26 aug. 2022

Karl Popper și problema demarcației între știință și ne-știință

de | postat în: Filosofie, Numărul 2 | 0

Sfetcu, Nicolae (2022), Karl Popper și problema demarcației între știință și ne-știință, Cunoașterea Științifică, 1:2, 64-70Sfetcu, Nicolae (2022), Karl Popper și problema demarcației între știință și ne-știință, Cunoașterea Științifică, 1:2, 64-70, DOI: 10.58679/CS83751, https://www.cunoasterea.ro/karl-popper-si-problema-demarcatiei-intre-stiinta-si-ne-stiinta/

 

Rezumat

Karl Popper, ca raționalist critic, a fost un oponent al tuturor formelor de scepticism, convenționalism și relativism în știință. Multe dintre argumentele sale sunt îndreptate împotriva membrilor „Cercului Vienez”. Popper este de acord cu aceștia cu privire la aspectele generale ale metodologiei științifice și neîncrederea lor în metodologia filosofică tradițională, dar soluțiile sale au fost semnificativ diferite. A contribuit semnificativ la dezbaterile privind metodologia științifică generală, demarcarea științei de pseudoștiință, natura probabilității și metodologia științelor sociale.

 

Cuvinte cheie: Karl Popper, problema demarcației, știință

 

Abstract

Karl Popper, as a critical rationalist, was an opponent of all forms of skepticism, conventionalism and relativism in science. A major argument of Popper is Hume’s critique of induction, arguing that induction should never be used in science. But he disagrees with the skepticism associated with Hume, nor with the support of Bacon and Newton’s pure „observation” as a starting point in the formation of theories, as there are no pure observations that do not imply certain theories. Instead, Popper proposes falsifiability as a method of scientific investigation.

 

Keywords: Karl Popper, problem of demarcation, science

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 2, Decembrie 2022, pp. 64-70
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/karl-popper-si-problema-demarcatiei-intre-stiinta-si-ne-stiinta/
© 2022 Nicolae Sfetcu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Acesta este un articol cu Acces Deschis distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), care permite utilizarea, distribuirea și reproducerea fără restricții pe orice mediu, cu condiția ca lucrarea originală să fie citată corect.

This is an Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons Attribution License CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), which permits unrestricted use, distribution, and reproduction in any medium, provided the original work is properly cited.

 

Karl Popper și problema demarcației între știință și ne-știință

Nicolae Sfetcu

 

Karl Popper, ca raționalist critic, a fost un oponent al tuturor formelor de scepticism, convenționalism și relativism în știință. În 1935 a scris Logica cercetării (Logik der Forschung. Zur Erkenntnistheorie der modernen Naturwissenschaft) (K. Popper 1934), traducând ulterior cartea în engleză și publicând-o sub titlul The Logic of Scientific Discovery (1959) considerată ca o lucrare de pionierat în domeniu. Multe dintre argumentele din această carte sunt îndreptate împotriva membrilor „Cercului Vienez”, precum Moritz Schlick, Otto Neurath, Rudolph Carnap, Hans Reichenbach, Carl Hempel și Herbert Feigl. Popper este de acord cu aceștia cu privire la aspectele generale ale metodologiei științifice și neîncrederea lor în metodologia filosofică tradițională, dar soluțiile sale au fost semnificativ diferite. Popper a contribuit semnificativ la dezbaterile privind metodologia științifică generală, demarcarea științei de pseudoștiință, natura probabilității și metodologia științelor sociale.

Popper a fost profund impresionat de diferențele dintre presupusele teorii „științifice” ale lui Freud și Adler și de revoluția declanșată de teoria relativității lui Einstein în fizică în primele două decenii ale secolului 20.  În timp ce teoria lui Einstein era extrem de „riscantă”, în sensul că era posibil să se deducă consecințe din ea care, dacă s-ar fi dovedit a fi false, ar fi falsificat întreaga teorie, nimic nu putea, în principiu, să falsifice teoriile psihanalitice, acestea nefiind cu adevărat predictive. (Thornton 2017)

Popper a început să fie criticat filosofic pentru abordarea sa prescriptivă față de știință și accentul pus pe logica falsificării. Teoriei sale i s-a opus abordarea socio-istorică a lui Thomas Kuhn în „Structura revoluțiilor științifice” (1962), (Kuhn 1962) care, în susținerea a reintrodus ideea că schimbarea științei este în esență dialectică și depinde de stabilirea unui consens în cadrul comunităților de cercetători.

Au existat încercări de demarcare a științei de neștiință încă din perioada antică: ”Pentru a fi științific, a spus Aristotel, trebuie să ne ocupăm de cauze, trebuie să folosim demonstrații logice și trebuie să identificăm universalii care „intră” în particularitățile sensului.” (Laudan 1983)

Demarcarea științei de pseudoștiință are rațiuni atât teoretice (problema delimitării este o perspectivă iluminantă care contribuie la filozofia științei în același mod în care analiza erorilor contribuie la studiul logicii informale și a argumentării raționale), cât și practice (distincția este importantă pentru îndrumarea decizională atât în viața privată, cât și în cea publică). (Mahner 2007)

Pozitivismul logic, prin teoria verificabilității semnificației (verificaționism) a considerat că numai afirmațiile despre chestiuni de fapt sau relațiile logice dintre concepte sunt semnificative. (Grayling 2001) Dar „propunerile de verificare aveau ca scop rezolvarea unei probleme de demarcare distinctă, și anume între știință și metafizică”. (Hansson 2017)

Conform lui Popper, problema centrală a filozofiei științei este cea a demarcării, a distingerii dintre știință și ceea ce el numește „non-știință” (incluzând logica, metafizica, psihanaliza, etc).

”Orice demarcație, în sensul meu, trebuie să fie inexactă. (Aceasta este una dintre marile diferențe față de orice criteriu al semnificației formale al oricărui „limbaj al științei” artificial). Pentru că linia de despărțire dintre metafizică și știință nu este una clară: ceea ce era ieri o idee metafizică poate deveni mâine o teorie științifică testabilă, ceea ce se întâmplă de multe ori.” (K. Popper 1985, 131)

”Vor exista teorii bine testabile, teorii testabile cu greu și teorii netestabile. Acelea care sunt netestabile nu prezintă niciun interes pentru știința empirică. Ele pot fi caracterizate drept teorii metafizice…. ar fi inadecvat să trasăm linia de demarcație dintre știință și metafizică astfel încât să excludem metafizica din domeniul limbajului cu semnificație pe motivul că este lipsită de sens.” (K. Popper 1963, 333)

Un argument principal al lui Popper este critica lui Hume a inducției (Hume 1738), argumentând că inducția nu trebuie niciodată folosită în știință. Dar nu este de acord cu scepticismul asociat cu Hume și nici cu susținerea „observației” pure ale lui Bacon și Newton ca punct de pornire în formarea teoriilor, întrucât nu există observații pure, care să nu implice anumite teorii. Popper susține că nu există o metodologie unică specifică științei.

”Este necesar să se rezolve problema demarcării științei de metafizică. Dar ar trebui să recunoaștem că multe sisteme metafizice au condus la rezultate științifice importante. Amintesc numai sistemul lui Democrit; și cel al lui Schopenhauer care este foarte asemănător cu cel al lui Freud. Și unele, de exemplu cele ale lui Platon sau Malebranche sau Schopenhauer sunt construcții minunate ale gândirii. Dar cred, în același timp, că ar trebui să ne opunem acelor sisteme metafizice care au tendința de a ne fermeca și nedumeri. Dar evident, ar trebui să procedăm la fel chiar cu sisteme nemetafizice sau anti-metafizice, dacă afișează această tendință periculoasă. Și cred că nu o putem face dintr-o singură mișcare. Mai degrabă trebuie să facem efortul de a analiza sistemele în detaliu; trebuie să arătăm că înțelegem ce vrea autorul să spună, dar că ce spune el nu merită efortul de a înțelege.” (K. Popper 1985, 109)

Popper propune în schimb, ca metodă pentru investigației științifică, falsificabilitatea. Pentru el, o teorie este științifică numai dacă este falsificabilă de un eveniment conștient. Teoria de demarcație a lui Popper se bazează pe percepția sa asupra asimetriei logice pe care o are între verificare și falsificare: este logic imposibil să se verifice definitiv o propoziție universală prin referire la experiență (cum afirmă și Hume), dar un singur contra-exemplu falsifică definitiv legea universală corespunzătoare. Într-un cuvânt, o excepție, departe de a se „dovedi” o excepție de la regulă, o respinge definitiv: (Thornton 2017)

”e vorba de oameni ai ideilor curajoase, deși foarte critici față de propriile lor idei, ei încearcă să afle dacă ideile lor sunt corecte, încercând să afle mai întâi dacă nu cumva sunt greșite. Ei operează cu conjecturi curajoase și încercări severe de a-și respinge propriile lor conjecturi . Criteriul de demarcație între știință și ne-știință pe care îl propun este o simplă analiză logică a acestei imagini. Dacă acesta este bun sau rău, acest lucru va fi arătat de fertilitatea lui. Ideile curajoase reprezintă ipoteze sau conjecturi noi și îndrăznețe. Iar încercările severe de respingere sunt discuțiile critice și testele empirice severe. Dar când este o conjectură îndrăzneață, în sensul propus aici , și când nu? Este îndrăzneață dacă și numai dacă își asumă un mare risc de a fi falsă – dacă lucrurile ar sta altfel, și dacă par în acel moment că stau altfel.” (K. Popper 1985, 127–28)

O teorie științifică veritabilă este restrictivă, și deci poate fi testată și falsificată, dar niciodată verificată logic. Astfel, dacă o teorie a rezistat testelor, nu înseamnă că a fost verificată, ea are doar un grad mai mare de coroborare, putând fi înlocuită oricând de o teorie mai bună.

Popper folosește falsificarea drept criteriu de demarcare pentru a evalua teoriile. Criteriul popperian nu exclude din domeniul științei declarații care nu pot fi falsificate, ci doar teorii întregi care nu conțin nicio declarație falsificabilă, fără a preciza totuși foarte clar ce constituie o „teorie întreagă” și ce face o afirmație să fie „semnificativă”.

