Farcaș, Dan D. (2023), Câteva reflecții privind contactele extrasenzoriale, Cunoașterea Științifică, 2:1, 222-244, https://www.cunoasterea.ro/cateva-reflectii-privind-contactele-extrasenzoriale/

 

Some reflections on extrasensory contacts

Abstract

Apparently, information among living beings circulates in other ways than through the known senses and is also recorded on an external medium, accessible under certain conditions. These facts, although inexplicable. also acquired practical uses. Science hesitates to accept their reality because, on the one hand, there is no theoretical framework to explain them, and on the other hand, either they cannot be brought into the laboratory, or the effectiveness of those that can be studied seems random. The present article presents and comments on a number of such situations as an invitation to future investigations and applications.

Keywords: extrasensory perception, remote viewing, primal communication, the three minds, channeling, akasha records, remote influence, extracorporeality, restless epirites

Rezumat

Aparent, informația printre ființele vii circulă și pe alte căi decât prin simțurile cunoscute și se află și înregistrată pe un suport extern, accesibil în anumite condiții. Aceste fapte, deși inexplicabile. au căpătat și întrebuințări practice. Știința ezită să accepte realitatea lor, deoarece, pe de o parte, nu există un cadru teoretic prin care să fie explicate, iar pe de altă parte, sau nu pot fi aduse în laborator, sau eficacitatea celor care pot fi studiate pare aleatoare. Articolul de față expune și comentează un număr de astfel de situații, ca o invitație la investigații și aplicații viitoare.

Cuvinte cheie: percepția extrasenzorială, vederea la distanță, comunicarea primară, cele trei minți, channeling, arhivele Akasha, influența la distanță, extracorporalitatea, epirite neliniștite

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 222-244
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/cateva-reflectii-privind-contactele-extrasenzoriale/
© 2023 Dan D. Farcaș. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Câteva reflecții privind contactele extrasenzoriale

Dan D. Farcaș

dandfarcas@yahoo.com

 

Percepția extrasenzorială

Capacitatea de a simţi, uneori în vis, că s-a întâmplat ceva rău unei persoane apropiate este un fenomen atestat şi descris încă din antichitate. În l882, englezul W. Meyers  propus pentru el termenul de „telepatie”. Astronomul francez Camille Flammarion (1842-1925) strânsese, la începutul secolului trecut, circa 5000 de cazuri, mai vechi sau mai noi, de asemenea comunicări, inexplicabile științific. Psihologul rus Vladimir M. Behterev (1857-1927) şi colaboratorii săi au creat în acest sens o adevărată şcoală. În cadrul acesteia, profesorul Leonid L. Vasiliev (1891-1966), din Skt.Petersburg, a efectuat un număr foarte mare de adormiri prin comenzi date exclusiv mintal, de la distanţe variind între câţiva metri şi mii de kilometri[1]. Pornind de la cercetările profesorului italian F. Cazzamalli, care în l929 susţinea că la baza telepatiei s-ar afla unde radio emise de creier, L.L. Vasiliev şi-a propus să deter­mine tipul acestora. Pentru fiecare tip de undă electromag­netică există materiale specifice de ecranare. Testându-le pe rând, nu a constatat nicio diminuare a eficacităţii comenzilor de adormire sau de trezire transmise telepatic. De asemenea, nu s-a constatat nicio diminuare cauzată de distanţă ori de cubura suprafeţei Pământului.

În l934, J. B. Rhine a propus ca, în loc de „telepatie”, să se folosească termenul, mai acoperitor, de „percepţie extrasenzorială”. Tot la sugestia sa, din l934, în experienţele de telepatie au început să fie folosite aşa-numitele „cartele Zenner”. Acestea sunt în număr de cinci, având pe ele: o cruce, un cerc, un pătrat, o stea cu cinci colţuri şi trei linii ondulate. Emiţătorul scoate, la întâmplare, la momente dinainte stabilite, câte o cartelă dintr-o urnă, se concentrează asupra ei, iar „mediumul” receptor, la aceleaşi momente, caută să „ghicească” ce cartelă a fost extra­să. În vara anului l959, un medium telepatic, îmbarcat pe submarinul atomic american „Nautilus”, a realizat o coincidenţă de 70%., față de  20% dacă cartelele ar fi fost „ghicite” la întâmplare. Se știe că undele electro­magnetice nu pot străbate prin straturile groase de apă. În februarie l97l, şi astronautul Edgar D. Mitchell a transmis, din nava „Apollo-l4” aflată în drum spre Lună, serii de cartele Zenner, unui receptor de pe sol. Rezultatele au fost de 51 reuşite din 200 de încercări, ceea ce nu s-ar fi putut obţine, din pură întâmplare, decât într-un caz din 3000.

Începând din l966, actorul K. Nikolaev din Novosibirsk (receptor) şi prietenul său, biofizicianul I. Kamenskii din Moscova (emiţător) au început o serie de experienţe telepatice. Experimentele s-au mutat apoi în cadrul secţiei de bio-informaţii a Institutului de radiotehnică A. S. Popov din Leningrad (Skt.Petersburg). Aici Niko­laev, se afla, relexat, într-o încăpere complet izolată de exterior, conectat la un electroencefalograf care înregistra undele „alfa” caracteristice acestei stări, pe care şi-o putea induce cu ajutorul unui aparat numit „alfafon”. La numai trei secunde după ce Kamenskii, aflat la Mos­cova, începea să se concentreze imaginându-şi că îl agresează pe Nikolaev, undele EEG ale receptorului de la Skt.Petersburg se desincronizau dra­matic. Apoi această operaţie s-a repetat de mai multe ori, în două variante: o „agresare” cu o durată de 15 secunde şi una de 45 secunde. Desincronizarea mai scurtă era interpretată ca punct, cea lungă ca liniuţă. Șirul de liniuţe şi puncte formate astfel a fost considerat un text în alfabetul Morse. Primul cuvânt transmis, în martie l967, a fost „MIG”.

Fenomenele de telepatie se semnalează şi la animale; de pildă puii unei iepuroaice de la Skt. Petersburg au fost îmbarcaţi la Murmansk pe un submarin şi apoi sacrificaţi la momente alese la întâmplare de către cei de pe vas. Electroencefalo­grama iepuroaicei a înregistrat fiecare dintre momentele res­pective cu o promptitudine de zecimi de secundă.

Vederea la distanță

Un alt fenomen de comunicare în afara simțurilor este „vederea la distanță” respectiv „vederea fără ochi”. Pot evoca două cazuri controversate dar bine documentate din România. Primul este cel al Valentinei Gârlea din Iaşi, o nevăzătoare fără studii de specialitate, care poate vedea „cu cel de al treilea ochi” starea organelor interne, ca şi aura corpului omenesc, contribuind astfel, asociată cu un medic, la diagnosticarea unor maladii[2].

Al doilea exemplu este al radiestezistului Vasile Rudan (1934-2021). El a activat ca specialist guvernamental în verificarea pe teren a raportărilor făcute de arheologi, şi a colaborat timp de mai mulţi ani cu M.Ap.N., localizând zeci de kilometri de reţele antice de alimentare cu apă, ziduri străvechi, diverse cavităti antropice subterane, surse geopatogene etc. În acelaşi cadru, în anii 1980, Vasile Rudan a coordonat, în zona comunei Bozioru, din nordul judeţului Buzău, un grup de copii cărora le testa şi le stimula aptitudinile extrasenzoriale.

La sfârşitul anilor 1960, serviciile de informaţii americane au fost informate că ruşii utilizează metode de tipul vederii la distanță, pentru colectarea informaţiilor şi chiar şi pentru controlul minţii unor demnitari străini. Deşi povestea a părut ridicolă, unii s-au întrebat: „dar dacă e aşa?”.

Pentru a încerca un răspuns, în 1972, CIA a oferit suma modică de 50.000 de dolari, către Stanford Research Institute (Institutul de Cercetare Stanford), din Menlo Park (California), un institut privat, rebotezat apoi SRI International. În cadrul său, Harold Puthoff Ph.D. şi Russel Targ Ph.D. au realizat experimente cu persoane cu înzestrări naturale: cercetătorul Ingo Swann, ofițerul de informații Joseph McMoneagle, iluzionistul Uri Geller și fostul polițist Pat Price.

