14 ian. 2025

Comentarii pe marginea studiului eminescian „Bălcescu şi urmaşii lui”

de Aurel V. David | postat în: Media | 0

dr. Aurel V. David

Precum se ştie, în octombrie 1877, la iniţiativa lui Titu Maiorescu şi Ion Slavici, dar mai ales printr-un concurs de împrejurări, tânărul poet şi jurnalist Mihai Eminescu – redactor la ziarul „Curierul de Iaşi” -, a fost angajat ca redactor la cotidianul „Timpul”, din Bucureşti, organul de presă al Partidului Conservator, întemeiat în 15 martie 1876.

Mihai Eminescu a sosit în Bucureşti, capitala „dulcei Românii”, în contextul în care armata română -, formată în marea ei majoritate din ţărani -, lupta cu înverşunare şi mare spirit de jertfă pe câmpurile de luptă din Bulgaria, alături de armata Imperiului Ţarist, împotriva armatei Imperiului Otoman. El şi-a început activitatea jurnalistică între între 27 octombrie – 4 noiembrie 1877, ţinând negreşit să-şi expună de la început tezele sale social-politice, precum şi modalităţile prin care urma să trateze problemele politice. În acelaşi timp, a atenţionat publicul cititor, dar şi pe diriguitorii politici, că va avea un discurs extrem de critic la adresa bolilor societăţii româneşti, dar mai ales a politicianismului. Astfel, chiar din primele articole inserate în ziarul „Timpul” s-a distins printr-un limbaj critic şi elevat, rar întâlnit în acele vremuri în presa românească. Pentru acest punct de vedere el şi-a atras dintru început atât admiraţia, cât şi invidia care l-au urmărit, deopotrivă pe tot parcursul activităţii sale de jurnalist.

În acel context geopolitic extrem de fierbinte, prin grija unor patrioţi români care au adunat cu migală manuscrisele şi însemnările istoricului revoluţionar paşoptist Nicolae Bălcescu, urma să vadă lumina tiparului lucrarea Istoria românilor subt Mihai Viteazul. Astfel, în ziarul „Timpul”, din 24 Noiembrie 1877, Mihai Eminescu a semnat studiul „Bălcescu şi urmaşii lui”, vestind publicului românesc iubitor de istorie că peste două zile urma să iasă de sub tipar Istoria lui Mihai-Voda-Viteazul, de Nicolae Bălcescu. El a făcut o caracterizare a omului şi operei sale, cu referire expresă la modul în care a evoluat limba românească şi mentalitatea românească vreme de aproape 3 decenii, de la tumultuoasa revoluţie paşoptistă la momentul războiului sângeros dus de români pe viaţă şi pe moarte pentru neatârnare faţă de Imperiul Otoman.

Bogăţia de idei eminesciene:

– învăţăminte pentru generaţia noastră –

Mihai Eminescu a ţinut cu tot dinadinsul să informeze publicul cititor că:

– „după un pătrar de veac din ziua morţii lui, societatea academică a însărcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea şi editarea scrierii”;

– „cartea va vedea lumina la vreme, astăzi când vitejia şi virtutea ţăranului nostru ne face să uităm făţărnicia şi micimea de suflet a oamenilor dela 1848 şi nemernicia unora dintre comandanţii improvizaţi de fraţii roşii, care pentru a-şi dura gloria pe acţii, duc ca d. Colonel Anghelescu la o moarte sigură şi fără de niciun folos pe acest popor viteaz şi vrednic de a fi altfel guvernat”.

– despre Nicolae Bălcescu:

– „este un bărbat cu zel neobosit, plin de inimă şi înzestrat de natură c’o minte pătrunzătoare şi c’o fantezie energică”;

– „îi vede pe eroii săi aievea şi-i aude vorbind după cum le dictează caracterul şi-i ajunge mintea”;

– „Dumnezeu a fost îndurător şi l-a luat la sine înainte de a-şi vedea visul cu ochii; a murit în Italia, sărac şi părăsit”;

– „rămăşiţele lui dorm în pământul din care a pornit începătura neamului nostru”;

– „cenuşa sa n’a sfinţit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu acea a sărăcimii din Palermo”;

– „cu limba de moarte însă şi-a lăsat manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica”.

Concluzie: Nicolae Bălcescu este „asemenea scriitorilor din vechime”.

– despre operă:

– „este rezultatul unei indelungate şi amănunţite munci”;

– „răspândeşte o neobişnuită căldură sufletească”;

– „topeşte nenumăratele nuanţe într’un singur întreg”;

– „din sute de cărţi şi documente el a cules c’o adevărată avariţie pentru gloria naţiei româneşti, toate colorile din relaţii şi notiţe, cu care apoi a zugrăvit acea icoană măreaţă, din care figura Voevodului românesc iese din prosceniu, vitejească şi mândră şi vrednică de a se coborî din strălucita viţă a Basarabilor”;

– „toată descrierea persoanelor şi întâmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-şi fi îngăduit a întrebuinţa undeva isvodiri proprii ca poeţii”.

Concluzie: Opera lui Bălcescu „se întemeiază pretutindenea pe isvoare” (înseamnă că Eminescu a citit-o în formula dată pentru tipar!).

– despre limbă:

– „limba folosită este culmea la care a ajuns românimea în deobşte de la 1560 începând şi până astăzi, o limbă precum au scris-o Alexandri, Const. Negruzzi, Donici”;

– „Nicolae Bălcescu e o dovadă că limba românească pe vremea lui şi’nainte de dânsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gândiri cît de înalte şi simţiri cât de adânci”.

Concluzie: Limba vorbită de Nicolae Bălcescu „este culmea la care a ajuns românimea în deobşte de la 1560 începând şi până la Eminescu”.

4. Ce s-a întâmplat cu limba:

– tot ce s’a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei „pomadate” a fost curat în dauna limbei noastre.

Concluzie: În vremea lui Eminescu, „limba vorbită în vâltoarea revoluţiei paşoptiste era aproape uitată şi înlocuită prin „păsăreasca” gazetarilor”.

Ce s-a produs în planul mentalităţii (în vremea lui Mihai Eminescu) ?

– în vremea lui Mihai Eminescu, „inima lui Bălcescu era vie”;

– „entuziasmul lui Bălcescu ca atare ne încălzeşte, căci este sincer, adevărat, energic, s’arată cu acea neşovăire de care ne minunăm în caracterele antichităţii”;

– „chiar cei care mai reprezentau ideile cărţii nu mai erau pătrunşi de acestea şi se slujeau numai de dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici”;

– „prin cartea lui Bălcescu ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care îngânau a împărtăşi simţirile unei inimi, pe care n’au ştiut-o preţui niciodată”;

– „contimporanii care au copilărit împreună cu dânsul şi’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe aceastea, ca pe o marfă, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe nişte oameni de nimic”.

Concluzie: „Nu se mai împărtăşea entuziasmul cărţii lui Bălcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848”.

Ce-ar vedea Nicolae Bălcescu dacă ar fi trăit în vremea lui Eminescu ?

– „parlamente de păpuşi neroade, universităţi la care unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvânt oameni care văzând că n’au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n’o au şi o pricepere pe care natura n’a voit să le’o deie”;

– „panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confraţii lor din Vavilonul de la Seina”;

– „şarlatani care amăgesc poporul în interesul lor şi pentru risipa bunei stări, sub pretextul că bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin dicursuri de cafeanea şi prin articole de gazetă”;

– „tinerimea care astăzi îşi uită limba şi datinele prin cafenelele Parisului şi care se va întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine, răsărite din alte stări de lucruri”;

Concluzie: „S’ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate şi lumină”.

Ce dorea Mihai Eminescu ?

– „scrierea lui Bălcescu să devină evanghelia neamului”;

– „poporul românesc să-şi vină în fire şi să răsufle de greutatea ce apasă asupra lui, să sune ceasul adevăratei libertăţi”;

– „să se stingă panglicarii politici, pe rudă pe sămânţă, de pe faţa pământului nostrum; pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere să fie împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine”.

– „munca şi numai munca să devinăm izvorul libertăţii şi a fericirii”.

Concluzie: „Idealul nostru să fie libertatea adevarată, cea care se câştigă prin muncă”.

În final, Mihai Eminescu a prezentat punctul său de vedere referitor la „ceasul deşteptării naţionale”, acordând un rol fundamental „tinerimii române”. În concepţia sa, acel ceas va sosi în momentul în care tinerimea va fi în stare să înţeleagă că:

– „nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată“;

– „poporul, a cărui limbă şi istorie n’o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţelege, ale cărui simţiri o lasă rece”;

– „toate cocoţările lor de-a gata prin intrigi de partidă şi prin linguşirea deşerţilor şi făţarnicilor roşii, nu sunt de nici un folos pentru ţară”.

Concluzie: „Să nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare”.

Din perspectiva grelei misiuni asumate, de formator de opinie, Mihai Eminescu a explicat cititorilor că nu poate oferi „un răspuns fără echivoc”, de temea chiar de a face o concluzie finală. Însă, el s-a arătat încrezător în destinul neamului, explicând metaforic crezul său etno-politic, lăsând ca cititorul să dea răspuns interogaţiilor sale:

– „un stejar pe care-l rupi dela rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într’o grădină de lux, are viitor?”

– „neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei desvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franţuzeasca?”

Mihai Eminescu a spus ferm că „nu îndrăznim a răspunde”, invocând însă divinitatea, rugânduse ca: „Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi”.

NOTĂ: Am argumentat şi susţinut valoarea de nepreţuit a gândurilor și ideilor lui Mihai Eminescu cu cuvintele, expresiile şi sintagmele folosite de el în vremea generaţiei războiului pentru independenţa României. Ele confirmă crezul său nemuritor, potrivit căruia: „Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”.

ANEXĂ:

Textul integral al studiului „Bălcescu şi urmaşii lui” (Timpul, 24 nov. 1877):

„Peste două zile va ieşi de sub tipar Istoria lui Mihai-Voda-Viteazul de Nicolae Bălcescu. Se ştie neobositul zel, cu care acest bărbat plin de inimă şi înzestrat de natura c’o minte pătrunzătoare şi c’o fantezie energică, a lucrat la istoria lui Mihai – Vodă. Din sute de cărţi şi documente el a cules c’o adevărată avariţie pentru gloria naţiei româneşti, toate colorile din relaţii şi notiţe, cu care apoi a zugrăvit acea icoană măreaţă, din care figura Voevodului românesc iese din prosceniu, vitejească şi mândră şi vrednică de a se coborî din strălucita viţă a Basarabilor.

Limba lui Bălcescu este totodată culmea, la care a ajuns românimea în deobşte de la 1560 începând şi pânăa astăzi, o limbă precum au scris-o Alexandri, Const. Negruzzi, Donici, şi care astăzi e aproape uitată şi înlocuită prin „păsăreasca” gazetarilor.

Deşi Bălcescu se întemeiază pretutindenea pe isvoare şi scrierea lui e rezultatul unei indelungate şi amănunţite munci, totuşi munca nu se bagă nicăieri în seamă, precum în icoanele maeştrilor mari nu se vede amestecul amănunţit de văpsele şi desemnul îngrijit linie cu linie. O neobişnuita căldură sufletească, răspândită asupra scrierii întregi, topeşte nenumăratele nuanţe într’un singur întreg şi asemenea scriitorilor din vechime, el îi vede pe eroii săi aievea şi-i aude vorbind după cum le dictează caracterul şi-i ajunge mintea, încât toată descrierea persoanelor şi întâmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-şi fi îngăduit a întrebuinţa undeva isvodiri proprii ca poeţii.

