Farcaș, Dan D. (2023), Ipoteza hipercivilizațiilor, Cunoașterea Științifică, 2:3, 48-61, https://www.cunoasterea.ro/ipoteza-hipercivilizatiilor/

 

The hypothesis of hypercivilizations

Abstract

The article presents the hypothesis of hypercivilizations as a possible explanation for several inexplicable phenomena, reported and examined by a large number of credible people. Among these are the Unidentified Aerospace Phenomena (UAP/UFO), recently recognized by  the US Congress and government as real and unexplained. Some consequences for humanity if the hypothesis turns out to be true are also considered.

Keywords: hypercivilizations, Unidentified Aerospace Phenomena, UAP, UFO

Rezumat

Articolul expune ipoteza hipercivilizațiilor, ca o posibilă explicație pentru mai multe fenomene inexplicabile, raportate și examinate de un mare număr de persoane credibile. Între acestea sunt și fenomenele aerospațiale neidentificate (FAN/OZN), recunoscute recent de Congresul și guvernul SUA ca reale și fără explicații. Sunt luate în considerare și unele consecințe pentru omenire dacă ipoteza se dovedește adevărată.

Cuvinte cheie: hipercivilizații, fenomene aerospațiale neidentificate, FAN, OZN

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 2, Numărul 3, Septembrie 2023, pp. 48-61
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/ipoteza-hipercivilizatiilor/
© 2023 Dan D. Farcaș. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Ipoteza hipercivilizațiilor

Dan D. Farcaș[1]

dandfarcas@yahoo.com

[1] Academia Română – Comisia de Biometrie

 

O planetă rară

Universul este inimaginabil de mare. În galaxia noastră (Calea Lactee) există aproximativ 200 de miliarde de stele, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu Soarele, având planete care se rotesc în jurul lor. Iar în partea de Univers pe care o putem observa cu instrumentele noastre există sute de miliarde de alte galaxii asemănătoare (unii spun chiar două trilioane).

Condițiile de care am beneficiat pe Pământ sunt mult mai rare decât se crede îndeobște: o planetă pietroasă, posedând practic toate elementele chimice stabile din natură (corpul omenesc are nevoie de o bună parte dintre ele), o gravitaţie capabilă să reţină apa şi atmosfera (spre deosebire de ceea ce s-a petrecut la vecina noastră, planeta Marte), faptul că timp de peste 4 miliarde de ani, Pământul a rămas în interiorul „zonei locuibile circumstelare”, având orbita foarte apropiată de un cerc, astfel încât pe suprafaţa sa a existat mereu apă lichidă (spre deosebire de Venus, care a devenit un iad al efectului de seră), nici prea multă, nici prea puţină, faptul că în interiorul Pământului au existat suficiente elemente radioactive pentru a menţine o temperatură capabilă să producă, printre altele, tectonica plăcilor, deci să formeze munţi şi ţărmuri foarte lungi şi neregulate, A fost de asemenea importantă acea compoziție specială a crustei care o făcea capabilă să se îndoaie și să se rupă. Ca rezultat, la ora actuală aproape 30% din suprafața Pământului nu este acoperită de apă, o proporție ideală între pământ și ocean (dacă suprafața Pământului ar fi fost perfect netedă, ea ar fi fost complet acoperită de un ocean adânc de 2,7 km). În plus, continentele au o distribuție echilibrată pe glob.

A fost esențial că ziua a avut 24 de ore, ceea ce a asigurat ca diferenţele de temperatură între zi şi noapte să fie rezonabile, ca și înclinarea, de 23⁰, a axei de rotaţie, care a asigurat o succesiune benefică a anotimpurilor. În ambele condiții fericite de mai sus, un rol important l-a avut satelitul nostru natural – Luna – cel mai mare satelit natural din Sistemul Solar, raportat la planeta pe care o însoţeşte. Ea produce, între altele, maree importante în oceane, dar și în scoarța pământească. Acest „masaj” al crustei eliberează și echilibrează, puțin câte puțin, energiile telurice, care altfel ar putea deveni devastatoare. De asemenea, fluxurile și refluxurile produse de Lună au stabilizat și au încetinit ritmul de rotație al Pământului.

Un alt mare benefic a fost planeta Jupiter, care, prin masa sa, de 318 de ori mai mare decât cea a Pământului, a acţionat ca un „aspirator gravitaţional”, eliberând spaţiul din jurul nostru de mulţi asteroizi şi meteoriţi care altfel s-ar fi putut îndrepta către noi. Dacă Jupiter nu ar fi fost în poziția sa actuală, numărul de asteroizi care cad pe Pământ putea fi chiar și de 10.000 de ori mai mare, ceea ce ar fi pus sub semnul întrebării complexitatea biosferei. În schimb, dacă planetele gigant Jupiter şi Saturn ar fi fost mai mari, sau mai aproape de Soare, ele ar fi putut destabiliza şi chiar distruge Pământul.