După patru ani, în care rezultatele au fost încurajatoare, începând din 1976, CIA a transferat proiectele privind vederea extrasenzorială structurilor de informaţii ale armatei, care erau interesate de aceste tehnici. Aici, sarcina a fost încredinţată, unui tânăr locotenent, proaspăt absolvent al şcolii de ofiţeri de informaţii, Fred Holmes (Skip) Atwater. În timp, el a ajuns să conducă o unitate militară în toată regula (dar strict secretă), la Fort Meade în Maryland, unitate din care au făcut parte personalităţi precum Joseph McMoneagle, numit „clarvăzătorul nr.1” al unităţii de spionaj militar, sau Leonard „Lyn” Buchanan. Ulterior Atwater va fi recrutat de faimosul clarvăzător Robert Monroe, ca director de cercetare la Monroe Institute din Afton (Virginia).

Cei care susţineau iniţiativa au cerut şi elaborarea unei metode standardizate, prin care, de pildă, cât mai multe persoane să poată fi antrenate pentru a deveni clarvăzători. Această sarcină i-a revenit lui Ingo Swann (1933-2013). În perioada 1971-73, Swann a devenit subiectul unor experienţe riguroase realizate de American Society for Psychical Research, la City University din New York. Trebuia să citească nişte simboluri, ascunse în cutii sigilate, aflate la o oarecare distanţă. Rezultatele pozitive au depăşit mult simpla coincidenţă. În decembrie 1971, Ingo Swann a propus, pentru acest gen de experienţe și utilizatorii lor, termenele de „remote viewing” (vedere la distanţă) şi „remote viewer” (văzător la distanţă). Pentru simplitate, voi folosi totuși, în cele ce urmează, termenii de „clarviziune” şi „clarvăzător”, cu acelaşi sens.

La SRI, Ingo Swann a pus la punct, în cadrul proiectului numit „SCANATE” (prescurtare pentru „Scanare după coordonate”), o „tehnologie a clarviziunii”, numită Controled Remote Viewing (CRV), prin care, după un antrenament corespunzător, de circa doi ani, în şase stagii, şi cu ajutorul unor instalaţii tehnice anume concepute, o persoană oarecare putea căpăta capacitatea de a se transpune în orice punct de pe glob (şi nu numai…), ales de multe ori doar prin indicarea unor coordonate geografice. Persoana respectivă era apoi în stare să vadă şi să descrie în detaliu peisaje, instalaţii, încăperi etc., din locul respectiv.

Tehnica de pregătire CRV a clarvăzătorilor avea trei componente principale. La început se efectuau exerciţii de meditaţie transcendentală, minimum două şedinţe a câte 20 de minute pe zi, timp de mai multe luni, cu operaţii complementare, de pildă o izolare totală, în încăperi special amenajate.

O a doua componentă presupunea tehnici de control şi „sincronizare emisferică” a frecvenţelor din creier (de pildă, a undelor EEG, măsurate cu electroencefalograful), folosind, între altele, aparatul numit „Hemisync”, pus la punct de Robert A. Monroe (1915-1995)[3] la faimosul Monroe Institute din Afton (Virginia).

Acest aparat trimitea, de pildă, într-o ureche, un sunet cu frecvenţa de 100 Hz iar în cealaltă de 104 Hz. Bătaia produsă prin interferenţa celor două sunete, imperceptibilă conştient, inducea în creier oscilaţii de 4 Hz, corespunzătoare undelor EEG theta. S-au încercat numeroase combinaţii de frecvenţe, în măsură să inducă stări alternative ale conştiinţei.

O a treia componentă a tehnicii CRV consta în însuşirea unor roluri în cadrul unor „scenarii” conţinând un număr de situaţii bine definite. Erau instruite două persoane: un medium (care trecuse prin primele două componente) şi îndrumătorul său, care căpătase şi el o pregătire complementară. Informaţiile primite de medium erau înregistrate printr‑un sistem de „procese-verbale”. Mediumul nu avea voie să-şi gândească paşii următori şi nici să facă interpretări, încercând, atât cât era în stare, să elimine intervenţiile conştiinţei (raţionalizări, imaginaţie). Singurul care avea voie să interpreteze şi să indice eventual următoarele obiective de observat era îndrumătorul. Tot el era cel care nota cele „relatate” de medium.

În faza de instruire se foloseau de obicei ţinte cunoscute, acordând o deosebită importanţă „feedback”-ului, prin care, după terminarea unui exerciţiu, mediumul putea compara ceea ce „văzuse” cu ţinta reală, în cadrul unui proces de „calibrare”.

Din 1984, pregătirea militarilor cu tehnicile SRV a fost preluată în întregime, de armată, proiectele primind diverse nume: Grill Flame, Center Lane, Sun Streak sau Stargate.

Unul dintre cei care au dezvăluit în detaliu cele de mai sus a fost Lyn Buchanan, care a participat direct, timp de 17 ani, la aceste activităţi, pregătind peste trei sute de persoane în practicarea tehnicilor menţionate. Aşa cum ne asigură el, aceste tehnici au fost utilizate pentru găsirea de ostatici, pentru spionaj, privind planuri politice, militare sau economice, dar şi pentru localizarea unor persoane, rezolvarea unor crime ş.a.m.d. La un moment dat „coordonatele” pentru observare au fost îndreptate asupra unor centre de supraveghere a sateliţilor din URSS. Ulterior, prin acţiuni complementare de spionaj, s-a dovedit că informaţiile obţinute prin vedere la distanţă fuseseră remarcabil de corecte[4].

Într-o demonstraţie oficială, făcută în 1985, la Washington, clarvăzătorii au descris casa de vacanţă a lui Gorbaciov, după care, primind imagini ale unor submarine nucleare sovietice au determinat coordonatele în care acestea se aflau la momentul respectiv. Forţele Navale au acceptat ca pozitive rezultatele şi au declanşat un proiect de monitorizare a submarinelor ruseşti, numit Aquarius. Metoda a fost folosită în decursul anilor, e drept cu prudenţă, şi pentru localizarea altor instalaţii militare, a rampelor de lansare a rachetelor, iar în războiul din golf a depozitelor de arme chimice irakiene. Generalul Ed. Thompson, care a patronat un timp această operaţie, afirma ulterior: „Ne-am convins că vederea la mari distanţe era un fenomen real, nu o înşelătorie” chiar dacă „nimeni nu ştia cum să-l explice”. Russell Targ, unul dintre conducătorii inițiali ai proiectului, a subliniat, mai târziu, că deocamdată se ştie doar că precizia percepţiei extrasenzoriale nu scade cu creşterea distanţei dintre medium şi obiect. Şi se mai ştie că este foarte puţin probabil să fie implicat un câmp electromagnetic, de orice fel.

Între 1986 şi primăvara 1995, echipa de clarvăzători a primit, de la organisme militare, peste 200 de sarcini operative concrete, în vederea obţinerii unor informaţii care nu erau accesibile prin alte surse. Printre proiectele şi operaţiile abordate, în decursul timpului, mai pot fi menţionate cele având drept ţintă pe Moammar Gadhafi din Libia, sau pe generalul Manuel Noriega din Panama.

Acurateţea tehnicilor CRV nu era perfectă (ca de altfel a niciunei tehnici de vedere la distanţă), dar în 1982 autorii metodei ştiau deja că – prin tehnici specifice de antrenament – reuşitele pot ajunge la 65-95%. O metodă complementară de creştere a preciziei (bazată pe „Teorema lui Shannon” din teoria informaţiei) era să se utilizeze mai mulţi clarvăzători în paralel, în mod independent, asupra aceluiaşi obiectiv, comparând apoi informaţiile obţinute şi reţinând detaliile care erau comune.

Lyn Buchanan afirmă că: „Spre surpriza tuturor (chiar şi a mea), unitatea militară CRV a avut cel mai mare grad de precizie dintre toate metodele de colectare a datelor … folosirea sateliţilor spioni, fotografii din avion şi chiar prezenţa personală a agenţilor în zonele de interes”[5].