Nicolae Bălcescu e dealtminterea o dovadă, că limba românească pe vremea lui şi’nainte de dânsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gândiri cît de înalte şi simţiri cât de adânci, încât tot ce s’a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei „pomadate” a fost curat în dauna limbei noastre.

Deşi nu mai împărtăşim entuziasmul cărţii lui Bălcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848, deşi ne-am încredinţat cu durere că chiar aceia ce azi le reprezintă, nu mai sunt pătrunşi şi se slujesc numai de dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici, deşi ştim că dacă inima lui era vie în vremea noastră, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care îngânau a împărtăşi simţirile unei inimi, pe care n’au ştiut-o preţui niciodată, totuşi entuziasmul lui ca atare ne încălzeşte, căci este sincer, adevărat, energic, s’arată cu acea neşovăire de care ne minunăm în caracterele antichităţii.

Dumnezeu a fost îndurător şi l-a luat la sine înainte de a-şi vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contimporanii care au copilărit împreună cu dânsul şi’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe aceastea, ca pe o marfă, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe nişte oameni de nimic.

El s’ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate şi lumină. El ar vedea parlamente de păpuşi neroade, universităţi la care unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvânt oameni care văzând că n’au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n’o au şi o pricepere pe care natura n’a voit să le’o deie.

Murind în Italia, sărac şi părăsit, rămăşiţele lui dorm în pământul din care a pornit începătura neamului nostru, cenuşa sa n’a sfinţit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu acea a sărăcimii din Palermo. Cu limba de moarte însă şi-a lăsat manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica şi astăzi, după un pătrar de veac din ziua morţii lui, societatea academică a însărcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea şi editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astăzi când vitejia şi virtutea ţăranului nostru ne face să uităm făţărnicia şi micimea de suflet a oamenilor dela 1848 şi nemernicia unora dintre comandanţii improvizaţi de fraţii roşii, care pentru a-şi dura gloria pe acţii, duc ca d. Colonel Anghelescu la o moarte sigură şi fără de niciun folos pe acest popor viteaz şi vrednic de a fi altfel guvernat.

Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevarată idealul nostru, libertatea ce se câştigă prin muncă. Când panglicarii politici care joacă pe funii împreuna cu confraţii lor din Vavilonul de la Seina, se vor stinge, pe rudă pe sămânţă, de pe faţa pământului nostru, când pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere va fi împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc îşi va veni în fire şi va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăţi.

Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astăzi îşi uită limba şi datinele prin cafenelele Parisului şi care se va întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine, răsărite din alte stări de lucruri, va fi mai în stare să înţeleagă pe acest popor, a cărui limbă şi istorie n’o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţelege, ale cărui simţiri o lasă rece ?

Fi-vor în stare acei tineri să înţeleagă, că nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată, că toate cocoţările lor de-a gata prin intrigi de partidă şi prin linguşirea deşerţilor şi făţarnicilor roşii, nu sunt de nici un folos pentru ţară ?

Fi-vor destul de înţelepţi ca să nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare, ci s-o facă a vedea lămurit, că munca şi numai munca este izvorul libertăţii şi a fericirii şi cum că cei ce pretextează ca bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin dicursuri de cafeanea şi prin articole de gazetă, sunt nişte şarlatani, cari amăgesc poporul în interesul lor şi pentru risipa bunei stări?

La întrebările acestea răspunsul e greu; ne temem chiar de a face o concluzie finală. Oare un stejar care-l rupi dela rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într’o grădină de lux, are viitor? Oare neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei desvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franţuzeasca?

Ca român și bun creștin, el își îndreptă gândul și apoi privirea spre Cer, spunând:

„Iată întrebări la care nu îndrăznim a răspunde.

Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi”.

14 ian. 2025

Câteva date despre gândirea lui Eminescu – ca publicist

de Aurel V. David | postat în: Media | 0

Aurel V. DAVID

Eminescu este geniul poeziei, dar şi al publicisticii româneşti.

Argumentul este dat de vasta operă cu caracter cultural, ştiinţific, social, politic, adică al ştiinţei şi artei conducerii societăţii româneşti. Folosirea poeziei, dar şi a publicisticii eminesciene, în şcolile de toate nivelurile şi în viaţa societăţii româneşti reprezintă probleme de actualitate, de permanenţă spirituală şi morală.

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independenţă, a proclamării şi recunoaşterii independenţei.

■ În articolele sale Eminescu s-a ocupat de toate problemele societăţii româneşti din vremea sa. Eminescu îşi dorea ca interesul naţional să fie dominant, nu exclusiv: „Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că ţara este, în linia întâia, elementul naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta şi caracterul acestui Stat…Dacă ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce”.

■ Pentru Eminescu legea supremă în politică, adică în ştiinţa şi arta conducerii societăţii româneşti, era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional: „…toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării…”

Fundamentale sunt ideile referitoare la grija pentru tânăra generaţie: „…misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni…”

■ Mihai Eminescu a abordat genial faptele Eroilor: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei…Tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături de om: Libertatea!” (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale. vol. 5, Corespondenţă, Editura „Fortuna”, 2003, p. 544-547).

A avut ca repere istorice pe Ştefan – hărăzit să-şi mântuie neamul de duşmani, pe Matei Basarab – omul dreptăţii sociale şi Mihai Viteazul – „Mihai – Vodă cel Viteaz, care a realizat pentru câteva zile trecătoarea coroană a Daciei…”(Mihai Eminescu, Scrieri Esenţiale. Publicistică, vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 279-280).

■ Eminescu a explicat sensul şi semnificaţia patriotismului: „Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a tărânei, ci a trecutului?” (Mihai Eminescu. Statul 1. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, antologie, prefaţă, note şi comentarii de Dimitrie Vatamaniuc, “Geniul neamului românesc”, p. 134 ).

Despre semnificaţia trecutului, el afirma: „Trecutul nostru nu e decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii“. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 5, Corespondenţă. Editura „Fortuna”, 2003, p. 547).

■ Eminescu şi-a caracterizat neamul ca optimist, moştenire din strămoşi: „…În firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moştenit de la strămoşi…optimism însufleţit de paginile măreţe scrise cu sângele său de nobil popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieţii mai uşor” (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 5, Corespondenţă. Editura „Fortuna”, 2003, p. 568-569).

■ Eminescu a definit statul român: „…o fiinţă de sine stătătoare, un produs al istoriei unui vechi şi vrednic neam, o manifestare a geniului nostru popular”… (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 5, Corespondenţa, Editura „Fortuna”, 2003, p. 471-472).

■ Despre popor: „…Maiestatea poporului român, norodul, cum zicea Matei Basarab”. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 4, Publicistică, Editura „Fortuna”, 2003, p. 504).

■ Eminescu a indicat iubirea ca premisă a păcii sociale: „De ce Hristos e aşa de mare? Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când este reciprocă, şi reciprocă absolut va să zică universală. Când iubirea e, cearta e cu neputinţă, şi de e cu putinţă, ea nu e decât cauza unei iubiri preînnoite şi mai adânci încă de cum fuse-nainte“.

■ Despre limba română spune: „…Vrednica limbă a strămoşilor noştri“. De aceea, Eminescu este voievodul limbii române, contemporanul nostru. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţial, vol. 5, Corespondenţă, Editura „Fortuna”, 2003, p. 48).

■ Despre menirea generaţiei „ce creşte”: „…Însă generaţiunea ce creşte (generaţia tânără de azi, n.n.) are şi ea datorii de împilnit, precum le are fiecare generaţiune, ce se înţelege pe sine însăşi, şi e lesne de presupus că membrii ei, îndată ce au cunoscut răul, au cugetat şi la remedii contra lui…Viitorul e însă continuarea, în cazul cel mai bun, rectificarea trecutului”…Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată ţinta la care se mărgineşte oricine din noi“. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 5, Corespondenţă, Editura „Fortuna”, 2003).

■ Eminescu despre cultură şi educaţie: „Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea“. (Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti 1999).

El susţinea că dezvoltarea culturii depinde de dezvoltarea economică: „Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstrăgând de climă şi de rasă – de la starea sa economică. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că el în trecut a trăit economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia. Deci condiţia civilizaţiei Statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică“. (Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, p. 40).

■ Eminescu a sesizat cauzele decăderii societăţii, precum şi soluţiile pentru combaterea acesteia: „Materia vieţii de stat e munca, scopul muncii trai, averea, deci acestea sunt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia. Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altora, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor“. (Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, articolul „Frază şi adevăr”, p. 39).

…Ceea ce simţim cu toţii sunt relele reale care bântuie ţara…şi pentru a căror îndurare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate, adevăr“. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 4, Publicistică, Editura „Fortuna” 2003, p. 566).

…Reţeta în contra sărăciei: fiecare să mişte numai din mâini, fără să producă obiecte de utilitate şi nu va mai exista sărăcie…Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muşte la apă; şi adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe“. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 511). Acest remediu, aplicat cu toată rigoarea, se recomandă imperios şi pentru însănătoşirea societăţii româneşti din zilele noastre: „Cu vorbe însă nu s-a făcut de când lumea nimic, decât negustorie de vorbe, nefolositoare nimănui, ci numai celui ce le debitează“. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 538).

„…Singura cale a avuţiei e munca, singura a înălţării sociale, meritul…Corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică…Cei care nu pot să te ajungă, ai dori să te admire?“ (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 567)

■ Eminescu ne aduce aminte ce înseamnă să fii bun român: „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate…ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea exclusivă şi istorică a neamului românesc“. (Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, p. 136).

■ Eminescu a strălucit în egală măsură, în literatură, ştiinţă, cultură, filosofie, istorie, conducerea administraţiei publice, politică, ştiinţele economice, domeniu social ş.a. Aşadar, Mihai Eminescu aparţine literaturii, poeţilor, scriitorilor, dar nu numai, ci tuturor românilor, tuturor domeniilor de activitate, tuturor profesiilor, tuturor oamenilor din diversele sisteme ale societăţii româneşti, ale societăţii omeneşti.

14 ian. 2025

Manifestarea dedicată anului Eminescu – 175 de ani de la nașterea marelui poet român !

de Tiberiu Tanase | postat în: Media | 0

DE ZIUA CULTURII NATIONALE

Aurel V. DAVID, Tiberiu TĂNASE

În fiecare an pe 15 ianuarie – se marchează „Ziua Culturii Naţionale”; pentru prima dată în urmă cu 14 ani (2011); potrivit iniţiatorilor, membrii Academiei Române, alegerea datei are legătură cu naşterea lui Mihai Eminescu (15.I.1850), în care „românii văd un poet reprezentativ pentru spiritualitatea şi forţa lor de creaţie”; propunerea legislativă (adoptată de Senat la 6 septembrie 2010 şi de Camera Deputaţilor la 16 noiembrie) mai prevede că autorităţile centrale şi locale vor sprijini material şi financiar manifestările şi acţiunile cultural-artistice dedicate acestei sărbători, iar TVR şi Radioul public vor realiza programe special !

Data la care se sărbătoreşte această zi este data naşterii poetului naţional al românilor, Mihai Eminescu (1850-1889). „Fiind foarte român, Eminescu e universal”, spunea poetul Tudor Arghezi.

Decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie ca fiind Ziua Culturii Naţionale a fost semnat la 6 decembrie 2010, iar Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 831 din 13 decembrie 2010.
Ziua Culturii Naţionale este marcată şi în alte ţări europene, cu acest prilej fiind omagiaţi oameni de cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. În Spania, Ziua Culturii este marcată la data morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes. Ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale şi în Republica Moldova, în urma hotărârii autorităţilor acestei ţări.

***
Motivul pentru care a fost aleasă ziua lui Eminescu drept Zi a Culturii Naţionale ar putea fi acela că este poetul „nepereche” al neamului românesc ori acela că personalitatea marcantă a lui Mihai Eminescu – nu doar în literatură, ci şi în jurnalism ori în filosofie – i-a impresionat atât pe contemporanii săi, cât şi pe cei din generaţiile următoare. Inteligenţa lui, cultura de nivel european, bogăţia şi farmecul limbajului eminescian nu au rămas neobservate, ci au fost apreciate.

„A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte”, spunea poetul Tudor Arghezi, într-o înregistrare de arhivă din fonoteca radio, realizată în 1955.

Criticul literar Tudor Vianu spunea că ”fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci” (site-ul http://lyberti.com/), iar Constantin Noica afirma că Mihai Eminescu reprezintă ”omul deplin al culturii româneşti” (în volumul „Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, Editura Humanitas, 2014).
Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. A fost poet, prozator, dramaturg şi jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică – de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant şi de teoriile lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel.

A fost activ în societatea ”Junimea” şi a lucrat ca redactor la ziarul „Timpul”. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Deşi a trăit doar 39 de ani, a lăsat posterităţii o amplă creaţie literară – poezii, proză, dramaturgie – şi publicistică. Manuscrisele lui Mihai Eminescu, adunate în 46 de volume (aproximativ 14.000 de file), au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în 25 ianuarie 1902.

IUBIREA DE NEAM ȘI ȚARĂ –

Opera poetică a lui Mihai Eminescu, precum și scrierile cu caracter politic și social arată că virtutea eminesciană a iubirii de neam și țară este expresia forței sale intelectuale, pe fundamentul căreia a urmărit cu abnegație, consecvență și credință idealul unității naționale. Aceasta încorporează următoarele fundamente etnospirituale:

respectul față de părinți și locul natal;
credința și educația creștină;
asumarea și apărarea identității neamului;
4. croirea hărții mentale a vetrei neamului;
reconstruirea profilului etnospiritual al „bunului român”;
apărarea limbii române și afirmarea culturii naționale;
așezarea istoriei neamului pe fundamentul adevărului;
îngemănarea naționalismului, patriotismului și românismului;
deșteptarea nației și apărarea trebuințelor nației;
apărarea fraților aflați în sărăcie și sub stăpâniri străine;
credința în făurirea statului național unitar român;
spiritul de jertfă pentru neam și țară

. A patra dimensiune etno-spirituală a lui Eminescu:Înainte-Merg ător pe calea făuririi României Mari

Eminescu este, fără îndoială, un nume, o pecete şi un simbol în expresie etno-spirituală tridimensională: patriarh al limbii române, luceafăr al poeziei româneşti şi sociolog al României moderne. Eminescu a apărut în clipa în care neamul românesc, răsfirat în vatra vechii Dacii, prins în ghearele unor imperii hrăpăreţe, a simţit cea mai acută nevoie de minţi luminate şi braţe tari pentru a-şi recuceri dreptul la existenţă, la cunoaştere şi la apărare.

În memoria generaţiilor care au urmat a fost impusă, adesea cu mijloace violente, „istoria oficială” a vieţii lui Eminescu. Aceasta a fost scrisă mai ales de cei care aveau ceva de ascuns faţă de dimensiunea sa românească. Epigonii săi au pus în circulaţie o imagine distorsionată şi ireală, din care mai ales mintea copiilor neprihăniţi trebuia să reţină pe vecie doar că Eminescu a fost o fiinţă slabă şi neadaptabilă, pierdută în lumea sa poetică, mărginaşă, dar, mai ales că ar fi fost alcoolic incurabil, că ar fi murit nebun, bolnav de cea mai nenorocită boală lumească.

Gigantica urmă imprimată de Eminescu în memoria istorică a neamului românesc n-a putut însă fi ştearsă şi nu va putea fi ştearsă de toţi epigonii din lume. Faptele sale, imprimate de Istorie pe răbojul conştiinţei sociale, dar tăinuite multă vreme de nevolnicii şi efemerii stăpâni nedrepţi ai vetrei, îi conservă adevărata imagine: aceea de icoană a spiritului neamului românesc. Faptele confirmă că Eminescu a fost un om conştient de sine, dar şi de destinul cetăţii, de o mare luciditate, ancorat cu întreaga sa fiinţă în realitatea socială, dar mai ales implicat de nevoie în iureşul vieţii politice a vremurilor zbuciumate în care a trăit.

Eminescu a urmat drumul destinului său inegalabil, călăuzit fiind doar de steaua de aur a instinctului, pe care a urmat-o precum şi-au urmat calea magii călători din străvechime. A străbătut pe jos vatra neamului, din Cernăuţii Bucovinei îndoliate, pentru a poposi în Blajul corifeilor Şcolii Ardelene, şi din mărginimea Sibiului, pentru ajunge în Bucureştii dâmboviţeni, locul de unde atunci răsărea soarele pentru toţi românii.

Eminescu a venit din „Dacia capta”, aflată sub stăpâniri străine, ajungând în mult dorita şi visata „Dacia Felix”, eliberându-şi spiritul de corsetul ideologiilor imperiale hrăpăreţe şi violente, însă fără a privi înapoi cu mânie. A ajuns încărcat de dor în acea parte a Daciei care scuturase jugul marilor imperii, pe care semenii săi aflaţi într-o oază de libertate o numiseră, în mod oficial „România”.

În 1867, când Eminescu a ajuns la Bucureşti, numele „România” avea doar 5 ani de existenţă politico-statală, iar prima sa exprimare publică a fost destinată vestirii peste vatră a profesiunii sale de credinţă, pe care a dăltuit-o în nepieritoarea expresie-pecete: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”. Şi-a exprimat sfios această dorinţă fierbinte, izvorâtă din inimă, visând, în fapt, la „raiul Daciei” străvechi, pe care o purta în suflet şi pe care a cântat-o apoi şi a jelit-o în versuri cu valoare de axiomă. Pentru acest ideal a dăltuit pe răboj nepieritoarea „Doină”, pe care a cântat-o în faţa marelui Caragiale.

Întâlnirile pline farmec şi de noroc cu oameni de rând, dar şi cu titani ai credinţei, culturii şi istoriei neamului, l-au impresionat până în adâncul fiinţei sale. Peste tot locul, ştiut şi neştiut, i-au ieşit în cale oameni din neamul lui, care rosteau cuvinte domoale în limba dulce a maicii lui. Soarta l-a tot dus pe drum de ţară de-a lungul şi de-a latul vetrei, pe care a străbătut-o mai mult pe jos, „în cruciş şi-n curmeziş”, din Bucureşti înapoi la Iaşi şi la Cernăuţi, apoi din Bucureşti, la Braşov, Sibiu, Lugoj, Caransebeş, Timişoara şi Arad. Eminescu a devenit patriarh al limbii române, urmându-şi destinul pe calea crucii Daciei străvechi. Această cale i-a confirmat fără tăgadă ceea ce el simţea şi ştia „dintotdeauna”: limba română este „urmaşa celei dacice”, limba „cea mai veche”.

Eminescu a receptat adevărata nevoie şi valoare a neamului după popasul de câţiva ani făcut în capitala Imperiului austro-ungar. Acolo a întâlnit tineri români din toate părţile vetrei, dornici prin studiu să ajungă mari oameni, cu multă carte, pe care a reuşit să-i convingă că puterea neamului românesc stă numai în unirea statornică a fiilor săi.

Eminescu a contribuit la unirea celor două societăţi studenţeşti existente în acel moment în Viena, respectiv „România” şi „Societatea literară şi ştiinţifică a Românilor din Viena”. În anul 1871 acestea s-au contopit în „România jună”, în care au fost încorporaţi toţi studenţii români din Viena. Astfel, deviza „Uniţi-vă în cuget şi simţiri” a prins viaţă, studenţii români strânşi în adunare de obşte pentru a pune ţara la cale formau o „Dacie în miniatură”. Probabil că Eminescu a imprimat salutului studenţilor români în Viena pecetea răsărită din cea mai stringentă nevoie a neamului, respectiv „Trăiască Naţia! / Sus cu dânsa!”.

Eminescu a fost printre organizatorii şi participanţii activi la serbarea de la Putna, din ziua de Sfântă Mărie a anului 1871. La Putna nu a fost atunci un parastas, ci o glorificare a trecutului neamului românesc, o înviere a spiritului vetrei vechii Dacii. Mănăstirea Putna a devenit de atunci „altarul conştiinţei naţionale”, întrucât acolo a prins viaţă şi a dăinuit asemenea unei făclii sacre, ideea unităţii întregului neam românesc în multimilenara sa vatră. De acolo, de pe culmile Carpaţilor, Eminescu a întrezărit făclia unităţii neamului, care a luminat apoi fruntariile Daciei întregi. În aceea zi, liceanul Ciprian Porumbescu, entuziasmat de măreţia momentului, a cântat la vioară „Daciei întregi”.

Din înălţimea mănăstirii Putna, gândul lui a străbătut năvalnic coama înzăpezită a Carpaţilor cei semeţi şi luciul valurilor Dunării albastre, apoi a zburat spre munţii Pindului şi spre Adriatica, dar şi peste Nistru, spre străvechile câmpii getice. Astfel, peste ani a cuprins într-o cugetare fără egal şi a însemnat pe răboj, din ce-a văzut şi din ce-a citit, imaginea stării vetrei neamului, cu măreţia şi tragedia ei. „Nu există un stat în Europa centrală, nu există o ţară, de la Adriatica pînă la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră – le spunea el contemporanilor săi. Începînd de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia, şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia pînă sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începînd, în toată regiunea Daciei Traiane, pînă dincolo de Nistru, pînă aproape de Odesa şi Kiev”.

În capitala României moderne a întâlnit Eminescu realitatea măreţiei şi decăderii neamului, cu elementele sale de unitate, dar şi de disoluţie, de bogăţie, dar şi de sărăcie, ale căror surse le-a descifrat ca nimeni altul, ajutat de geniala şi scânteietoarea sa minte de „băiat de rumân”. A văzut o lume pestriţă, aflată de dimineaţa până seara într-o mişcare haotică, cu patrioţi adevăraţi, dar şi cu „găgăuţi şi guşaţi”, cu bogaţi care-şi cheltuiau banii nemunciţi fiindcă n-aveau altceva de făcut, dar şi cu săraci care n-aveau după ce să bea apă, cu oameni politici autentici, dar şi cu politicieni veroşi, care duceau „muştele la apă”, cu ziarişti devotaţi condeiului şi aflării adevărului, dar şi cu jurnalişti intraţi slugi la diferiţi stăpâni, dâmboviţeni, vienezi sau moscoviţi.

Eminescu a avut şansa de a intra în redacţia unui mare ziar şi de a lucra cu mintea şi condeiul în breasla jurnaliştilor, foarte activă şi implicată în aducerea la lumină a nevoilor neamului, dar zdrenţuită de culorile şi ideologiile politice în tabere opuse.

