26 mart. 2025

Energia verde și tehnologia viitorului

de | postat în: Arhiva, Numărul 2, Științe naturale, Volumul 4 | 0

Cunoasterea - Descarcă PDFFurduescu, Bogdan – Alexandru (2025), Energia verde și tehnologia viitorului, Cunoașterea Științifică, 4:2, 35-45, https://www.cunoasterea.ro/energia-verde-si-tehnologia-viitorului/

 

Green Energy and Future Technology

Abstract

In the 21st century, we live in a digitalized, if not digital-first, world where software is the driving force behind change. Technology is only as good as people can create, control, and use it. And green energy recognizes the environmental challenges related to specific technologies. We would be surprised to learn how many searches there are for policymakers, researchers, and professionals in the green energy sector to provide the knowledge and skills needed to make informed decisions in the industry. This article (1) investigates recent advances in green energy sources (solar, tidal, wind, biomass, hydro, and geothermal), while assessing their implications for sustainability, economic development, and social equity, (2) summarizes current scientific research findings and technological innovations in the field of green energy, focusing on improving efficient energy storage solutions and integrating these technologies into existing energy infrastructures, and (3) assesses the economic impacts of the green energy transition and examines the social implications for disadvantaged communities. The article also addresses the role of green energy in combating energy poverty and promoting social equity, especially in disadvantaged communities.

Keywords: fuel, green energy, sources, technology, future

Rezumat

În secolul 21 trăim într-o lume digitalizată, dacă nu chiar mai întâi digitală, în care software-ul este forța motrice din spatele schimbării. Tehnologia este atât de bună pe cât o pot crea, controla și folosi oamenii. Iar energia verde recunoaște provocările de mediu legate de tehnologii specifice. Am fi surprinși să aflăm câte căutări sunt pentru factorii de decizie, cercetători și profesioniști din sectorul energiei verzi, în vederea oferirii cunoștințelor și abilităților necesare pentru luarea deciziilor în cunoștință de cauză în industrie. Acest articol (1) investighează progresele recente în sursele de energie verde (solar, maree, eolian, biomasă, hidro și geotermal), evaluând în același timp implicațiile acestora pentru durabilitate, dezvoltare economică și echitate socială, (2) sintetizează descoperirile actuale ale cercetării științifice și inovațiile tehnologice în domeniul energiei verzi, concentrându-se pe îmbunătățirea soluțiilor eficiente de stocare a energiei și pe integrarea acestor tehnologii în infrastructurile energetice existente și (3) evaluează impacturile economice ale tranziției la energia verde și examinează implicațiile sociale pentru comunitățile defavorizate. De asemenea, articolul abordează rolul energiei verzi în combaterea sărăciei energetice și în promovarea echității sociale, în special în comunitățile defavorizate.

Cuvinte cheie: combustibil, energie verde, surse, tehnologie, viitor

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. 36-45
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/energia-verde-si-tehnologia-viitorului/
© 2025 Bogdan – Alexandru FURDUESCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Energia verde și tehnologia viitorului

Bogdan – Alexandru FURDUESCU[1]
bogdan.furduescu@ici.ro

[1] Institutul Național de Cercetare– Dezvoltare în Informatică – ICI București

 

1. Introducere

Peisajul energetic global trece printr-o transformare substanțială și esențială din cauza preocupărilor sporite de mediu și a nevoii urgente de a aborda schimbările climatice. Sursele convenționale de energie, dependente în principal de combustibilii fosili, au demonstrat o disponibilitate limitată și au provocat daune semnificative asupra mediului, cum ar fi eliberarea de gaze cu efect de seră și deteriorarea ecosistemelor. Aceste realizări au determinat o schimbare fundamentală în deschiderea către opțiuni mai ecologice cu ajutorul tehnologiilor de energie verde (regenerabilă), care oferă o cale plină de speranță către un viitor mai curat și mai durabil. Acordul global tot mai mare cu privire la necesitatea soluțiilor energetice durabile este demonstrat de acorduri internaționale, precum Acordul de la Paris privind schimbările climatice, în care țările semnatare se angajează să-și reducă emisiile de carbon pentru a combate încălzirea globală, acest angajament acționând ca un stimulent pentru avansarea și implementarea rapidă a tehnologiei energiei verzi în ultimul deceniu. Recunoscând legătura intrinsecă dintre practicile responsabile din punct de vedere ecologic și energia durabilă, guvernele din întreaga lume au promulgat legi și au stabilit obiective ambițioase pentru energia verde, cu scopul de a accelera tranziția de la combustibilii fosili.

2. Aplicațiile și impactul energiei verzi

Aplicațiile de energie verde au multe utilizări dincolo de funcția lor principală de generare a energiei electrice: (1) panourile solare fotovoltaice au depășit centralele convenționale și sunt acum folosite pentru generarea de energie distribuită, furnizând energie caselor individuale, organizațiilor și chiar comunităților întregi, (2) turbinele eoliene (cunoscute pentru eficiența lor în continuă îmbunătățire și capacitatea de a fi ajustate în dimensiune) au devenit embleme bine-cunoscute ale generării de energie ecologică, contribuind în mod semnificativ la rețeaua electrică mondială sau (3) hidroenergia, geotermia și tehnologiile emergente, cum ar fi energia valurilor și mareelor, extind gama de surse de energie verde, creând o infrastructură energetică stabilă și adaptabilă. Imperativul de a aborda schimbările climatice, progresul tehnologic și o atenție sporită a repercusiunilor ecologice ale dependenței de combustibilii fosili au accelerat implementarea la nivel mondial a alternativelor de energie verde.

După cum demonstrează mai multe studii de caz, descoperirile recente în tehnologiile de energie verde prezintă căi interesante pentru realizarea unei societăți durabile, neutre din punct de vedere al carbonului. S. Tushar et al. (2023) subliniază încorporarea fotovoltaicilor integrate în clădiri în Singapore, demonstrând potențialul structurilor urbane de a reduce considerabil consumul de energie și emisiile de carbon. Y. Hsu et al. (2023) examinează parcul eolian Hornsea One offshore din Marea Britanie, care are o capacitate de 1,2 GW și furnizează energie la peste un milion de locuințe, subliniind avantajele sale economice și de mediu. S. Thorhallsson et al. (2023) ilustrează în Reykjavik, Islanda, că încălzirea geotermală centralizată a dus la o scădere cu 90 % a consumului de combustibili fosili pentru încălzirea locuinței, demonstrând eficacitatea energiei geotermale în mediile metropolitane. L. Wang et. al (2023) afirmă că implementarea autobuzelor cu celule de combustibil cu hidrogen în Beijing permite trecerea către transportul public cu emisii zero, demonstrând cheltuieli operaționale reduse în comparație cu autobuzele diesel convenționale. R. Gonzalez et. al (2023) menționează o instalație de producție de biogaz din Spania care folosește resturi agricole, subliniind avantajele sale gemene: generarea de energie regenerabilă și minimizarea deșeurilor. D. Chiaramonti et. al (2023) amintește biocombustibilii care îmbunătățesc durabilitatea în generarea de energie. R. Kumar et al. (2023) elucidează îmbunătățiri ale tehnologiilor bateriilor pentru stocarea energiei regenerabile, care este crucială pentru stabilizarea aprovizionării cu energie din surse intermitente. A. Almalki (2023) afirmă că regiunea Golfului a evaluat potențialul energiei valurilor din Arabia Saudită, ilustrând contribuția resurselor marine la portofoliile de energie regenerabilă. M. Lopez și F. Perez (2023) examinează economia circulară în energia solară, prezentând studii de caz care evidențiază oportunități și probleme pentru dezvoltarea durabilă. M. Meyer și T. Becker (2023) examinează strategia Danemarcei privind hidrogenul, demonstrând importanța hidrogenului în viitoarele sisteme energetice și capacitatea sa de a reduce dependența de combustibilii fosili.

Aceste studii de caz evidențiază metodologiile și tehnologia utilizate la nivel mondial pentru a promova un viitor neutru din punct de vedere al carbonului. Ele explorează gama variată de utilizări ale energiei verzi, recunoscând semnificația lor crucială în abordarea preocupărilor de mediu și socio-economice ale erei noastre. Tehnologiile de energie verde reduc efectele negative asupra mediului cauzate de producția de energie și au un potențial semnificativ pentru generarea de locuri de muncă, promovarea dezvoltării economice și asigurarea stabilității energetice. Pe măsură ce examinăm amănunțit aceste studii, devine clar că viitorul energiei depinde atât de metodele durabile de a ne îndeplini nevoile crescânde de energie, cât și de inițiativele de a proteja echilibrul fragil al ecosistemelor planetei noastre.