La un moment dat, colaborarea cu Swann a fost încheiată, armata preluând în întregime proiectele. După plecarea sa, tehnicile au fost modificate. S-au introdus două noi metode, una bazată pe scriere automată, cealaltă utilizând şi cărţi de tarot, metode pentru care nu existau teste anterioare de laborator. Rezultatele acestora au fost mult mai puţin fiabile.

După 1990, întrucât dispăruse ameninţarea pe care o reprezenta inamicul tradiţional, s-a operat o reducere drastică a personalului, la un moment dat rămânând un singur operator. După 1993 proiectul a fost preluat din nou de CIA, fiind botezat Stargate. Proiectele militare de vedere la distanţă au fost sistate definitiv, în 1995, afirmativ din motive bugetare. Motivul oficial a fost că metoda nu mai obţinea date utile structurilor de informaţii militare, dar s-a mai vorbit şi despre teama unui scandal vizând utilizarea banilor publici pentru a putea spiona pe oricine. Mai mulţi dintre foştii clarvăzători militari au înfiinţat organizaţii private, cum ar fi, de pildă Psi Tech din Hawaii, condus de Ed Dames, maior de informaţii şi fostul şef al echipei de clarvăzători, sau The Farsight Institute din Atlanta (Georgia), înfiinţat de Courtney Brown.

Comunicarea primară

Comunicarea extrasenzorială s-ar putea baza pe forme primitive, insuficient studiate. Grupurile de celule sau de protozoare, unele numărând până la o jumătate de milion de exemplare, cum ar fi cele care formează coloniile de volvox sau de bureţi marini, îşi coordonează activitatea fără niciun fel de sistem nervos. Într-un experiment făcut, în anii şaizeci, la Novosibisk, s-au luat două culturi de celule de acelaşi fel, despărţite printr-un perete de cuarţ. După ce una dintre culturi a fost intoxicată, la scurt timp s-au îmbolnăvit si celulele din cultura vecină, altminteri ocrotită şi izolată. S-a presupus că boala a fost indusă, pe calea unei radiaţii, de la cultura vecină. Se pare că, printr-un mecanism similar, toate celulele dintr-un organism viu (cum este şi cel uman) comunică între ele, pe o cale diferită de cele cunoscute ana­tomic (nervoasă, endocrină, etc.).

Cleve Backster (1924-2013) a fost un specialist al CIA pentru interogări şi unul dintre creatorii poligrafului, numit şi „detectorul de minciuni”. Într-o dimineaţă de februarie 1966, la New York, pe când avea deja optsprezece ani de experienţă cu folosirea poligrafului şi lucra la o companie privată, Backster şi-a propus să măsoare viteza cu care urcă seva, după udare, într-o plantă de apartament, din genul dracaena, aflată în biroul său. El si-a zis că infima diferenţă de umiditate poate fi simţită de electrozii aparatului, plasaţi pe cele două feţe ale unei frunze. Deoarece n-a obţinut niciun rezultat, a muiat un vârf de frunză într-o ceaşcă cu cafea fierbinte. Tot nimic. S-a gândit atunci să încerce cu un stimul ceva mai puternic şi a adus din camera vecină o cutie de chibrite, cu intentia să ardă una dintre frunze.

Era la cinci metri de plantă când brusc acul detectorului de minciuni a deviat abrupt şi prelung… Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, Backster l-a rugat, a doua zi, pe un coleg să repete gestul, schimbând planta şi detectorul de minciuni. Rezultatul a fost acelaşi. Planta reacţiona violent la simpla intenţie de a i se face rău.

Peste un timp, Backster, rănindu-se la un deget, şi-a pus iod pe rană. Acul detectorului de minciuni conectat la plantă a făcut un salt violent. Planta simţise moartea celulelor umane şi a reacţionat. Pentru a elimina orice suspiciune, a fost imaginată o maşină care arunca, la intervale întâmplătoare, creveţi vii în apă clocotită. La fiecare vietate sacrificată planta reac­ţiona puternic. Repetând experienţa cu creveti morţi nu s-a obţinut nicio reacţie.

Gercetările ulterioare au dovedit că fructe proaspete, legume, ciuperci unicelulare, protozoare, celule sanguine, sau celule umane prelevate din cavitatea bucală prezentau ace­leaşi reacţii în cazul distrugerii altor celule din preajma lor. Încercările de ecranare a presupuselor unde care ar realiza transmiterea acestor semnale n-au dat niciun rezultat, ceea ce sugera că ele n-ar fi de natură electromag­netică.

Experimentele de mai sus au fost reluate şi reproduse pe numeroase meridiane, inclusiv la noi în ţară. Dumitru Constantin-Dulcan, în cartea sa Inteligenţa materiei, presupunea că acest tip de comunicare este primul care apare pe scara evoluţiei.

Cele trei minți

Vederea „extrasenzorială” la distanţă funcţionează chiar dacă nimeni nu poate să spună cum. Așa cum relatează Lyn Buchanan, creatorii CRV vorbeau de trei minți: mintea conştientă, cea inconştientă, legate nemijlocit de creier, dar şi un „supramental”, pe care îl numeşte „conştient colectiv”, cu o localizare extracorporală dar comună, într-un fel, întregii umanităţi. Acesta ar fi „principalul nivel al minţii”. Buchanan vorbește și de o a patra componentă: o minte vegetativă, care poate fi omisă în contextul prezentării de față.

Cea de a treia componentă este de fapt ceea ce psihiatrul şi psihanalistul elveţian Carl Gustav Jung (1875-1961) numea „inconştient colectiv”. El emisese, încă din 1916, ipoteza că, pe lângă inconştientul personal, oamenii au acces şi la un inconştient colectiv, un fel de „memorie colectivă”, în care sunt înmagazinate elemente de natură culturală, de pildă „arhetipuri”, preluate de la oamenii din generaţiile precedente. Şi el admitea că mintea noastră are acces la această „memorie” – în ambele sensuri – fără intervenţia conştiinţei.

În situații normale, între zona conştientă şi cea inconştientă a minţii, legăturile sunt foarte firave, blocate, de ambele părţi, de nenumărate cenzuri, vămi şi interdicţii, dar blocate mai ales de activitatea mult mai intensă a conştientului, care inhibă semnalele venite din inconştient. Pentru a face o comparaţie, semnalele inconștientului sunt ca nişte fosforescenţe palide, care nu pot fi văzute în lumina orbitoare a conștientului, dar care devin vizibile dacă aceasta este redusă la minim.

S-a constatat că, pentru a diminua „strălucirea” conştientului, „trebuie să spargem cercul gândurilor şi al emoţiilor” care produc „lumina” puternică a conştiinţei. Aceste „stări modificate ale conștiinței” pot fi realizate spontan de marii clarvăzători. Șamanii[6], profeţii biblici, sau sibilele oracolelor antice intrau în această stare folosind substanțe psihotrope cum ar fi ayahuasca, în zona fluviului Amazon, ori emanaţii subpământene la Delphi, dar şi prin asceză dusă la extrem de schimnici sau în stări de oboseală extremă. Ceilalţi oameni ar putea accede la o asemenea performanţă prin tehnici adecvate, de tipul CRV. O trăsătură deseori menţionată a acestei stări este aceea că subiectul vede nu doar înainte ci jur-împrejur, la un unghi 360⁰.

Atunci când se stabileşte o astfel de conexiune, „toate informaţiile din mintea inconştientă devin accesibile”. Această percepţie creează adesea operatorului impresia că s-a transpus fizic în locul indicat prin coordonatele sau instrucţiunile pe care le-a primit, deşi, de fapt, toate se petrec – spunea Buchanan – într-un soi de „realitate virtuală în miniatură” aflată deja în mintea sa extinsă, una care doar oglindeşte realitatea fizică. Şi alţi clarvăzători au declarat că această însuşire nu presupune o deplasare reală, sub o formă oarecare, „la faţa locului” ci este, înainte de toate, o „călătorie interioară”. Atenţie deci! Între realitatea fizică şi copia sa virtuală, mintală, pot exista diferenţe, provocate de diverse mecanisme, filtre, modele, tabuuri etc.