De la tribuna „Timpului”, liberal prin culoare, dar naţional pe fond, riguros pe formă şi ofensiv pe conţinut, Eminescu a putut să exprime public, ca „bun român”, în versuri şi în fraze tăioase, ceea ce prin alte mijloace de comunicare n-ar fi fost posibil. El le-a spus tuturor celor întâlniţi în cale că: „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate…, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea exclusivă şi istorică a neamului românesc“.

Eminescu a descifrat sursele răului, înţelegând că marea nevoie a neamului său, exprimată din interes de „ţara legală” şi din nevoie de „ţara reală”, era refacerea unităţii naţiei în vatra vechii Dacii. La Bucureşti a întâlnit, spre bucuria şi uimirea sa, refugiaţi din părţile de vatră aflate sub stăpâniri străine, tineri ardeleni, bucovineni basarabeni, bănăţeni ori români sud-dunăreni, veniţi la studii universitare. Legăturile statornicite cu mulţi dintre aceştia, din „frăţie de neam”, i-au conturat oglinda neamului, cu inteligenţa şi caracterul său, dar şi nevoia sa stringentă de refacere, prin luptă pe tărâm cultural şi politic, a vetrei străvechi. Atenţia sa a fost îndreptată, în primul rând spre românii ardeleni, bucovineni şi bănăţeni, fiind convins că refacerea vetrei vechii Dacii trebuie realizată în jurul coroanei munţilor Carpaţi, tăria vetrei străvechi. Aşa se explică de ce s-a alăturat, din instinct, cu întreaga sa fiinţă, luptei pentru eliberarea socială şi naţională a românilor aflaţi sub Imperiului austro-ungar şi unirea acestora cu România.

La Bucureşti, din 3 mai 1867 funcţiona Societatea „Transilvania”, iniţiată de revoluţionarul paşoptist August Treboniu Laurian, care avea drept scop declarat „strângerea legăturilor de frăţie între junimea studioasă din toate părţile României”, iar la 10 mai 1881, sub patronajul lui C. A. Rosetti a fost înfiinţată Societatea Iredenta română („România Iridenta”), cu scopul nedeclarat public, de a determina o răscoală a populaţiei româneşti din Transilvania. Eminescu a intuit că numele „iridenta”, dar mai ales „România iridentă”, încorporat în pecetea unei astfel de organizaţii culturale la vedere, dar vehiculat în cercurile politice de la Bucureşti, va trezi reacţia violentă a imperiilor vecine, în primul rând a Austro-Ungariei, care nu se va da în lături de la presiuni şi ameninţări asupra firavului stat românesc, pe care încă-l numea „Valahia” şi nu „România”. El a prevestit inclusiv posibilele măsuri agresive luate de un guvern obedient marilor imperii, soldate cu desfiinţarea societăţii şi prigonirea până la eliminarea fizică a adepţilor săi.

Eminescu a intuit că renaşterea conştiinţei identităţii neamului românesc într-o lume dominată de mari imperii hrăpăreţe avea drept fundament cunoaşterea rădăcinilor sale, adică a vremurilor ancestrale, care trebuiau căutate cu migală şi rigoare, din generaţie în generaţie, până la „facerea lumii”. Astfel se explică de ce Eminescu a ţinut să încrusteze pe răboj pentru generaţiile viitoare Povestea Dochiei şi ursitoarele – în care a redat măreţia Daciei, apoi nenorocirile şi nemiloasa soartă hărăzită de ursitoare, dar şi Rugăciunea unui dac – în care a deplâns soarta dacilor învinşi de legiunile imperiale. Însă, a ţinut să atragă atenţia că „Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.

Eminescu şi-a exprimat public şi cu tărie crezul său lăuntric şi a lăsat încrustat pe răboj un neasemuit mesaj testamentar, potrivit căruia „totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte”. Autoritatea condeiului său ascuţit şi penetrant, a funcţiei de redactor şef al „Timpului” şi a numelui devenit armă, i-au permis să devină, în fapt, promotorul planului tainic de refacere a „Daciei Mari”.

Eminescu a fost ferm convins, până în străfundul fiinţei sale, că planul dacic ne-a traversat istoria, devenind astfel Înainte-Mergător pe calea făuririi României Mari, în hotarele Daciei străvechi. El a înţeles ca puţini muritori până la el că refacerea unităţii spaţiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere naţională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos propriu, dar şi unii politicieni dâmboviţeni, care-şi căutau mărirea prin „fraze lustruite şi negustorie de vorbe”.

Astfel, la 24 ianuarie 1882 (de ziua Unirii Principatelor), pe baza structurii „Iredentei”, trecută de facto în adormire, a fost înfiinţată, pe principiul încifrat al „Frăţiei”, cu implicarea directă a lui Eminescu, o organizaţie, înscrisă oficial sub numele de „Societatea Carpaţii”. Aceasta şi-a propus să sprijine orice „intreprindere românească“, cu referire tacită la situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar.

Eminescu a devenit, în fapt, liderul acestei mişcări de eliberare socială şi naţională a românilor aflaţi sub jugul Austro-Ungariei, care a trecut, pe faţă şi tainic, la acţiuni hotărâte. Manifestările „Societăţii Carpaţii“ au îngrijorat reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei, care simţea că aceasta tindea să se transforme, în secret, într-un adevărat „partid secret”, de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru alipirea Ardealului la „Ţară”, dar desfăşura şi acţiuni conspirative, unele cu ştirea guvernului român. Serviciile de informaţii vieneze au informat autorităţile imperiale că „Societatea Carpaţii” urmăreşte înfiinţarea unui „imperiu daco-român”, devenit spaima fostei cancelarii aulice. Astfel, au trecut la supravegherea permanentă şi cu metodă a membrilor societăţii, infiltrând agenţi şi în redacţia ziarului „Timpul”.

„Obiectivul” principal al urmăririi informative a devenit Eminescu, al cărui nume circula deja ca o fantomă în capitala Austro-Ungariei, fiind considerat un adevărat pericol pentru ordinea imperială austro-ungară. De la Viena transmitea în ţară conservatorul Petre Carp mesajul imperativ: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Dar Eminescu nu putea fi potolit, pentru că lui i-a fost scris să poarte crucea jertfei pe calea renaşterii identităţii şi refacerii vetrei neamului românesc. *

Ce-a urmat, este istorie însângerată, care trebuie cunoscută în profunzime şi redată generaţiilor care vin după noi cu toată tragedia încorporată în ea. În ziua de 28 iunie 1883 România trebuia să semneze tratatul umilitor cu Austro-Ungaria, prin care se obliga să renunţe la revendicarea unirii Ardealului cu România. Întrucât existau semnele unei posibile „defecţiuni” şi invocând acţiunile „subversive” ale Societăţii „Carpaţii”, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore, efective militare executau manevre armate în Carpaţi, presa ungară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze „Valahia”, iar cancelarul Germaniei, Otto von Bismack, a ameninţat Regatul României, printr-o telegramă secretă către Carol I, cu declararea războiului dacă România nu intră în „noua ordine”. Guvernul român a fost somat, sub ameninţarea cu intervenţia militară, să desfiinţeze „Societatea Carpaţii” şi să-l anihileze pe Eminescu, catalogat drept „iredentist” şi „naţionalist”.

În aceste condiţii, guvernul condus de Ion C. Brătianu a cedat, Poliţia a trecut, în forţă, la percheziţionarea sediului „Societăţii Carpaţii” şi a domiciliului membrilor comitetului său de conducere. Toţi cei dovediţi ca membri activi ai organizaţiei a fost ulterior expulzaţi, apoi s-a lansat semnalul: „Prindeţi-l pe Eminescu şi băgaţi-l la balamuc!”

Scenariul sacrificării lui Eminescu a constituit şi continuă să constituie subiectul şi obiectul unor ample analize şi dezbateri. Eminescu s-a împotrivit, dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa de forţă, apoi l-au târât în drum şi l-au urcat cu forţa în birja morţii. Ion Russu-Şirianu, care în acea zi a alergat prin Bucureşti să-l caute pe Eminescu, a văzut scena schingiuirii lui, declarând ulterior că „Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă – Ajutor!”.

Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari – cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români în a doua jumătate a secolului XIX.

În loc de concluzii (I)

„Cazul Eminescu” constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiinţelor prin intermediul aşa-numiţilor „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experţi” cu metehne de critici sau cu pretenţii de istorici. În istoria modernă a României, « cazul Eminescu » este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar autentic şi patriot poate fi frântă de către forţe oculte, iar un geniu naţional poate fi pus în cămaşă de forţă de către o putere politică violentă.

Prin eliminarea lui Eminescu din viaţa publică a fost comis un asasinat moral şi politic, asociat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, şovin etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au urmărit ca Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet epuizat intelectual, cu toate că principala sa activitate, considerată „periculoasă”, a fost cea de ziarist şi de Înainte-Mergător pe calea făuririi României Mari.

La mistificarea adevărului despre motivul înlăturării lui Eminescu din viaţa publică au participat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv, cum s-a înţeles, forţe interne şi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurile naţionale, publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate fiind prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în momentul 1883: „ediţia Maiorescu” a poeziilor sale a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă mai „lucrează”.

In loc de c oncluzii (II)

Mihai Eminescu a înscris, prin cuvinte turnate în versuri vrăjite și fraze cumpătate, secvența de aur a culturii neamului românesc. Prin urma lăsată pe răbojul cunoașterii de sine a încorporat în structura semantică a numelui „Eminescu” însăși esența cuvântului „român”, identificându-se de-a pururi cu „ființa românească”.

Mihai Eminescu a tras o brazdă lată și adâncă pe făgașul limbii române, prin genialitate și perenitate. El este luminător al neamului, căruia i-a lăsat moștenire Doina – manifestul neamului și țării, care exprimă strigătul de unire al românilor, Glossă – cu versurile sale nemuritoare despre destinul neamului”, Luceafărul – capodoperă și nemuritoare poezie, cea mai frumoasă poezie care s-a creat vreodată, Mai am un singur dor – unde este exprimată toată jalea românilor, Sara pe deal – de o frumusețe fără seamăn.

Mihai Eminescu a gândit pentru tot neamul românesc, în cruciș și-n curmezișul vetrei, dând la ivealǎ valoarea lui spiritualǎ. El a analizat trecutul ca un istoric, prezentul ca un sociolog, criticând ca un patriarh al limbii române rǎul vremii sale şi visând la triumful dreptǎţii pentru neamul său.

Mihai Eminescu a înfruntat și învins cruzimea destinului neamului prin creația spiritului său fără egal, făcând din spiritul de sacrificiu pentru neam și țară virtutea perenă a „bunului român”. Inventarea „cazului Eminescu” de către epigonii săi constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiinţelor prin intermediul aşa-numiţilor „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experţi” cu abilităţi de critici sau cu pretenţii de istorici. În istoria modernă a României acesta este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar autentic şi patriot poate fi frântă de către forţe oculte, iar un geniu naţional poate fi pus în cămaşă de forţă de către o putere politică violentă.

