retrieved October. https://www.academia.edu/469766/The_Psychology_of_mental_fossils_Toward_an_archeopsychology.
  • Claeys, Gregory. 2000. “The ‘Survival of the Fittest’ and the Origins of Social Darwinism.” Journal of the History of Ideas 61 (2): 223–40. https://doi.org/10.1353/jhi.2000.0014.
  • Davenport, Charles B. 1921. “Research in Eugenics.” Science 54 (1400): 391–97. https://doi.org/10.1126/science.54.1400.391.
  • Dikötter, Frank. 1998. Imperfect Conceptions: Medical Knowledge, Birth Defects and Eugenics in China. Hurst.
  • Galton, Francis. 1869. “Hereditary Genius: An Inquiry into Its Laws and Consequences.” 1869. http://galton.org/books/hereditary-genius/.
  • ———. 1983. “Inquiries into Human Faculty and Its Development.” 1983. https://www.goodreads.com/book/show/8573782-inquiries-into-human-faculty-and-its-development.
  • Galton, Sir Francis. 1908. Memories of My Life. Methuen & Company.
  • Gosney, Ezra S., and Paul Bowman Popenoe. 1930. Sterilization for Human Betterment. Macmillan Company.
  • Haeckel, Ernst. 1876. “The History of Creation by Ernst Haeckel.” 1876. http://www.geology.19thcenturyscience.org/books/1876-Haeckel-HistCrea/Vol-I/htm/doc.html.
  • Haller, Mark H. 1963. Eugenics: Hereditarian Attitudes in American Thought. Rutgers University Press.
  • Hawkins, Mike. 1997. Social Darwinism in European and American Thought, 1860-1945: Nature as Model and Nature as Threat. Cambridge University Press.
  • Hodge, Jonathan, and Gregory Radick, eds. 2009. The Cambridge Companion to Darwin. 2nd edition. Cambridge ; New York: Cambridge University Press.
  • Hutton, Richard. 1978. Bio-Revolution: DNA and the Ethics of Man-Made Life. 1st edition. New York: New American Library – Mentor Books.
  • Huxley, Julian. 1947. “UNESCO: Its Purpose and Its Philosophy (Washington D.C. 1947).” http://unesdoc.unesco.org/images/0006/000681/068197eo.pdf.
  • Indiana Supreme Court Courtroom. 2007. “Three Generations of Imbeciles Are Enough: Reflections on 100 Years of Eugenics in Indiana.” The Indiana Supreme Court Legal History Lecture Series. http://www.iupui.edu/~eugenics/CLE_Eugenics_Flyer.pdf.
  • Kehl, Renato. 1931. “3.—In Brazil.” The Eugenics Review 23 (3): 234–37. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2985066/.
  • Kevles, Daniel J. 1985. In the Name of Eugenics: Genetics and the Uses of Human Heredity. Harvard University Press.
  • Keynes, John Maynard. 1946. “Opening Remarks: The Galton Lecture.” Eugenics Review 38.
  • Kidd, Benjamin. 1894. Social Evolution. Macmillan and Company.
  • Kimura, Rihito. 1991. “The National Eugenic Law, Jurisprudence in Genetics.” 1991. http://www.bioethics.jp/licht_genetics.html.
  • Kühl, Stefan. 2002. The Nazi Connection: Eugenics, American Racism, and German National Socialism. Oxford, New York: Oxford University Press.
  • MacKenzie, Donald. 1976. “Eugenics in Britain.” Social Studies of Science 6 (3–4): 499–532. https://doi.org/10.1177/030631277600600310.
  • MacKenzie, Donald A. 1981. Statistics in Britain, 1865-1930: The Social Construction of Scientific Knowledge. First Edition edition. Edinburgh: Edinburgh Univ Pr.
  • Mauzy, Diane K., and Robert Stephen Milne. 2002. Singapore Politics Under the People’s Action Party. Psychology Press.
  • McGregor, Russell. 1997. Imagined Destinies: Aboriginal Australians and the Doomed Race Theory, 1880-1939. Melbourne University Press.
  • Myers, B. R. 2010. The Cleanest Race: How North Koreans See Themselves and Why It Matters. Melville House.
  • Nyiszli, Miklós. 1960. Auschwitz: A Doctor’s Eyewitness Account. Arcade Publishing.
  • Platner, Samuel Ball, and Thomas Ashby. 1929. A Topographical Dictionary of Ancient Rome. Oxford University Press, H. Milford.
  • Plato. 360AD. “The Republic, by Plato.” 360AD. https://www.gutenberg.org/files/1497/1497-h/1497-h.htm.
  • Plutarch. 102AD. “Lives of the Noble Grecians and Romans.” 102AD. https://ebooks.adelaide.edu.au/p/plutarch/lives/.
  • Porter, Dorothy. 1999. “Eugenics and the Sterilization Debate in Sweden and Britain Before World War II.” Scandinavian Journal of History 24 (2): 145–62. https://doi.org/10.1080/03468759950115773.
  • Robertson, John A. 1985. “Genetic Alteration of Embryos.” In Genetics and the Law III, 115–33. Springer, Boston, MA. https://doi.org/10.1007/978-1-4684-4952-5_11.
  • Sara, Goering. 2014. “Eugenics,” July. https://plato.stanford.edu/archives/fall2014/entries/eugenics/.
  • Stern, Alexandra Minna. 2005. Eugenic Nation: Faults and Frontiers of Better Breeding in Modern America. Berkeley: University of California Press.

1 … 61 62 63 64 65