După constatările creatorilor CRV, mintea conştientă şi cea inconştientă folosesc și limbaje diferite, deci, pentru a se interconecta, ele au nevoie de un translator sau un interpret. În acest scop, în tehnica CRV, a fost creat un limbaj, format din gesturi definite într-un „dicţionar” și însuşit apoi prin antrenamente lungi şi plictisitoare.

Dar dialogul dintre conştient şi inconştient funcţionează bine doar atât timp cât „lumina” conştientului este menţinută la un nivel foarte redus. Un cuvânt, un detaliu interesant, o emoţie neaşteptată, ori chiar şi prea multe informaţii privind „ţinta”, pot „trezi” conştientul, ceea ce va perturba transmiterea corectă a informaţiei. Russell Targ avertiza împotriva „învelişului analitic” care poate contamina informaţia. El amintea că Swann considera că „analiza mentală, amintirile, ghicitul şi imaginaţia reprezintă un fel de zgomot mental în canalul prin care se receptează vederea la distanţă.”[7] Iar Buchanan spunea că orice informaţie suplimentară, până şi cititul unui ziar înainte de o şedinţă de clarviziune, poate deveni un „atractant” care să distragă atenţia operatorului de la ţinta principală urmărită.

Channeling

Accesul la informații din acea „memorie comună” sau „inconștient colectiv” este atestat și pe alte căi. Un caz bine studiat în acest sens este cel al faimosului medium Edgar Cayce (1877-1945). El putea intra într-o „transă hipnotică autoimpusă care induce vedere la distanţă”. În timp ce se afla în această stare, i se prezentau persoane care necesitau asistenţă, iar el răspundea la întrebări în legătură cu ele. Aceste acţiuni, numite „lecturi”, erau stenografiate de regulă de soţia sa Gertrude sau de fiul său Hugh Lynn. În arhivele Fundaţiei din Virginia Beach (Virginia) care-i poartă numele, se găsesc 12.250 de „lecturi” şi o serie de alte documente aparţinând lui Edgar Cayce. Dintre „lecturi”, circa 9400 sunt diagnostice; celelalte se referă la alte subiecte: de medicină, psihologie, istorie, ştiinţe naturale şi umane etc., ca şi la profeţii (care de obicei nu s-au împlinit). Treaz fiind, Cayce nu-şi amintea cele spuse în transă. Din motive religioase (dar nu numai) el a refuzat să fie răsplătit cu bani pentru consultaţiile sale.

Diagnosticele medicale cuprinse în „lecturi” erau însoţite de propuneri de tratamente, care în general au fost eficace. Remediile, de o mare varietate, erau prescrise cu o uluitoare competenţă, cuprinzând termeni de specialitate de care în mod normal Cayce n-avea habar şi de care el însuşi era uimit când, trezit din transă, le auzea reproduse. Printre persoanele care au făcut apel la Cayce sunt și nume mari precum: preşedintele SUA, Woodrow Wilson, inventatorul Thomas Edison, sau compozitorii Irving Berlin şi George Gershwin.

Literatura anglofonă numeşte channeling căile de acest tip, prin care cineva primeşte informaţii, intuiţii, imagini, inspiraţie, revelaţie etc. dintr-un misterios depozit de cunoştinţe. O cale de channeling este și dicteul automat, când mâna aşterne o frază după alta, de la sine, aparent fără controlul conștiinței. Această însuşire, numită şi psihografie, ori scriere automată, termen aparţinând psihologului Pierre Janet (1859-1947), este cunoscută de multă vreme şi i s-au consacrat numeroase studii. Sunt cazuri în care s-au scris astfel chiar zeci de cărţi; de pildă, un medium brazilian, Chico Xavier (1910-2002), este creditat cu 496 cărţi realizate (în marea lor majoritate) pe această cale, vândute în 50 milioane de exemplare. Și alţi autori au declarat că şi-au scris cărţile de parcă li s-ar fi dictat. La alte persoane, acest dar se manifestă prin scrierea unor note muzicale, sau prin desen.

Un alt fenomen, nu mai puţin straniu – numit xenoglosie – este cel în care cineva începe să vorbească într-o limbă pe care n-o cunoaşte. De pildă, în 2007, un motociclist ceh, pe nume Matej Kus, trezit din comă după un accident, vorbea perfect englezeşte, deşi înainte nu cunoştea mai mult de câteva expresii uzuale. În schimb nu mai ştia că este ceh şi nu-şi aducea aminte de accident. Peste câteva zile el şi-a mai revenit, dar pierduse abilitatea de a vorbi engleza. În 2010, agenţia UK Telegraph relata cazul unei adolescente din Croaţia, care, trezită din comă, vorbea fluent germana, pe care abia dacă o cunoştea înainte[8]. Voi reveni şi cu alte exemple.

Arhivele Akasha

Cayce spunea că secretul performanţelor sale consta în faptul că, în stare de transă, el mergea, cu gândul, să-şi caute informaţiile într-o bibliotecă, pe care o numea „Arhivele Akasha”, „memoria Universului”. Aşa cum declara: „ajung într-o clădire mare, în sala Arhivelor, unde o mână îmi întinde o carte, o deschide la pagina care priveşte cutare entitate [persoană] sau cutare eveniment şi nu-mi rămâne decât să citesc ceea ce o priveşte” [9]. În mai multe „lecturi” Cayce a adus precizări în acest sens spunând că: „fiecare suflet îşi scrie raportul activităţilor sale în eternitate” într-o asemenea arhivă. „Pe timp şi spaţiu sunt scrise gândurile, faptele şi gesturile fiecărei entităţi. Este ceea ce s-a numit uneori Cartea Memoriei lui Dumnezeu”.

Termenul de „Arhivă Akasha” cu sensul de „grandioasă panoramă spirituală în care sunt înscrise toate evenimentele trecute ale lumii” a fost introdus în vocabularul teosofiei de Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891), fiind preluat apoi, la începutul secolului XX, de Rudolf Steiner (1861-1925), filosof, ezoterist, artist, pedagog şi gânditor social austriac, fondator al antroposofiei şi al pedagogiei Waldorf. Am putea folosi și noi, pentru simplitate, numele de „Akasha” pentru a denumi această „arhivă”, sau „memorie universală”. Dr. Constantin-Dulcan o numea „mintea de dincolo”.

Pentru hinduşi, akasha este baza şi esenţa tuturor lucrurilor din lumea materială, un element unic, veşnic, omniprezent şi imperceptibil. Pe lângă: pământ, apă, aer şi foc, akasha (eterul) ar fi al cincilea şi cel mai subtil element fundamental al Universului, fiind şi primul în ordinea creaţiei. Noțiunea e practic suprapusă cu ceea ce fizica modernă numește „vidul cuantic”, din vibrațiile căruia s-ar fi născut întreaga realitate. S-a presupus că acest element ar putea fi și suportul „memoriei universale”[10].

De o asemenea memorie colectivă vorbea, într-un alt context, şi Alfred Rupert Sheldrake (n. 1942), posesor al unui doctorat în biochimie la Universitatea din Cambridge, după ce absolvise şi un an de filozofia și istoria științei la Universitatea Harvard. Lucrând la Cambridge, el a ajuns, în 1981, la concluzia că „sistemele naturale, cum ar fi coloniile de termite, sau grupurile de porumbei, dar şi orhideele, moștenesc o amintire colectivă din toate experienţele anterioare ale speciei lor.”[11] El a numit acest proces „rezonanţă morfică”. Făcând o comparaţie, Sheldrake spunea că atunci când îşi reaminteşte ceva, creierul uman lucrează mai degrabă ca un „receptor TV” care se conectează la un post îndepărtat şi nu ca „un aparat video” cu înregistrări aflate la îndemână.

Malcolm Gladwell a publicat în 2008, în The New Yorker, un articol în care arată că, din 1922 încoace, 148 de descoperiri ştiinţifice importante au fost făcute practic simultan, de persoane diferite, din puncte diferite de pe glob. El punea fenomenul pe seama faptului că „noi toţi accesăm o bancă de informaţii comună atunci când încercăm să ne gândim la ceva anume”[12].