Mihai Eminescu a iubit tot ce-i românesc, fără să se laude vreodată cu acest sentiment. De aceea, el nu îmbătrânește, rămâne pururi tânăr, ca martor etern al dorului și iubirii de neam și țară. Scrierile sale trăiesc, iar meritele lui sunt apreciate și recunoscute de generațiile care simt românește. Istoricul Nicolae Iorga a consemnat că Mihai Eminescu rămâne în eternitatea spiritului ca „expresia integrală a sufletului românesc”, iar filosoful Petre Țuțea l-a numit „sumă lirică de voievozi”. Cu un ton profetic, Mircea Eliade scria în anul 1985: „Cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”.

Eminescu a murit la 15 iunie 1889, la Bucureşti. A fost ales, post-mortem (28 octombrie 1948), membru al Academiei Române, potrivit site-ului https://academiaromana.ro/.

Despre Mihai Eminescu scriitorul Ioan Slavici spunea: „Eram în multe privinţe foarte diferiţi unul de altul şi am fost, cu toate acestea, buni, în mai multe rânduri chiar nedespărţiţi prieteni (…) Ceea ce noi numim sentimentalitate nu exista pentru dânsul. El n-avea slăbiciuni pentru nimic, toate porneau la dânsul din convingere, şi ceea ce noi ceilalţi facem din iubire, el făcea din hotărâre nestrămutată”, conform volumului „Amintiri”, Editura Minerva, 1983.

De remarcat că și remarca criticul literar Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, scria în studiul „Eminescu şi poeziile lui”, publicat în 1989: ”Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”, conform site-ului www.autorii.com.

În cartea dedicată vieţii lui Mihai Eminescu, George Călinescu afirma: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, potrivit volumului „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Editura pentru Literatură, 1964.

In trilogia sa David Aurel ….. EMINESCU PE MARELE DRUM AL DESTINULUI VOL. I- Pe nesfârșitele drumuri ale cărții ursitoare destinului eminescian –

EMINESCU PE MARELE DRUM AL DESTINULUI VOL. II – Pe lungul drum al destinului – și volumul al treilea ZVOARE ALE MĂRE IEI SI TRAGEDIEI LUI MIHAI EMINESCU – Eminescu să ne-adjudece .

Cele trei volume dedicate lui Eminescu nu sunt doar un monument de informații prestigioase și un omagiu adus poetului universal, Mihail Eminescu, ci și un valoros Material de studiu pentru generațiile viitoare, punând definitoriu amprenta dreptății divine atât asupra operei cât și asupra vieții marelui poet, martir pentru limba română, neamul românesc și Țara Sfântă, România.(Mihail – Nicolae Stanca).

Criticul literar şi eminescolog, Zoe Dumitrescu Buşulenga (devenită ulterior Maica Benedicta) nota despre poetul naţional: „Căutător de absolut în viaţă, în gândire şi creaţie, Eminescu s-a desfăşurat cu cele mai înalte registre ale cunoaşterii, compensând gravele imperfecţiuni ale realului prin care se simţea închis de necesitate. Şi în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, ‘între filosofii’, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în ştiinţă, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseţi şi adevăruri supreme”,

Bibliografie

site-ului https://academiaromana.ro/.

Manuscris Mihai Eminescu („Luceafărul”), 4 aprilie 1964. Foto: (c) NICOLAE BODNARENCO/Arhiva istorică AGERPRES

Semnătura poetului Mihai Eminescu (fotografie din 1988). Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES FOTO

Statuia lui Mihai Eminescu din Rotonda scriitorilor (Rondul Roman), Parcul Cişmigiu, 1 iulie 1943. Foto: (c) Arhiva istorică AGERPRES

* Explicaţie foto din deschidere: Coroane de flori depuse la statuia lui Mihai Eminescu, din faţa Ateneului Român, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, 15 ianuarie 2020.

Bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor din Chişinău, 20 august 2005. Foto: (c) MIHAI POTÂRNICHE / AGERPRES FOTO

Portrete ale poetului naţional în Casa Memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti, judeţul Botoşani, 22 aprilie 2014. Foto: (c) CRISTIAN LUPAŞCU / AGERPRES FOTO

Manifestarea „Ziua lui Mihai Eminescu – Ziua Culturii Naţionale”, 15 ianuarie 2011. Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Mormântul lui Mihai Eminescu din Cimitirul Bellu,15 ianuarie 2018. Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Însemn comemorativ pe clădirea unde s-a aflat casa în care scriitorul Ioan Slavici l-a găzduit pe poetul Mihai Eminescu în anul 1883 (fotografie din 29 iulie 2010). Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES FOTO

Lansarea volumelor VIII-XIV din seria Manuscriselor lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 15 ianuarie 2008. Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/ AGERPRES FOTO George Călinescu susţine un discurs la şedinţa comemorativă de marcare a 60 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, 24 iunie 1949. Foto :(c) Arhiva istorică AGERPRES

Copiile fidele ale unei părţi dintre manuscrisele poetului Mihai Eminescu, expuse în premieră la Ipoteşti de Academia Română, 15 ianuarie 2009.Foto: (c) CRISTIAN LUPAŞCU / AGERPRES FOTO site-ului www.cuvantul-ortodox.ro.

Vezi AGERPRES/(Documentare – Marina Bădulescu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Alexandru Cojocaru)

Aurel V. DAVID EMINESCU PE MARELE DRUM AL DESTINULUI,VOL. I – Pe nesfârșitele drumuri ale cărții ursitoare destinului eminescian –VOL. II – Pe lungul drum al destinului –VOL III IZVOARE ALE MĂRETIEI SI TRAGEDIEI LUI MIHAI EMINESCU – Eminescu să ne-adjudece .

www.agerpres.ro/documentare/2021/01/15/15-ianuarie-ziua-culturii-nationale–642752

10 ian. 2025

„Starea nației” oglindită de Mihai Eminescu în „Icoane vechi și icoane nouă”

de David V. Aurel | postat în: Arhiva, Numărul 1, Științe sociale, Volumul 4 | 0

Aurel, David V. (2024), „Starea nației” oglindită de Mihai Eminescu în „Icoane vechi și icoane nouă”, Cunoașterea Științifică, 4:1, 208-223, https://www.cunoasterea.ro/starea-natiei-oglindita-de-mihai-eminescu-in-icoane-vechi-si-icoane-noua/

The „State of the Nation” reflected by Mihai Eminescu in „Old Icons and New Icons”

Abstract

In the second half of October 1877, the young journalist and poet Mihai Eminescu, editor at the „Curierul de Iași”, who was in a precarious financial situation, was invited by Titu Maiorescu, founder of the „Junimea” Society, to join the editorial staff of the newspaper „Timpul” in Bucharest, the official organ of the conservatives, founded on March 15, 1876. Thus, at the insistence of Ioan Slavici, whom he had known since his university studies in Vienna, he left the city of Iași and came to Bucharest, where he deeply dedicated himself to journalism and poetry, having Ion Luca Caragiale and Ioan Slavici among his colleagues.

Keywords: Starea nației, Mihai Eminescu, icons, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Timpul

Rezumat

În a doua jumătate a lunii octombrie 1877, tânărul gazetar și poet Mihai Eminescu, redactor la „Curierul de Iași”, aflat într-o situație materială precară a fost invitat de către Titu Maiorescu, fondatorul Societății „Junimea”, să intre în redacția ziarului „Timpul” din București, organul oficial al conservatorilor, fondat în 15 martie 1876. Astfel, la insistențele lui Ioan Slavici, cu care se cunoștea din timpul studiilor universitare de la Viena, el a părăsit orașul Iași și a venit la București, unde s-a dedicat profund gazetăriei și poeziei, având printre colegii de breaslă pe Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

Cuvinte cheie: Starea nației, Mihai Eminescu, icoane, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Timpul

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 1, Martie 2025, pp. 208-223
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/starea-natiei-oglindita-de-mihai-eminescu-in-icoane-vechi-si-icoane-noua/
© 2025 David V. AUREL. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

„Starea nației” oglindită de Mihai Eminescu în „Icoane vechi și icoane nouă”,

Conf. univ. dr. David V. AUREL[1]
aurelvdavid@yahoo.com

[1] Cercetător independent

Precum îndeobște se cunoaște, în a doua jumătate a lunii octombrie 1877, tânărul gazetar și poet Mihai Eminescu, redactor la „Curierul de Iași”, aflat într-o situație materială precară a fost invitat de către Titu Maiorescu, fondatorul Societății „Junimea”, să intre în redacția ziarului„Timpul” din București, organul oficial al conservatorilor, fondat în 15 martie 1876. Astfel, la insistențele lui Ioan Slavici, cu care se conoștea din timpul studiilor universitare de la Viena, el a părăsit orașul Iași și a venit la București, unde s-a dedicat profund gazetăriei și poeziei, având printre colegii de breaslă pe Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

El şi-a început în forță activitatea de gazetar/ziarist la ziarul „Timpul”, într-un context marcat de războiul ruso-turc, la care participa și armata română, în scopul câștigării independenței de stat, precum și de „războiul intern” dintre conservatori și liberali pentru guvernarea țării și împărțirea resurselor existențiale.

În ziarul „Timpul” din 11, 13, 14, 18, 21 și 23 decembrie 1877 el a publicat sub titlul „Icoane vechi și icoane nouă” tezele privind concepția lui despre viața social-politică din societatea românească, ajunsă la cheremul unor corupți, epigoni și netrebnici, care transformaseră clasa de jos a poporului într-o gloată bună doar să presteze servicii celor bogați și să plătească biruri.

În cele 6 articole scrise, intitulate Actualitatea, Paralele economice, Bătrânii și tinerii, Ilustrații administrative, Din abecedarul economic, Frază și adevăr, a fost reflectată starea nației”,[1] cu accent pe analiza bolilor social-politice ale neamului – „relele la români”– , născute din ignoranța și neputința guvernării liberale. În această sintagmă el a integrat: statul viciat, polarizarea socială, mizeria materială și morală a populației, destrăbălarea administrației publice, risipa banului public, corupția electorală, sărăcia, capitalul și mita, corupția generalizată, impostura și altele, pe care le-a abordat din triplă perspectivă: juridică, psihologică și sociologică.

Modul de abordare a ideilor cuprinse în aceste teze formulate de către tânărul gazetar care venise în capitala României de puțin timp, a fost apreciat de conservatori ca fiind un nou model de tratare a problemelor social-politice, cu un discurs critic și limbaj elevat, rar întâlnit în presa vremii, iar de către liberali, rivalii politici ai acestora, o înșiruire de situații ce nu pot fi imputate liberalilor, care îi dădeau înainte cu lozincile: libertate, egalitate, fraternitate.

1. Pentru tânărul gazetar Mihai Eminescu, aflat de puțin timp în București, capitala României, ACTUALITATEA oferea un tablou neclar definit și sumbru, care împărțea mecanic societatea românească în bogați și săraci, statul în asupritori și asupriți, iar spiritul public nu era copt decât pentru discuții asupra teoriilor constituționale.

Datorită acestei realități, el era ferm convins că „Nimeni afară de potaia de gazetari ignoranți nu mai poate susține că libertatea votului, întrunirile și parlamentele sunt temelia unui stat”.

Mihai Eminescu le-a reamintit fruntașilor liberali, aflați în confruntare de idei cu conservatorii, că la temelia liberalismului adevărat este o „clasă de mijloc care produce ceva”. Aceasta, „puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită și însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pânzătură fină, din fier mașine, din lână postavuri”. A urmat o întrebare cu tâlc:„Este clasa noastră de mijloc în aceste condiții? Poate ea vorbi de interesele ei?”. Intuind că răspunsul se va lăsa așteptat, el a oferit și răspunsul: „Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli și din ceva mai rău, din advocați”.