Proliferarea efectivă a tehnologiilor de energie verde este influențată în mod semnificativ de cadrele politice regionale. Aceste cadre sunt esențiale în promovarea inovației, investițiilor și progresului în infrastructură. De asemenea, ele ajută la abordarea a numeroase probleme, cuprinzând obstacole economice, politice și tehnologice, necesitând soluții personalizate pentru a garanta expansiunea susținută a energiei verzi la nivel global. Totuși, aceste politici regionale trebuie să fie executate eficient în toate regiunile pentru a atinge cu adevărat obiectivele globale de sustenabilitate.

Scopul acestei cercetări, care este de o importanță esențială, cuprinde o examinare cuprinzătoare a tehnologiilor de energie verde, inclusiv solară, eoliană, biomasă și sursele emergente; ea se concentrează pe progresele în eficiență, soluții de stocare a energiei și pe integrarea acestor tehnologii în infrastructurile energetice existente și va explora, de asemenea, impactul economic al tranziției la energia regenerabilă, în special în ceea ce privește crearea de locuri de muncă și beneficiile pentru comunitățile locale. În plus, va investiga și efectele asupra mediului ale implementării energiei verzi, va evalua eficacitatea cadrelor legislative și de reglementare, va identifica provocările legate de integrarea în rețea și va explora soluții inovatoare, cum ar fi rețelele inteligente, va lua în considerare implicațiile sociale ale inițiativelor de energie verde asupra accesului și echității la energie, în special în comunitățile defavorizate, și va compara abordările diferitelor țări cu privire la integrarea energiei regenerabile.

3. Tehnologia viitorului în energie verde

Sursele de energie regenerabilă, cum ar fi energia hidroelectrică, solară și eoliană, reduc efectele asupra mediului și înlocuiesc combustibilii fosili folosind resurse naturale pentru a genera electricitate. O durabilitate îmbunătățită și o tranziție mai rapidă către surse de energie mai ecologice sunt aduse de progresele tehnologice în domeniul energiei regenerabile, cum ar fi panourile solare mai eficiente, modelele de turbine eoliene și tehnologiile de stocare a energiei.

3.1. Energia eoliană

Energia eoliană este captată de turbinele eoliene onshore și offshore, care transformă energia cinetică a vântului în energie electrică sau mecanică. Turbinele eoliene produc energie prin transformarea energiei cinetice a aerului în mișcare. Paletele turbinei se rotesc ca răspuns la vânt, care antrenează un generator care generează energie electrică. Energia eoliană este adaptabilă și poate fi utilizată, de asemenea, onshore și offshore. Progresul tehnologic a îmbunătățit proiectarea turbinelor eoliene, care implică încorporarea de rotoare mai mari, turnuri mai înalte și palete mai eficiente. Aceste îmbunătățiri optimizează extracția energiei din vânt, producând energie electrică mai mare. Datorită vitezei lor ridicate ale vântului, parcurile eoliene offshore sunt un domeniu promițător pentru avansarea inovației tehnologice

3.2. Energia solară

Energia solară este produsă folosind mai multe tehnologii, cum ar fi rețele fotovoltaice (FV), sisteme fotovoltaice independente și energia solară termică, care valorifică lumina solară pentru energie electrică sau căldură. Tehnologia fotovoltaică este metoda de transformare directă a razelor solare în energie electrică utilizând materiale semiconductoare. Panourile solare, compuse din celule fotovoltaice, valorifică lumina soarelui și produc energie electrică. Această tehnică folosește energia solară pentru a produce energie termică. Aparatul cu energie solară concentrată utilizează o lentilă sau o oglindă pentru a direcționa lumina soarelui într-o anumită regiune. Aceasta crește temperatura, ceea ce alimentează turbinele cu abur pentru a produce energie. Inovațiile în energia solară, cum ar fi celulele duble și policristaline, au crescut semnificativ eficiența conversiei. Progresele în materiale și tehnici de fabricație sporesc eficiența energiei solare, rezultând o accesibilitate crescută și o disponibilitate pe scară largă. Mulți oameni folosesc baterii litiu-ion pentru a stoca energie solară suplimentară în timpul orelor de vârf de lumină solară. Acest lucru facilitează o furnizare de energie mai uniformă și mai sigură, chiar și în perioadele de lumină solară limitată.

3.3. Energia hidroelectrică

Hidroenergia este generată din energia cinetică a apei curgătoare, demonstrând versatilitatea energiei regenerabile. Energia hidroelectrică valorifică energia apei în mișcare sau coborâre pentru a genera electricitate. Rezervoarele sunt create prin construirea de baraje pentru a reține apa. După descărcarea sa, apa trece prin turbine, unde energia sa potențială este transformată în energie mecanică, pe care generatoarele o transformă ulterior în energie electrică. Generarea de hidroenergie s-a îmbunătățit datorită îmbunătățirii designului și pieselor turbinei. Modelarea computațională îmbunătățită permite proiectarea unor forme de turbine mai eficiente, crescând eficiența conversiei energiei. S-au făcut progrese în sistemele de stocare hidro-pompată, un tip de stocare a energiei. Ascensoarele transportă apa într-un rezervor mai înalt atunci când cererea este scăzută, iar turbinele creează electricitate atunci când cererea este mare. Această tehnică permite acestor sisteme să stocheze excesul de electricitate.

3.4. Bioenergia

Bioenergia, o altă sursă versatilă, presupune transformarea materialelor organice, inclusiv lemnul, bălegarul animal, resturile agricole și deșeurile alimentare, în forme de energie utilizabile, cum ar fi electricitatea, căldura sau biocombustibilii. Biocombustibilii mai sunt obținuți și din substanțe organice, inclusiv culturi, resturi agricole și alge, care pot fi alternative la combustibilii fosili tradiționali în transport. Aceștia pot atinge neutralitatea carbonului prin echilibrarea emisiilor de dioxid de carbon (CO₂) provenite de la ardere cu CO₂ absorbit din materia primă în creștere. Cu toate acestea, amploarea consecințelor asupra mediului depinde de variabile precum utilizarea terenului și procedurile de fabricație. De asemenea, pentru a reduce emisiile de carbon în sectorul transporturilor, biocombustibilii pot fi încorporați cu ușurință în motoarele cu ardere internă existente, cu modificări modeste, reprezentând un răspuns în timp util la problema reducerii emisiilor de carbon.

În altă ordine de idei, energia din biomasă este obținută din substanțe organice, inclusiv lemn, deșeuri agricole și gunoi. Biomasa poate fi arsă pentru energie termică sau transformată în biocombustibili, cum ar fi bioetanolul și biodieselul; digestia anaerobă a deșeurilor organice produce biogaz, care este o resursă de energie semnificativă și regenerabilă. Progresele tehnologice în producția de biocombustibili, cum ar fi procesele îmbunătățite de piroliză și gazeificare, sporesc eficiența transformării biomasei în biocombustibili, lucru care încurajează avansarea opțiunilor durabile pentru industria transporturilor. De asemenea, progresele recente în tehnologia de transformare a deșeurilor în energie permit transformarea eficientă a deșeurilor organice în biogaz sau energie prin metode de digestie anaerobă și incinerator, reducând astfel efectele negative asupra mediului.

3.5. Energia geotermală

Energia geotermală utilizează energia termică derivată din interiorul Pământului. Acest lucru poate fi realizat prin exploatarea aburului din rezervoarele naturale de apă caldă sau forând adânc în scoarța terestră pentru a ajunge la temperaturi ridicate. Ulterior, aburul este valorificat pentru a propulsa turbinele și pentru a produce energie electrică. Sistemele geotermale îmbunătățite sunt instalate pentru a utiliza energia geotermală în zone îndepărtate. Aceste sisteme îmbunătățesc extracția căldurii prin producerea artificială de fisuri în scoarța terestră, lărgind aria geografică a energiei geotermale. Instalațiile electrice cu ciclu binar, care utilizează resurse geotermale la temperatură scăzută, au demonstrat o eficiență îmbunătățită. Aceste sisteme transferă căldura către un fluid de lucru cu punct de fierbere mai scăzut, îmbunătățind eficiența. De asemenea, aceste surse de energie regenerabilă oferă în mod colectiv un substitut durabil și ecologic pentru combustibilii fosili, reducând emisiile de carbon și promovând autonomia energetică globală.

3.6. Energia mareelor și a valurilor

Energia mareelor, o sursă promițătoare și consistentă, este produsă folosind forțele gravitaționale dintre Pământ, Lună și Soare, rezultând fluctuații ciclice ale nivelului mării, numite maree. Forțele gravitaționale pe care le exercită aceste corpuri cerești determină oceanele să sufere oscilații regulate, ducând la maree înaltă și joasă. Sistemele de putere mareelor ​​valorifică energia cinetică din mișcarea apei în timpul ciclurilor de maree. În timpul mareelor ​​înalte și joase, apa traversează turbinele în baraje de maree, turbine subacvatice sau lagune de maree, transformând energia cinetică a apei în energie mecanică, care este ulterior transformată în energie electrică.