Verificaționismul [1] a fost o caracteristică esențială a pozitivismului logic al așa-numitului Cerc de la Viena. Popper a observat că filozofii Cercului de la Viena au amestecat două probleme diferite, cele de semnificație și de demarcare, și au propus ca verificare o singură soluție pentru ambele. Popper a afirmat că există teorii semnificative care nu sunt științifice, și deci un criteriu de semnificație nu coincide cu un criteriu de delimitare, propunând înlocuirea verificabilității cu falsificabilitatea ca criteriu de delimitare. Pe de altă parte, el s-a opus strict opiniei că afirmațiile care nu sunt falsificabile sunt lipsite de sens sau greșite. (K. Popper 1934, sec. 6)

Popper susține că singura tehnică logică parte integrantă din metoda științifică este cea a testării deductive, concluziile fiind deduse dintr-o ipoteză și apoi comparate între ele și cu alte declarații relevante pentru a determina dacă acestea falsifică sau coroborează ipoteza. Astfel de concluzii nu sunt în mod direct comparate cu faptele, pur și simplu pentru că nu există fapte „pure” disponibile; toate observațiile-declarații sunt încărcate de teorie și sunt la fel de mult o funcție de factori pur subiectivi (interese, așteptări, dorințe etc.), deoarece acestea sunt o funcție a ceea ce este realmente obiectiv. (Thornton 2017)

Popper specifică patru etape pentru procedura deductivă [2]:

”eu am propus …  să considerăm drept criteriu de demarcație caracterul infirmabil sau falsificabil al sistemelor teoretice. Corespunzător acestei concepții, pe care o mai susțin și acum, un sistem trebuie să fie considerat științific numai dacă face aserțiuni care pot intra în conflict cu observațiile; și în fapt, un sistem este testat prin încercări de a produce asemenea conflicte, altfel spus, prin încercări de a-l infirma. Așadar, testabilitatea este același lucru cu infirmabilitatea, și, în consecință, poate fi considerată drept un criteriu de demarcație. …. (după cum am descoperit ulterior), există grade de testabilitate: unele teorii se expun la infirmări posibile cu mai mult curaj decât altele.” (K. Popper 1963, 332)

Popper consideră că filosofia lui Hume demonstrează că există o contradicție implicită în empirismul tradițional, care susține atât că toate cunoștințele provin din experiență, cât și că propozițiile universale (inclusiv legile științifice) sunt verificabile prin referire la experiență. Contradicția derivă din încercarea de a arăta că, în ciuda caracterului deschis al experienței, legile științifice pot fi interpretate ca generalizări empirice, care într-un fel confirmă în final o experiență „pozitivă”. Popper elimină contradicția prin respingerea primului dintre aceste principii și eliminând impunerea verificării empirice în falsificare în al doilea principiu. El afirmă că teoriile științifice nu sunt deduse inductiv din experiență și nici nu se efectuează experimente științifice pentru verificarea sau stabilirea adevărului lor; toate cunoștințele sunt provizorii, conjecturale, ipotetice – nu putem niciodată să dovedim definitiv teoriile, putem doar să le confirmăm (provizoriu) sau să le refuzăm. De aceea trebuie să facem o alegere între teoriile care explică setul de fenomene investigate, eliminând numai acele teorii care sunt falsificate și alegem rațional între teoriile rămase, nefalsificate, pe cea care posedă cel mai înalt nivel de forță explicativă și de putere predictivă. Popper pune accent pe importanța spiritului critic al științei – gândirea critică este însăși esența raționalității. (Thornton 2017)

Au existat diferite propuneri privind demarcarea: aceasta trebuie să se refere la un program de cercetare (Lakatos 1974, 248–49), un domeniu epistemic sau o disciplină cognitivă, reprezentând scopuri comune de cunoaștere și practici (Bunge 1982) (Mahner 2007) o teorie (K. Popper 1963), o practică (Lugg 1992) (Morris 1987), o problemă sau o întrebare științifică (Siitonen 1984) și o anchetă anume (Kuhn 1970) (Mayo 1996). Dificultatea constă în selecția metodei de demarcare. Derksen (Derksen 1993) pune accentul în demarcare pe omul de pseudoștiință (persoana care promovează pseudoștiința), în ideea că pseudoștiința are pretenții științifice și astfel de pretenții sunt asociate cu o persoană, nu cu o teorie.

Bibliografie

Bunge, Mario. 1982. “Demarcating Science from Pseudoscience.” Fundamenta Scientiae 3.

Derksen, A. A. 1993. “The Seven Sins of Pseudo-Science.” Journal for General Philosophy of Science / Zeitschrift Für Allgemeine Wissenschaftstheorie 24 (1): 17–42.

Grayling, A. C. 2001. Wittgenstein: A Very Short Introduction. OUP Oxford.

Hansson, Sven Ove. 2017. “Science and Pseudo-Science.” In The Stanford Encyclopedia of Philosophy, edited by Edward N. Zalta, Summer 2017. Metaphysics Research Lab, Stanford University. https://plato.stanford.edu/archives/sum2017/entries/pseudo-science/.

Hume, David. 1738. A Treatise of Human Nature. Oxford University Press.

Kuhn, Thomas. 1962. “Structura Revolutiilor Stiintifice.” 1962. http://www.humanitas.ro/humanitas/structura-revolutiilor-stiintifice-0.

———. 1970. “Logic of Discovery or Psychology of Research?” Criticism and the Growth of Knowledge.

Lakatos, I. 1974. “Popper on Demarcation and Induction.” In The Philosophy of Karl Popper, edited by Karl R. Popper and Paul Arthur Schilpp, 1st ed. Vol. The Library of living philosophers. La Salle, Ill: Open Court.

Laudan, Larry. 1983. “The Demise of the Demarcation Problem.” In Physics, Philosophy and Psychoanalysis, 111–27. Boston Studies in the Philosophy of Science. Springer, Dordrecht. https://doi.org/10.1007/978-94-009-7055-7_6.

Lugg, Andrew. 1992. “Pseudoscience as Nonsense.” Methodology and Science 25.

Mahner, Martin. 2007. “Demarcating Science from Non-Science.” ResearchGate. 2007. https://www.researchgate.net/publication/286895878_Demarcating_Science_from_Non-Science.

Mayo, Deborah G. 1996. “Ducks, Rabbits, and Normal Science: Recasting the Kuhn’s-Eye View of Popper’s Demarcation of Science.” The British Journal for the Philosophy of Science 47 (2): 271–90. http://www.jstor.org/stable/687948.

Morris, Robert L. 1987. “Parapsychology and the Demarcation Problem.” Inquiry 30 (3): 241–51. https://doi.org/10.1080/00201748708602122.

Popper, Karl. 1934. Logica Cercetării.

———. 1963. Conjecturi Și Infirmări.

———. 1985. “Filosofie Socială Şi Filosofia Ştiinţei.” 1985. http://www.edituratrei.ro/carte/karl-r-popper-filosofie-sociala-si-filosofia-stiintei/1085/.

Siitonen, Arto. 1984. “Demarcation of Science From the Point of View of Problems and Problem-Stating.” Philosophia Naturalis 21: 339–353.

Thornton, Stephen. 2017. “Karl Popper.” In The Stanford Encyclopedia of Philosophy, edited by Edward N. Zalta, Summer 2017. Metaphysics Research Lab, Stanford University. https://plato.stanford.edu/archives/sum2017/entries/popper/.

[1] Verificaționismul susține că o declarație trebuie, în principiu, să fie verificată empiric pentru a fi atât semnificativă, cât și științifică.

[2] Etapele pentru procedura deductivă, conform lui Popper: (1) O testare a coerenței interne pentru a vedea eventualele contradicții; (2) Axiomizarea teoriei pentru a distinge între elementele empirice și cele logice; (3) Compararea noii teorii cu cele existente; (4) Testarea teoriei prin aplicarea empirică a concluziilor derivate din ea, pentru a verifica dacă teoria este coroborată (dar nu verificată). (K. Popper 1934, sec. 1.3)

25 aug. 2022

Dezvoltarea capabilităților europene în domeniul managementului crizelor

de | postat în: Numărul 2, Științe sociale | 0

Cristian, Alexandru (2022), Dezvoltarea capabilităților europene în domeniul managementului crizelor, Cunoașterea Științifică, 1:2, 24-33Cristian, Alexandru (2022), Dezvoltarea capabilităților europene în domeniul managementului crizelor, Cunoașterea Științifică, 1:2, 24-33, https://www.cunoasterea.ro/dezvoltarea-capabilitatilor-europene-in-domeniul-managementului-crizelor/

 

Rezumat

Ca actor pe scena internațională, UE trebuie să facă fată noilor pericole, amenințări și provocări, cu atât mai mult cu cât urmărește să joace un rol în securitatea globală ceea ce implică asumarea de responsabilități sporite, așa cum sunt prezentate în anexă. Mediul global este caracterizat prin insecuritate, astfel Uniunea Europeană are nevoie de un mecanism complex de management al crizelor. Dezvoltarea unei astfel de capabilități atrage de la sine o altă problemă majoră, dezvoltarea unei capabilități a Uniunii. Există pericolul ca această nouă capabilitate să dubleze NATO sau există pericolul ca Uniunea să își dezvolte o capacitate dar fără puterea de a o proiecta. Un conflict ce se întrevede în viitor este între președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate, în opinia unor eurosceptici. Dezvoltarea acestor capabilități este necesară Uniunii ce se dorește un important actor pe scena internațională.

 

Cuvinte cheie: capabilități europene, managementul crizelor

 

Abstract

As an actor on the international stage, the EU has to face new dangers, threats and challenges, all the more so as it seeks to play a role in global security, which implies the assumption of increased responsibilities, as presented in the annex. The global environment is characterized by insecurity, thus the European Union needs a complex crisis management mechanism. The development of such a capability raises another major issue, the development of a Union capability. There is a danger that this new capability will duplicate NATO, or there is a danger that the Union will develop a capability but without the power to design it. A conflict that can be seen in the future is between the president of the European Council and the High Representative of the EU for foreign affairs and security policy, according to some Eurosceptics. The development of these capabilities is necessary for the Union which wants to be an important actor on the international stage.

 

Keywords: European capabilities, crisis management

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 2, Decembrie 2022, pp. 24-33
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/dezvoltarea-capabilitatilor-europene-in-domeniul-managementului-crizelor/
© 2022 Alexandru Cristian. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor

 

Dezvoltarea capabilităților europene în domeniul managementului crizelor

Alexandru Cristian

 

Ca actor pe scena internaţională, UE trebuie să facă faţă noilor pericole, ameninţări şi provocări, cu atât mai mult cu cât urmărește să joace un rol în securitatea globală ceea ce implică asumarea de responsabilități sporite, așa cum sunt prezentate în anexa nr. 6. Mediul global este caracterizat prin insecuritate, astfel Uniunea Europeană are nevoie de un mecanism complex de management al crizelor. Dezvoltarea unei astfel de capabilităţi atrage de la sine o altă problemă majoră, dezvoltarea unei capabilităţi a Uniunii. Există pericolul ca această nouă capabilitate să dubleze NATO sau există pericolul ca Uniunea să îşi dezvolte o capacitate dar fără puterea de a o proiecta. Un conflict ce se întrevede în viitor este între preşedintele Consiliului European şi Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate, în opinia unor eurosceptici. Dezvoltarea acestor capabilităţi este necesară Uniunii ce se doreşte un important actor pe scena internaţională.