Apoi, tânărul gazetar s-a referit la două categorii socio-profesionale, devenite foarte atractive și bănoase pentru liberali: profesorii de universitate și avocații. După o critică aspră la adresa profesorilor de universitate, unii cu mari lipsuri în pregătirea profesională și cu necunoașterea temeinică a limbii române, el s-a întrebat: „Cine plătește oare pe acești domni din clasa de mijloc a căror mâni și inteligențe nu produc valori de un ban roșu măcar?”. Răspunsul tânărului gazetar a fost aspru formulat: „munca țăranului care, ca dorobanț moare pe câmpul de război, ca muncitor se spetește plătind dări, pentru a ținea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici”.

Pe același răzor cu gropi și băltoace al actualității social-politice dâmbovițene se aflau „Advocații, întorși din străinătate”. Despre avocați, el spunea că în genere „advocații sunt inteligențele cele mai stricate din lume”, întrucât te întrebi: „Ce credințe poate avea un om care azi susține, mâini combate unul ș-același lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb și albu-i negru?”.

Avocații care au studiat la Paris n-au scăpat criticii sale aspre, întrucât nu și-au dat silința să-nvețe legile și datinile pământului, să codifice obiceiurile nației românești. Mai mult, au introdus pur și simplu codicele pe care le învățaseră la Paris, „ca și când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, și trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică”.

Pentru Mihai Eminescu, acestea erau „elementele cărora legile noastre franțuzești le dau în stăpânire țara”. El se întreba:

– „Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului?

– Ce caută acești oameni cari pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești?

– Ce sunt aceste păpuși cari doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință?”.

Tânărul condeier a oferit răspunsul adecvat, păstrat în lada de minte a gândirii sale: „Legile noastre sunt străine. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc.

Mihai Eminescu a combătut fără nici o teamă teoria potrivit căreia, „Liberalii sunt smântâna și temeiul României”, iar conservatorii sunt „niște rămășițe din vechile populațiuni autohtone, cari nu merită să fie băgate în seamă”. Constatarea lui se baza pe o temeinică cunoaștere a istoriei neamului românesc. Din nefericire, poporul român stătea pe muchia ce despărțea trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică. Astfel, toate „lepădăturile” Orientului și Occidentului „se grămădesc în orașele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noștri. Și, când lovești în ei, zic că lovești în tot ce-i românesc și că ești rău român”.

Subtil, dar apăsat, el a făcut un apel la boierii Arionești și Cărădești, numindu-i „milostivi stăpâni”, cerându-le în glumă tristă „iertare pentru că s-au supus stăpânilor, că și-au trimis copiii la junghiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor. În societatea românească a acelui moment, situația devenise de nesuportat, întrucât „au ajuns ca până și ciorò-horò, rumânaș de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele”.

Mihai Eminescu găsise atributele și epitetele armelor politice folosite de fruntașii liberali în luptă ideatică cu conservatorii. Drept fanion al acestei lupte erau „fabrica de mofturi ale „Telegrafului“ și ale „Românului“ și „fabrica de palavre din Dealul Mitropoliei!”.

După ce a prezentat aceste imagini ale actualității social-politice, el a exclamat: „Ciudată țară într-adevăr!, întrucât „pe cei mai mulți din acei domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, pentru a-și câștiga apoi, printr-un meșteșug cinstit, pâinea de toate zilele”.

Tânărul gazetar a dus ideile până la capăt, explicând și consecințele bântuirii societății românești de către indivizi care nu credeau decât în puterea banului, neavând nimic comun cu poporul de jos. Dar, s-a impus și aici o întrebare, pentru lămurirea celor nelămuriți: „Ce sunt aceștia: Țărani? Nu sunt. Proprietari nu, învățați nici cât negrul sub unghie, fabricanți – numai de palavre, meseriași nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar?”. Mihai Eminescu a oferit un răspuns în care a prezentat doar atributele care se potriveau atât corupților, cât și epigonilor și netrebnicilor: „Uzurpatori, demagogi, capete deșerte, leneși cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroși și fuduli, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării”.

La asemenea actualitate, creionată în mod magistral, soluția suna a poruncă venită din talpa țării, de la cei oropsiți, lipsiți de resurse existențiale: „Alungați turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic și n-au nimic și vor să trăiască ca oamenii cei mai bogați, nu știu nimic și vreau să vă învețe copiii, și n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine și voiesc să vă iconomisească pe voi toți“.

2. Mihai Eminescu a considerat că pentru veridicitatea ideilor cuprinse în „icoanele vechi și nouă” era neapărată nevoie de abordarea și analiza cu rigoare a așa-numitelor „PARALELE ECONOMICE” între epoca în care trăia el și epoca în care s-a născut Regulamentul (Organic) și s-au ivit în societate cele dintâi idei liberale.

În acea vreme, „relele” erau atribuite, pe bună dreptate, de către clasa de mijloc, claselor stăpânitoare, fiind percepute astfel: „Dacă mergea lumea rău, boierii erau de vină. Căci lipseau garanțiele, lipsea suveranitatea poporului, lipsea controlul, abuzurile erau la culme, toți furau și liberalii ziceau: Dați-ne nouă țara pe mână și veți vedea ce om face dintr-însa, cerul pe pământ, nu altceva! Aceștia ideile liberalilor, potrivit cărora: domneau, că dispuneau fără control de avuțiele țării, că jupuiau lumea și-și făceau de cap”.

El a criticat ideile liberalilor, multe aduse din Apusul Europei, potrivit cărora: „S-au dus privilegiele. Astăzi națiunea controlează tot ce se face. Nu mai esistă abuzuri, nici hoții, suntem stăpâniți de legi absolut drepte, cari ne garantează toate libertățile ce sunt cu putință”. Pentru o înțelegere corectă a acestui aspect al actualității, el a considerat că se impunea să facă „izvodul averilor noastre”, din care reieșea că:

– „avem în avere: Camere, consilii comunale și județene, primari, notari, advocați, profesori de universitate, academii etc., toate plătite cu bani în numărătoare”.

– „avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât și a breslașilor, o despoiare mai neîndurată a țăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoț și meserii în mâni străine”.

Mihai Eminescu a explicat că „legiuirile străine nu au fost admise pentru român”, cu trebuințele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau și care știu a se folosi de dânsele. În acel moment istoric, fruntașii liberali fluturau peste tot locul și în orice împrejurare, lozinca potrivit căreia România avea cele mai înaintate instituții liberale cu funcții de control, de asigurare a suveranității poporului, precum și codice franțuzești, consilii județene și comunale. Mihai Eminescu i-a ascultat tăcut și le-a făcut următorul reproș: „Dar stăm de zece ori mai rău”.

El le-a reamintit fruntașilor liberali că „Suntem țărani, curată socoteală, și țărănește ar fi trebuit să gospodărim”. Dar, era ferm convins că vitalitatea nației românești era dependentă, în primul rând, de calitatea muncii industriale. Deci, „nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim și noi nație industrială, măcar pentru trebuințele noastre”.

Întrucât cultura se judeca după scriitori, el a constatat, cu părere de rău, că:

„- Eliad și Asachi știau de zece ori mai multă carte decât d-nii C.A. Rosetti, Costinescu, Carada și Fundescu;

– Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent și mai de spirit decât o sută dintre ofticoșii cari fac astăzi „esprit“ prin gazete;

– singura comedie „Buna educație“ a lui C. Bălăcescu, e mai originală decât toate scrierile d-lui V. A. Ureche la un loc;

– de generația aceea a urgisiților boieri se ține pleiada scriitorilor noștri celor mai buni: Alexandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu ș. a.;

– oamenii știau o limbă frumoasă, vrednică și înțeleasă de opincă ca și de Vodă”.

El și-a terminat analiza, afirmând fără teamă că „Statul e azi mașina prin mijlocul căreia cei lași se răzbună asupra protivnicilor lor politici”. De aceea, suveranitatea poporului, libertatea, egalitatea și fraternitatea erau lozinci frumoase, dar care „Nu se potrivesc”.

3. Mihai Eminescu și-a continuat analiza de stare a națiunii printr-o aducere aminte că „nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri și nici un adevăr social vecinic”. În acest articol a analizat modul în care BĂTRÂNII ȘI TINERII își apărau sănătatea trupească în fața celor care ziceau că au descoperit o singură doftorie pentru toate boalele din lume, adică un leac fără greș. Acest leac, „de ești nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârșit, orice-ai avea – pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele -, tot c-o alifie te unge și tot c-un praf te îndoapă”. Pe un asemenea doftor el l-a numit șarlatan, iar doftoriile oferite le-a numit „prafuri și alifii ale liberalilor”.

El a devenit sarcastic, prezentând riguros, fără menajamente șj retușuri inginerești gândirea de sorginte liberală, potrivit căreia:

– „Da’-i șoseaua rea, încât ți se frânge caru-n drum – Libertate, egalitate și fraternitate și toate vor merge bine;

– Dar se îmulțesc datoriile publice? Libertate, egalitate și fraternitate dă oamenilor, și s-or plăti.

– Da’-i școala rea, da’nu știu profesorii carte, da’ țăranul sărăcește, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da’-i boală de vite ? … Libertate, egalitate și fraternitate, și toate or merge bine ca prin minune.

Mihai Eminescu s-a întrebat: „Oare ce făcuseră moșnegii ca să merite urgia liberalilor?”. Tot el a oferit urgent un răspuns adecvat, plin de amănunte și semnificații politice: „Ce să facă?:

– „Biserici/mănăstiri, școli, spitale, fântâni, poduri, să li se pomenească și lor numele când va crește iarba de-asupra lor.

– Mulți din ei au scos punga din buzunar și au trimis pe băieții ce li s-au părut mai isteți „înlăuntru“, ca să-nvețe carte, să se procopsească spre fericire neamului.

– Și-au crescut șerpi în sân cu alte cuvinte”.

Acest tineret, creat de clasele avute, pentru a-și păstra averile, s-a dus într-o țară bolnavă în privirea vieții sociale. Dar, în loc să-nvețe lucruri folositoare, adică „cum se ară și se samănă mai cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuiește o durere de stomah, cum se țese pânza și se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cisme și alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toți pe politică, să afle adică și să descopere cum se fericesc neamurile și cum se pun la cale țările.”

Această tinerime „veselă și ușoară” trăia în România, o țară săracă, dar se trezise în Franța, unde a deprins obiceiurile bogatei clase de mijloc, având trebuințe de milionar și bani mai puțini decât cinstita breaslă a ciobotarilor din acele țări. Aceasta se caracteriza printr-o rară lipsă de pietate față cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoșești, vorbind o „păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoșilor”.

Cei mai mulți dintre acești „lăudați tineri” erau feciori de greci și bulgari așezați în țară, care au urmat întru romanizarea lor următorul recept: „Ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris și rezultatul chemic e un june „român“.