Energia valurilor valorifică în mod similar energia cinetică a valurilor oceanului, generată în principal de vânt și de diferite condiții meteorologice. Tehnologii precum coloanele de apă oscilante și absorbitoarele de puncte transformă mișcarea verticală a undelor în energie electrică. Coloanele de apă oscilante funcționează prin captarea aerului într-o cameră; pe măsură ce valurile urcă și coboară, aerul este comprimat și decomprimat, propulsând o turbină pentru a produce energie. Absorbitoarele de puncte sunt dispozitive plutitoare care oscilează cu mișcarea valurilor, transformând mișcarea verticală în energie. Energia valurilor și mareelor ​​prezintă un potențial semnificativ ca surse de energie fiabile și durabile, în special pentru zonele de coastă, oferind speranță pentru un viitor mai verde

3.7. Stocarea energiei

Investigarea și îmbunătățirea tehnologiilor bateriilor, în special a bateriilor cu stare solidă și cu flux, înseamnă un progres substanțial în urmărirea unor opțiuni de stocare a energiei mai eficiente și durabile. Bateriile cu stare solidă, care folosesc electroliți solizi în loc de cei lichizi, prezintă o densitate energetică îmbunătățită, facilitând alimentarea prelungită cu energie în forme mai compacte. Bateriile Flow, datorită capacității lor distincte de a stoca energie în electroliți lichizi, oferă durabilitate prelungită și siguranță îmbunătățită prin reducerea pericolelor de supraîncălzire și inflamabilitate. Aceste progrese atenuează limitările semnificative ale sistemelor existente de stocare a energiei, facilitând integrarea surselor de energie regenerabilă intermitentă, cum ar fi solară și eoliană, în rețeaua electrică. În plus, tehnologiile power-to-gaz (putere-la-gaz) sunt esențiale în această schimbare, deoarece transformă excesul de electricitate regenerabilă în hidrogen sau metan. Acest gaz stocat poate fi utilizat pentru generarea de energie în timpul reducerii producției de energie regenerabilă, garantând o aprovizionare sigură cu energie. Aceste sisteme îmbunătățesc stabilitatea rețelei și întruchipează o metodă de stocare a energiei flexibilă și scalabilă, capabilă să găzduiască multe aplicații și să promoveze o infrastructură energetică mai robustă și mai durabilă.

Concluzii

Articolul examinează trecerea globală către sursele de energie verde ca alternativă durabilă la combustibilii fosili tradiționali. De asemenea, acesta subliniază atât importanța cadrelor legislative, a progreselor tehnologice și a investițiilor în infrastructură în sprijinirea utilizării mai largi a tehnologiei energiei verzi, cât și importanța politicilor de susținere, a stimulentelor și a acordurilor internaționale în promovarea obiectivului de energie verde.

Concluziile cheie sunt descoperiri tehnologice ce subliniază rolul esențial al tehnologiilor de energie verde în conturarea unui viitor energetic durabil și rezistent:

  • inovațiile privind eficiența și stocarea energiei sunt esențiale pentru integrarea perfectă a surselor regenerabile în infrastructurile energetice existente;
  • tranziția la energia verde influențează pozitiv crearea de locuri de muncă, dinamica pieței și tendințele investițiilor, evidențiind beneficiile economice ale adoptării tehnologiilor verzi;
  • reducerea emisiilor de carbon și conservarea biodiversității ca rezultate tangibile ale implementării energiei verzi.

Trecerea la energia verde prezintă atât o necesitate de mediu, cât și economică. Aceste îmbunătățiri sunt esențiale pentru abordarea problemelor de intermitență legate de sursele regenerabile și pentru garantarea unei aprovizionări consistente cu energie. Evidențierea lor poate consolida semnificația acestora pentru a permite o tranziție fără probleme către un viitor energetic durabil. O examinare mai amănunțită a recomandărilor de politici care ar putea accelera adoptarea tehnologiilor regenerabile, cum ar fi promovarea stimulentelor care stimulează investițiile în infrastructura și cercetarea din surse regenerabile, perspectivele de angajare și de avansare economică, în special în cadrul comunităților locale, precum și avantajele sociale ale atenuării sărăciei energetice și ale promovării echității, poate oferi o perspectivă cuprinzătoare asupra avantajelor energiei verzi.

Bibliografie

  1. Almalki, A. et. al (2023) – „Wave energy potential in Saudi Arabia: a pathway to sustainable marine resources”, Marine Renewable Energy Journal, Vol. 5 (1), pp. 65-80;
  2. Chiaramonti, D. et. al (2023) – „Novel biomass conversion methods: case studies on sustainable biofuels”, Renewable Energy Reviews, Vol. 15 (2), pp. 145-160;
  3. Gonzalez, R. et. al (2023) – „Biogas production from agricultural waste in Spain: renewable energy generation and waste minimization”, Waste Management & Research, Vol. 41 (4), pp. 300-312;
  4. Hsu, Y. et. al (2023) – „Economic and environmental benefits of the Hornsea One offshore wind farm in the UK”, International Journal of Wind Energy, Vol. 12 (2), pp. 115-130;
  5. Jayabal, R. (2024) – „Towards a carbon-free society: Innovations in green energy for a sustainable future”, Results in Engineering, Vol. 24, Article 103121;
  6. Kumar, R. (2023) – „Innovations in battery technologies for renewable energy storage: a critical review”, Energy Storage Journal, Vol. 9 (3), pp. 175-190;
  7. Lopez, M.,  Perez, F.  (2023) – „Circular economy in solar energy: case studies and challenges for sustainable development”, Sustainable Energy Reviews, Vol. 11 (2), pp. 95-110;
  8. Meyer, M.,  Becker, T.  (2023) – „Denmark’s hydrogen strategy: implications for future energy systems and reduced fossil fuel dependency”, Journal of Hydrogen Energy, Vol. 32 (1), pp. 22-37;
  9. Thorhallsson, S. et. al (2023) – „The impact of geothermal district heating in Reykjavik: a case study of reduced fossil fuel consumption”, Geothermal Energy Journal, Vol. 8 (3), pp. 205-220;
  10. Tushar, S. et. al (2023) – „Incorporating building-integrated photovoltaics in urban structures: a case study from Singapore”, Journal of Renewable Energy Research, Vol. 13 (1), pp. 45-60;
  11. Wang, L. et. al (2023) – „Transitioning to zero-emission public transportation: an analysis of hydrogen fuel cell buses in Beijing”, Journal of Cleaner Transportation, Vol. 10 (1), pp. 33-50.
15 mart. 2025

Electroscopul Hurmuzescu

de | postat în: Arhiva, Numărul 2, Științe naturale, Volumul 4 | 1

Cunoasterea - Descarcă PDFSfetcu, Nicolae (2025), Electroscopul Hurmuzescu, Cunoașterea Științifică, 4:2, 26-35, DOI: 10.58679/CS12353, https://www.cunoasterea.ro/electroscopul-hurmuzescu/

 

The Hurmuzescu Electroscope

Abstract

The Hurmuzescu electroscope is a revolutionary device used in electrostatics for detecting and measuring electric charges, invented by the Romanian physicist Dragomir Hurmuzescu. This invention from 1896 represented a significant advance in the field of experimental physics, contributing to the development of exact sciences and modern technology and consolidating Hurmuzescu’s reputation as one of the founders of modern physics in Romania.

Keywords: electroscope, Dragomir Hurmuzescu, electrostatics, physicist, dielectric, electrical engineering

Rezumat

Electroscopul Hurmuzescu este un dispozitiv revoluționar utilizat în electrostatică pentru detectarea și măsurarea sarcinilor electrice, inventat de fizicianul român Dragomir Hurmuzescu. Această invenție din 1896 a reprezentat un progres semnificativ în domeniul fizicii experimentale, contribuind la dezvoltarea științelor exacte și a tehnologiei moderne și consolidând reputația lui Hurmuzescu ca unul dintre fondatorii fizicii moderne în România.

Cuvinte cheie: electroscop, Dragomir Hurmuzescu, electrostatică, fizician, dielectrina, electrotehnică

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. 26-35
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086, DOI: 10.58679/CS12353
URL: https://www.cunoasterea.ro/electroscopul-hurmuzescu/
© 2025 Nicolae SFETCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Electroscopul Hurmuzescu

Ing. fiz. Nicolae SFETCU[1], MPhil
nicolae@sfetcu.com

[1] Cercetător – Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) , Divizia de Istoria Științei (DIS), ORCID: 0000-0002-0162-9973

 

Introducere

Dragomir Hurmuzescu (13 martie 1865 – 31 mai 1954) a fost un fizician și inventator român, recunoscut pentru contribuțiile sale semnificative în domeniul electrotehnicii și fizicii experimentale (Moceanu 2020), semnificativ atât la nivel național, cât și internațional.