Clauza de solidaritate a Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona este tratatul cel mai orientat spre integrarea deplină a Uniunii Europene. Fără acest fapt, Uniunea va fi un grup de state caracterizat prin laxitate şi superficialitate. Mecanismele UE trebuie să funcţioneze pentru cetăţenii europeni şi statele membre.

Clauza de solidaritate a UE este un mecanism de asistenţă mutuală ce utilizează mijloace civile şi militare şi este pusă în practică de statele membre ale Uniunii printr-un acord[1]. Această clauză este văzută ca o aprofundare a cooperării între state. Uniunea Europeană prevede că orice stat membru poate să apeleze la această cauză când se simte în pericol.

Articolul 222 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prevede apariţia unei clauze de solidaritate între statele membre. Solidaritate în cazul unui atac terorist, a unei catastrofe naturale şi unui dezastru meteo-climatic[2].

Clauza se aplică pe uscat, mare şi în aer. Se aplică, de asemenea, navelor aflate în apele internaţionale dar şi aeronavelor aflate în apele internaţionale[3]. Clauza de solidaritate se aplică şi în cadrul infrastructurilor critice aflate pe teritoriul unui stat membru.

Pentru ca un stat să beneficieze de clauza de solidaritate trebuie să facă o cerere Comisiei Europene dar şi să notifice preşedinţiei Consiliului. Comisia Europeană şi Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene propun Consiliului modalitatea de punere în practică a clauzei[4].

Instrumentele prin care este pusă în practică această clauză sunt: strategia de securitate internă a Uniunii Europene, mecanismul de protecţie civilă, instru­mentul financiar de protecţie civilă, fondul de solidaritate al Uniunii Europene,  birourile de analiză a crizelor din cadrul Serviciului European de Asistenţă Externă, dar şi alte birouri de analiză din cadrul Comisiei sau Consiliului.

Clauza de solidaritate a UE este o transformare majoră a cooperării interi­oare a acesteia. Statele mai cooperează doar în domeniile clasice: economie, co­merţ, justiţie şi afaceri interne. De acum încolo, cooperarea este una profundă şi orientată către cetăţeanul european dar şi către stat. Clauza aceasta de solidaritate se poate pune în practică şi cu ajutorul corpului voluntar european de ajutor uma­nitar. Apărarea membrilor săi şi a cetăţenilor acestora este un obiectiv fundamental al Uniunii Europene. Fără acest obiectiv, Uniunea ar fi un forum politic fără cooperare şi colaborare dezvoltatoare de substanţă.

Obiectivul global 2010 – dezvoltări şi perspective

În noua lume complexă, Uniunea Europeană are nevoie de capabilităţi militare pentru a putea fi un actor relevant şi pentru a putea face ameninţărilor crescânde. În iunie 2004, Consiliul European de la Bruxelles a adoptat Obiectivul Global 2010 denumit şi Obiectivul Helsinki, după primul Obiectiv Global 2003 adoptat în anul 1999 la Consiliul European de la Helsinki.

Conform obiectivului, Uniunea Europeană trebuie să aibă instrumente efective pentru a opri o criză în desfăşurare. Instrumentele efective se referă la capabilităţi militare ce pot avea un important rol în cazul unei crize în desfăşurare sau capabilităţi pentru a stabiliza situaţia post-conflict[5]. Conform Tratatului privind Uniunea Europeană, aceasta poate participa la operaţii umanitare, operaţii de menţinerea păcii, operaţii de creare a păcii, operaţii de salvare şi căutare.

UE trebuie să acţioneze preventiv şi să fie capabilă să desfăşoare operaţii la diferite nivele de angajare[6]. Obiectivul global a dezvoltat mecanismul de rezerve comune ce pot fi împărţite (pooling and sharing). Acest mecanism înseamnă că statele membre ale UE pot folosi propriile capabilităţi sau capabilităţile altor state pentru a rezolva o criză. Un stat în cazul unei ameninţări poate acorda nişte capabilităţi unui alt stat urmând principiul solidarităţii europene[7].

Principalele obiective ale Obiectivului global 2010 sunt: crearea unei celule militar-civile, înfiinţarea unei agenţii europene de apărare, posibilitatea de a avea capabilitatea de transport strategic şi înfiinţarea până în anul 2010 a unui Coman­dament European de Transport Strategic, dezvoltarea unor grupuri de luptă rapide, construirea unui portavion până în anul 2008, dezvoltarea unor sisteme de comu­nicaţii moderne şi performante şi iniţierea unor antrenamente militare multinaţio­nale[8]. Până în anul 2010, au fost realizate o serie de obiective. Cele mai impor­tante obiective realizate au fost interoperabilitatea, desfăşurarea şi menţinerea tru­pe­lor dislocate, mecanismul Pooling and sharing, realizarea unor capabilităţi co­lective şi înfiinţarea Agenţiei Europene de Apărare[9]. Pentru a realiza gestio­na­rea crizelor în mod eficient este nevoie de o mix­tură de instrumente şi o intero­pera­bi­litate ce are ca bază o cooperare civil-mili­tară[10]. Interoperabilitatea în interiorul UE este necesară pentru desfăşurarea misiunilor internaţionale şi pentru îndeplinirea diverselor obiective.

Pentru dezvoltarea capabilităţilor în domeniul securităţii şi apărării, s-a creat Planul European de Acţiune privind Capabilităţile. Acesta a dezvoltat ulterior sistemul ISTAR privind schimbul de informaţii şi a propus un proiect spaţial pen­tru UE. Proiectul spaţial a fost un succes dezvoltându-se replica europeană a sis­te­mului global de poziţionare, sistemul global de navigaţie satelitară Galileo. Primul satelit european a fost lansat în anul 2005 urmând apoi o serie de succese în acest domeniu, astfel Uniunea Europeană a intrat în clubul select al puterilor spaţiale.

Cel mai important obiectiv atins de către ambele strategii de dezvoltare sunt grupurile de luptă europene, unităţi de luptă formate din contribuţii ale arma­telor naţionale europene. Conform Obiectivului Global grupurile europene de luptă trebuie să fie apte de operaţiuni militare între 5-10 zile, să fie desfăşurate în teatre de operaţii 30 zile cu posibilitatea rămânerii în teatrul de operaţii până la 120 de zile[11]. La decizia Consiliului, grupurile de luptă trebuie să fie pregătite pentru a acţiona.

Principalele misiuni ale grupurilor de luptă europene sunt: suportul rapid unor trupe existente, desfăşurarea rapidă şi pregătirea terenului unor forţe militare variabile ca număr şi operaţii de mici dimensiuni[12]. Două state care nu sunt membre ale UE, dar sunt membre NATO, participă la grupurile de luptă Norvegia şi Turcia.

În prezent, grupurile europene sunt în număr de 19. Trebuie menţionat că grupurile de luptă au dimensiuni de nivelul batalioanelor. Sunt 19 batalioane cu un total de 50-60.000 de oameni, 16 batalioane numără 1.500 de soldaţi, numai 3 batalioane numără 2.500 de soldaţi. Două batalioane sunt pregătite să fie des­fă­şurate în orice moment[13]. Cele mai puternice grupuri de luptă europene sunt considerate Grupul 107 format din Germania, Olanda şi Finlanda, Grupul Hispano-Italian, Grupul balcanic de luptă şi Grupul Weimar Polonia, Germania şi Franţa. Până în anul 2015, se pregăteşte constituirea unui grup de luptă al ţărilor de la Vişegrad cu un număr de 3.000 de soldaţi[14].

Grupurile de luptă europene vor dezvolta în viitor şi capabilităţi de nişă, dezvoltate numai în anumite state europene. Dintre aceste viitoare capabilităţi enu­merăm: dezvoltarea unor unităţi sanitare, capacitate pe care o va dezvolta Cipru, decontaminare chimică şi bacteriologică dezvoltată de Lituania, capacitate de trans­­port naval strategic dezvoltată în Grecia, Franţa va înfiinţa un coman­dament multinaţional de coordonare, Irlanda va dezvolta o unitate de genişti iar Finlanda unităţi specializate în lupta împotriva armelor biologice şi chimice, precum şi a mate­rialelor explozive[15]. Grupurile de luptă europene trebuie să aibă capaci­tatea de a lupta, de a avea sprijin logistic, un sistem C4I (comandă, control, comu­nicaţii, computere şi informaţii) bine pus la punct, o înzestrare militară pe măsură. Dez­voltarea grupurilor europene de luptă este un proces de lungă durată cu un orizont de timp greu de definit. Principala consecinţă a dezvoltării acestor grupuri de luptă va fi creşterea capabilităţii UE de a fi eficientă în gestionarea crizelor.

Consecinţele dezvoltării unei capabilităţi militare a Uniunii Europene

Politica externă şi de securitate comună a UE are un caracter interstatal şi se bazează pe principiul unanimităţii. PESC este baza politică de securitate a Uniunii Europene. Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) este capa­citatea operaţională şi instrumentul care răspunde prin mijloace civile şi militare la gestionarea crizelor[16].

Tratatul de la Lisabona a creat mecanismul de cooperare structurală per­manentă. Acest mecanism de cooperare ajută la dezvoltarea capacităţii militare a statelor membre[17]. Dezvoltarea unor capabilităţi militare a Uniunii Europene naşte critici acerbe. În opinia unor specialişti, acest mecanism dublează NATO. Dublarea Alianţei în domeniul securităţii şi apărării înseamnă un mesaj clar că Uniunea Europeană vrea să îşi dezvolte independent o armată. Această temere este împărtă­şită de analiştii de la Washington.

Visul integraţionist al Uniunii Europene prevedea o Europă ca un stat federal. Un stat federal cu o politică proprie, cu o economie proprie şi cu o armată proprie. Eşecul Comunităţii Europene de Apărare era previzibil în acel timp când Europa era măcinată după război şi militarizată aproape în toate domeniile. În zilele noastre, din ce în ce mai mulţi europenişti, politicieni sau formatori de opinie, lansează ideea separării de NATO şi de umbrela de securitate a SUA.