Mihai Eminescu a ținut nepărat să adauge analizei sale o problemă ce ținea de identitatea nației românești, întrucât era greu de arătat ce le lipsește acelor indivizi pentru a-i numi români. „Le lipsește simțul „istoric“ – a intervenit gazetarul cu condeiul său ascuțit – , ei se țin de nația românească prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limbă, obiceiuri sau manieră de a vedea”. Astfel, vin în țara noastră „pătură după pătură” cu ideile cele mai ciudate, pe care încearcă, prin toate mijloacele să le impună. Când au sosit la graniță, bătrânii i-au așteptat cu masa-ntinsă și cu lumânări aprinse, dar „habar n-aveau de ce-i așteaptă și de ce belea și-au adus pe cap”, căci aceștia, în loc să le sărute mânile și să le mulțumească, „se fac de către pădure și încep cu libertatea, egalitate, fraternitatea și suveranitatea, încât bătrânii-și pierd cu totul călindarul”. Nu peste mult timp, aceștia s-au pus pe iscodit porecle bătrânilor, punându-le porecle, precum strigoi, baccele, ciocoi, retrograzi și altele, până ce au ajuns să le zică că nu sunt nici români, că numai ei, care știu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar „bătrânii sunt altă mâncare”.

Mihai Eminescu a constatat că peste bătrânii boieri care aveau „gură de lup și inimă de miel”, au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup. Aceștia au incitat opinia publică, îndeosebi pe cei din clasa de mijloc, fără multă carte, împotriva boierilor. Dar, n-au înțeles că „temeiul unui stat e munca, și nu legile” și că „bogăția unui popor stă, nici în bani, ci iarăși în muncă”.

El i-a criticat din nou pe fruntașii liberali, cu multe ifose și cu pretenții pecuniare cât mai mari, pentru că în țară săracă, precum era România acelor vremuri, au voit să introducă de-a gata toate formele civilizației apusene. În loc de-a înființa școli, ca rezultat al dezvoltării societății prin muncă, liberalii au luat „calea contrară”. Astfel, pe vechii profesori de liceu i-au prefăcut în profesori de universitate, deși nu se potriveau de loc, apoi au făcut o mulțime de școli secundare, pe care le-au umplut cu care cum le-au ieșit înainte, apoi mii de școli primare, „la numirea personalului cărora chiar de cap ne-am făcut”, punând banul deasupra meritului și corupția deasupra afacerior licite.

În acest punct al analizei sale, i-a întrebat pe fruntașii liberali, care se făleau cu modelul de aministrație publică, adus de ei din Occident și introdus în structura statului român, dacă știau ce înseamnă a administra. El le-a reamintit că „administratorul pretutindenea e un adevărat părinte al populației rurale”, excepție făcând țara noastră, aflată sub ideile liberalismului de import, manevrat de indivizi care se autointitulau români. Prin acești „reformatori” ai statului se propovăduia atât libertatea, egalitatea și fraternitatea, cât și minciuna potrivit căreia românii nu erau buni administratori, fiind nevoie de angajarea pe bani buni a unor inteligențe din Occident.

Într-adevăr – a consemnat tânărul gazetar -, „Neam de neamul lor au trăit în ţară, nepricepând altă limbă decît cea românească, închinându-se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ei auzind-ţiunile şi- ţionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile şi propriamentele”. Ei socoteau că, dacă ştiu ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodăreşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strâng banii, „apoi ştiu multe”. Însă, netrebnicii, care erau în tot locul, inclusiv în administrația centrală a statului, îi huleau și îi porecleau în fel și chip, fără frică, afirmând că nu ştiu „nici măcar româneşte”. Dar, „în loc să ia biciul din cui și să le arate care li-i popa lor”, au zis: „N-om fi ştiind nici româneşte… Dar de acuma mult au fost, puţin au rămas, şi în locul nostru voi veţi stăpâni lumea şi veţi orândui-o cum vă va plăcea vouă”.

Odată cu venirea în gloată și în val după val a străinilor și așezarea acestora în locurile cele mai favorabile unei vieți fără muncă, țara se înstrăina pe zi ce merge în gândire şi-n avutul ei, întrucât toţi se făleau „de a fi români fără a mai fi”. Astfel, bătrânii boieri s-au stins încet, lăsând țara pe mâinile unor corupți, epigoni și netrebnici. Urmările bunei lor credinţe a bătrânilor boieri au fost cumplite

Mihai Eminescu și-a încheiat astfel pledoaria făcută pentru a ridica neamul românesc din țărână, astfel: „Bătrânii aveau gură de lup şi inimă de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup”. Aceștia au creat, în fapt două Românii: țara legală (a celor bogați) și țara reală (a celor săraci).

Ce-au făcut, s-a văzut nu peste mult timp…

4. Mihai Eminescu a continuat analiza societății românești, folosind așa-numitele „ILUSTRAȚII ADMINISTRATIVE”, gustate cu sfială sau cu violență de opinia publică și folosite, după interes, pentru a impune ideea potrivit căreia bogăția unui popor stă în bani și nu în muncă. El a încercat să-i convingă pe fruntașii liberali că „bogăția nu este în aer sau în pământ, ci în brațe și că, unde lipsesc brațele sau calitatea producției e proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de țară bogată”.

În tânărul stat român era nevoie de școli, care se puteau înființa prin muncă. Școlile, puține câte erau, trebuiau să se ridice la cel mai înalt grad de dezvoltare cu putință, să aibă ca obiectiv dezvoltarea prin muncă. Dar s-a ales calea contrară, care n-a dus la împlinirea menirii școlii.

El a întărit ideea potrivit căreia tânărul stat român, fondat de oameni cu dragoste de țară, a avut nevoie de o administrație mai bună, căci boierii își procopseau vechilii de moșie făcându-i zapcii. Dar, „liberalii au numit pe orișicine, numai să fi știut a înnoda două slove, adică tot pe acei vechili, numai că le dădură dreptul de a juca pe autoritatea statului față cu foștii lor stăpâni”.

Cu oarecare doză de umor, el a dorit să afle dacă vreunul dintre geniile universale ale liberalismului s-a întrebat „ce va să zică a administra ?”.

Fără să aștepte vreun răspuns sau vreo reacție de la ziarele liberale, potrivnice, el le-a explicat școlărește că pretutindeni, unde există administrator bun, acesta este „adevăratul părinte al populației rurale”, care are să judece cu folos:

– „când scade populația, de ce scade;

– când dă îndărăt producția, de ce dă;

– când e un drum de făcut, pe unde să-l facă;

– când e o școală de înființat, unde s-o așeze mai cu folos”.

Mihai Eminescu scrie că administratorul reprezintă, în orice comunitate, „autoritatea care cu vorbă bună poate convinge pe țăran că trebuie să aleagă de primar în sat pe cel mai harnic, mai de treabă și mai cuminte român, iar nu pe cel mai hărțăgos, mai bun de gură și mai rău de treabă. Acesta vede dacă notariul și învățătorul știu carte și dacă popa își vede de biserică ș.a.m.d. Dar fiindcă la aproape toate posturile din țară poate aspira oricare cenușer, de aceea fiecine care a-nvățat două buchii lasă plugul, cotul și calupul în știrea lui Dumnezeu și râvnește a se face roată la carul statului”.

Mihai Eminescu a explicat că liberalii au interes să vie la guvernul central, „pentru c-atunci se mătură țara de ce de la un capăt până la altul, atunci e vremea ca un advocat fără pricini să se facă director de școală secundară, un altul primar de oraș, un al treilea revizor de școale, un al patrulea prefect. Dar, odată intrați în pâne, ei au interes să fie mult guvernul liberal și, fiindcă acesta atârnă de Camere, deci de alegeri, ei se fac luntre și punte ca să-și scoată prietenii deputați. Dar, băcanul, negustorul și preotul, care nu știu istoriile astea, își dau votul, înțelegând că „libertatea“ e în primejdie și mai ales pentru că „liberalii promit totdeauna că nu se va mai plăti nici o dare”.

Și mai vehement s-a manifestat la adresa modului în care se stabileau vinovățiile pentru fapte politice care ieșeau din ordinea impusă de guvern. El a constatat că „Acum adunătura de gheșeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâi toți din guvernul trecut, fie miniștri, fie funcționari, au fost cel puțin hoți, stabilesc d-nia lor. De aceea, proces tuturora, iar funcționarilor – destituire.

Dacă unuia nu-i găsești nici măcar cusurul pe care-l are soarele și dacă are mai multă știință decum s-ar cere pentru serviciul lui, îi desființezi deocamdată postul pentru că trebuie făcute economii, apoi îl reînființezi când țara e iar bogată și-ți pui ciracul în locul găsit vacant, ca din întâmplare”.

Și mai gravă acuzare a adus familiilor ultraliberale care „au tras la sorți să vadă, care dintre ei să fie „conservator“, și apoi acela face treaba celorlalți când sunt conservatori la putere, iar restul roșu face trebile celui unul, când sunt liberalii la putere.

În România, fruntașii liberali au ajuns la ideea pozitivă potrivit căreia „libertatea trebuie să le dea și de mâncare și încălțăminte și lux și tot ce le poftește inima, iar clasele muncitoare? … Pe apa Sâmbetei meargă ! Apres nous le déluge. Cât lumea n-avem să trăim, nu-i așa ? Cât vom trăi, să ne curgă laptele-n păsat … După aceea, bun e Dumnezeu și va avea grijă de clasele pe care le sărăcim și le stoarcem”.

Potrivit științei sale, acesta era liberalismul în România în anul în care s-a obținut independența de stat față de Imperiul Otoman. Dar, a ieșit la iveală dușmanul intern, corupția, astfel că „ De la un capăt al țării până la altul se corupe orice simțire curată, orice om onest”. Mihai Eminescu a luat apărarea conservatorilor, care au încercat ani îndelungați de a cârpi o clădire a cărei temelie chiar era o mare greșeală. Înspăimântați de delapidările de bani publici, de plastografii liberale etc., liberalii:

– au botezat crimele delicte, ca să vie înaintea tribunalelor, adică înaintea unor oameni cari avea conștiința greutății crimelor;

– au voit să reducă prefecturile;

– au redus primăriile la sate, pentru a putea controla mai de aproape pe primari, notari și perceptori;

– erau pe calea de-a înființa școli reale și de meserii, în care să intre progenitura acestei generații corupte și să-nvețe ceva cu care să se poată hrăni.

Analiza efecuată de tânărul gazetar a scos la iveală, „relele la români”, dintre care corupția se bălăcea în voie, în toate domeniile vieții social-politice. „De la un capăt al țării până la altul se corupe orice simțire curată, orice om onest. Ici unul e aruncat pe uliți cu o familie grea, pe care o ținea de pe o zi pe alta cu leafa lui, pentru ca să vadă pus în locu-i pe un om care știe tot atâta sau și mai puțin decât dânsul; dincolo un arendaș e dat afară de pe moșia statului, pentru că, deși are o avere întreagă băgată în semănături, n-a plătit la termen și un deputat vrea să ia moșia cu prețul jumătate și să se foloseascMihai Eminescu ă și de semănăturile omului … și tot așa in infinitum”.

El a încheiat periplul jurnalistic că următoarea remarcă: De câte ori le arăți toate isprăvile, liberalii zic: „Apoi noi n-am fost decât foarte puțin la guvern“. El i-a avertizat pe fruntașii liberali, spunându-le că „un palat zidit în zece ani se strică în două zile”.