Scutul furnizat de câmpul magnetic pământean, datorită miezului de fier și nichel al planetei noastre, ne-a protejat de particulele cosmice periculoase. Un astfel de scut nu se găseşte pe orice corp ceresc. Au fost şi alte şanse: faptul că nu au trecut pe aici stele rătăcitoare care puteau perturba orbita Pământului, scoţând-o din zona favorabilă, faptul că Soarele nu face parte dintr-un sistem dublu, că ne-am aflat în „zona galactică locuibilă”, nici prea aproape de centrul galaxiei, unde exploziile violente ale unor supernove ar steriliza periodic planeta, dar nici prea departe, la periferie, unde nu există destule elemente grele.

Deci chiar dacă, teoretic, în Galaxie există multe planete de tipul Pământului, doar extrem de puține au fost la fel de norocoase, neîntrerupt, timp de 4,5 miliarde de ani. Dar, în covârşitoarea majoritate, până și în locurile norocoase, viaţa există doar la nivel microbian. Biosfera planetei noastre a trecut cu succes, de câteva ori, „la mustaţă”, de pericolul de a reveni şi a rămâne definitiv în stadiul bacterian. Chiar şi pe o planetă atât de binecuvântată cum este Pământul, un eventual vizitator cosmic, sosit într-un moment ales la întâmplare, n-ar fi putut întâlni, în 6 cazuri din 7, decât alge şi bacterii și doar într-un caz dintr-un milion o ființă capabilă de scris și de citit.

Luând în considerare toate condițiile favorabile necesare, rezultă că în galaxia noastră ar putea exista, optimist, nu mai mult de o sută de locuri în care, mai devreme sau mai târziu, să se nască o „civilizaţie tehnologică”, asemănătoare cu cea de care oamenii beneficiază pe Pământ (nave cosmice, internet, inginerie genetică etc.). Dar nu este imposibil nici să fim singurul loc din Galaxie în care s-a atins vreodată acest nivel. Aceasta este aşa-numita „Ipoteză a Pământului Rar” emisă de Peter D. Ward şi Donald Brownlee în 2004. Astronomii Guillermo Gonzalez şi Jay W. Richards au fost chiar mai pesimişti. Ei au estimat că în galaxia noastră s-ar putea naşte doar 0,01 civilizaţii tehnologice, ceea ce înseamnă că am fi singura civilizație din 100 de galaxii.

În plus, s-a estimat că doar 2% din galaxii sunt suficient de „bogate în metale” pentru a asigura existenţa unor planete de tipul Pământului. Dar, chiar şi cu aceste estimări pesimiste, ar mai rămâne loc pentru vreo 20-30 de milioane de civilizaţii în Universul observabil. Desigur, aflate la distanțe imposibil de străbătut, cu mijloacele cunoscute sau imaginate.

Hipercivilizațiile

Pe Pământ, viața a avut nevoie de aproximativ 4 miliarde de ani, de la începuturi până la civilizația tehnologică. Universul are însă cel puțin 13,8 miliarde de ani. Iar astronomii ne asigură că viața putea să apară, pe alte planete, mult mai devreme decât la noi și putea să atingă stadiul de civilizație tehnologică, cea în care ne găsim noi la ora actuală, chiar cu miliarde de ani înaintea noastră.

Conform unei opinii răspândite, într-un anumit stadiu de evoluție, civilizațiile tehnologice se autodistrug, cu o mare probabilitate, prin catastrofe ecologice, militare etc., mai ales ca o consecință a dorinței de posesiune, a agresivității, a xenofobiei și a intoleranței. Doar un număr mic de civilizații, aproape sigur neagresive și înțelepte, supraviețuiesc. Carl Sagan estima, de pildă, că şansele de supravieţuire ale omenirii sunt, în secolul XXI, de 40%, iar pe termen lung, de numai 1%.

Puținele civilizații supraviețuitoare vor continua să existe și să se dezvolte apoi, timp de milioane (dacă nu chiar miliarde) de ani, transformându-se, în acest răstimp, cu siguranță, în altceva, în ceva care depășește cu mult tot ce ne-am putea imagina, dar căruia i-am putea, totuși, să-i dăm un nume, acela de hipercivilizație.

Noi înșine în câteva sute de ani sperăm să ne mutăm cópiile noastre perfecte în realitatea virtuală, unde să rămână și după moarte, să realizăm poate și nemurirea biologică, să descoperim principii de fizică permițând comunicarea și poate teleportarea, cu viteze mult superioare celei a luminii. Dar în cazul hipercivilizațiilor nu este vorba de o evoluție de sute sau mii de ani, nici măcar de milioane, ci de un avans al cunoașterii de sute de milioane, poate chiar miliarde de ani. Este extrem de plauzibil că reprezentanții hipercivilizațiilor ar putea controla multe alte legi ale timpului, spațiului, dimensiunilor, tipurilor de materie, dar și ale vieții, conștiinței și așa mai departe, într-un mod care este de neconceput deocamdată pentru noi. Între altele, probabil ar putea călători prin Cosmos fără limitările impuse de viteza luminii, ori ar putea deveni nemuritori, fie biologic, fie trecând într-o realitate virtuală, fie spiritual ori luând alte forme, deocamdată inimaginabile pentru noi.