Hurmuzescu și-a început studiile la Universitatea din Viena, unde a obținut doctoratul în fizică în 1895 sub îndrumarea lui Franz Exner. Apoi, a continuat cercetările la Paris, la Sorbona și la Institutul Pasteur, lucrând alături de fizicieni precum Henri Becquerel și Marie Curie. Această perioadă i-a permis să contribuie la studiile timpurii ale radioactivității și ale razelor X.

Cunoscut pentru lucrările sale în domeniul măsurătorilor electrice, al tehnologiei de înaltă tensiune și al radiologiei, Hurmuzescu a pus bazele educației electrotehnice în România și a colaborat cu oameni de știință de renume mondial, precum Marie Curie. A jucat un rol esențial în dezvoltarea învățământului superior românesc și a cercetării științifice, fiind unul dintre fondatorii Institutului Electrotehnic din România (Wikipedia 2025).

Contribuții majore în electrotehnică

Standardizarea măsurătorilor electrice

Hurmuzescu a jucat un rol crucial în dezvoltarea metodelor precise de măsurare a tensiunii și curentului electric. A creat instrumente inovatoare, precum electrometrul său balistic, care a permis măsurarea exactă a sarcinilor electrice. Aceste contribuții au fost esențiale pentru standardizarea unităților electrice în România și au influențat normele internaționale.

Studiul dielectricilor și electroscopul Hurmuzescu

Una dintre cele mai importante contribuții ale sale a fost cercetarea asupra dielectricilor. În timpul studiilor doctorale la Universitatea din Paris, Hurmuzescu a inventat în 1894 dielectrina, un izolator electric obținut dintr-un amestec de sulf și parafină. Acest material a fost utilizat în construcția electroscoapelor, îmbunătățind performanța acestora (Alx 2021).

A dezvoltat un electroscop sensibil, cunoscut sub numele de electroscopul Hurmuzescu, folosit în laboratoare de prestigiu, inclusiv de către Marie Curie în cercetările asupra radioactivității. Acesta era capabil să detecteze sarcini electrice foarte mici, având o sensibilitate superioară dispozitivelor similare din acea perioadă.

Experimente privind conductibilitatea electrică

Hurmuzescu a realizat cercetări importante asupra conductibilității electrice a gazelor, studiind fenomenul ionizării și proprietățile electricității statice. Aceste lucrări au fost esențiale pentru dezvoltarea ulterioară a electronicii și a telecomunicațiilor.

Tehnologia de înaltă tensiune

La începutul secolului XX, Hurmuzescu a construit primul transformator de înaltă tensiune din România, facilitând cercetări în domeniul transportului de energie electrică. Experimentele sale cu descărcări electrice în vid au avut aplicații în industria incipientă a lămpilor cu descărcare.

Pionierat în radiologie și raze X

Colaborarea cu Marie Curie i-a permis să exploreze aplicațiile medicale ale razelor X. În 1896, a realizat primele radiografii din România, punând bazele radiologiei medicale în țară. Lucrările sale au fost publicate în Journal de Physique și au stârnit interes în comunitatea europeană.

Dezvoltarea învățământului electrotehnic în România

Fiind profesor la Universitatea din Iași și mai târziu la Universitatea din București, Hurmuzescu a contribuit la crearea primelor cursuri de electrotehnică din România. Prin implicarea sa, a pus bazele învățământului superior în acest domeniu, formând generații de ingineri și cercetători. În 1909, Hurmuzescu a inaugurat cursurile Școlii de Electricitate la Universitatea din Iași, prima instituție de acest fel din țară, punând bazele educației electrotehnice în România (Moceanu 2020). A elaborat primele manuale românești de electrotehnică, structurând programa academică în domeniu.

Fondarea Institutului Electrotehnic din București

În 1913, Hurmuzescu a înființat Institutul Electrotehnic din București, primul centru românesc de cercetare în domeniul electricității. Institutul a fost un punct de referință pentru dezvoltarea industriei electrotehnice din România, contribuind la modernizarea infrastructurii electrice a țării.

Contribuția la dezvoltarea radiocomunicațiilor

Hurmuzescu s-a implicat și în dezvoltarea tehnologiilor de radiocomunicație, având un rol activ în introducerea primelor stații radio din România. Studiile sale în domeniul propagării undelor electromagnetice au fost valoroase pentru evoluția transmisiunilor radio. În 1925, sub conducerea sa, s-a realizat primul receptor radio, urmat de primele posturi de emisie pe unde medii în 1927 și pe unde scurte în 1928 (Alx 2021). În 1928, a fost ales președinte al Consiliului de Administrație al Societății de Difuziune Radiotelefonică din România, consolidând astfel infrastructura radiofonică națională (Moceanu 2020).

Electroscopul Hurmuzescu

Electroscoape

Un electroscop este un instrument utilizat pentru a detecta prezența și, în anumite cazuri, cantitatea de sarcină electrică a unui obiect. Acesta funcționează pe principiul repulsiei electrostatice, permițând observarea interacțiunilor dintre sarcinile electrice.

Inventat la sfârșitul secolului al XVI-lea de către fizicianul englez William Gilbert, electroscopul a fost unul dintre primele dispozitive folosite pentru a studia electricitatea statică. De-a lungul timpului, designul său a evoluat, dar principiul de bază a rămas neschimbat.

Electroscopul se bazează pe fenomenul de repulsie electrostatică. Când un obiect încărcat electric intră în contact sau este apropiat de electroscop, sarcinile similare se distribuie pe elementele mobile ale dispozitivului, determinându-le să se respingă reciproc. Această repulsie provoacă o mișcare vizibilă, indicând prezența unei sarcini electrice.

Există două tipuri principale de electroscoape (Derry și Williams 1960):

Electroscopul cu foițe de aur: Acesta constă într-un recipient izolat, în interiorul căruia se află două foițe subțiri de aur atașate la un electrod comun. Când electrodul este încărcat electric, foițele se resping și se depărtează una de cealaltă, indicând prezența sarcinii electrice.

Electroscop cu foițe de aurFig. 1 Electroscop cu foițe de aur

Electroscopul cu tije: Acest tip utilizează două tije metalice suspendate, care se deschid sau se închid în funcție de prezența și polaritatea sarcinii electrice.

Electroscoapele sunt folosite în principal în educație și experimente de laborator pentru a demonstra fenomenele electrostatice. De asemenea, ele pot fi utilizate pentru a verifica dacă un obiect este încărcat electric sau pentru a compara cantitățile relative de sarcină între două obiecte.

În cadrul laboratoarelor școlare, electroscoapele sunt adesea utilizate pentru a demonstra principiile electrizării prin frecare, contact sau inducție. De exemplu, frecarea unei baghete de sticlă cu o bucată de mătase și apoi apropierea acesteia de electroscop poate arăta modul în care sarcinile electrice influențează comportamentul frunzelor de aur sau al tijelor metalice.

Electroscopul rămâne un instrument esențial în înțelegerea și demonstrarea conceptelor fundamentale ale electrostaticii. Prin simplitatea și eficacitatea sa, acesta continuă să fie un instrument educațional valoros în studiul fenomenelor electrice.

Electroscopul Hurmuzescu

În ședința Societății Franceze de Fizică din 16 ianuarie 1894, Hurmuzescu a prezentat

”… un anumit număr de dispozitive utilizate în experimentele de electricitate statică în care dielectricul este o substanță particulară dotată cu proprietăți foarte remarcabile; autorul o numește dielectrină … Autorul prezintă în sfârșit electroscoape unde suportul tijei de care sunt atașate frunzele de aur este un disc dielectric (cușca electroscopului este metalică pentru a evita sarcinile de convecție). Noua substanță, foarte inalterabilă, așa cum o dovedesc probele perfect conservate încă din 1892, va fi de mare folos pentru izolații, mai ales în locuri umede. La sesiunea de Paște, autorul va expune diverse dispozitive, în special două mașini electrostatice construite de domnul Chabaud.” (Société française de physique 1894)

Electroscopul Hurmuzescu este un dispozitiv revoluționar utilizat în electrostatică pentru detectarea și măsurarea sarcinilor electrice, inventat de fizicianul român Dragomir Hurmuzescu. Această invenție din 1896 a reprezentat un progres semnificativ în domeniul fizicii experimentale, contribuind la dezvoltarea științelor exacte și a tehnologiei moderne și consolidând reputația lui Hurmuzescu ca unul dintre fondatorii fizicii moderne în România.

Hurmuzescu afirma în 1896 că

“Electroscopul prezentat în 1894 la Societatea Franceză de Fizică, se caracterizează prin izolarea perfectă datorită dielectrinei și prin folosirea pentru prima oară a unei carcase metalice. În acest mod, corpul electrizat se află în interiorul unei suprafețe metalice închise și după teorema ecranului lui Faraday distribuția electrică a electroscopului este independentă de modificările exterioare.” (Baltag și Chișleag 2015)

Principiul de funcționare

Electroscopul Hurmuzescu este o variantă îmbunătățită a electroscopului clasic cu foiță de aur, utilizat pentru detectarea sarcinilor electrice. Principalele sale componente sunt:

  • Un recipient izolat din sticlă, care previne interferențele externe.
  • Două foițe metalice extrem de subțiri, de obicei din aur sau aluminiu.
  • Un electrod central, care permite transferul sarcinii electrice către foițe.