5. Mihai Eminescu a observat cu atenție mărită că „de câte ori un creștin s-apucă la noi să scrie un rând ca să lumineze nepalat zidit amul, de atâtea ori pune mâna-n raft și scoate la iveală o carte nemțească sau una franțuzească și răsfoiește până ce găsește ce-i trebuie”. Cu umoru-i caracteristic, pe care-l folosea în chip măiestrit, doar acolo unde se impunea, producând efectele scontate, a criticat faptul că la fel făceau românii și cu cunoștințele necesare pentru a gândi și construi un stat modern și o societate în care toți românii să o ducă bine: „Le luăm frumos din cărți străine, le așternem pe hârtie în limbă păsărească și facem ca negustorul care nu-și dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învățații noștri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate”.

Analizei sale critice n-au scăpat nici gazetarii momentului, mai ales gazetarii liberali, care roiau ca muștele în jurul ziarului „Românul” și își scoteau ideile DIN ABECEDARUL ECONOMIC, după ce puneau mai întâi degetul în gură și vedeau câte „cuvinte“ le veneau în minte. „La chemarea aceasta se deschide dicționarul nepaginat al capului, compus din prea puține file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate și alte cuvinte tot cu atâta cuprins material și după aceea le-nșiră, mai puind pe la soroace și câte un Ștefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoteam ce ne poftește inima”.

Mihai Eminescu a readus în dezbaterea publică problema legiuirii la nivel statal, și mai ales la nivel social, explicând că:

– „până la fanarioți n-am avut cod, un semn că nici trebuia”, căci „știa fiecare din obiceiul pământului și judecată multă nu se-ncăpea”.

– voievodului românesc și moldovenilor le merse vestea că sunt totdeauna gata de război, „oameni vârtoși, cari nu știa multă carte dar au multă minte sănătoasă; averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sunt”.

Astfel au fost legiuirile la români, „popor de ciobani” până la Regulamentul Organic pe care Mihai Eminescu l-a numit „cea dântâi legiuire importantă și plăsmuită”.

Apoi au venit grecii, cu gânduri ascunse, de a se îmbogăți repede, prin corupție, hoție și mită. Aceștia „au domnit o sută de ani, iar când au ieșit din țară, nici urmă n-a mai rămas prin sate. Poporul nostru a rămas nepăsător la reformele grecești, rusești, franțuzești, și nu-și dă nici azi bucuros copiii la școală, pentru că simte ce soi de școli avem”. El s-a întrebat: „Cui i-au putut veni în minte de a introduce toate formele costisitoare de cultură ale apusului într-o țară agricolizată, abia pe la anul 1830 ?”. Răspunsul, cunoscut de tânărul gazetar suna astfel: „Sigur că numai oameni cari nu-și cunoșteau țara deloc”.

De critica lui cea aspră n-a scăpat C.A.Rosetti, fruntașul liberal, care contribuise din plin și într-un mod mârșav și ticălos la detronarea lui Cuza Vodă. Acesta rostise un discurs, vorbind cu dispreț despre calitatea cea mai bună pe care o aveau boierii, iar țara (pe când era el tânăr!) o formau „40 de boieri mari, 40 de boieri mici”.

Mihai Eminescu a continuat critica, scriind că: „Astăzi avem zeci de mii de liberali cari nici îmblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vrun duh așa de subțire nu se bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mâncând chiar condițiile de existență a claselor producătoare, nu prisosul lor”.

Un cuvânt de mare cinste și respect au avut din partea tânărului gazetar moții din Ardeal, moțul fiind „un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoț nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere și donițe, trece în Țara ungurească și nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe … grâu. Atâtea donițe de grâu pe o doniță de lemn, atâtea ciubere de grâu pe un ciubăr de lemn”.

Mihai Eminescu știa că prisoasele economiilor individuale constituie o sumă certă, care trebuia să fie folosită și pentru întreținerea și dezvoltarea culturii. Dar, „Dacă vei hrăni cu ele câteva mii de stârpituri liberale, de unde îți mai rămân condițiile pentru întreținerea unei culturi sănătoase și temeinice ? Două sute de nebuni mănâncă desigur mai mult decât un singur înțelept”.

Abecedarul său economic consemna că natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ținea pe sine și familia, dar omul produce ceva mai mult decât consumă. „În acest prisos sunt cuprinse: întâi ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condițiile muncei de mâni, și încolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziția societăței sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăiește toată civilizația națională”.

Concluzia a fost astfel formulată: „Dacă hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituții și de forme lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucat a-l numi „tot ce este românesc“, atunci nu ne mai rămâne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura națională în adevăratul înțeles al cuvântului”.

6. Mihai Eminescu a încheiat analiza critică a stării nației cu o constatare și un îndem la respectarea adevărului în frazele pe care gazetarii le încrustează pe răbojul presei. El era convins că nimic n-ar părea mai natural decât ca oamenii să ia lucrurile așa cum sunt și să nu caute în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor. Cu toate acestea, el a constatat că fruntașii liberali urmau tocmai calea contrară. Dar, a crezut el, „cu vorbe nu-l încălzești pe nimenea și vorbe rămân toate abstracțiunile și, cu cât mai abstracte sunt, cu atât sunt curată vorbă de clacă”. De aceea, relația „FRAZĂ ȘI ADEVĂR” trebuie să însoțească gândirea fiecărui gazetar, chiar dacă politicienii care-i stau în spate îl îndeamnă să laude pe unii și să ponegrească pe alții.

El a scris că „reformatorii noștri” au început cu asemenea cultură din gazete, întrucât „n-au învățat mai nimic de la străini decât să vorbească subțire, să se îmbrace subțire și să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăța bine din gazetele străine. Oamenii scot acolo gazete în toate zilele și neavând ce spune, abstracțiunile le vin foarte bine la-ndemână, căci prin mijlocul lor poți scrie coale întregi fără să spui nimic”.

O problemă adusă în dezbatere a fost „beția de cuvinte din gazetele românești”, care era numai întrecerea beției de cuvinte din cele străine. „Gazetarii noștri” – mai puțin culți, deci având mai puține de împărtășit decât străinii, „au și mai multă nevoie de gură decât de cap, dar și în străinătate lucrează în mare parte gura, fără ca crierii să știe mult despre aceasta. Ci în străinătate în genere nu prea iau oamenii gazetele în serios întrucât s-atinge de partea lor intențională”.

Cu mare deschidere spre aflarea adevărului despre starea nației, zugrăvită prin pana fiecărui gazetar, el a afirmat, pe bună dreptate, că gazetele „sunt făcute pentru a trezi patimele societății și a crea în public atmosfera ce-i trebuiește guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora și coborârea altora; în sfârșit presa nu-i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze cu care fățărnicia omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului”.

Mihai Eminescu le-a reamintit fruntașilor liberali că „Materia vieții de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea, iar răul cel mai mare: sărăcia”.

Potrivit concepției lui de sociolog, sărăcia trebuia luată în înțelesul ei adevărat, întrucât „e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beției, furtișagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credință, răutatea, aproape toate sunt câștigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoșilor”.

Pentru a fi înțeles, el a adus ca dovadă suma de cuvinte care înseamnă relele morale prin cuvinte împrumutate sărăciei și boalei. În fața avalanșei de cuvine se regăsea cuvântul mișel, care altă dată însemna sărac, iar în vremea lui însemna „lipsă de calități morale” Tânărul gazetar scria că în vremurile de altădată voievozii românești dăruiau prin hrisoave pe „mișei“ în înțelesul lor, iar „astăzi mișeii în înțelesul nostru stăpânesc toată țara de la un capăt la altul”. El a conștientizat că, la toate popoarele, calitățile morale atârnă – abstrăgând de climă și de rasă – de la starea sa economică. Blândețea caracteristică a poporului românesc dovedea că „în trecut el a trăit economicește mulțămit, c-au avut ce-i trebuia”.

Deci, concluzia a fost astfel formulată: „Condiția civilizației statului este civilizația economică”, iar a introduce formele unei civilizații străine fără ca să existe corelativul ei economic „e curat muncă zădarnică”.

Dar, „liberalii noștri”, „în loc de a-și arunca privirile la răul esențial al societății s-au ținut de relele accidentale și fără însemnătate”.

Tabloul pe care l-a oferit este jalnic;

– „numărul producătorilor, cari în țara noastră sunt absolut numai țăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta”;

– „se înmulțesc cei cari precupețesc munca lor în țară și în afară, precum și clasele parazite”;

– la țară putrezesc grânele omului nevândute, în oraș plătești pânea cu prețul cu care se vinde la Viena sau la Paris.

El le-a spus fruntașilor liberali că „îmulțindu-se trebuințele, trebuiau înmulțite izvoarele producțiunii și nu samsarlâcul, căci la urma urmelor „tot negoțul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator și producător, un fel de manipulare care scumpește articolele”. Tânărul gazetar era convins că în această manipulare nația română, „nație agricolă”, totdeauna pierde. „Samsarlâcul” care mijlocea schimbul între productele românești și cele străine încăpea pe zi ce merge în mânile străinătății. „Oameni bătrâni n-ar avea decât să asemăneze fizionomia de azi a Bucureștilor cu aceea pe care o avea înainte de cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau așa de străluciți Bucureștii pe atuncea, dar erau românești; azi …? Ce să mai zicem de Iași și, în genere, de orașele Moldovei ?”.

Mihai Eminescu era convins că statul român avea nevoie de clase sociale puternice, dar liberalismul le-au adus la sapă de lemn. El a reamintit că înainte cu 30 – 40 de ani românii aveau o clasă puternică de țărani, nu bogată, dar cuprinsă, și începuturile unei clase de mijloc. „Azi țăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale țăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoțul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în țară și am putea să ne luăm lucrurile în spinare și să emigrăm la America”. „Chiar ar fi bine – a scris tânărul gazetar – să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România”.

El a tras concluzia potrivit căreia, prin atârnarea economică în România s-a ajuns ca toate guvernele, să atârne mai mult ori mai puțin de înrâuriri străine. Consecințele erau previzibile: „Ne înnegrim unii pe alții – vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri – ne înnegrim, zic, unii pe alții, pentru că simțim că starea poporului românesc e nesuferită și că ne-am încurcat rău”.

Pentru Mihai Eminescu vinovăția privind aducerea Românei în stare aproape de anarhie o purtau partidele politice și politicienii, care au împins țara într-o încurcătură.

În loc de concluzia finală, el a invocat, ca român și bun creștin, pedeapsa divină pentru cei care au făcut rău României, scriind cu tristețe-n suflet că „vina istorică și blestemul urmașilor să cază asupra celor ce-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanță, care au format cadre goale, în care au intrat tot gunoiul societății, au creat guvern reprezentativ pentru ca să-l împle oameni ce abia știu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească și să înflorească, să se azvârle toată asupra puterii statului, ca să domnească”.

[1] Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă, Editura „Eminescu”, București, 1974; Radu Mihai Crișan, Testamentul politic al lui Mihai Eminescu, Editura „Cartea Universitară”, 2005.

« 1 … 23 24 25 26 27 28 29 … 65 »

Blog Full

Comentarii pe marginea studiului eminescian „Bălcescu şi urmaşii lui”

Câteva date despre gândirea lui Eminescu – ca publicist

Manifestarea dedicată anului Eminescu – 175 de ani de la nașterea marelui poet român !

„Starea nației” oglindită de Mihai Eminescu în „Icoane vechi și icoane nouă”

The „State of the Nation” reflected by Mihai Eminescu in „Old Icons and New Icons”

Abstract

Rezumat

„Starea nației” oglindită de Mihai Eminescu în „Icoane vechi și icoane nouă”,

Articles published according to the current editorial policy