O rezervație prețioasă

Condițiile care au asigurat evoluția vieții și a inteligenței pe Pământ sunt, cum am arătat, extrem de rare. Chiar și în scenariul cel mai optimist, se poate estima că în galaxia noastră o civilizație tehnologică apare, în medie, doar o dată la multe milioane de ani. Este deci extrem de puțin probabil ca pe o rază de zeci de mii de ani lumină în jurul nostru să existe vreo civilizație aflată la un nivel de evoluție comparabil cu al nostru, adică să folosească radioul pentru comunicare, nave ori sonde spațiale pentru a ajunge la alte corpuri cerești etc. Deci, în particular, strădaniile SETI de scanare a cerului pentru un semnal par minate nu doar de un super-optimism privind civilizațiile cosmice, ci și de prejudecăți care pierd complet din vedere dimensiunea timp.

Hipercivilizațiile ar fi putut avea, în schimb, suficiente mijloace pentru a ajunge pe Pământ, încă de acum sute de milioane de ani. Ele puteau remarca astfel caracterul extrem de rar și extrem de prețios al ecosistemului pământean, capabil să genereze în timp o civilizație tehnologică. Nu ne-au invadat (fie și pentru a ne îndruma), deoarece, dacă au supraviețuit atât de mult timp, nu pot fi decât pașnice și să prețuiască orice formă de viață și inteligență, utilizând o atitudine ecologică de neintervenție. Pare deci plauzibil că, după ce au descoperit Pământul, acest loc rar, ei au rămas aici, lângă noi, până azi, pentru a ne monitoriza discret, în speranța că vom putea deveni eventual o viitoare hipercivilizație. Ar putea manifesta o răbdare extraordinară în condițiile în care ar stăpâni, prin legi necunoscute nouă, și dimensiunea timp.

Pare plauzibil de asemenea că, pe lângă principiul neintervenției ecologice, hipercivilizațiile ar avea și alte motive să nu influențeze evoluția culturii umane. Astfel, în particular, nu ne vor oferi tehnologiile lor, pentru că, din cauza agresivității noastre, acestea ar deveni imediat arme. Am putea deveni periculoși nu doar pentru noi ci chiar la nivel cosmic. Un alt motiv pentru nedezvăluirea științei, tehnologiei, artei și a altor valori pe care le posedă este că un contact oficial, deschis, ar anihila, prin aculturație, orice specificitate și originalitate a culturii noastre, deci orice șansă de a ne maturiza în felul nostru. Totuși, ei ar putea exercita asupra noastră intervenții discrete, de pildă prin probleme ori pentru a încerca să ne reducă agresivitatea și să ne stimuleze grija pentru ecosistemul pământean.

Există două ipoteze extraterestre

Prezența hipercivilizațiilor în jurul nostru nu e o ipoteză nouă. Și Enrico Fermi, după ce a evaluat șansele existenței unor civilizații extraterestre vechi, se întreba în 1950: „Ar trebui să fie aici. Unde sunt?” Dar așteptând un semnal radio din Cosmos, sau o invazie, ori o aterizare pe peluza Casei Albe, în mod sigur ne uităm într-o direcție greșită. De pildă, s-ar putea ca evoluția hipercivilizațiilor să fi fost mai degrabă spirituală decât materială.

Faimosul autor SF Arthur C. Clarke scria: „O tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie”. Într-adevăr, dacă am întâlni acțiunile unei hipercivilizații, nu ne-am crede ochilor și am prefera să le ignorăm. Suferim în acest domeniu, cu toții, de o „cecitate mentală”, în urma unei „hipnoze culturale”. Acest fapt se manifestă, printre altele, în prejudecăți precum: că între noi și presupușii extratereștri diferențele în evoluție sunt de cel mult câteva milenii, că sunt la fel de agresivi și puși pe cuceriri ca și noi, că ar fi logic să ne propună tratate pentru a ne da tehnologiile lor, contra a ceva din partea noastră, și așa mai departe.

În realitate, diferența dintre o hipercivilizație și noi, ca nivel de evoluție, este probabil ca cea dintre noi și un mușuroi de furnici. Și noi, dacă întâlnim o colonie a unei specii noi și prețioase de furnici, vom institui în zona aceea o rezervație, cu accesul asigurat doar cercetătorilor. Aceștia vor putea captura câteva exemplare, le vor examina, le vor atașa poate transmițătoare și le vor da drumul să se întoarcă în mușuroi, urmărind pe ecranul calculatorul cele transmise. Dar în niciun caz nu vor merge la regina coloniei să-i propună o colaborare sau să-i ofere tehnologii. Și Giuseppe Cocconi și Philip Morrison atrăgeau atenția, în 1959, într-un articol care a stat la baza proiectelor SETI, că probabilitatea schimbului de informații între noi și o civilizație care ne-a devansat cu milioane de ani, este nulă.