El se distinge prin inovații tehnice ce îmbunătățesc sensibilitatea și acuratețea:

  1. Fibră de cuarț: În loc de foițe metalice, utiliza o fibră subțire de cuarț, reducând frecarea internă și permițând măsurători mai precise.
  2. Sistem de calibrare: Integra o scală gradată pentru a cuantifica sarcina electrică, transformându-l dintr-un instrument calitativ într-unul cantitativ.
  3. Izolație superioară: Materiale izolante avansate preveneau pierderi de sarcină, esențiale în studii pe termen lung.

Când un obiect încărcat electric este apropiat de electrodul electroscopului, sarcinile din foițe se redistribuie, determinând fie atracția, fie respingerea acestora. Mărimea deviației foițelor poate fi utilizată pentru a estima intensitatea sarcinii electrice.

Electroscopul Hurmuzescu,Fig. 2 Electroscopul Hurmuzescu, compus din tija metalică t, pe care se găsește discul metalic d care protejează dielectrina D, cu sfera a în partea superioară; la extremitatea inferioară a acestei tije sunt foițele f de aluminiu, de fiecare parte a lamei l tot din aluminiu.. Sursa: (Hurmuzescu 1900)

Importanța electroscopului Hurmuzescu

La sfârșitul secolului XIX, descoperirile lui Marie Curie și Henri Becquerel au necesitat instrumente sensibile. Electroscopul lui Hurmuzescu a avut o importanță deosebită în mai multe domenii:

  • Studii de radioactivitate: Măsurarea ionizării produse de substanțe radioactive, contribuind la înțelegerea proprietăților acestora. Dispozitivul său a fost folosit pentru a detecta radiațiile ionizante, având un rol în descoperirea radioactivității naturale.
  • Electricitate atmosferică: Analiza variațiilor de sarcină electrică în atmosferă, relevantă pentru meteorologie și fizica plasmei. Electroscopul a permis o mai bună înțelegere a descărcărilor electrice și a influenței câmpurilor electrice asupra diferitelor materiale.
  • Educație: A devenit un instrument didactic cheie în laboratoarele românești și europene, pentru experimente de bază în electromagnetism și electrostatică.

Deși nu există dovezi directe de colaborare cu Curie, designul său a influențat cercetătorii care lucrau cu radiații, oferind o alternativă superioară electroscoapelor tradiționale. De asemenea, Henri Becquerel a utilizat electroscopul Hurmuzescu în 1903 în cercetări de radioactivitate, distinse cu premiul Nobel (Baltag și Chișleag 2015) (Barquins 2003). A. Righi scria în 1896 în ”Phenomenes electriques produits par les rayons de Rőntgen”, că

“Începând din 9 martie 1896, folosirea intensivă (de către Henri Becquerel) a electroscopului cu foițe de aur (dat de astronomul francez Henri Deslandre, coleg de clasă cu Becquerel la Liceul Luis le Grand) dezvoltat de Louis Benoist și românul Dragomir Hurmuzescu în Laboratorul lui Gabriel Lippmann de la Sorbona, îi permite să treacă de la măsurători calitative la măsurători cantitative a energiei radiațiilor emise. El a demonstrat în mod clar că energiile sunt direct proporționale cu concetrația de uraniu din sărurile testate, rezultat pe care îl anunță luni 23 martie la Academia de Științe. Originea radiațiilor rămâne o problemă necunoscută.” (Baltag și Chișleag 2015)

Impactul și recunoașterea internațională

Hurmuzescu a fost ales membru al Academiei Române în 1911 și a primit titlul de profesor emerit al Universității din București. Institutul de Electrotehnică din București îi poartă numele, iar contribuțiile sale sunt comemorate anual prin conferințe dedicate istoriei științei în România.

Dragomir Hurmuzescu a fost membru al mai multor societăți științifice internaționale și a colaborat cu savanți de renume ai vremii. Munca sa în electrotehnică și fizică a fost apreciată de comunitatea științifică, iar invențiile și cercetările sale au avut un impact major asupra progresului tehnologic al secolului XX.

Hurmuzescu a primit multiple distincții, inclusiv Ordinul Steaua României, iar contribuțiile sale stau la baza dezvoltării fizicii experimentale în țară.

Concluzie

Astăzi, electroscopul Hurmuzescu este considerat un element esențial în istoria fizicii experimentale, fiind un exemplu al impactului pe care cercetătorii români l-au avut asupra științei mondiale. Electroscopul Hurmuzescu simbolizează excelenta științifică românească. Astăzi, prototipuri istorice sunt expuse la Muzeul de Științe Naturale din Iași și la Universitatea din București.

Electroscopul Hurmuzescu nu este doar un artefact istoric, ci o mărturie a ingeniozității românești. Prin combinarea teoriei cu aplicația practică, Dimitrie Hurmuzescu a adus România pe harta științei globale, demonstrând că inovația poate apărea și în centrele academice mai puțin cunoscute. Dispozitivul său rămâne un pilon al educației științifice și un simbol al perseverenței intelectuale.

Dragomir Hurmuzescu a unit rigoarea științifică cu viziune practică, transformând electrotehnica într-un pilier al dezvoltării tehnologice românești. Contribuțiile sale având un impact semnificativ asupra dezvoltării acestui domeniu. Prin cercetările sale asupra dielectricilor, introducerea învățământului electrotehnic și crearea institutelor de specialitate, Hurmuzescu a pus bazele unei tradiții solide de cercetare și inovare în ingineria electrică românească.

Dragomir Hurmuzescu rămâne o personalitate marcantă în istoria științei și tehnicii românești, contribuțiile sale având un impact semnificativ asupra dezvoltării electrotehnicii și radiofoniei în România. Prin inovații tehnice, educație și colaborări internaționale, el rămâne un model al cercetării interdisciplinare.

Bibliografie

  • Alx, Dan Florian. 2021. „Personalitati din istoria electronicii romanesti”. ELECTROKITS.RO (blog). 16 februarie 2021. https://www.electrokits.ro/personalitati-din-istoria-electronicii-romanesti/.
  • Baltag, Octavian, și Radu Chișleag. 2015. „Dragomit Hurmuzescu – Invenții și descoperiri”. Noema. https://noema.crifst.ro/ARHIVA/2015_4_03.pdf.
  • Barquins, M. 2003. „Henri Becquerel and the Discovery of Natural Radioactivity”. https://inis.iaea.org/records/ej8a6-b2a70.
  • Derry, Thomas Kingston, și Trevor Illtyd Williams. 1960. A Short History of Technology from the Earliest Times to A.D. 1900. Courier Corporation.
  • Hurmuzescu, Dragomir. 1900. „Electrometres et electrosopes”. https://www.math.uaic.ro/~annalsmath/pdf-uri_anale/TomI-1900/Hurmuzescu-2-Tom-I-1900.pdf.
  • Moceanu, Răzvan. 2020. „Portret: Dragomir Hurmuzescu – «părintele» radiofoniei româneşti”. radioromaniacultural.ro. 2020. https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/stiinta/portret-dragomir-hurmuzescu-parintele-radiofoniei-romanesti-id4629.html.
  • Société française de physique, Société française de. 1894. Séances de la Société française de physique, 1894. La Société.
  • Wikipedia. 2025. „Dragomir Hurmuzescu”. În Wikipedia. https://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Dragomir_Hurmuzescu&oldid=1278502192.

 

Articol cu Acces Deschis (Open Access) distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY SA 4.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0/).

5 mart. 2025

Boala Parkison: factori de risc profesionali și de mediu

de | postat în: Arhiva, Numărul 2, Științe sociale, Volumul 4 | 0

Cunoasterea - Descarcă PDFIsac, Maria Crina (2025), Boala Parkison: factori de risc profesionali și de mediu, Cunoașterea Științifică, 4:2, 46-64, DOI: 10.58679/CS15418, https://www.cunoasterea.ro/boala-parkison-factori-de-risc-profesionali-si-de-mediu/

 

Parkinson’s Disease: Occupational and Environmental Risk Factors

Abstract

Parkinson’s disease (PD) is a neurodegenerative disorder characterized by motor impairments, the loss of dopaminergic neurons, and the presence of Lewy bodies. Although research has advanced, the etiology of the disease remains incompletely understood, involving genetic and environmental factors. This study analyzes the interaction between these factors, focusing on the influence of occupational risks on the onset and progression of the disease. This article is based on a rigorous analysis of existing data, combined with efforts to identify the most relevant factors contributing to the development of the disease. Genetic factors, such as mutations in the LRRK2, PARK7, PINK1, PRKN, or SNCA genes, have a significant impact on the risk of developing PD. In addition to these, non-genetic factors such as exposure to pesticides, toxic metals, stress, head trauma, infections, smoking, and lifestyle are associated with an increased risk. For the effective prevention and management of PD, a multidimensional strategy is essential, aiming to reduce exposure to harmful environmental factors and promote a healthy lifestyle. Increasing awareness, early symptom monitoring, and easy access to medical resources are crucial for minimizing the impact of the disease on patients and society.