Cooperarea structurală permanentă are două dimensiuni. Prima dimensiune este reprezentată de voinţa de a participa cu forţe armate naţionale la operaţii multi­­naţionale. A doua dimensiune este că această cooperare poate dezvolta un grup multinaţional de forţe de reacţie rapidă în caz criză[18]. Analiştii de la Washington consideră că temerile lor sunt justificate şi că aceste obiective europene ascund dorinţa europenilor de a-şi dezvolta o armată europeană.

Politica Europeană de Securitate şi Apărare a suportat câteva modificări substanţiale prin Tratatul de la Lisabona. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate, clauza de solidaritate, asistenţa mutuală anti-teroristă, noile misiuni de tip Petersberg, înfiinţarea Agenţiei Euro­pene de Apărare, cooperarea structurală permanentă[19]. Scopul principal al coo­pe­rării structurale permanente este creşterea cheltuielilor şi a investiţiilor în materie de apărare, ameliorarea capacităţii de a loca şi disloca forţe armate, programe de înzestrare coordonate de Agenţia Europeană de Apărare.

Agenţia are ca principal scop coordonarea politicilor de înzestrare ale sta­telor membre, a producţiei de armament şi a inovaţiei ştiinţifice în domeniul arma­mentului şi muniţiilor. Este o agenţie de cercetare ce urmăreşte înnoirea teh­nologică a armatelor statelor membre ale Uniunii Europene. Astfel, Dezvoltarea unei capabilităţi militare a Uniunii Europene va destabiliza relaţia cu Statele Unite ale Americii. O a doua consecinţă va fi epuizarea bugetelor statelor europene. Bugetul apărării al SUA este de şapte ori mai mare decât întreg bugetul UE..

O a treia consecinţă a dezvoltării unei capabilităţi militare va fi dublarea NATO şi inutilitatea participării europene în NATO. O ultimă consecinţă va fi un dezechilibru strategic la nivel euroasiatic prin provocarea Rusiei care este acum un partener economic important al UE. Dorinţa de a dezvolta capabilităţi militare iz­vo­­răşte din axioma că lumea este nesigură iar sistemul internaţional neguvernabil.

Dezvoltarea unor capabilităţi ale Uniunii Europene trebuie să se rezume doar la crearea unor unităţi de luptă mici, flexibile şi gata de intervenţie în caz de necesitate. Unităţi de reacţie rapidă în caz de pericole şi ameninţări ce nu sunt de anvergură la adresa securităţii şi apărării. Pentru ameninţările mari, statele membre UE pot folosi NATO şi uriaşa umbrelă de securitate transatlantică.

Securitatea europeană şi cea internaţională – o nouă paradigmă

În condiţiile unui mediu global plin de incertitudine, a unui sistem global plin de insecuritate, actorii statali trebuie să abordeze noi probleme şi ameninţări faţă de cele clasice. Securitatea este cumulul unor factori care ajută la integritatea teritorială şi economică a unui stat. Lipsa acesteia este un pericol pentru stat şi chiar un atentat la existenţa sa.

Securitatea, ca orice domeniu de anvergură globală, este într-o continuă transformare. Nu putem înţelege mediul global de securitate fără a lua în seamă faptul că fiecare stat este responsabil de securitatea sa. Fiecare stat este dator să-şi dezvolte o securitate naţională. Securitatea naţională este un atribut al statului prin care statul îşi apără cetăţenii, economia şi teritoriul de ameninţări şi pericole.

Uniunea Europeană este o organizare de state fondată pe principii demo­cratice imuabile. Mediul internaţional de securitate este nesigur, scena interna­ţională este neguvernabilă dar UE trebuie să rămână spaţiul democraţiei, păcii şi securităţii. De aceea trebuie să-şi adapteze securitatea la noile provocări globale.

Noua paradigmă de securitate la nivel global este securitate postmodernă, o securitate a zonelor democratice unde valorile şi drepturile omului sunt sacro­sancte. Lumea care nu aparţine acestei zone atacă aceste zone în speranţa de a zădărnici acest proces. Lumea postmodernă trebuie să-şi adapteze mecanisme de prezervare a securităţii după felul ameninţărilor. Noile ameninţări nu vor mai fi cele clasice, vor fi ameninţări asimetrice şi ameninţări la adresa economiei şi a sistemului informaţional a unui stat.

După sfârşitul erei bipolare, mulţi analişti ai scenei internaţionale au de­cre­tat declanşarea unui nou război, cel economic. În opinia acestora, geopolitica cla­sică era desuetă, astfel s-a dezvolte geoeconomia, un nou concept care să des­crie competiţia economică. Începutul secolului XXI pune în discuţie, accentuat, repar­tiţia, ierarhia şi echilibrul de putere în lume[20]. Suntem într-o lume pe cale de a deveni multipolară condusă de un concert de mari puteri[21]. Lumea secolului XXI va deveni o lume a stabilităţii hegemonice, după doctrina lui Charles Kindleberger[22]. Lumea secolului XXI va rămâne o lume huntingtoniană, uni-multipolară sau va fi o lume fărâmiţată dominată de mişcări browniene geopolitice. Este extrem de greu de prevăzut dar un lucru este cert că Uniunea Europeană nu se poate izola de tendinţele mondiale.

Anexa

Responsabilităţi sporite pentru UE

Responsabilităţi sporite pentru UE

Sursa: http://www.mapn.ro/diepa/eveniment/20060713/Brosura_PESA.pdf, accesat la data de 15 aprilie 2015

Note

[1] La P.E.S.D. après le Traité de Lisbonne, Center for Security Studies, Zürich, p.2, disponibil online la:  http://www.css.ethz.ch/publications/pdfs/CSS-Analysen-28-FR.pdf, accesat la 19.08.2014.

[2] Decizia Consiliului privind modalitatea de punere în aplicare de către Uniune a Clauzei de solidaritate, p. 2, disponibilă online la: www.ipex.eu sau http://www.europeana.ro/index.php/ 2010/12/13/clauza-de-solidaritate/, accesate la 21.03.2015.

[3] The platform for EU Interparliamentary Exchange, p.3, disponibil online la: www.ipex.eu, accesat la 30.03.2015.

[4] Idem.

[5] Obiectivul Global 2010, p.1, disponibil online la:  http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/2010% 20Headline%20 Goal.pdf, accesat la 30.03.2015.

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Ibidem, p.3.

[9] Ibidem, p.1.

[10] Ibidem, p.4.

[11] Obiectivul Global 2010, p.3, disponibil online la:  http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/2010%20Headline %20Goal.pdf, accesat la 26.03.2015.

[12] Grupurile de Luptă Europene, pp.3-4, disponibil online la:  http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms Upload/090720-Factsheet-Battlegroups_EN.pdf, accesat la 27.03.2015.

[13] EU Battlegroup, disponibil online la: http://www.globalsecurity.org/military/world/europe/ eu-battlegroups.htm, accesat la 29.03.2015.

[14] Grupul de la Vişegrad anunţă crearea unei unităţi comune de luptă,  6 martie 2013, disponibil online la: http://www.agerpres.ro/media/index.php/international/item/180032-Grupul-de-la-Visegrad-anunta-crearea-unei-unităţi de luptă, accesat la 30.03.2015.

[15] EU Battlegroups, disponibil online la: http://www.globalsecurity.org/military/world/europe/ eu-battlegroups.htm, accesat la 30.03.2015.

[16] La P.E.S.D. après le Traité de Lisbonne, Center for Security Studies Zürich, p.2, disponibil online la: http://www.css.ethz.ch/publications/pdfs/CSS-Analysen-28-FR.pdf, accesat la 29.03.2015.

[17] Idem.

[18] Idem.

[19] Idem.

[20] Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, op.cit., p.13.

[21] Idem.

[22] Mirela Băcanu Vasile, „Economia politică-recenzie la cartea lui Robert Gilpin”, în Sfera Politicii, nr. 151, disponibil online la. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/151/art16-recenzie2.html, accesat la 25.03.2015.

25 aug. 2022

Anomalii ale relativității generale

de | postat în: Numărul 2, Științe naturale | 0

Sfetcu, Nicolae (2022), Anomalii ale relativității generale, Cunoașterea Științifică, 1:2, 11-23Sfetcu, Nicolae (2022), Anomalii ale relativității generale, Cunoașterea Științifică, 1:2, 11-23, DOI: 10.58679/CS39197, https://www.cunoasterea.ro/anomalii-ale-relativitatii-generale/

Rezumat

În timp, teoria generală a relativității a acumulat mai multe anomalii și discrepanțe, indicând necesitatea unor teorii mai bune despre gravitație sau alte moduri de abordare. Ipotezele ad-hoc introduse în relativitatea generală pentru a explica singularitățile gravitaționale pe baza condițiilor energetice nu sunt foarte eficiente. Sunt necesare ipoteze mai detaliate asupra conținutului materiei. Mulți oameni de știință și filosofi au ajuns la concluzia că singularitățile trebuie să fie asociate cu atingerea limitelor valabilității fizice a relativității generale, fiind nevoie să se dezvolte o nouă teorie, a gravitației cuantice.

 

Cuvinte cheie: relativitatea generală

 

Abstract

 

Over time, the general theory of relativity has accumulated several anomalies and discrepancies, indicating the need for a better theory about gravity or other approaches. The ad-hoc hypotheses introduced in general relativity to explain gravitational singularities based on energy conditions are not very efficient. More detailed assumptions on the content of the subject are needed. Many scientists and philosophers have come to the conclusion that singularities must be associated with reaching the limits of the physical validity of general relativity, and a new theory of quantum gravity needs to be developed.

 

Keywords: general relativity, anomalies

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 2, Decembrie 2022, pp. 11-23
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/anomalii-ale-relativitatii-generale/
© 2022 Nicolae Sfetcu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor

 

Acesta este un articol cu Acces Deschis distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), care permite utilizarea, distribuirea și reproducerea fără restricții pe orice mediu, cu condiția ca lucrarea originală să fie citată corect.

This is an Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons Attribution License CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), which permits unrestricted use, distribution, and reproduction in any medium, provided the original work is properly cited.