Din cele de mai sus rezultă că în Akasha am putea găsi nu doar situaţia prezentă a lucrurilor ci şi toate evenimentele trecute, întreaga istorie a omenirii, dacă nu cumva chiar a Universului. Clarvăzătorii militari au fost şi ei antrenaţi pentru a accesa nu doar orice punct din spaţiu, ci şi orice moment de timp. De pildă, operatorul putea fi plasat în locul unui incident neelucidat. Odată ajuns în acel punct, el putea fi întors în trecut la momentul incidentului. El va avea (cel puţin uneori) impresia că trăieşte aievea evenimentele, deci va face un soi de călătorie în timp. Evident, o călătorie în trecut nu perturbă de fapt adevăratul trecut, petrecându-se doar într-o copie a lui.

Există teoretic și posibilitatea unor călătorii în viitor, dar, din nou, doar într-o copie a sa, în care există doar „scenarii posibile” de viitor. Scenariile apocaliptice, raportate de mulți martori, ar putea, de pildă, să conştientizeze şi să mobilizeze oamenii ca să evite comportamentele autodistructive.

Influența la distanță

Unii oameni posedă şi capacitatea să influenţeze, de la distanţă, alţi oameni, vietăţi, ori chiar materia moartă. Un prim mijloc de acest fel este oferit de hipnoză. Considerată o activitate suspectă în urmă cu două secole, ea a migrat între timp, din zona magiei şi iluzionismului, în cea a medicinei, dar nu numai.

În l924, în faţa unei săli pline de oameni de ştiinţă, psihologul K.I. Platonov a adormit, prin hipnoză, o tânără. Noutatea demonstraţiei consta în faptul că transmiterea comenzilor hipnotice s-a făcut nu prin cuvinte, ci în gând, în timp ce psihologul stătea în spatele persoanei hipnotizate. Un hipnotizator american, în cursul unei vizite în URSS în aceeași perioadă, a făcut și el o demonstraţie publică de hipnoză, folosind drept medium o infirmieră; aceasta a executat întocmai toate ordinele date în limba engleză. Abia după aceea i-a fost dat hipnotizatorului să afle că infirmiera nu cunostea nicio boabă englezeşte. Cine fusese translatorul? O demonstraţie similară a fost efectuată, ulterior, cu succes, şi în Polonia.

O altă cale de influențare este telekinezia (termen propus în 1890, de rusul Alexandr N. Aksakov ), numită şi psihokinezie (termen avansat în 1914 de autorul american Henry Holt și reluat în 1934 de americanul Joseph B. Rhine). Ea constă, într-o primă instanță, din acţiunea nemijlocită a minţii asupra unor obiecte. De pildă, Ingo Swann, în 1971-72, la City College din New York, a reuşit să modifice, de la o distanţă de 8 metri, prin psihokinezie, temperatura unor termistoare închise în termosuri. Există multe astfel de exemple, contestate în general de ştiinţa oficială.

Probabil cazul cel mai bine studiat în acest sens este cel al Ninei S. Kulaghina (1926-1990, cunoscută şi sub pseudonimul de Nelia Mihailova). În timpul războiului, a fost rănită şi internată în spital. Ea povestea că aici, într-un moment de extremă frustrare şi furie, când s-a apropiat de o policioară, un vas aşezat pe ea s-a pus în mişcare singur şi a căzut, spărgându-se. Din acest moment, în jurul ei au început să se întâmple lucruri stranii: uşile se deschideau sau se trânteau, becul se aprindea sau se stingea, diverse obiecte se puneau în mişcare, toate de la sine. Cei din jur acuzau stafii, dar Nina a înţeles treptat că este implicată ea însăşi, învăţând cum să-şi controleze această putere. Cazul ei a ajuns să fie investigat de Leonid L. Vasiliev, profesor de fiziologie la Universitatea din Leningrad (Skt.Petersburg), pe atunci cel mai important cercetător sovietic în parapsihologie. Au urmat 20 de ani de experimente, la care au participat numeroși oameni de știință. Experimentele au fost, de regulă, filmate, iar unele dintre aceste filme sunt accesibile şi azi marelui public. Calităţile Ninei Kulaghina au fost menţionate chiar şi în raportul din 1978 al Agenției de Informații a Apărării din SUA.

Kulagina muta, la comandă, doar cu gândul, diverse obiecte: pahare, felii de pâine, ţigări ş.a.m.d. Obiectele uşoare erau aşezate sub un clopot sau o placă de sticlă. De pildă, ea trebuia să extragă dintr-o grămadă de beţe de chibrit doar unul, marcat, în timp ce ea însăşi era înconjurată de o cuşcă metalică, pentru a o ecrana de orice undă electromagnetică. Într-un alt experiment, urmărit de oameni de ştiinţă, Kulagina şi-a folosit energia pentru a accelera, a rări şi apoi a opri bătăile inimii unei broaște, care plutea într-o soluție. Mă întreb dacă acest tip de experimente s-a oprit doar la acest stadiu…

O demonstrație celebră, desfăşurată la Institutul Uhtomski din Leningrad (azi Skt. Petersburg), a fost următoarea: într-un acvariu cu apă sărată s-a spart un ou, conţinutul căruia a rămas plutind la suprafaţă. Kulaghina trebuia să despartă, de la o distanţă de circa doi metri, doar cu forţa gândului, albuşul de gălbenuş şi să le expedieze în colţuri diferite ale acvariului. Experimentul era filmat, cu viteza de un cadru pe secundă. Sarcina a fost îndeplinită în 30 de minute. În acest timp, ea era înţesată cu firele aparaturii care îi măsura, între altele, undele cerebrale (EEG) şi ale inimii (EKG). S-a constatat că pulsul i-a ajuns la 240 (patru bătăi pe secundă), sincronizat cu undele cerebrale de 4 Hz. Raportul dintre potenţialele frontal şi occipital, care în mod normal este între 3 şi 4, la ea era de 50; în plus, ea emana un câmp magnetic egal cu a zecea parte a magnetismului pământean. La terminarea experimentului, femeia era complet epuizată, cantitatea de glucoză în sânge îi crescuse alarmant de mult, devenise aproape oarbă, i s-a alterat simţul gustativ şi al durerii, era ameţită şi a pierdut un kilogram din greutatea corporală.

Kulaghina a explicat că, pentru a reuşi performanțele de telekinezie, ea avea nevoie de o perioadă de meditație, în care să-şi golească mintea de toate gândurile. Atunci când obținea focalizarea necesară mutării obiectelor, ea simţea o durere ascuțită la nivelul coloanei vertebrale și vederea i se estompa. Anumite împrejurări, cum ar fi o furtună în preajmă, sau neîncrederea celor din jur, îi afectau capacitatea de a efectua actele psihokinetice.

Probabil n-ar mai trebui să mai spun că diverşi sceptici au insistat totuşi că demonstraţiile Kulaginei puteau fi realizate şi de un prestidigitator priceput.

Un caz tipic de telekinezie este şi fenomenul de poltergeist, cunoscut peste tot, începând din antichitate. Pe neanunţate, diverse obiecte încep să sară de la locul lor, zboară pietre prin aer, aruncate de forțe nevăzute, se răstoarnă piese de mobilier, ori se produc alte astfel de mişcări inexplicabile. Interesant este că, de foarte multe ori, undeva în preajmă, se găseşte o adolescentă sau un adolescent frustrat şi obligat să-şi înnăbuşe furia.

Telechinezia se înrudeşte şi cu levitaţia, cu observaţia că „obiectul” deplasat sub influenţa minţii este, în acest caz, chiar corpul subiectului. Fenomenul, deși rar, este menționat, încă din antichitate.

Exemple de influenţă la distanţă sunt şi cele privind vindecarea de la distanţă, influenţarea minţii, ori atacarea sănătăţii unei persoane. În cadrul unor experimente, efectuate în 1993 de Dr.William Braud şi Marylin Schlitz, au fost influenţate, la distanţă, tensiunea sau starea de relaxare a unor persoane, sau au putut fi afectate acţiunile unor animale. În alte experimente, pentru a elimina efectul de placebo, vindecători la distanţă au reuşit să încetinească semnificativ procesul de hemoliză a sângelui aflat în nişte eprubete[13]. Toate aceste experimente au fost reproductibile.