Keywords: occupational risk factors, Parkinson’s disease, neurodegenerative disease, multifactorial approach

Rezumat

Boala Parkinson (PD) este o afecțiune neurodegenerativă caracterizată prin tulburări motorii, pierderea neuronilor dopaminergici și prezența corpurilor Lewy. Deși cercetările au avansat, etiologia bolii rămâne incomplet elucidată, implicând factori genetici și de mediu. Acest studiu analizează interacțiunea dintre acești factori, concentrându-se pe influența riscurilor profesionale asupra apariției și evoluției bolii. Acest articol s-a bazat pe o analiză riguroasă a datelor existente, combinată cu eforturi de identificare a celor mai relevanți factori care contribuie la dezvoltarea bolii. Factorii genetici, precum mutații ale genelor LRRK2, PARK7, PINK1, PRKN sau SNCA, au un impact seminificativ asupra riscului de a dezvolta PD. Pe lângă aceștia, factori non-genetici, precum expunerea la pesticide, metale toxice, stres, traumatisme craniene, infecții, fumatul și stilul de viață, sunt asociați cu un risc crescut. Pentru prevenirea și gestionarea eficientă a PD, este esențială o strategie multidimensională care să reducă expunerea la factori de mediu nocivi și să promoveze un stil de viață sănătos. Creșterea gradului de conștientizare, monitorizarea precoce a simptomelor și accesul facil la resurse medicale sunt cruciale pentru minimizarea impactului bolii asupra pacienților și societății.

Cuvinte cheie: factori de risc profesionali, boala Parkison, boala neurodegenerativa, abordare multifactoriala

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. 46-64
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086, DOI: 10.58679/CS15418
URL: https://www.cunoasterea.ro/boala-parkison-factori-de-risc-profesionali-si-de-mediu/
© 2025 Maria Crina ISAC. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Boala Parkison: factori de risc profesionali și de mediu

Maria Crina ISAC[1]
isacmariacrina@yahoo.com

[1] Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași

 

Introducere

Prezentare generală – Boală multifactorială si factori de risc

Boala Parkinson este o afecțiune neurologică comună. Este o boală progresivă și degenerativă, manifestată prin simptome motorii și non-motorii. Descrisă pentru prima dată ca un sindrom specific de către James Parkinson în 1817, în lucrarea „Un eseu despre paralizia tremurătoare” („An Essay on the Shaking Palsy”). Simptomele motorii clasice includ tremorul de repaus, bradikinezia (încetinirea mișcărilor), instabilitatea posturală și rigiditatea, așa cum au fost descrise de Hoehn și Yahr în 1967. Tremorul începe de obicei unilateral, fiind mai lent (4-6 Hz) decât tremorul esențial. Alte simptome motorii includ micrografia (scris mic și înghesuit), dificultăți în mișcări alternante, „înghețarea” mișcărilor, modificări ale mersului și instabilitate, care pot duce la căderi. Simptomele non-motorii pot fi la fel de debilitante și includ declin cognitiv, depresie, anxietate, anosmie (pierderea mirosului), tulburări de somn și disfuncții autonome (Haehner și colab., 2009). Disfuncțiile autonome includ constipație, balonare, greață, golirea gastrică întârziată, hipotensiune ortostatică și probleme urinare, precum urgența sau frecvența crescută. Depresia și anxietatea afectează 35% dintre pacienți, iar demența apare la 30-40% dintre cazuri, fiind mai frecventă la bărbații între 60-80 de ani. Halucinațiile și ideile paranoide sunt de obicei asociate cu medicația dopaminergică sau pot indica o altă afecțiune, cum ar fi boala cu corpi Lewy (Balestrino și Schapira, 2020) (Kalia și Lang, 2015).

Această boală progresivă afectează semnificativ calitatea vieții și necesită o abordare multidisciplinară pentru gestionare. Se estimează că boala afectează 1 milion de persoane în Statele Unite și 4 milioane de persoane la nivel mondial. Prevalența în țările industrializate este estimată la 0,3%. Este rar întâlnită la pacienții sub 40 de ani, dar incidența crește odată cu vârsta. Se estimează că aproximativ 3% din populația cu vârsta de peste 80 de ani este afectată  (Hayes, 2019). Mai multe studii arată că debutul bolii Parkinson apare, în medie, cu 2 ani mai devreme la bărbați decât la femei și că de două ori mai mulți bărbați decât femei dezvoltă această boală. Factorii genetici joacă un rol semnificativ în riscul de boală Parkinson, implicând mutații în mai multe gene, inclusiv SNCA, PARKIN, PINK1, DJ-1, LRRK2 și GBA (Simon, Tanner și Brundin, 2020).  Aceste mutații influențează disfuncțiile mitocondriale și neuroinflamația, factori cruciali în progresia bolii. Deși factorii genetici reprezintă o ipoteză semnificativă în inițierea bolii Parkinson, aceștia nu sunt suficienți pentru a explica pe deplin debutul bolii în absența influențelor mediului. Interacțiunea dintre predispozițiile genetice și factorii de mediu joacă un rol crucial, deoarece factorii de mediu pot declanșa expresia unor gene implicate în patogeneza bolii doar atunci când depășesc un anumit prag de activare. Astfel, mediul nu doar modulează riscul genetic, dar și contribuie la determinarea momentului și a severității manifestării bolii, subliniind interdependența complexă dintre ereditate și influențele externe. Această relație complexă subliniază rolul critic al mediului în modularea riscului genetic, dar și în determinarea momentului de apariție și a severității simptomelor. Prin înțelegerea acestei interdependențe, pot fi dezvoltate strategii mai eficiente de prevenție și tratament. Identificarea factorilor de mediu care acționează ca declanșatori ar putea permite intervenții timpurii pentru reducerea expunerii la acești factori și, implicit, a riscului de boală. În plus, studiile epigenetice oferă indicii importante despre modul în care mediul influențează expresia genelor fără a modifica structura ADN-ului, deschizând calea către terapii personalizate. Astfel, intervențiile care combină modificarea stilului de viață, optimizarea nutriției, reducerea expunerii la substanțe toxice și tratamentele farmaceutice adaptate profilului genetic individual ar putea reprezenta abordări promițătoare pentru prevenirea și gestionarea bolii Parkinson (PD).

Epidemiologia bolii

Boala Parkinson (PD) reprezintă una dintre cele mai frecvente afecțiuni neurodegenerative, fiind a doua ca prevalență după boala Alzheimer. Aceasta afectează milioane de persoane la nivel global, iar prevalența sa este în continuă creștere odată cu îmbătrânirea populației. Studierea epidemiologiei PD este esențială pentru înțelegerea distribuției acestei afecțiuni în funcție de vârstă, gen, factori geografici și temporali, oferind totodată perspective asupra impactului social și economic al bolii.

Potrivit studiilor din cadrul Global Burden of Disease (GBD), în anul 2017 au fost raportate 1,02 milioane de cazuri noi de boală Parkinson (PD). La nivel global, în 2016 existau 6,1 milioane de pacienți diagnosticați cu PD, iar rata standardizată de vârstă (ASR) a prevalenței a înregistrat o creștere de 21,7% în perioada 1990-2016. Indicatorul referitor la ani trăiți cu dizabilități (YLDs), utilizat pentru a măsura durata medie de viață afectată de boală până la reabilitare sau deces, reflectă pierderile de sănătate asociate PD. Ratele standardizate de vârstă ale YLD din cauza PD au crescut cu 8,9% între 1990 și 2007, iar în perioada 2007-2017 au înregistrat o creștere suplimentară de 1%.

Proiecțiile indică o povară semnificativă a PD în viitor. De exemplu, se estimează că până în 2030, numărul pacienților cu PD în China va ajunge la 4,94 milioane, reprezentând aproximativ jumătate din totalul pacienților cu PD la nivel mondial. Dezvoltarea rapidă a bolii Parkinson a generat un impact major asupra societății, indivizilor și sistemului de sănătate, reducând dramatic calitatea vieții legate de sănătate (HRQL) și determinând costuri substanțiale pentru medicamente, reabilitare și îngrijire. În acest context, multe sisteme de sănătate și bunăstare din diverse țări nu sunt suficient de pregătite pentru a face față provocărilor aduse de îmbătrânirea populației.

Schimbările rapide în povara PD subliniază necesitatea monitorizării constante a tendințelor evolutive, pentru a sprijini dezvoltarea unor strategii eficiente de sănătate. Studiile GBD, care evaluează povara bolilor, rănilor și factorilor de risc pe parcursul timpului, oferă o platformă esențială pentru urmărirea tendințelor temporale ale acestei boli. Prin urmare, prezentul studiu își propune să estimeze evoluția poverii PD la nivel național, regional și global în perioada 1990-2019, utilizând cele mai recente date disponibile.