E adevărat, omenirea nu este o populație de furnici ci o potențială viitoare hipercivilizație, dar diferența rămâne deocamdată aceeași.

Cu cele de mai sus, înțelegem că există, de fapt, două „ipoteze extraterestre”: (1) cea primitivă, minată de prejudecățile diferențelor minime între nivelurile de evoluție, cele enumerate mai sus, ipoteză considerată onorabilă de unii oameni de știință, și promovată de producțiile SF, și (2) ipoteza hipercivilizațiilor.

Existența hipercivilizațiilor în preajma noastră, după cum am argumentat mai sus, este o construcție teoretică, bazată, în bună măsură, pe inferențe statistice. Este firesc în acest caz să ne întrebăm (ca în cazul oricărei teorii): există și dovezi care să o confirme? Observăm vreo „magie” care să trădeze prezența hipercivilizațiilor? Răspunsul este afirmativ și putem ilustra aceasta prin cel puțin cinci categorii de asemenea „magii”.

Fenomenul OZN ca dovadă

Un prim tip de „magie” ar putea fi fenomenul OZN. În peste 80 de ani, în toată lumea, au fost adunate oficial zeci de mii de rapoarte și mii de fotografii și filme. Mii de documente OZN, până acum secrete, ca și câteva filme radar sau prin termoviziune, au fost făcute publice în ultimul timp de structuri guvernamentale, care garantează autenticitatea lor. Militari din toate țările avansate au examinat evenimentele inexplicabile, adesea prin proiecte dedicate. Piloți din întreaga lume s-au confruntat cu ele, uneori cu consecințe tragice. Congresul și guvernul SUA au recunoscut recent, prin documente și audieri publice, că fenomenul OZN este real și fără explicații. Există proiecte și grupuri de lucru guvernamentale dedicate OZN și, în ultimii trei ani, s-au implicat în investigarea fenomenului și cercetători universitari și chiar NASA. În rapoartele militare americane din ultimii ani s-a recunoscut că cel puțin unele OZN-uri au un comportament inteligent, folosesc o fizică pe care n-o înțelegem, nu sunt fabricate de niciuna dintre marile puteri, nu sunt fenomene naturale, nici obiecte banale greșit identificate. Nimeni nu le cunoaște originea; n-ar putea fi oare aceasta hipercivilizațiile?

Armata a fost întotdeauna extrem de interesată de OZN-uri. Pe de o parte – sperând să descopere noi principii, pentru zbor sau pentru arme – au ținut secrete cazurile „sensibile”. Pe de altă parte, întrucât nu puteau face nimic împotriva OZN-urilor, nu puteau recunoaște deschis această neputință și nici nu știau să explice publicului larg ce anume se întâmplă, militarii au decis să reducă interesul public pentru fenomenul OZN, supunând observațiile unei politici oficiale de negare, demistificare și ridiculizare. Un punct de pornire a fost faimosul „Robertson panel”, organizat de CIA în 1953. Acțiunea de negare a și reușit în bună măsură, cu largul concurs al mass-media. Ulterior, spațiul public a fost invadat și de „dovezi” OZN evident false, fabricate în bună parte de agenții guvernamentale, pentru a dezinforma adversarii din „Războiul Rece”, dar și pentru a duce în derizoriu interesul public vizând fenomenul OZN.

Efectul a fost un tabu care s-a extins asupra subiectului de 70 de ani. Și astăzi, mulți reprezentanți ai științei oficiale și ai mass-media „serioase” continuă să afirme că ceea ce numim OZN-uri trebuie să fie: ​​obiecte secrete create de om, fenomene naturale prost înțelese, farse, iluzii sau orice altceva, deoarece „nu pot exista extratereștri pe Pământ” (ceea ce este și adevărat, în cazul ipotezei extraterestre primitive). Aceste explicații „științifice” sunt primite cu ușurare de marea masă a populației. Este o atitudine firească, prin care societatea în ansamblu își apără viziunea tradițională, osificată, despre realitate, cea care îi dă fiecărui om siguranța că este stăpână, în linii mari, pe existența sa, o viziune în care extratereștrii sunt cel mult personaje SF, nicidecum parte a realității. Subminarea acestei viziuni provoacă, la majoritatea oamenilor, o reacție negativă viscerală.

Alte „magii” ca dovadă

O a doua categorie de „magii” care poate fi propusă ca dovadă a prezenței hipercivilizațiilor în jurul nostru o reprezintă răpirile extraterestre. Acestea sunt raportate din toată lumea și orice ufolog cu o oarecare experiență le-a întâlnit. Ele se desfășoară, aparent după un același scenariu, compus din aceleași etape, cu aceleași zeci de detalii, așa cum au relatat mii de martori, de peste tot și din toate păturile societății, martori care nu s-au consultat între ei și nu erau la curent cu literatura de specialitate. Mii de cazuri au fost examinate amănunțit, inclusiv de către cadre universitare, fără a găsi o explicație acceptabilă. Doar ca un exemplu, menționăm conferința dedicată răpirilor OZN, din 13-17 iunie 1992, de la Massachusetts Institute of Technology, cu implicarea profesorului John Mack psihiatru de la universitatea Harvard. Specialiștii aveau spre examinare 2000 de cazuri. Circa 100 fuseseră supuși, ca un lot martor, unor baterii complete de teste psihiatrice, fiind găsiți normali.