 

Anomalii ale relativității generale

Nicolae Sfetcu

 

În timp, teoria generală a relativității a acumulat mai multe anomalii și discrepanțe, indicând necesitatea unor teorii mai bune despre gravitație sau alte moduri de abordare:

  • Stelele din galaxii au o distribuție a vitezelor în creștere de la centru spre periferie, cu o variație mai mare decât cea prezisă. La fel și în cazul galaxiilor din clusterele de galaxii. Ipoteza materiei întunecată, care ar interacționa prin gravitație dar nu electromagnetic, ar putea explica discrepanța. Există și diferite modificări ale dinamicii newtoniene care pot explica această anomalie, precum teoria MOND.
  • Navele spațiale au experimentat o accelerație mai mare decât cea prezisă în timpul manevrelor gravitaționale.
  • Expansiunea metrică a spațiului pare să se accelereze. Energia întunecată a fost introdusă ca o ipoteză pentru a explica acest lucru. O explicație recentă este că geometria spațiului nu este omogenă datorită grupărilor de galaxii, dar această ipoteză este contestată.[1]
  • Măsurătorile recente arată că orbitele planetare cresc mai repede decât prin predicția pierderii masei Soarelui prin energie radiativă.
  • Fotonii din radiația cosmică ar trebui să câștige energie și apoi să o piardă pe drum, dar în realitate aceștia câștigă de două ori mai multă energie decât cea prezisă de teorie. O ipoteză ar fi că gravitația scade mai repede decât pătratul invers la anumite scale de distanță.
  • Norii de hidrogen masivi suplimentari: Liniile spectrale Lyman-alpha sugerează că norii de hidrogen sunt mai aglomerați la anumite scale decât se aștepta și, ca și fluxul întunecat, pot indica faptul că gravitația scade mai lent decât pătratele inverse la anumite scale de distanță.[2]

Ipotezele ad-hoc introduse în relativitatea generală pentru a explica singularitățile gravitaționale pe baza condițiilor energetice nu sunt foarte eficiente. Sunt necesare ipoteze mai detaliate asupra conținutului materiei.[3] Mulți oameni de știință și filosofi au ajuns la concluzia că singularitățile trebuie să fie asociate cu atingerea limitelor valabilității fizice a relativității generale, fiind nevoie să se dezvolte o nouă teorie, a gravitației cuantice.

O singularitate care poate influența cauzal anumite părți din spațiu este numită singularitate goală. Penrose a propus eliminarea singularităților goale folosind ipoteza cenzurii cosmice.[4] Demonstrarea ipotezei cenzurii cosmice este una din problemele matematice centrale ale relativității generale.

În opinia unor oameni de știință, relativitatea generală conține germenii propriei distrugeri, întrucât teoria nu este capabilă să prezică fizica la scara Planck, iar probleme precum non-renormalizabilitatea și singularitățile sunt ”cunoscute necunoscute”[5].

Punctul de saturație

Conform metodologiei programelor de cercetare a lui Lakatos, relativitatea generală poate fi divizată în mai multe perioade: perioada inițială, perioada de stagnare, perioada de maturitate, și punctul de saturație. Perioada inițială (1887-1919) include cele două mari experimente ale fizicii relativiste, experimentul Michelson-Morley și experimentul Eotvos, și cele două confirmări, deformarea luminii și avansul periheliului lui Mercur. A urmat apoi o perioadă de stagnare (1920-1960) în timpul căreia teoria a luat-o înaintea posibilităților tehnologice și experimentale, teoria fiind chiar scoasă din manualele de fizică și al astronomie.

Maturitatea teoriei începe în 1960, când descoperirile astronomice și noile experimente au atras atenția asupra TGR. Această perioadă (1960 – 1980) a fost numită de Will drept ”o era de aur”,[6] în care au fost sistematizate predicțiile observabile ale TGR, comparate cu alte teorii alternative, și au fost propuse noi experimente pentru testare. Primul experiment din această perioadă a fost elaborat pentru confirmarea schimbării de frecvență gravitațională a luminii (1960) și s-a încheiat cu confirmarea predicției TGR a pierderii de energie a undelor gravitaționale (1979) prin observarea pulsarului binar Hulse-Taylor.

Din 1980 a început zona de saturație a TGR, denumită de Will ”căutarea unei gravitații puternice”. Parte din noile previziuni ale teoriei sunt nesemnificative și dificil de verificat, în unele cazuri necesitând tehnologii încă nedezvoltate. Teoria a început să fie atacată prin noile teorii sau tehnici experimentale, precum utilizarea de atomi și capcane ionice răcite cu laser pentru a efectua teste ultra-precise, propunerea unei „a cincea” forțe, sau dimensiuni suplimentare pentru testarea legii pătrate inverse a gravitației. A început să se acorde o atenție din ce în ce mai mare efectelor câmpurilor gravitaționale puternice, în apropierea orizontului evenimentului unei găuri negre nerotative, în stelele neutronice sau, pentru universul extins, câmpuri gravitaționale asociate la scara Planck.

În ecuațiile lui Einstein din relativitatea generală clasică rămâne o asimetrie fundamentală între câmpurile gravitaționale și cele non-gravitaționale: pe partea stângă, un obiect geometric (gμν, tensorul Einstein), reprezentând curbura spațiu-timpului, este identic cu reprezentarea fenomenologică tensorială, dar non-geometrică, a materiei din partea dreaptă.

 

Gμν = kTμν, unde Gμν≡Rμν– (1/2)gμνR

 

Astfel în prelegerea pentru premiul Nobel din iulie 1923, Einstein afirma:

”Cei care caută unificarea teoriei nu pot fi satisfăcuți de existența a două domenii care, prin natura lor, sunt destul de independente. Este căutată o teorie de câmp unificat matematic, în care câmpul gravitațional și câmpul electromagnetic sunt interpretate ca fiind doar diferite componente sau manifestări ale aceluiași câmp uniform … Teoria gravitațională, considerată în termeni de formalism matematic, adică geometria riemanniană, ar trebui generalizată astfel încât să includă legile câmpului electromagnetic.”[7]

Există dovezi teoretice care infirmă PEE în anumite cazuri, prin efecte gravitaționale cuantice, efecte derivate din teoria corzilor, sau prin alte interacțiuni nedetectate până în prezent. În teoria corzilor există astfel de câmpuri care încalcă PEE, dar teoria nu este încă suficient de matură pentru a concretiza o astfel de refutare.  Clifford M. Will afirmă că observarea unor efecte care par să încalce PEE ține, într-o oarecare măsură, de semantică. Câmpurile implicate de teoria corzilor pot fi de lungă distanță și pot imita câmpurile gravitaționale, dar nu s-a găsit nicio modalitate de a face acest lucru.[8] Ideea utilizării testelor PEE în acest mod a apărut în anii 1980, în căutarea unei „a cincea” forțe[9] ca o forță de aproximativ un procent din gravitație dar cu un interval de câteva sute de metri, implicând o deviație de la legea invers-pătrată a gravitației newtoniene. Ideea a apărut cu ocazia măsurătorilor profilului gravitațional din minele adânci din Australia și din noile idei din fizica particulelor sugerând posibila prezență a particulelor de masă foarte mică cu gravitație. Numeroase experimente au căutat dovezi ale acestei forțe prin măsurarea unor diferențe de accelerație în funcție de compoziție, dar rezultatele nu au fost concludente, consensul fiind că nu există dovezi credibile experimentale pentru o a cincea forță.[10]

Posibilitatea ca legea pătrată inversă să fie încălcată la intervale foarte scurte în verificările de laborator[11] prevedea că unele dintre dimensiunile spațiale suplimentare din teoria corzilor ar putea să se extindă peste scalele macroscopice. La scară mică gravitația ar devia de la legea cunoscută. Au fost elaborate multe metode de înaltă precizie și zgomot redus, adaptate pentru teste de laborator. Nu s-au găsit abateri de la legea pătrată inversă.[12]

Singularitățile gravitaționale sunt considerate ca fiind o limită a spațiu-timpului. Relativitatea generală permite existența singularităților, dar nu poate spune nimic despre ceea ce se întâmplă în interiorul lor, iar oamenii de știință nu s-au pus încă de acord asupra unei definiții a acestora, luând în considerare și faptul că fără o geometrie conformă cu legile fizicii nu poate exista o locație în spațiu-timp. În concluzie, spun aceștia, nu se poate vorbi de singularități, ci mai degrabă de spațiu-timpuri singulare, deși în principiu acești termeni sunt echivalenți.[13] Clarke[14] și Earman,[15] ca și  Geroch, Can-bin și Wald[16] și Curiel,[17] susțin că este nevoie de o definiție precisă, riguroasă și univocă a singularității pentru o mai bună abordare a acestora și pentru o modelare mai exactă a aspectelor spațio-temporale.[18]Este comună afirmația că relativitatea generală, considerând spațiu-timpul ca fiind singular, își prezice propriile neputințe la limita singularităților găurilor negre și la Big Bang, negând realitatea acestora. Se speră că o teorie mai fundamentală, eventual a gravitației cuantice, va rezolva această problemă.[19]

Găurile negre apar, conform relativității generale, atunci când corpul cosmic a colapsat sub așa-numita rază Schwarzschild, proporțională cu masa corpului. „Orizontul evenimentului” unei găuri negre este punctul de unde nu mai există întoarcere, în interiorul căruia atracția gravitațională este mai mare decât orice încercare de a ieși din această zonă, inclusiv pentru lumină.[20] Pentru o gaură neagră standard (neîncărcată, care nu se rotește), orizontul evenimentului se află la raza Schwarzschild. Din punctul de vedere al unei persoane aflate în afara orizontului evenimentului, timpul în apropierea unei găuri negre se dilată datorită gravitației puternice, până când intervalele temporale ajung infinit de mari în interiorul orizonturilor evenimentelor. Din perspectiva persoanei care intră în orizontul evenimentelor, nu se întâmplă nimic neobișnuit. Timpul se scurge la fel și nu realizează că a intrat în interiorul orizontului evenimentelor.

Găurile negre relativiste sunt entități pur gravitaționale. Ele sunt soluții de „vid” a ecuațiilor câmpului lui Einstein. În contextul relativității generale, Erik Curiel afirmă că se renunță la gravitație și se postulează o geometrie curbă a spațiului temporal care produce toate efectele gravitației, gaura neagră nemaifiind un „lucru” în spațiu, ci o caracteristică a spațiu-timpului în sine.[21] Materia stelei colapsante dispare în singularitatea găurii negre, rămânând doar proprietățile geometrice ale găurii negre (masa, sarcina și momentul unghiular), conform unor teoreme numite „fără păr”, indiferent de proprietățile fizice anterioare ale obiectelor care se prăbușesc într-o gaură neagră.