Conform studiilor publicate de organizatia mondiala a sanatatii WHO, prevalența bolii Parkinson (PD) s-a dublat în ultimii 25 de ani, iar estimările globale din 2019 arată că peste 8,5 milioane de persoane sunt afectate de această afecțiune. Conform datelor disponibile, în 2019 PD a fost responsabilă pentru 5,8 milioane de ani de viață ajustați în funcție de dizabilitate (DALYs), ceea ce reprezintă o creștere de 81% față de nivelurile din anul 2000. De asemenea, PD a cauzat 329.000 de decese în 2019, o creștere de peste 100% comparativ cu anul 2000 (Lampropoulos și colab.,2022).

Un studiu care a inclus 8.220 pacienți cu boala Parkinson (PD) și 41.100 controale fără PD, potrivite ca vârstă și sex, a arătat că mortalitatea la 10 ani a fost semnificativ mai mare la pacienții cu PD (47,9%) comparativ cu controalele (20,3%). Mortalitatea a fost mai ridicată la persoanele în vârstă și la bărbați. Principalele cauze de deces la pacienții cu PD au fost bolile sistemului nervos (38,73%, majoritatea fiind tulburări extrapiramidale și de mișcare), urmate de bolile circulatorii (15,33%), respiratorii (12,56%) și neoplasmele (9,7%).

Boala Parkinson a fost asociată cu un risc crescut de deces din orice cauză (HR 2,96; IC 95% = 2,84–3,08). Riscurile relative de deces specifice au fost cele mai ridicate pentru bolile respiratorii (HR 3,07), urmate de bolile infecțioase (HR 2,69), cauzele externe (HR 2,35) și bolile circulatorii (HR 1,93).

Studiile de specialitate au aratat ca între 1994 și 2019, Europa a înregistrat o creștere semnificativă a ratelor mortalității asociate bolii Parkinson. În 1994, rata mortalității era de 1,76 la 100.000 de persoane, crescând până la 5,67 la 100.000 în 2019. Această creștere a fost mai pronunțată în rândul bărbaților comparativ cu femeile și mai ridicată în grupurile de vârstă înaintată. Țări precum Austria, Grecia, Germania, Finlanda și Regatul Unit au raportat unele dintre cele mai ridicate rate ale mortalității din Europa (Ou și colab., 2021) (Ryu și colab., 2023).

În articolul „Parkinson’s Disease in Romania: A Scoping Review” publicat în Brain Sciences în 2021, se menționează că în România, în anul 2016, au fost raportate 1.605 decese cauzate de boala Parkinson, conform unui studiu care analizează date globale și regionale. De asemenea, se estimează că, în 2010, aproximativ 43.841 de persoane din România erau diagnosticate cu această afecțiune, conform unui studiu privind costurile bolilor cerebrale în Europa. Aceste statistici subliniază impactul semnificativ al bolii Parkinson în țară, atât în ceea ce privește rata mortalității, cât și prevalența bolii.

Epidemiologia bolii Parkinson evidențiază o creștere îngrijorătoare a prevalenței și a mortalității asociate, reflectând atât extinderea populației globale, cât și îmbunătățirea diagnosticării (Elbaz și colab., 2016). Datele recente sugerează o dublare a numărului de cazuri în ultimele decenii, cu milioane de persoane afectate și un impact semnificativ asupra calității vieții și a sistemelor de sănătate publică. Creșterea ratelor de mortalitate, în special în Europa, subliniază provocările în gestionarea și prevenirea bolii. Aceste observații evidențiază necesitatea unor intervenții coordonate, inclusiv îmbunătățirea tratamentelor, cercetări avansate asupra factorilor de risc și eforturi de prevenție pentru a răspunde la această provocare globală.

Motivație si obiective

Boala Parkinson este o afecțiune neurodegenerativă complexă, cu impact semnificativ asupra calității vieții pacienților și familiilor acestora. Costurile necesare pentru tratament și îngrijire sunt considerabile, variind între 8.000 USD per persoana pentru cazurile incipiente și până la 10.000 USD în stadiile avansate. Aceste costuri includ tratamentele farmacologice, terapiile complementare și îngrijirea zilnică, care devin esențiale odată cu progresia bolii.

În prezent, tratamentele existente se concentrează pe gestionarea simptomelor, dar nu oferă o soluție pentru prevenirea sau oprirea progresiei bolii. Una dintre barierele majore în calea dezvoltării unor tratamente eficiente este înțelegerea incompletă a cauzelor și a factorilor de risc asociați bolii Parkinson. Acești factori, care includ atât predispoziții genetice, cât și influențe de mediu, joacă un rol esențial în inițierea și progresia bolii, iar o înțelegere mai profundă a acestora este crucială pentru identificarea unor strategii eficiente de prevenție.

În acest context, prezentul studiul se axează pe investigarea factorilor de risc implicați, pornind de la premisa că „Șansa favorizează mințile pregătite,” așa cum afirma Louis Pasteur. Acest articol s-a bazat pe o analiză riguroasă a datelor existente, combinată cu eforturi de identificare a celor mai relevanți factori care contribuie la dezvoltarea bolii. Prin aprofundarea cunoașterii factorilor de risc dar și a interacțiunilor dintre aceștia, acest articol îsi propune să aduc o contribuție valoroasă în descoperirea mecanismelor fundamentale ale bolii Parkinson și să deschidă calea către descoperiri inovatoare. Acest demers are potențialul de a reduce incidența bolii, de a scădea costurile asociate și de a îmbunătăți semnificativ calitatea vieții pacienților și a familiilor lor.

Materiale si metode

Această revizuire literară a fost realizată pentru a identifica și analiza factorii de risc asociați cu boala Parkinson (PD). Metodologia a inclus o căutare sistematică a literaturii științifice, aplicarea unor criterii riguroase de selecție și evaluarea critică a studiilor incluse.

1. Căutarea literaturii

Informațiile au fost colectate prin căutări efectuate în principalele baze de date științifice: PubMed, ScienceDirect și Google Academic. Termenii utilizați în căutări au inclus combinații de cuvinte-cheie precum:

  • „Parkinson’s disease” AND „risk factors”;
  • „genetic susceptibility” OR „environmental risk factors” AND „Parkinson”;
  • „lifestyle factors” AND „neurodegenerative disorders”.

Căutarea a fost limitată la articole publicate între 1982 și 2024 în limba engleză.

2. Criterii de incluziune și excludere

Pentru a asigura relevanța și calitatea surselor utilizate, au fost aplicate următoarele criterii:

  • Criterii de incluziune:
    • Studii originale, metaanalize și recenzii publicate în reviste recenzate de experți;
    • Articole care abordează factorii de risc genetici, de mediu și stilul de viață în contextul bolii Parkinson;
    • Lucrări care oferă date clare despre asociațiile între factori și incidența PD.

Criterii de excludere:

  • Articole de opinie, editoriale sau care nu conțin date primare relevante;
  • Cercetări cu metodologie slab descrisă sau cu concluzii speculative.

3. Colectarea și analiza datelor

Fiecare articol identificat a fost analizat în funcție de obiectivele studiului, metodologia utilizată, dimensiunea eșantionului, factorii de risc investigați și concluziile raportate. Studiile au fost grupate în funcție de tipul factorilor de risc analizați (genetici, de mediu, stil de viață) și au fost comparate pentru a identifica rezultate convergente sau discrepanțe.

4. Validarea informațiilor

Pentru a asigura validitatea și obiectivitatea concluziilor, articolele au fost analizate de doi autori independenți. În caz de neconcordanțe, s-a recurs la o reevaluare comună până la atingerea unui consens.

5. Limitările metodei

Este important de menționat că unele studii incluse pot avea variații metodologice care influențează comparabilitatea rezultatelor, iar articolele publicate în alte limbi decât engleza nu au fost incluse, ceea ce poate reprezenta o limitare.

Rezultate si discutii

Boala Parkinson (PD) reprezintă cea mai răspândită tulburare de mișcare și a doua cea mai frecventă afecțiune neurodegenerativă, fiind depășită doar de boala Alzheimer (AD). Această afecțiune complexă se manifestă prin simptome non-motorii în stadiile timpurii, simptome motorii caracteristice și complicații cognitive și psihiatrice în fazele avansate. Aceasta boala este caracterizata de o etiologie complexa care îmbina atat factori genetici cat si pe cei de mediu. Genele implicate în boala Parkinson includ mutații în SNCA și LRRK2, care sunt cele mai frecvent asociate cu forme familiale ale bolii, alături de alte gene precum GBA, PINK1, parkin, și DJ-1, care contribuie la dezechilibrele proteinelor și disfuncția mitocondrială, mecanisme-cheie în patogeneza bolii. Pe langa predispozitiile gentice  expunerea la pesticide sau metale grele dar și la toxine, de asemenea leziunile craniene , factori dietetici și expunerea profesionala pot duce la dezvoltarea PD (Albarmawi și colab., 2022).