Răpirile sunt efectuate cu discreție, iar cei care le controlează încearcă să șteargă, prin sugestie, amintirea incidentului din mintea victimei. Mărturiile adunate au conturat, în opiniile specialiștilor, două posibile obiective ale acestui proces: un program de hibridare, poate pentru îmbunătățirea speciei umane, și unul de îndoctrinare, pentru a ne face să avem mai multă grijă de mediul nostru natural. Ambele obiective sunt îndeplinite fără a altera specificul nostru cultural.

Oricât ar fi de neverosimil, după opiniile mai multor autori, entitățile care intră în contact direct cu cei răpiți par a fi, cel mai probabil, bio-roboți sau specimene ale unor noi rase sau specii umane, derivate din strămoșii noștri, în „rezervații anexe”. Creatorii lor – reprezentanții autentici ai hipercivilizațiilor – se pare că nu vor sau nu pot „să-și arate fața” în mod nemijlocit.

Un al treilea grup de „magii” care ar putea servi ca argument pentru prezența hipercivilizațiilor este format din tradițiile popoarelor din întreaga lume, din miturile și personajele folclorice: zâne, iele, pitici, spiriduși etc. În multe locuri, aceste apariții sunt considerate a fi încă prezente. Am examinat în România un caz, cu mai mulți martori, în care „fata pădurii”, un personaj folcloric de tipul ielelor, cunoscut într-o zonă întinsă din nordul țării, a fost văzută coborând și urcând într-un OZN.

Mulți ufologi, între care primul a fost Jacques Vallée, încă din anii 1960, și-au exprimat convingerea că fenomenul OZN și fenomenele asociate acestuia nu pot fi simple vizite ale unor civilizații extraterestre (așa cum prevede ipoteza extraterestră primitivă: invazie, tratate etc.), ci ceva mult mai complex. Fenomene precum întâlnirile OZN, răpirile sau experimentele genetice asupra oamenilor, par să fi avut loc încă din cele mai vechi timpuri, luând însă înfățișări potrivite culturii locale și momentului de manifestare. Ele continuă și în zilele noastre, într-o formă tehnică, potrivită mentalității noastre. Aceste fenomene par să sugereze că o putere nepământeană se manifestă peren asupra omenirii, sub forma unui sistem de control, folosind arhetipurile inconștientului colectiv al zonei culturale sau al epocii respective. Nu cumva cei ce dețin acest sistem de control sunt hipercivilizațiile?

Un al patrulea tip de „magie” ar putea fi aparițiile unor personaje sfinte printre oameni. Efectele care le însoțesc au multe caracteristici comune cu întâlnirile cu OZN: lumini impresionante, levitație, jocul soarelui etc. Pe lângă acestea, în cele mai vechi scrieri religioase, de pildă în Biblie sau în Apocrife, există relatări și despre alte particularități comune: răpiri în ceruri, aluzii la experimente genetice sau apeluri pentru păstrarea sănătății Pământului. Vallée a realizat, în 1989, o comparație între observațiile OZN și aparițiile Fecioarei Maria. Am remarcat și în România această analogie, cu observația că aparițiile sfinte (aproape 10 găsite de mine) sunt invariabil ale unui moș cu barba albă. Este încă o dovadă că acel „sistem de control” folosește arhetipurile culturale ale locului.

Un al cincilea tip de dovezi ar putea proveni din alte fenomene „paranormale”. Proiectele militare de vizionare la distanță par să fi fost realizate folosind inconștientul colectiv (de care vorbea Carl G. Jung, în 1916). Acesta ar putea fi, de fapt, o super-memorie, de tip realitate virtuală, conectată la mințile tuturor oamenilor și în care gândurile și viețile lor, precum și multe alte informații, ar fi înregistrate continuu. Prin procese ca: channelling, scriere automată, xenoglosie, radiestezie etc., un medium poate obține uneori informații din această super-memorie.

Extracorporalitatea (Out of the body experience – OBE) și experiența morții iminente (Near death experience – NDE) sugerează că o persoană ar putea avea și un „corp spiritual”, pe lângă cel fizic. Corpul spiritual ar putea fi în conexiune cu înregistrarea vieții persoanei din acea supermemorie, o înregistrare care rămâne acolo chiar și după ce corpul fizic dispare. Unele fapte cunoscute, pe care nu le mai detaliem aici (de pildă David Paladin care se credea Vasili Kandinski, sau unele presupuse „reîncarnări”) sugerează că „dublul spiritual” înregistrat în supermemorie ar putea păstra chiar rudimente de conștiință și inițiativă. Un contact (rezonanță?) al unei ființe umane cu o astfel de înregistrare ar putea explica presupusele cazuri de reîncarnare, de posesie și poate chiar apariția unor fantome. În același mod, s-ar putea realiza și o anumită formă de călătorie în timp, însă nu în realitate ci în copia acesteia.