O singularitate „goală” nu are un orizont al evenimentelor. Aceasta presupune o ruptură fundamentală în structura a spațiu-timpului.[22][23] O versiune a unei singularități goale este ”gaura albă”, o gaură neagră inversată în timp, din care ar putea să apară materie și obiecte din nimic. Deoarece ecuațiile câmpului relativității generale nu selectează o direcție preferată a timpului, iar formarea unei găuri negre este permisă, atunci și găurile albe vor fi permise de aceste legi.[24] Roger Penrose afirmă că singularitățile goale nu se vor forma niciodată, introducând-o ipoteză ad-hoc denumită „ipoteza cenzurii cosmice”: o singularitate se va afla întotdeauna într-o gaură neagră care este înconjurată de orizontul evenimentelor. Datorită unor contraexemple, această ipoteză a fosta abandonată în timp. Au fost propuse mai multe ipoteze alternative pentru eliminarea posibilității singularităților goale care încalcă principiul cauzalității,[25][26] dar niciuna nu este considerată satisfăcătoare până în prezent.

Găurile negre oferă un teren de testare esențial pentru problemele conceptuale care stau la baza gravitației cuantice și a relativității generale, referitor la încălcarea conservării energiei și a microcauzalității, și paradoxul pierderii informației. Gravitația cuantică pare a fi cel mai bun candidat pentru o modelare a acestor fenomene.

În 1971, Hawking a introdus conjectura că suprafața totală a orizonturilor evenimentului din orice grupare de găuri negre nu scade, chiar dacă acestea se unesc (a doua lege a mecanicii găurilor negre, prin similitudine cu entropia în termodinamică).[27] Pentru a evita ca găurile negre să aibă entropie zero, Bekenstein a propus ca o gaură neagră să aibă o entropie proporțională cu aria orizontului ei.[28]Hawking a descoperit că teoria câmpului cuantic prezice că o gaură neagră se comportă ca un corp negru care radiază la o temperatură constantă, încălcând astfel a doua lege a mecanicii găurilor negre datorită pierderii de energie și deci a micșorării. Dar radiația îndepărtează și entropia, și deci suma entropiei materiei este în creștere. Aceasta permite formularea primei legi a mecanicii găurilor negre similar cu prima lege a termodinamicii, cu masa acționând ca energie, gravitația suprafeței ca temperatură, și aria ca entropie.[29] În această interpretare a găurii negre, relativitatea generală este nesatisfăcătoare, fiind nevoie de o teorie mai bună a gravitației cuantice.[30]

O gaură neagră păstrează doar informațiile referitoare la masa totală, sarcina și momentul unghiular. Teoria găurilor negre stabile afirma că această pierdere nu e o problemă, deoarece informațiile pot fi considerate ca fiind prezente în gaura neagră, inaccesibile din exterior dar reprezentate în orizontul evenimentului în conformitate cu principiul holografic. Dar în teoria că găurile negre se evaporă încet prin emisia de radiații Hawking, informațiile despre materia care a format gaura neagră se pierd iremediabil. În mecanica cuantică, pierderea informațiilor corespunde încălcării unitarității, legată de conservarea probabilității, rezultând încălcarea conservării energiei.[31] Ultimele studii arată că informațiile și unitaritatea sunt păstrate totuși  într-un tratament cuantic al problemei.[32]

În cazul unui corp care cade într-o gaură neagră, teoria câmpului cuantic în spațiu curbat implică cuante ale radiației Hawking, incluzând doar o cantitate finită de informații codificate în radiația Hawking. Dar inseparabilitatea particulei la ieșire de toată radiația Hawking pe care gaura neagră a emis-o anterior creează un paradox numit „monogamia inseparabilității.”[33] Pentru rezolvarea paradoxului, ar trebui să se renunțe la una din cele trei teorii testate în timp: principiul echivalenței lui Einstein, unitaritatea, sau teoria câmpului cuantic existentă. Renunțarea la principiul echivalenței implică un „paravan” care distruge particulele de intrare în orizontul evenimentului.[34] Datele LIGO din 2016 arată posibile semnale de ecouri datorate unui orizont fuzzy de evenimente, posibile în teoriile paravanului, dar imposibile în relativitatea generală clasică.[35]

Necesitatea unei consistențe între teoria cuantică și relativitatea generală,[36] și existența singularităților, impun apariția unei teorii complete a gravitației cuantice.[37] Până în prezent nu s-a reușit să se dezvolte o astfel de teorie completă și consecventă, deși există mai mulți candidați.[38]

Generalizarea teoriei câmpului cuantic din fizica particulelor elementare astfel încât să includă gravitația, a eșuat.[39] La energii joase teoria este acceptabilă, dar la energii foarte mari, rezultatele sunt foarte divergente și duc la modele fără putere predictivă.[40]

O încercare de eliminare a acestor limitări este teoria corzilor, o teorie cuantică. Teoria promite o unificare a gravitației cu celelalte forțe, suplimentând cele trei dimensiuni spațiale cu încă șase.[41] O versiune mai nouă a teoriei, teoria supercorzilor, se încearcă o unificare a relativității generale și supersimetriei, sub numele de supergravitație,[42] și un model ipotetic unificator cu unsprezece dimensiuni cunoscut sub numele de teoria-M.[43]

O altă abordare folosește cuantizarea canonică a teoriei cuantice în care, pornind de la relativitatea generală e ajunge la ecuația Wheeler-deWitt, un analog al ecuatiei Schrödinger, dar care s-a dovedit a fi greșit definită.[44] Prin introducerea unor ipoteze ad-hoc (variabile) Ashtekar, a dezvoltat teoria gravitației cuantice în bucle.[45]

Există numeroase alte încercări de a ajunge la o teorie viabilă a gravitației cuantice, bazate pe abordarea traseului Feynman si calculul Regge, triungulațiile dinamice, seturile de cauzalitate, modelele twistor[46] sau modelele bazate pe integrale de căi ale cosmologiei cuantice.[47] Toate teoriile candidate au încă probleme majore formale și conceptuale greu de depășit deocamdată, inclusiv imposibilitatea verificării predicțiilor prin teste experimentale.[48]

Bibliografie

Ananthaswamy, Anil. „Swiss-Cheese Model of the Cosmos Is Full of Holes”. New Scientist, 2008. https://www.newscientist.com/article/mg20026783-800-swiss-cheese-model-of-the-cosmos-is-full-of-holes/.

Ashtekar, Abhay, și Martin Bojowald. „Quantum geometry and the Schwarzschild singularity”. Classical and Quantum Gravity 23, nr. 2 (21 ianuarie 2006): 391–411. https://doi.org/10.1088/0264-9381/23/2/008.

Ashtekar, Abhay, și Jerzy Lewandowski. „Background Independent Quantum Gravity: A Status Report”. Classical and Quantum Gravity 21, nr. 15 (7 august 2004): R53–152. https://doi.org/10.1088/0264-9381/21/15/R01.

Carlip, S. „Black Hole Thermodynamics and Statistical Mechanics”. ÎnPhysics of Black Holes: A Guided Tour, ediție de EleftheriosPapantonopoulos, 89–123. Lecture Notes in Physics. Berlin, Heidelberg: Springer Berlin Heidelberg, 2009. https://doi.org/10.1007/978-3-540-88460-6_3.

———. „Quantum Gravity: a Progress Report”. Reports on Progress in Physics 64, nr. 8 (1 august 2001): 885–942. https://doi.org/10.1088/0034-4885/64/8/301.

Chown, Marcus. „Gravity May Venture Where Matter Fears to Tread”. New Scientist. Data accesării 3 mai 2019. https://www.newscientist.com/article/mg20126990-400-gravity-may-venture-where-matter-fears-to-tread/.

Clarke, C. J. S. „The Analysis of Space-Time Singularities by C. J. S. Clarke”. Cambridge Core, mai 1994. https://doi.org/10.1017/CBO9780511608155.

Curiel, Erik. „Singularities and Black Holes”. ÎnThe Stanford Encyclopedia of Philosophy, ediție de Edward N. Zalta, Spring 2019. Metaphysics Research Lab, Stanford University, 2019. https://plato.stanford.edu/archives/spr2019/entries/spacetime-singularities/.

———. „The Analysis of Singular Spacetimes”. Philosophy of Science 66, nr. 3 (1999): 145.

Earman, John. „Bangs, Crunches, Whimpers and Shrieks: Singularities and Acausalities in Relativistic Spacetimes”. British Journal for the Philosophy of Science 49, nr. 2 (1998): 338–347.

Einstein, Albert. Fundamental Ideas and Problems of the Theory of Relativity: Lecture Delivered to the Nordic Assembly of Naturalists at Göteborg on July 11, 1923. Nobel Museum, 2009.

Fischbach, E., D. Sudarsky, A. Szafer, C. Talmadge, și S. H. Aronson. „Reanalysis of the Eotvos experiment”. Physical Review Letters 56 (1 ianuarie 1986): 3–6. https://doi.org/10.1103/PhysRevLett.56.3.

Geroch, Robert, Liang Can‐bin, și Robert M. Wald. „Singular boundaries of space–times”. Journal of Mathematical Physics 23, nr. 3 (1 martie 1982): 432–35. https://doi.org/10.1063/1.525365.

Giddings, Steven B. „The black hole information paradox”. arXiv:hep-th/9508151, 28 august 1995. http://arxiv.org/abs/hep-th/9508151.

Green, M. B., J. H. Schwarz, și E. Witten. „Superstring Theory. Vol. 1: Introduction”. ZAMM – Journal of Applied Mathematics and Mechanics / ZeitschriftFürAngewandteMathematik Und Mechanik 68, nr. 6 (1988): 258–258. https://doi.org/10.1002/zamm.19880680630.

Hamber, Herbert W. Quantum Gravitation: The Feynman Path Integral Approach. Berlin Heidelberg: Springer-Verlag, 2009. https://www.springer.com/gp/book/9783540852926.

Hawking, S. W. „Gravitational Radiation from Colliding Black Holes”. Physical Review Letters 26, nr. 21 (24 mai 1971): 1344–46. https://doi.org/10.1103/PhysRevLett.26.1344.

Hawking, S. W., și W. Israel. Quantum Cosmology, in Three Hundred Years of Gravitation. Cambridge University Press, 1989.

Hawking, Stephen W., G. F. R. Ellis, P. V. Landshoff, D. R. Nelson, D. W. Sciama, și S. Weinberg. The Large Scale Structure of Space-Time. New Ed edition. Cambridge: Cambridge University Press, 1975.

Hooft, G. ’t, și M. Veltman. „One-loop divergencies in the theory of gravitation”. Annales de L’Institut Henri Poincare Section (A) Physique Theorique 20 (1974): 69–94. http://adsabs.harvard.edu/abs/1974AIHPA..20…69T.

Joshi, Pankaj S. „Cosmic Censorship: A Current Perspective”. arXiv:gr-qc/0206087, 28 iunie 2002. http://arxiv.org/abs/gr-qc/0206087.