În 1987, şi fizicianul Robert G. Jahn şi psihologul clinician Brenda J.Dunne, ambii de la Universitatea Princeton, Princeton Engineering Anomalies Research Laboratory, au adunat dovezi, fără echivoc, despre faptul că mintea umană este capabilă să modifice felul în care operează anumite tipuri de mecanisme.[14]

Și Lyn Buchanan relata, în acest sens, că a lucrat la elaborarea unei metode de „influenţă controlată la distanţă” (CRI). A făcut aceasta în timpul său liber, întrucât, în unitatea de „spioni psi” în care activa, metoda fusese explicit interzisă. Totuşi – afirmă el – a fost solicitat, de alte structuri, să intervină, nici mai mult nici mai puţin decât pentru a influenţa minţile lui Mihail Gorbaciov, ori Saddam Hussein.[15] Clarvăzătorul preciza că „doar o mână de oameni pot realiza CRI”. El a menţionat că s-au elaborat şi modalităţi de apărare împotriva unor astfel de influenţe, ca şi modalităţi de depăşire ale acestor apărări, metode care, în ultimele decenii, n-au încetat să se perfecţioneze. Merită o menţiune asemănarea acestora cu tehnicile primitive, de tip woodoo, prin care, afirmativ, o persoană poate fi îmbolnăvită sau chiar ucisă de la distanţă, fără utilizarea unor instrumente fizice.

Este deosebit de interesantă şi observaţia tehnică pe care o mai face, în acest sens, Buchanan: „La accesarea unei persoane ţintă există pericolul ca operatorul să fie «absorbit» mental în sistemul de gândire al acelei persoane, în credinţele şi emoţiile sale… încât poate pierde orice noţiune de sine”.[16] El arată că există proceduri speciale de „detoxifiere” pentru a face faţă acestui fenomen.

O altă cale de influențare este vindecarea la distanță. La noi, de exemplu, inginerul Constantin Marian Borş, născut în 1941, la Bucureşti, s-a specializat, treptat, după 1990, în radiestezie, aplicând aceste tehnici mai ales în domeniul sănătăţii, prin diagnosticarea unor afecţiuni şi influenţarea procesului de vindecare, asistat de medici. De pildă, el putea înlătura, în 5-20 de minute, cu rezultate care persistau pe termen lung, aritmii rebele la alte tratamente. Prefera aceste cazuri, tocmai pentru că ele puteau fi urmărite direct, cu aparate (electrocardiograf etc.) şi martori.

Borş consideră că pe lângă informația din spaţiul nostru, există şi o informaţie primară, „la ea acasă”, într-un spaţiu de „energie zero”, pe care el îl mai numeşte și „câmp zero”. Acesta ar fi acelaşi cu ceea ce alţii numesc Akasha etc, un fond informaţional imens, care pare a fi legat şi de inconştientul nostru, al tuturor. Acolo sunt memorate toate, ca într-o realitate virtuală. El spune că informaţia care se găseşte în „câmpul zero” intră, în lumea noastră materială, sub o formă în care poate răspunde la toate cele cinci simţuri: are culoare, miros etc. Clarvăzătorii o pot vedea; faimosul terapeut Valeriu Popa (1924-1997) o gusta. „Eu ca radiestezist” – spune Borş – „o pipăi, deoarece informaţia are formă, are densitate, inclusiv una subtilă, din registrul cuantic, pe care aparatura nu o poate decela, decât foarte greu. Ea poate fi accesată cu extensia antrenată a simţurilor cunoscute şi poate şi a unora necunoscute”. Radiestezistul afirma că informaţia – odată obţinută – „poate fi poziţionată unde vreau, poate fi scalată, de pildă micşorată; pot s-o pun aici la mine pe masă. Astfel, o pot măsura (de regulă cu o ansă), orienta şi pot să-i măresc şi densitatea. Când eram obosit sau mai puţin dispus, ceream să-i crească densitatea, să mă izbesc, ca de o piatră, de informaţia respectivă, ca s-o pot măsura”[17]. E ca şi cum ar exista o copie a organului respectiv. De fapt – spune Borş – poate că ar fi mai potrivit cuvântul „clonare”, întrucât obiectul ţintă este reprodus în toată complexitatea lui.

O tehnică pe care a utilizat-o cu succes este măsurarea apei dintr-o sticlă, după ce subiectul s-a concentrat asupra ei. Borş ştia că apa are memorie şi înglobează informaţie, încă înainte să afle de cercetările, azi atât de larg mediatizate, ale lui Masaru Emoto (1943-2014)[18].

Extracorporalitatea

Un alt domeniu, inexplicabil deși bine documentat, îl constituie călătoriile extracorporale. Ilie Cioară (1916-2004), fost comisar de poliţie, la Braşov, a fost condamnat de regimul comunist la 5 ani și 6 luni detenție la Făgăraş. El istorisea că, stând cu încă 60 de deţinuţi în aceeaşi cameră, în condiţii inumane, a învăţat „să iasă din propriul trup, la comandă”, efectuând apoi, astfel, călătorii extracorporale, vizitându-și eventual rudele, fără a fi văzut și fără a putea interacționa cu obiectele materiale. El afirma că, în timpul unora dintre călătoriile extracorporale, s-ar fi întâlnit şi cu sufletele unor persoane decedate, de la care a obţinut anumite informaţii[19].

Extracorporalitatea a fost cunoscută dintotdeauna. Despre călătorii extracorporale au scris Plutarh, Platon, Aristotel, Sfântul Augustin, dar şi autori antici care afirmau că au avut ei înşişi astfel de experienţe. Aşa cum aflăm de la I. P. Culianu, un expert în acest domeniu a fost Hermotimus din Clazomene. Alţi clarvăzători din Grecia antică, despre care s-a scris că erau în stare să-şi provoace extracorporalitatea au fost: Aristeas, Epimenide, Empedocle etc. Ultimul dintre aceştia ar fi scris chiar o lucrare în acest sens, intitulată „Despre starea la limita morţii” (Peri ten apnoum)[20].

Astfel de cazuri de „dedublări” au fost studiate intens și mai recent, primind numele de experienţă extracorporală (în englezeşte Out of Body Experience, prescurtat OBE), înțelegând prin aceasta detaşarea şi îndepărtarea de corp a conştiinţei unei persoane, în aşa fel încât ea să vadă şi să audă lucruri care sunt inaccesibile corpului său fizic. Termenul a fost propus în 1943 de către G. N. M. Tyrrell şi a fost adoptat de către alţi cercetători, cum ar fi Celia Green (1968) sau Robert A. Monroe (1971), ca o alternativă la denumiri folosite până atunci, precum „proiecţie astrală”, sau „călătoria sufletului”.

Abordarea modernă a experimentelor extracorporale provocate au început, în 1964, cu cercetările profesorului de psihologie Charles Tart. Unul dintre subiecţii săi a fost Robert Monroe, care descoperise în 1958 că se poate disocia de corpul său fizic, iar, la începutul anilor şaptezeci, a înfiinţat şi a devenit director executiv la Monroe Institute din Afton (Virginia), faimos şi la ora actuală. La proiectele de extracorporalitate conduse de Robert Monroe au fost atrase apoi şi medium-uri celebre, între care Ingo Swann sau Skip Atwater.

Extracorporalitatea sau „dedublarea” se asociază, într-un tandem încă insuficient clarificat, cu vederea la distanţă, dar se aseamănă foarte mult și cu experiențele semnalate de persoane revenite din moartea clinică sau care au trecut prin situaţii limită. Acestea sunt numite laolaltă „experienţa morţii iminente” sau „din preajma morţii” (Near-Death Experience – NDE). Martorii au povestit că s-au văzut părăsindu-şi corpul în jurul căruia se agitau cei care încercau resuscitarea. Unii au reprodus discuţiile pe care le-au auzit cu această ocazie, ba chiar au trecut în încăperi alăturate, unde au văzut persoane şi lucruri pe care le-au putut descrie ulterior.