Această super-memorie, sau inconștient colectiv, se suprapune destul de bine cu presupusele „Înregistrări Akashice” din teosofie, cu „Cartea Vieții”, menționată în scrierile religioase ori cu noosfera lui Teilhard de Chardin sau Vernadsky. Este inevitabilă întrebarea: acest inconștient colectiv, sau Akasha, este oare o emergență naturală a evoluției omenirii și/sau o entitate controlată (și poate chiar creată) de o hipercivilizație? Unele argumente, printre care mesajele apocaliptice primite de multe persoane, aparent din această sursă, înclină balanța spre a doua variantă.

O problemă multimilenară

În ciuda omniprezentei „hipnoze culturale” raționaliste, care respinge realitatea „magiilor” evocate mai sus, ele n-au putut fi eliminate în totalitate din conștiința colectivă. Ideea că o putere și o conștiință stau deasupra noastră și intervin în activitățile pământești preocupă de mii de ani mințile oamenilor. Faptele acumulate și transfigurate prin tradiții, religii, mituri, basme, dar mai nou și ufologia, sau chiar producțiile științifico-fantastice, au tot reînnoit această problemă. Mai ales în ultimii ani, prin înregistrări de înaltă calitate, distribuire internet etc. a crescut numărul și vizibilitatea mărturiilor despre manifestări ciudate care pot fi atribuite unei asemenea prezențe.

Știința va spune că mărturiile, oricât ar fi de multe, nu dovedesc nimic, întrucât vorbesc despre miracole sau magii care nu sunt posibile conform legilor pe care le cunoaștem azi despre realitate. Pentru a contesta aceste legi, ar fi necesare „dovezi extraordinare” care să poată fi observate, eventual chiar experimentate, în mod reproductibil, în laboratoare, de către orice sceptic. Din păcate, cu mici excepții, acest lucru nu este posibil pentru „magiile” evocate.

Religiile recunosc existența unei puteri superioare, precum și mărturiile miracolelor, dar aici întâlnim o altă problemă. Fiecare dintre diferitele religii este convinsă că ea, și numai ea, este cea care deține, în toate detaliile, adevărul suprem și ultim asupra naturii puterii superioare aflată deasupra noastră. Dar există peste zece mii de religii în lume, 150 dintre ele având cel puțin un milion de adepți fiecare. Iar „Adevărurile Ultime” ale unora dintre religii contrazic, uneori fundamental, pe cele ale altora. Disputa pentru a dovedi cine are dreptate durează de mii de ani și, deși a fost scăldată în sângele a milioane de martiri, totuși nu s-a ajuns la un acord cu privire la cine are dreptate. Și nu există niciun semn că, într-un viitor previzibil, se va obține o soluție pe care toată lumea s-o accepte.

La cele de mai sus, se adaugă problema că știința neagă, mai mult sau mai puțin vocal, ceea ce susțin religiile. Filosofia europeană a ultimelor secole a găsit o soluție de compromis pentru a depăși această contradicție, susținând că există, de fapt, două realități distincte, adică două lumi: una materială, în care știința este metoda potrivită și alta spirituală, care este domeniul religiilor sau al filosofiei. Este evident o soluție temporară, pentru că miracolele, despre care vorbesc toate religiile, se petrec în lumea materială, deci cele două lumi nu pot fi despărțite.

Înțelegem că ipoteza hipercivilizațiilor, inclusiv „magiile”, ar putea oferi un răspuns la problemele de mai sus.

Nevoia de o știință lărgită

Acceptând cele expuse, rezultă că omenirea pare a fi supravegheată, de foarte mult timp, de o prezență care folosește nenumărate deghizări, adecvate locului și epocii în care se manifestă. Dar șansele pe care le avem de a afla mai multe despre adevărata natură și despre intențiile acestei prezențe par limitate.

Așa cum spuneau, acum 100 de ani, biologul J.B.S.Haldane și, ulterior, astrofizicianul Arthur Eddington, „realitatea nu doar că este mult mai stranie decât ne imaginăm dar este chiar mai stranie decât am fi în stare să ne imaginăm”. Pentru a cunoaște și înțelege această realitate foarte complexă, oamenii se pot baza doar pe simțurile, mințile și instrumentele lor, toate limitate biologic și cultural. De exemplu, știința actuală nu poate aborda riguros fenomene precum: OZN-uri, răpiri, channelling, OBE, NDE și multe altele, întrucât cere ca toate dovezile să fie observabile și/sau experimentabile de orice sceptic. Ca reacție, mai mulți oameni de știință au început să ceară o schimbare de paradigmă către o „știință post-materialistă”. Asta ar însemna, printre altele: (1) să acceptăm că există o singură realitate, în același timp și materială și spirituală, în care conștiința joacă un rol esențial, (2) să ne schimbăm modul de tip „sau/sau” de a raționa, cu unul de tip „și/și” și (3) să acceptăm mărturia ca dovadă, desigur în anumite condiții și folosind instrumente statistice adecvate.