Kuchař, Karel. „Canonical Quantization of Gravity”. Relativity, Astrophysics and Cosmology, 1973, 237–88. https://doi.org/10.1007/978-94-010-2639-0_5.

Long, Joshua C., Hilton W. Chan, Allison B. Churnside, Eric A. Gulbis, Michael C. M. Varney, și John C. Price. „Upper Limits to Submillimetre-Range Forces from Extra Space-Time Dimensions”. Nature 421, nr. 6926 (februarie 2003): 922. https://doi.org/10.1038/nature01432.

Mathur, Samir D. „The Information Paradox: Conflicts and Resolutions”. Pramana 79, nr. 5 (1 noiembrie 2012): 1059–73. https://doi.org/10.1007/s12043-012-0417-z.

Merali, Zeeya. „Astrophysics: Fire in the Hole!” Nature News 496, nr. 7443 (4 aprilie 2013): 20. https://doi.org/10.1038/496020a.

———. „LIGO Black Hole Echoes Hint at General-Relativity Breakdown”. Nature News, 2016. https://doi.org/10.1038/nature.2016.21135.

Ouellette, Jennifer. „Black Hole Firewalls Confound Theoretical Physicists”. Scientific American, 2012. https://www.scientificamerican.com/article/black-hole-firewalls-confound-theoretical-physicists/.

Penrose, R. „Singularities and time-asymmetry.”, 581–638, 1979. http://adsabs.harvard.edu/abs/1979grec.conf..581P.

Penrose, Roger. The Road to Reality: A Complete Guide to the Laws of the Universe. Reprint edition. New York: Vintage, 2007.

Randall, Lisa, și Raman Sundrum. „An Alternative to Compactification”. Physical Review Letters 83, nr. 23 (6 decembrie 1999): 4690–93. https://doi.org/10.1103/PhysRevLett.83.4690.

Rendall, Alan D. „The nature of spacetime singularities”. arXiv:gr-qc/0503112, noiembrie 2005, 76–92. https://doi.org/10.1142/9789812700988_0003.

Schutz, Bernard. „Gravity from the Ground Up by Bernard Schutz”. Cambridge Core, decembrie 2003. https://doi.org/10.1017/CBO9780511807800.

Schwarz, John H. „String Theory: Progress and Problems”. Progress of Theoretical Physics Supplement 170 (1 mai 2007): 214–26. https://doi.org/10.1143/PTPS.170.214.

Sfetcu, Nicolae. Singularitățile ca limiteontologice ale relativitățiigenerale. MultiMedia Publishing, 2018. http://doi.org/10.13140/RG.2.2.17470.18242.

Tong, David. String Theory. University of Cambridge, 2009. http://www.damtp.cam.ac.uk/user/tong/string/string.pdf.

Townsend, P. K. „Four Lectures on M-theory”. arXiv:hep-th/9612121, 11 decembrie 1996. http://arxiv.org/abs/hep-th/9612121.

Wald, Robert M. „The Thermodynamics of Black Holes”. Living Reviews in Relativity 4, nr. 1 (9 iulie 2001): 6. https://doi.org/10.12942/lrr-2001-6.

Weinberg, Steven. The Quantum Theory of Fields, Volume 2: Modern Applications. 1 edition. Cambridge: Cambridge University Press, 2005.

———. The Quantum Theory of Fields, Volume 3: Supersymmetry. 1st Edition edition. Cambridge: Cambridge University Press, 2005.

Will, C. M. „Twilight time for the fifth force?”, 1990. http://connection.ebscohost.com/c/articles/9011192203/twilight-time-fifth-force.

Will, Clifford M. „The Confrontation between General Relativity and Experiment”. Living Reviews in Relativity 17, nr. 1 (decembrie 2014): 4. https://doi.org/10.12942/lrr-2014-4.

Note

[1]Anil Ananthaswamy, „Swiss-Cheese Model of the Cosmos Is Full of Holes”, New Scientist, 2008, https://www.newscientist.com/article/mg20026783-800-swiss-cheese-model-of-the-cosmos-is-full-of-holes/.

[2]Marcus Chown, „Gravity May Venture Where Matter Fears to Tread”, New Scientist, data accesării 3 mai 2019, https://www.newscientist.com/article/mg20126990-400-gravity-may-venture-where-matter-fears-to-tread/.

[3]Alan D. Rendall, „The nature of spacetime singularities”, arXiv:gr-qc/0503112, noiembrie 2005, 76–92, https://doi.org/10.1142/9789812700988_0003.

[4]R. Penrose, „Singularities and time-asymmetry.”, 1979, 581–638, http://adsabs.harvard.edu/abs/1979grec.conf..581P.

[5]David Tong, String Theory (University of Cambridge, 2009), http://www.damtp.cam.ac.uk/user/tong/string/string.pdf.

[6]Clifford M. Will, „The Confrontation between General Relativity and Experiment”, Living Reviews in Relativity 17, nr. 1 (decembrie 2014): 4, https://doi.org/10.12942/lrr-2014-4.

[7]Albert Einstein, Fundamental Ideas and Problems of the Theory of Relativity: Lecture Delivered to the Nordic Assembly of Naturalists at Göteborg on July 11, 1923 (Nobel Museum, 2009), 489.

[8]Will, „The Confrontation between General Relativity and Experiment”.

[9]E. Fischbach et al., „Reanalysis of the Eotvos experiment”, Physical Review Letters 56 (1 ianuarie 1986): 56, 3–6, https://doi.org/10.1103/PhysRevLett.56.3.

[10]C. M. Will, „Twilight time for the fifth force?”, 1990, 80, 472–479, http://connection.ebscohost.com/c/articles/9011192203/twilight-time-fifth-force.

[11]Lisa Randall și Raman Sundrum, „An Alternative to Compactification”, Physical Review Letters 83, nr. 23 (6 decembrie 1999): 83, 4690–4693, https://doi.org/10.1103/PhysRevLett.83.4690.

[12]Joshua C. Long et al., „Upper Limits to Submillimetre-Range Forces from Extra Space-Time Dimensions”, Nature 421, nr. 6926 (februarie 2003): 421, 922–925, https://doi.org/10.1038/nature01432.

[13]Erik Curiel, „Singularities and Black Holes”, în The Stanford Encyclopedia of Philosophy, ed. Edward N. Zalta, Spring 2019 (Metaphysics Research Lab, Stanford University, 2019), https://plato.stanford.edu/archives/spr2019/entries/spacetime-singularities/.

[14]C. J. S. Clarke, „The Analysis of Space-Time Singularities by C. J. S. Clarke”, Cambridge Core, mai 1994, https://doi.org/10.1017/CBO9780511608155.

[15]John Earman, „Bangs, Crunches, Whimpers and Shrieks: Singularities and Acausalities in Relativistic Spacetimes”, British Journal for the Philosophy of Science 49, nr. 2 (1998): 338–347.

[16]Robert Geroch, Liang Can‐bin, și Robert M. Wald, „Singular boundaries of space–times”, Journal of Mathematical Physics 23, nr. 3 (1 martie 1982): 23(3): 432–435, https://doi.org/10.1063/1.525365.

[17]Erik Curiel, „The Analysis of Singular Spacetimes”, Philosophy of Science 66, nr. 3 (1999): 66(S1): S119–S145.

[18]Nicolae Sfetcu, Singularitățile ca limite ontologice ale relativității generale (MultiMedia Publishing, 2018), http://doi.org/10.13140/RG.2.2.17470.18242.

[19]Abhay Ashtekar și Martin Bojowald, „Quantum geometry and the Schwarzschild singularity”, Classical and Quantum Gravity 23, nr. 2 (21 ianuarie 2006): 23(2): 391–411, https://doi.org/10.1088/0264-9381/23/2/008.

[20]O descriere mai exactă distinge și alte tipuri de orizont, precum orizonturile aparente, cf.Stephen W. Hawking et al., The Large Scale Structure of Space-Time, New Ed edition (Cambridge: Cambridge University Press, 1975), 312–20.

[21]Curiel, „Singularities and Black Holes”.

[22]Sfetcu, Singularitățile ca limite ontologice ale relativității generale.

[23]Earman, „Bangs, Crunches, Whimpers and Shrieks”, 65–66.

[24]Curiel, „Singularities and Black Holes”.

[25]Pankaj S. Joshi, „Cosmic Censorship: A Current Perspective”, arXiv:gr-qc/0206087, 28 iunie 2002, 17(15): 1067–1079, http://arxiv.org/abs/gr-qc/0206087.

[26]Earman, „Bangs, Crunches, Whimpers and Shrieks”, cap. 3.

[27]S. W. Hawking, „Gravitational Radiation from Colliding Black Holes”, Physical Review Letters 26, nr. 21 (24 mai 1971): 26 (21): 1344–1346, https://doi.org/10.1103/PhysRevLett.26.1344.

[28]Robert M. Wald, „The Thermodynamics of Black Holes”, Living Reviews in Relativity 4, nr. 1 (9 iulie 2001): 4 (1): 6, https://doi.org/10.12942/lrr-2001-6.

[29]Wald, 4 (1): 6.

[30]S. Carlip, „Black Hole Thermodynamics and Statistical Mechanics”, în Physics of Black Holes: A Guided Tour, ed. Eleftherios Papantonopoulos, Lecture Notes in Physics (Berlin, Heidelberg: Springer Berlin Heidelberg, 2009), 769: 89–123, https://doi.org/10.1007/978-3-540-88460-6_3.

[31]Steven B. Giddings, „The black hole information paradox”, arXiv:hep-th/9508151, 28 august 1995, http://arxiv.org/abs/hep-th/9508151.

[32]Samir D. Mathur, „The Information Paradox: Conflicts and Resolutions”, Pramana 79, nr. 5 (1 noiembrie 2012): 1059–73, https://doi.org/10.1007/s12043-012-0417-z.

[33]Zeeya Merali, „Astrophysics: Fire in the Hole!”, Nature News 496, nr. 7443 (4 aprilie 2013): 20–23, https://doi.org/10.1038/496020a.

[34]Jennifer Ouellette, „Black Hole Firewalls Confound Theoretical Physicists”, Scientific American, 2012, https://www.scientificamerican.com/article/black-hole-firewalls-confound-theoretical-physicists/.

[35]Zeeya Merali, „LIGO Black Hole Echoes Hint at General-Relativity Breakdown”, Nature News, 2016, 540, https://doi.org/10.1038/nature.2016.21135.

[36]S. Carlip, „Quantum Gravity: a Progress Report”, Reports on Progress in Physics 64, nr. 8 (1 august 2001): sec. 2, https://doi.org/10.1088/0034-4885/64/8/301.