Dumitru Constantin-Dulcan a detaliat, în acest sens cazul de NDE al Prof. dr. George Litarczek (1925-2019), membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, numit adesea, pe bună dreptate, „părintele anesteziei şi terapiei intensive din România”, cu care am avut plăcerea să colaborez şi eu, ca şi cazul unei femei nevăzătoare din naştere, care, după ce a revenit din moartea clinică, a descris sala de operaţie, instrumentele chirurgicale şi halatele personalului.

Psihologul Kenneth Ring Ph.D., de la Universitatea din Storrs a statului Connecticut, a adunat chiar 21 de cazuri de persoane nevăzătoare din naştere, care, în timpul experienţei morţii iminente, au văzut. Există şi un caz în care un medic din preajma celui aflat în comă a scăpat pe jos un stilou. Pacientul, care urmărise scena în stare de NDE, a putut indica – după ce şi-a revenit – locul unde se afla stiloul, care a şi fost apoi recuperat[21].

Cercetările asupra experienţei morţii iminente au fost aduse în atenţia marelui public de dr. Raymond Moody (n. 1944), prin două faimoase cărţi: Life after Life (1976) şi Reflections on Life after Life (1977), urmate de mai multe altele, parte traduse şi în româneşte. Cercetările sale au fost precedate de unele similare, cum ar fi cele efectuate de dr. Elisabeth Kübler-Ross (1926-2004). Ulterior cercetările au fost dezvoltate de Kenneth Ring în anii 1977-79, de cardiologul Michael B. Sabom, în 1976-1981, în spitale din Florida şi Georgia, de Bruce Greyson, Melvin Morse, Ian Stevenson, de profesorul francez Marc-Alain Descamps, de neurologul şi psihiatrul Peter Fenwick de la King’s College Hospital din Londra şi de alţii. De pildă, cercetări efectuate la Universitatea din Southampton au constatat că 10-20% din persoanele care trec prin stop cardiac şi moarte clinică relatează că au experimentat stări de gândire lucidă, aparent în afara corpului. Cardiologul olandez dr. Pim van Lommel a organizat în 2008, în zece spitale olandeze, un studiu asupra a 344 supravieţuitori ai unui stop cardiac. Dintre aceştia, 62 de pacienţi (18%) au revenit cu amintiri; dintre ei 50% au spus că au avut emoţii pozitive, înţelegând că sunt pe cale să moară, 30% au raportat deplasarea printr-un tunel, un peisaj nepământean sau întâlnirea cu rude decedate. Aproximativ 25% conştientizaseră o experienţă extracorporală, au avut o comunicare cu o „lumină” sau au observat culori, 35% şi-au revăzut viaţa iar 8% au întâlnit un hotar peste care nu li s-a pemis să treacă. La toţi pacienţii care au trecut prin experienţa în preajma morţii a dispărut teama de moarte și li s-a schimbat concepţia despre viaţă.[22] O experienţă dramatică în același sens este și cea a lui Eben Alexander (n.1953), neurochirurg universitar, între altele la un spital al Universităţii Harvard.[23]

Spirite neliniștite

Am putea deci accepta, pe baza argumentelor aduse mai sus, că există un „inconștient colectiv” sau o „supermemorie”, numită eventual Akasha, în care se înregistrează aparent întreaga viață a fiecărei persoane. În plus, că există și o formă a conștiinței care se poate detașa de corp. În acest caz, putem presupune oare și ce se va întâmpla cu toate acestea după moartea corpului fizic?

O mulţime de tradiţii ne asigură că acea formă spirituală a conștiinței supraviețuiește într-un loc din care, în cazuri extreme, se poate și manifesta. Alte tradiții cred chiar că, după un timp, spiritul va veni înapoi pe Pământ să se reîncarneze, începând o nouă viaţa într-un nou corp, apoi, după moartea acestuia, într-un al treilea ş.a.m.d., Într-un asemenea proces, numit şi metempsihoză, cred religiile din India, în particular religia budistă, dar şi taoiştii, confucianiştii, zoroastrienii, unele triburi amerindiene sau australiene, dar credeau şi druizii celţi, pitagoreicii şi orficii Greciei antice, mithraicii, maniheiştii şi, într-o anumită măsură, aşa cum ne asigură Victor Kernbach, şi vechii egipteni. Religia creştină nu acceptă oficial existenţa reîncarnării, dar nici n-o neagă în mod explicit. Adepţi ai reîncarnării erau chiar şi gânditori precum Giordano Bruno, Campanella, Leibniz, Hume, Goethe, Benjamin Franklin, Lev Tolstoi şi alţii. În multe dintre credinţe, se considera că revenirile în materie ale spiritului fac parte dintr-un larg proces de instruire sau de purificare al acestuia.

O atât de largă susţinere a credinţei în reîncarnare a fost determinată de un mare număr de istorii pentru care nu s-a găsit o altă explicaţie. De pildă, unii copii afirmau că-şi aduc aminte că într-o altă viaţă au fost o anumită persoană, descriind evenimente, de regulă dramatice, cu nume de oameni, de locuri, şi alte detalii pe care nu aveau de unde să le cunoască, dar care, atunci când au fost verificate, au fost confirmate într-un mod surprinzător şi inexplicabil.

Ian P. Stevenson (1918-2007), profesor de psihiatrie la Universitatea din Virginia a identificat, la începutul anilor 60, circa trei mii de cazuri de asemenea pretinse reîncarnări şi s-a oprit asupra a douăzeci dintre ele pe care le-a investigat personal, cu toată minuţiozitatea, la faţa locului, publicând rezultatele în 1966. Şapte dintre aceste cazuri proveneau din India, trei din Ceylon, două din Brazilia, şapte din Alaska şi unul din Liban. Stevenson a descoperit că cei în cauză îşi aminteau, aparent, situaţii speciale dintr-o altă viaţă, mai ales traume. El însuşi afirma, în concluzie, că nu deţine prin aceste rezultate dovada indubitabilă a reîncarnării, dar fără îndoială cazurile dovedesc existenţa unui fenomen care nu putea fi explicat doar prin coincidenţe, interpretări exagerate, ori înşelătorii.

Lucrările în această direcţie au fost continuate apoi de alţi cercetători, între care: Phyllis M. H. Atwater, Jim B. Tucker, Sandra Anne Taylor şi mulţi alţii, care au îmbogăţit cazuistica şi interpretările posibile.

O serie de cercetători, între care Dr. Michael Newton au efectuat, timp de mulţi ani, mii de regresii hipnotice profunde în presupuse vieţi precedente. Unul dintre primii care a aplicat această metodă, încă din anii 1960, a fost Ronald Leo Sprinkle (1930-2021), până în 1989 profesor de psihologie la universitatea statului Wyoming, din Laramie (SUA)[24].

Pentru a înțelege mai bine fenomenele supraviețuirii conștiinței și reîncarnării, este util să evocăm două cazuri, intens studiate şi mediatizate. Primul este cel al lui David Paladin (1926-1984). Fiul unei mame din tribul Navajo şi al unui tată misionar alb, David şi-a petrecut primii ani pe o rezervaţie Navajo lângă Chinle, Arizona. Alcoolic încă de la 11 ani, a absolvit cu greu şase clase, după care a fugit de acasă, ducând o viaţă aventuroasă. Înrolat soldat în al doilea război mondial, a fost trimis să spioneze poziţiile germanilor; aceştia însă l-au prins. Torturat, a fost în cele din urmă abandonat, fiind crezut mort, într-un lagăr părăsit în grabă. Trupele britanice l‑au găsit printre 120 de cadavre pregătite pentru îngropare. Deoarece dădea semne de viaţă, a fost îngrijit în mai multe locuri şi în cele din urmă expediat în comă în SUA, unde a stat internat în spitalul militar din Battle Creek (Michigan). Aici şi-a recăpătat cunoştinţa abia după doi ani şi jumătate. Interogat asupra identităţii sale, el a răspuns prompt: „Sunt pictor și numele meu este Vasili Kandinski”.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu istoria artelor, menţionăm că Vasili Kandinski, rus de origine, naturalizat german, apoi francez, a fost unul dintre cei mai mari pictori secolului XX, poate primul dintre iniţiatorii artei abstracte, în 1910. Paladin a încercat să-şi dovedească pretinsa identitate relatând mai multe fapte şi aspecte puţin cunoscute din viaţa lui Kandinski. A cerut şi a primit instrumente necesare picturii, realizând un număr de lucrări care au fost bine apreciate de lumea artistică, constatându-se că stilul lor semăna cu arta lui Kandinski.