Există o finalitate?

Dacă admitem prezența hipercivilizațiilor în jurul nostru, nu putem decât să speculăm privitor la intențiile acestora față de umanitate. Așteaptă oare, de mii de ani, ceva de la noi? Are prin aceasta omenirea un scop final, în sens teleologic?

Desigur, civilizația pământeană este o potențială viitoare hipercivilizație. În acest caz, nu era oare mai simplu să fim supuși la un proces de selecție, educare și instruire, pentru a scurta acest proces? Un răspuns este sugerat de miturile vechi, care fac aluzie la o interdicție de a transmite oamenilor cunoștințe. În Cartea lui Enoch, îngerii care i-au învățat pe oameni diverse meșteșuguri au fost pedepsiți de divinitate, fiind „azvârliți în văgăuni pline de jar”. Adam și Eva au fost alungați deoarece au mâncat rod din pomul cunoașterii, Prometeu a fost pedepsit pentru că i-a învățat pe oameni să facă focul. Aceste mituri sugerează că ar fi putut exista o interdicție privind dezvăluirea unor cunoștințe care să abată omenirea de la evoluția sa firească. De aici ar putea rezulta că puterea care ne monitorizează așteaptă (și poate chiar culege deja) niște fructe ale viziunii noastre originale asupra realității, viziune care nu se poate dezvolta decât în absența intervențiilor externe.

Pe lângă aceasta, numeroase mesaje pe care unii „contactați” afirmă că le-au primit, mesaje care devin relevante prin numărul și consistența lor, sugerează că „puterile superioare” așteaptă să ne maturizăm înainte de a intra oficial în contact cu noi. Aceleași surse conturează două criterii pentru această maturizare: (1) a face ca, la toți oamenii, respectul pentru frumos, mai ales pentru cel al spiritului uman, să prevaleze asupra instinctelor animalice de agresiune, posesie, egoism, xenofobie etc. Acest respect se traduce în iubire față de toți oamenii, independent de apartenența și concepțiile lor, ca și în ocrotirea a tot ce este viu, generând pace și un bine universal; și (2) toată lumea să renunțe la pretenția că deține adevăruri ultime (dacă acestea nu sunt dovedite prin fapte unanim acceptate) și să adopte o gândire pluralistă, care folosește, în mod sistematic, în raționamente și în luarea deciziilor, toate adevărurile disponibile asupra unui anumit subiect, chiar dacă unele dintre aceste adevăruri se contrazic între ele. Ca un exemplu: fiecare om și ierarh nu doar să admită că toate religiile (împreună cu ateismul etc.) sunt egal de îndreptățite, ca strădanii de a ajunge la sacru, dar să și iubească orice om pentru credința sa particulară, oricât ar fi ea de diferită de cea proprie.

Omenirea se află la o răscruce. O cale este acceptarea generalizată a acestor cerințe, poate utopice, dar nu irealizabile. Cealaltă cale este cea a autodistrugerii. În câteva secole, știința și tehnologia vor crea mijloace de exterminare mult mai eficace și mai accesibile decât armele nucleare. O asemenea „armă absolută” va fi și folosită, cu o mare probabilitate, la un moment dat. Aceasta din cauza agresivității, xenofobiei, a setei noastre de putere și de posesie (și posibil în numele unor „Adevăruri Ultime”), ducând la anihilarea speciei umane.

Până la momentul „marelui filtru” (folosind termenul propus în 1998 de Robin Hanson) care să încline balanța într-o parte sau în cealaltă, se pare că ne-a rămas un răgaz de cel mult câteva secole. În acest interval, omenirea fie se va autodistruge, fie se va maturiza ridicându-se pe palierul următor, cel al iubirii pentru frumosul uman și al practicării gândirii pluraliste, făcând primii pași pentru a intra în rândul hipercivilizațiilor.

Desigur, nu uităm că toate cele de mai sus circumscriu doar o ipoteză plauzibilă. Urmează ca viitorul să îi dea sau nu dreptate.

 

Notă: Ideile expuse în acest articol se găsesc argumentate și dezvoltate în cartea „Hyper-civilizations – An answer to ET contacts on Earth”, publicată în 2019 la Editura „Flying Disk Press” (trad. rom. Hipercivilizaţiile şi prezenţa extraterestră pe Pământ, Ed. Școala Ardeleană 2020).