[37]Bernard Schutz, „Gravity from the Ground Up by Bernard Schutz”, Cambridge Core, decembrie 2003, 407, https://doi.org/10.1017/CBO9780511807800.

[38]Herbert W. Hamber, Quantum Gravitation: The Feynman Path Integral Approach (Berlin Heidelberg: Springer-Verlag, 2009), https://www.springer.com/gp/book/9783540852926.

[39]G. ’t Hooft și M. Veltman, „One-loop divergencies in the theory of gravitation”, Annales de L’Institut Henri Poincare Section (A) Physique Theorique 20 (1974): 20 (1): 69, http://adsabs.harvard.edu/abs/1974AIHPA..20…69T.

[40]Steven Weinberg, The Quantum Theory of Fields, Volume 2: Modern Applications, 1 edition (Cambridge: Cambridge University Press, 2005).

[41]M. B. Green, J. H. Schwarz, și E. Witten, „Superstring Theory. Vol. 1: Introduction”, ZAMM – Journal of Applied Mathematics and Mechanics / Zeitschrift Für Angewandte Mathematik Und Mechanik 68, nr. 6 (1988): 258–258, https://doi.org/10.1002/zamm.19880680630.

[42]Steven Weinberg, The Quantum Theory of Fields, Volume 3: Supersymmetry, 1st Edition edition (Cambridge: Cambridge University Press, 2005).

[43]P. K. Townsend, „Four Lectures on M-theory”, arXiv:hep-th/9612121, 11 decembrie 1996, 13: 385, http://arxiv.org/abs/hep-th/9612121.

[44]Karel Kuchař, „Canonical Quantization of Gravity”, Relativity, Astrophysics and Cosmology, 1973, 237–288, https://doi.org/10.1007/978-94-010-2639-0_5.

[45]Abhay Ashtekar și Jerzy Lewandowski, „Background Independent Quantum Gravity: A Status Report”, Classical and Quantum Gravity 21, nr. 15 (7 august 2004): 21 (15): R53–R152, https://doi.org/10.1088/0264-9381/21/15/R01.

[46]Roger Penrose, The Road to Reality: A Complete Guide to the Laws of the Universe, Reprint edition (New York: Vintage, 2007).

[47]S. W. Hawking și W. Israel, Quantum Cosmology, in Three Hundred Years of Gravitation (Cambridge University Press, 1989), 631–651.

[48]John H. Schwarz, „String Theory: Progress and Problems”, Progress of Theoretical Physics Supplement 170 (1 mai 2007): 170: 214–226, https://doi.org/10.1143/PTPS.170.214.

13 aug. 2022

Cuvânt introductiv pentru (și despre) „Cunoașterea Științifică”

de | postat în: Arhiva, Editoriale, Numărul 1, Volumul 1 | 0

Klein, Adrian (2022), Cuvânt introductiv pentru (și despre) „Cunoașterea Științifică”, Cunoașterea Științifică, 1:1, 27-30Klein, Adrian (2022), Cuvânt introductiv pentru (și despre) „Cunoașterea Științifică”, Cunoașterea Științifică, 1:1, 27-30, https://www.cunoasterea.ro/cuvant-introductiv-pentru-si-despre-cunoasterea-stiintifica/

 

Rezumat

Salutăm cu multă bucurie toți cititorii noii reviste Cunoașterea Științifică, redactată de Dl. Sfetcu, autor a numeroase lucrări publicate în acest domeniu controversial, încă, al ontologiei și epistemologiei științifice!

În calitate de membru a bordului științific al jurnalului, îmi voi permite (cu amabila accepțiune a Dlui Sfetcu și a Dumneavoastră, dragi cititori) să extind în câteva articole pe care le voi supune publicării în viitor, concepția general acceptată în literatura științifică de tip materialist, către orizonturi noi ce răsar în ultima vreme, ca rezultat al acceptării din ce în ce mai largi a unei orientări de tip post-materialist în rândurile multor savanți proeminenți contemporani.

Cunoașterea științifică e o funcție a psihicului uman, a conștiinței de sine. Pentru a defini acest termen în mod inechivoc, va trebui în primul rând să abordăm analitic conștiința umană ca atare, un subiect mult controversat, și pe drept.

 

Cuvinte cheie: cunoașterea, cunoașterea științifică

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022, pp. 27-30
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/cuvant-introductiv-pentru-si-despre-cunoasterea-stiintifica/
© 2022 Adrian Klein. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor

 

Cuvânt introductiv pentru (și despre) „Cunoașterea Științifică”

Adrian Klein

 

Salutăm cu multă bucurie toți cititorii noii reviste Cunoașterea Științifică, redactată de Dl. Sfetcu, autor a numeroase lucrări publicate în acest domeniu controversial, încă, al ontologiei și epistemologiei științifice!

În calitate de membru a bordului științific al jurnalului, îmi voi permite (cu amabila accepțiune a Dlui Sfetcu și a Dumneavoastră, dragi cititori) să extind în câteva articole pe care le voi supune publicării în viitor, concepția general acceptată în literatura științifică de tip materialist, către orizonturi noi ce răsar în ultima vreme, ca rezultat al acceptării din ce în ce mai largi a unei orientări de tip post-materialist în rândurile multor savanți proeminenți contemporani.

Cunoașterea științifică e o funcție a psihicului uman, a conștiinței de sine. Pentru a defini acest termen în mod inechivoc, va trebui în primul rând să abordăm analitic conștiința umană ca atare, un subiect mult controversat, și pe drept.

Paradigma oficială curentă atribuie conștiința unor funcții neuronale corticale sau generalizate, văzând în ea un efect epifenomenal emergent ale acestor funcții. Mii de articole publicate în toate universitățile lumii reflectă cercetările intensive efectuate pentru a depista un asemenea mecanism capabil a explica emergența conștiinței prin procesele cuantice ce decurg în materialul neuronal cerebral și în interiorul microstructurilor neuronului însuși. Nici una din aceste cercetări nu a adus până la ora actuală nici o speranță cât de slabă de reușită.

În această situație, e justificat pesimismul legat și de continuarea la nesfârșit a unor cercetări de acest gen, conduse pe o cale falsă de la bun început și sponsorizate cu sume astronomice ce nu pot fi motivate prin vreun rezultat cât de cât încurajator.

Știința convențională actuală și-a construit premisele pe un set de ecuații Maxwell fraudulos redus la 4 din cele 14 inițiale, pe o teorie ne-fizicalistă a relativității generale și speciale, și pe un sistem de coordonate spațiale (Minkowski) în care timpul și spațiul sunt forțat unite într-un sistem a cărui coerență dă de gândit. Materialismul științific exclude informația ca atare din portretul general al realității, deși nenumărate experimente derulate în condiții de strictă aderare la condițiile de sterilitate științifică au demonstrat rolul pro-activ al conștiinței în crearea materiei și energiei.

Informația este acceptabilă pentru știința materialistă doar sub varianta sa computabilă, binară (AI), dar nu și în forma sa fundamentală de manifestare, cea eidetică (experiențială, subiectivă, Qualia) – din care cea digitală poate fi derivată.

Conștiința umană (ca și cea animală și vegetală, pentru a nu mai vorbi de formele de viață nebiologice) este descrisă ca un epifenomen emergent din procesele cuantice ale creierului, ca atare, odată cu prăbușirea funcțiilor vitale și aplatizarea EEG, orice informație (devenită necomputabilă) legată de personalitatea decedată este pierdută. Această concluzie contravine cu rezultatele unui lanț de cercetări experimentale întinse pe cel puțin două secole și continuate și în zilele noastre în laboratoare specializate.

Putem observa o aliniere din ce în ce mai mare a tendințelor conceptuale moderne cu înțelepciunea de tip oriental, transmisă inițiatic de-a lungul generațiilor din cele mai vechi timpuri.

Completarea sistemului spațiu/timp cu o nouă coordonată de referință, cea informativă, prin integrarea informației eidetice în sistem, a deschis perspective noi în explorarea realității cosmice în care trăim.

De asemenea, dovada experimentală a divizibilității infinite a Cuantei (Fractional Quantum Hall Effect), permițând sarcini electrice fracționale, a deschis calea spre investigarea unor regimuri abisale mult sub nivelul Plank (10^-35) și chiar Kolmogoroff (10^-58), până la unitățile subcuantice elementare ce reprezintă combinația primordială a spațiului și timpului cu Informația (Bhutatma vedică).

Evoluția Darwiniană este actualmente răsturnată prin conceptul conform căruia formele de manifestare biologică sunt expresii ale unei evoluții în complexitatea informativă ce trebuie exprimată de diversele structuri biologice. Evoluția acestor structuri este rezultatul, nu originea complexității informative procesabile la nivelurile respective.

Gândirea științifică modernă are loc într-un cadru holistic hyperdimensional, în care timpul devine proiectat pe dimensiuni suplimentare. Această perspectivă permite o interpretare tranzacționistă a mecanicii cuantice (Cramer), ceea ce duce la acceptarea unui mecanism de cauzalitate retrogradă. Aceeași concluzie se obține dacă acceptăm validitatea legii a doua a termodinamicii în forma sa reversată acționând în anumite porțiuni ale spațiului universal ca principiu generator a vieții (Sidis).

În acest concept, poziția în care are loc prăbușirea funcției ondulatorii a potențialelor evolutive (Schrodinger) își pierde randomalitatea și devine un efect determinist, marcând punctul de suprapunere a doi vectori informativi propagând în direcții opuse în timp, unul „cauzal„ și unul venind din poziții de certitudine descrise ca atractori din viitor.

Conceptul unui univers apărut prin singularitatea cunoscută ca Big Bang devine perimat. Cercetări moderne indică un infinit proces de creare/anihilare a materiei/energiei având loc la punctul de energie zero (ZPE), „spuma cuantică”, nivelul la care tipare informative de diferite grade de complexitate străbat această barieră dimensională în ambele sensuri, vehiculate de energii subtile de consistență subcuantică.

Cunoașterea științifică a deviat de mult de la linia tradițională de tip materialist.

Noi propunem ca noul jurnal proiectat de Dl. Sfetcu să țină cont de vectorul conceptual nou în științe, făcând cunoscute bazele sale teoretice și aplicative, astfel asigurând acestui jurnal un rol avangardist unic atât de important în zilele pe care le trăim.

Pentru cititorii noștri dornici să intre în detaliile științifice ale acestui concept nou, recomandăm să viziteze platforma noastră interactivă dedicată studiului conștiinței într-o perspectivă post-materialistă: https://dradrianklein.wordpress.com/, activată în colaborare cu Dl. Sfetcu.

1 … 59 60 61 62 63 64 65