Recâştigându-şi treptat şi identitatea reală, Paladin s-a întors la viaţa civilă, dar a continuat să picteze în acelaşi stil, dar şi în spiritul tradiţiei Navajo, devenind un pictor apreciat, predând şi pictura într-un colegiu. El şi-a dedicat ultimii douăzeci de ani din viaţă, până la moartea sa în 1984, picturii şi activităţilor în folosul comunităţii. În faţa şevaletului, nu mai părea posedat de spiritul lui Kandinsky, dar s-a spus că era parcă într-o stare de transă, ca şi când inspiraţia i-ar veni din altă parte. Cazul său a fost descris în mai multe articole şi cărţi, pe care cititorul interesat le poate identifica uşor.

Iniţial, am putea crede că este încă un caz de „reîncarnare”. Numai că Vasili Kandinski a murit în 13 decembrie 1944 în Franţa, pe când David avea 18 ani. Nu putea fi vorba deci de o „reîncarnare” în sensul obişnuit al noţiunii. O ipoteză ar putea fi că mintea cu conștiința absentă a lui Paladin a intrat în legătură (unii ar spune „în rezonanţă”) cu „copia” lui Kandinsky, aflată în „Arhivele Akasha”, pe care temporar a preluat-o drept propria identitate. Dar de ce tocmai cu Kandinski?  O ipoteză mai îndrăzneaţă ar fi că spiritul lui Kandinski, aflat în „Astral”, ar fi luat iniţiativa de a se încarna, pentru a-şi continua activitatea pe Pământ. Dr. Banerjee, de la Universitatea Rajasthanului, care a studiat mai multe cazuri de reîncarnare, a comentat că spiritul lui Kandinsky a intrat în corpul lui Paladin profitând de slăbiciunea acestuia şi de faptul că spiritul său era absent. Interesant este că şi Robert Monroe relata că, în două rânduri, întors din „călătorii astrale”, s-a reintegrat odată în corpul unui bolnav într-un pat de spital, iar altă dată în trupul unuia care se îmbătase crunt şi era dus de doi prieteni să se culce. Un astfel de mecanism ar putea explica şi alte rememorări de „vieţi precedente”, fără a face apel la mecanismul reîncarnării.

Un alt exemplu este cel al unei tinere învăţătoare din Blackpool, Anglia, pe nume Ivy Carter Beaumont (1895-1961), cunoscută şi sub numele de „Rosemary”. Într-o seară de decembrie 1927, în casa unui prieten, doctorul Frederic Herbert Wood, mâna ei a început dă deseneze pe o hârtie nişte simboluri stranii, semănând cu hieroglifele. Ea a lăsat să se înţeleagă că „mâna îi este călăuzită de o voinţă necunoscută şi străină”. Un egiptolog amator Alfred J. Howard Hulme a găsit că erau într-adevăr texte cu sens, scrise cu hieroglife egiptene.

Pe 8 august 1931, Rosemary a început să pronunţe, dintr-o dată, nişte cuvinte bizare şi de neînţeles. Alfred Hulme, solicitat din nou, a devenit convins că ea a vorbit într-un dialect egiptean antic. Limba egipteană veche n-o cunoaşte nimeni pe deplin la ora actuală (şi cu atât mai puţin o putea cunoşte Rosemary). Textele care ne-au rămas nu conţin decât consoanele, nu şi vocalele, iar specialiştii lucrează doar cu asemenea prescurtări. Hulme eliminând vocalele pronunţate de tânără, a obţinut nişte fraze cu sens. Apoi a pregătit un set de întrebări respectând modul de a vorbi al lui Rosemary, iar fata i-a răspuns prin propoziţii corecte. Ea încerca să explice aceasta spunând: „Simt că ele s-au format într-o altă parte a creierului decât limbajul normal… Buzele mele se mişcă, formează cuvinte; dar nu pot să spun care-i mecanismul … nu sunt capabilă să repet cuvintele, nici nu ştiu ce înseamnă”.

În ziua de 5 decembrie 1931, în prezenţa doctorului Wood, a lui Hulme şi a altor specialişti în egiptologie, Rosemary a rostit douăzeci şi opt de fraze în egipteana veche. Hulme a înţeles din acestea că mesajele ar proveni de la o prinţesă babiloniană care a trăit cu 1400 de ani înainte de Hristos, se numea Telika, venise în Egipt la curtea faraonului Amenophis III şi aparent a fost victima unui complot de harem. În 1936, spusele „mediumului” Rosemary au fost înregistrate şi pe un disc.

Dacă acceptăm așadar că în „Akasha” nu se înmagazinează doar viața unor oameni ci și o frântură din conștiința și intențiile lor, am putea explica manifestări ca cele ale lui David Paladin care se recomanda Kandinski, sau Rosemary devenită prințesă egipteană, prin faptul că iniţiativa a fost a „înregistrărilor” din Akasha, deci a unor decedați, care au intrat în mintea anumitor  persoane în viaţă, disponibile pentru „a fi luate în stăpânire”, fie și temporar, ca pentru transmiterea unor mesaje.

Iată doar câteva întâmplări bine documentate dar inexplicabile, care ar merita atenția cercetătorilor, pentru adâncirea investigațiilor, pentru scoaterea la lumină a unor mecanisme încă necunoscute, ca și pentru utilizarea lor practică.

Note

[1] I.L. Vasiliev, Hipnoză şi sugestie, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961.

[2] Florin Gheorghiţă, Fenomenul Valentina, Ed. Polirom, 1998.

[3] Robert Monroe, Journeys out of the body, Doubleday, 1971 (trad.rom: Călătorii extracorporale, Ed. Z, 1997).

[4] Lyn Buchanan, Al şaptelea simţ, Ed. Daksha, 2008 (orig. The Seventh Sense, 2003).

[5] Lyn Buchanan, op.cit, p. 136.

[6] Dumitru Constantin-Dulcan, Mintea de dincolo, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p.76.

[7] Russell Targ, Puterea fără limite a minţii, Ed. Lifestyle, 2011, p.97.

[8] David Wilcock, Investigaţii revelatoare asupra câmpului conştiinţei, Ed.Deceneu, 2012, p.118. (original: The Source Field Investigations, Penguin, 2011)

[9] Dorothee Koechlin de Bizemont, L’Univers d’ Edgar Cayce, Ed.Robert Laffont, Paris, 4 volume: 1985, 1987, 1992, 2000 (trad.rom. Universul lui Edgar Cayce, Ed.Sagittarius, Iaşi, 1993-2000)

[10] Ervin Laszlo, Știința și câmpul Akashic, Editura Pro, 2008.

[11] Rupert Sheldrake, Morphic Resonance: The Nature of Formative Causation, Park Street Press, 2009.

[12] David Wilcock, op. cit., p. 92 la 94.

[13] Russell Targ, op. cit., pp.158-160

[14] David Wilcock, op. cit., p. 370 şi urm.

[15] Lyn Buchanan, op. cit., p.91

[16] idem, p. 139

[17] Comunicare personală.

[18] Masaru Emoto, Mesaje ascunse din apă, Ed. Adevăr Divin, 2006

[19] Cazul său l-a descris în 16 cărți autobiografice, care pot fi consultate.

[20]  Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Ed. Nemira 1994.

[21]  Dumitru Constantin-Dulcan, Mintea de dincolo, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p.119.

[22] David Wilcock, op. cit., pp. 103-105.

[23] Dr.Eben Alexander, Dovada lumii de dincolo, Lifestyle Publishing, 2013.

[24]  R. Leo Sprinkle, Soul Samples Personal Explorations in Reincarnation and UFO experiences, New Millennium Library, 1999