 

Bibliografie

• Courtney Brown, Ph.D., Cosmic Voyage – Scientific Discovery of Extraterrestrials Visiting Earth, Dutton, Penguin Books, 1996;
• Courtland D. B. Bryan, Close Encounters of the Fourth Kind, Penguin Books, 1996;
• Lyn Buchanan, The Seventh Sense, Paraview Pocket Books, a Division of Simon & Schuster, 2003; (trad.rom. Al şaptelea simţ, Ed.Daksha, 2008);
• Cartea lui Enoh, Editura Miracol, Bucureşti, 1997;
• Giuseppe Cocconi, Philip Morrison, Searching for Interstellar Communications; Nature, volume 184, pages 844–846 (19 September 1959);
• Patrick Cooke, The Greatest Deception: The Bible UFO Connection, The Oracle Research Institute, 2005;
• Ioan Petru Culianu, Out of this World: Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein, Shambhala, Boston, 1991; (trad.rom. Călătorii în lumea de dincolo, Ed.Nemira, 1994);
• Richard M. Dolan, UFOs and the National Security State. Cronology of a Cover-up, Hampton Roads Publishing, (vol.I, 2002, vol.II, 2009);
• Barry H. Downing, The Bible and Flying Saucers, Berkley Books, New York, 1989;
• Dumitru Constantin-Dulcan, Mintea de dincolo, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013;
• Mircea Eliade, Myths, Dreams and Misteries, Harper and Row, New York, 1957;
• Dan D. Farcaș, Hyper-civilizations An Answer to ET Contacts on Earth, Flying Disk Press, 2019; (trad.rom. Hipercivilizaţiile şi prezenţa extraterestră pe Pământ, Ed. Școala Ardeleană 2020);
• Dan D. Farcaș, OZN Azi – Pentagonul recunoaște, Ed.Dharana, 2020;
• Guillermo Gonzalez and Jay W. Richards, The Privileged Planet: How Our Place in the Cosmos Is Designed for Discovery, Regnery Publishing, Inc., 2004;
• Robin Hanson, The Great Filter – Are We Almost Past It?, 1998, https://web.archive.org/web/20100507074729/http://hanson.gmu.edu/greatfilter.html;
• Budd Hopkins, Missing Time: A Documented Study of UFO Abductions, Richard Marek Pubs, 1981;
• Allen Hynek. The UFO Experience: A scientific enquiry, Henry Regnery Company, Chicago, 1972; (trad.rom. Experienţa OZN: O cercetare ştiinţifică, Ed.Dacia, 1978)
• Carl G. Jung, Flying Saucers: A Modern Myth of Things Seen in the Skies, Signet Books, New York, 1969;
• Leslie Kean, UFOs: Generals, Pilots and Government Officials Go on the Record, Crown Archetype, 2010; (trad.rom. OZN, un mister neelucidat. Generali, piloţi şi oficialităţi depun mărturie, Lifestyle publishing, 2011);
• Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Albatros, Bucureşti, 1995;
• Dorothee Koechlin de Bizemont, L’Univers d’ Edgar Cayce, Ed.Robert Laffont, Paris, (Vol:1-4), 1985, 1987, 1992, 2000; (trad.rom. Universul lui Edgar Cayce, Ed. Sagittarius, Iaşi, 1993, 1995);
• John Mack M.D., Abduction, Human encounters with aliens, Ballantine Books, New York, 1995;
• John E. Mack, M.D., Passport to the Cosmos, Crown Publishers, 1999;
• Manifesto for a Post-Materialist Science, http://opensciences.org/about/manifesto-for-a-post-materialist-science, 2014;
• Robert A. Monroe, Journeys out of the body, Doubleday, 1971; (trad.rom. Călătorii extracorporale, Editura Z, 1997)
• Raymond A. Moody, Life after Life, Bantam Books, New York, 1976.
• Nick Pope, Open Skies, Closed Minds. For the first Time, a Government UFO Expert Speaks Out, Pocket Books, Simon & Shuster, 1997;
• Carl Sagan, Cosmos, Random House, New York, 1980;
• Rupert Sheldrake, Morphic Resonance: The Nature of Formative Causation, Park Street Press, 2009;
• Russell Targ, Limitless Mind. A Guide to Remote Viewing and Transformation of Consciousness, New World Library, 2004; (trad.rom. Puterea fără limite a minţii, Lifestyle Publishing, 2011);
• Kevin J. Todeschi, Edgar Cayce on the Akashic Records, ARE Press, 1998;
• Jacques Vallée, Passport to Magonia: From Folklore to Flying Saucers, H. Regnery Co, 1969;
• Jacques Vallée, Dimensions: A Casebook of Alien Contact, Ballantine Books, 1989; (trad.rom. Alte dimensiuni, Ed. Savas Press, 1993);
• Jacques Vallée and Chris Aubeck, Wonders in the Sky. Unexplained Aerial Objects from Antiquity to Modern Times, Jeremy P. Tarcher / Penguin, 2009;
• Peter D. Ward, Donald Brownlee, Rare Earth: Why Complex Life Is Uncommon in the Universe, Copernicus Books, 2004;
• Stephen Webb, If the universe is teeming with aliens… where is everybody? Fifty solutions to the Fermi paradox and the problem of extraterrestrial life, Copernicus Books, 2002;