Mecanismele patologice ale bolii Parkinson (PD) includ degenerarea progresivă a neuronilor dopaminergici din substanța neagră pars compacta și acumularea anormală a corpurilor Lewy, compuse în principal din alfa-sinucleină. Un deficit neurochimic caracteristic PD este pierderea dopaminergicilor striatali, ceea ce determină disfuncții ale circuitelor ganglionilor bazali și afectează controlul motor. În plus, mecanismele inflamatorii cronice, stresul oxidativ, disfuncția mitocondrială și alterările autofagiei contribuie la neurodegenerare. Dezechilibrele neurotransmițătorilor, cum ar fi scăderea nivelurilor de serotonină, noradrenalină și acetilcolină, sunt implicate în manifestările motorii și non-motorii ale PD, amplificând complexitatea tabloului clinic (Zhang și colab., 2018).

Există o gamă variată de factori de risc de mediu care pot contribui semnificativ la declanșarea proceselor neurodegenerative asociate bolii Parkinson (PD). Acești factori joacă un rol esențial în etiologia PD, influențând atât formele cu debut precoce, cât și cele cu debut tardiv. Factorii de mediu pot interacționa cu predispozițiile genetice, accelerând apariția bolii și contribuind la aproximativ 20-30% din riscul general, conform cercetărilor recente (ereditatea în PD variază între 15% și 25%). Factorii non-genetici semnificativi includ expunerea profesională la pesticide, metale grele (cum ar fi manganul și plumbul), hidrocarburi organice și solvenți industriali. Alte influențe nocive sunt reprezentate de intoxicații cronice, obiceiuri nesănătoase (de exemplu, fumatul excesiv sau expunerea prelungită la substanțe toxice) și expunerea la poluanți atmosferici. În plus, infecțiile virale sau bacteriene și bolile inflamatorii cronice pot contribui la agravarea simptomelor și progresia bolii.

Factori de risc demografici și fiziologici

Vârsta înaintată, sexul masculin (deși există variații între studii) și un nivel redus de activitate fizică sau intelectuală sunt considerați factori de risc importanți pentru boala Parkinson. Acești factori pot influența degenerarea progresivă a neuronilor dopaminergici și scăderea capacității de adaptare a sistemului nervos central.

Varsta

Boala Parkinson este influențată de o serie de factori de risc, printre care îmbătrânirea este cel mai semnificativ. Prevalența bolii crește substanțial odată cu vârsta, ajungând la 5% în cazul persoanelor de peste 85 de ani. Această susceptibilitate este asociată cu factori precum disfuncțiile mitocondriale și acumularea de defecte ADN mitocondrial, care contribuie la vulnerabilitatea neuronilor dopaminergici din substantia nigra, regiune sever afectată în această boală. În plus, metabolismul dopaminei și stresul oxidativ generat în acest proces amplifică deteriorarea celulară. Factorii genetici, cum ar fi mutațiile în genele PARK, sunt implicați în formele familiale ale bolii și subliniază rolul alterărilor mitocondriale și proteice în patogeneză. Astfel, aceste procese interconectate explică de ce vârsta înaintată și alte caracteristici biologice cresc riscul apariției bolii Parkinson (Reeve,Simcox și Turnbull, 2014) (Pagano și colab., 2016).

Genul

Genul joacă un rol semnificativ în susceptibilitatea și manifestarea bolii Parkinson, bărbații având un risc crescut de a dezvolta boala comparativ cu femeile, cu un raport de incidență ajustat la vârstă de 1,46. În majoritatea studiilor revizuite, numărul bărbaților cu boala Parkinson (PD) a fost mai mare decât al femeilor, prevalența fiind mai ridicată în rândul bărbaților. De exemplu, Baldereschi et al. au raportat o incidență mai mare a PD în rândul bărbaților (41,1/100.000 anual) față de femei (21,7/100.000 anual). Această diferență poate fi influențată de factori hormonali, precum protecția oferită de estrogeni, dar și de expunerea profesională diferită la toxine neurotoxice în funcție de ocupație și gen. Studiile sugerează că bărbații au un risc de două ori mai mare decât femeile de a dezvolta PD, însă motivul exact al acestei discrepanțe nu este pe deplin înțeles și necesită cercetări suplimentare pentru clarificare (Shulman, 2007) ( Picillo și colab., 2017) (Georgiev și colab., 2017).

Origine

Revizuirea literaturii a relevat că doar  câteva din articole au inclus factori etno-rasiali ca elemente esențiale în cercetarea lor. În analiza transversală, din cei 48.566 de respondenți, 22.776 au fost bărbați (46,9%), vârsta medie a fost de 65,8 ani (SD=12,1), iar 34.859 (71,7%) dintre respondenți aveau un diagnostic de boala Parkinson (PD), dintre care 45.712 (94,1%) s-au identificat ca fiind de rasă albă. În ceea ce privește respondenții multirasiali, aceștia aveau șanse de 22% mai mici de a dezvolta PD (POR=0,78 95% CI [0,65-0,93]) comparativ cu grupul de rasă albă, ajustat pentru vârstă, sex și venit. Rasa nu a influențat relația dintre prevalența PD și factorii de risc deja cunoscuți (Siddiqi și colab., 2023).

Factori de risc profesionali, comportamentali, fiziologici și de mediu

Riscurile profesionale joacă un rol semnificativ în dezvoltarea bolii Parkinson (PD), având în vedere expunerea la substanțe toxice, cum ar fi pesticide, solvenți sau metale grele, care pot afecta sistemul nervos central. Persoanele care lucrează în medii cu risc crescut, cum ar fi agricultura, industria chimică sau construcțiile, pot prezenta un risc mai mare de a dezvolta PD din cauza expunerii prelungite la aceste toxine. Aceste condiții profesionale pot contribui la declanșarea sau agravarea proceselor neurodegenerative asociate cu boala Parkinson.

Pesticide

Pesticidele reprezintă un factor de risc semnificativ pentru boala Parkinson, influențând direct funcționarea mitocondriilor și generând stres oxidativ sever care afectează neuronii dopaminergici. Substanțe precum paraquat și rotenona inhibă complexul I al lanțului respirator mitocondrial, ceea ce duce la acumularea speciilor reactive de oxigen (ROS) și la moartea celulară. Aceste pesticide declanșează disfuncții majore în sistemul proteazomal, prevenind degradarea proteinelor deteriorate și favorizând acumularea proteinei α-sinucleină, care este asociată cu patogeneza bolii Parkinson. Studiile epidemiologice au demonstrat că expunerea cronică la aceste substanțe este corelată cu un risc crescut de boală, mai ales în cazul celor care lucrează în agricultură sau alte medii unde pesticidele sunt utilizate intensiv. Astfel, reglementarea utilizării pesticidelor și identificarea celor mai toxice substanțe rămân prioritare pentru reducerea impactului asupra sănătății publice (Elbaz și colab., 2009) (Le Couteur și colab., 1999) (Islam și colab., 2021).

Metale

Expunerea la metale precum fierul, cuprul, manganul, zincul, plumbul și mercurul reprezintă un factor de risc semnificativ pentru boala Parkinson. Acestea contribuie la progresia bolii prin mecanisme toxice precum stresul oxidativ, disfuncțiile mitocondriale și dezechilibrele homeostatice în creier. Aricolul prezent isi propune sa analizeze in continuare modul în care fiecare metal influențează patogeneza bolii, cu accent pe expunerile din mediul profesional.

Fier (Fe)

Fierul este asociat cu degenerarea neuronilor dopaminergici din substantia nigra, o caracteristică principală a bolii Parkinson. Creșterea nivelului de fier în această zonă duce la formarea de radicali liberi prin reacții de tip Fenton, ceea ce produce stres oxidativ și deteriorare celulară. Neuromelanina din neuronii afectați se leagă de fier, creând complexe ce generează specii reactive de oxigen, favorizând peroxidarea lipidelor și moartea celulară​​ (Barnham și colab., 2008) (Kienzl și colab., 1995).

Cupru (Cu)

Cuprul este implicat în mecanismele de neurotoxicitate prin dezechilibre ale homeostaziei sale. Studiile arată că nivelurile de cupru sunt reduse în substantia nigra a pacienților cu Parkinson, ceea ce afectează activitatea enzimelor antioxidante precum superoxid dismutaza. În același timp, expunerea profesională prelungită la cupru crește riscul bolii, ceea ce sugerează că poate contribui la toxicitatea neuronală (Gorell și colab., 1997) (Barnham și colab., 2008).

Mangan (Mn)

Manganul este cunoscut pentru toxicitatea sa neurodegenerativă, mai ales în cazurile de expunere cronică. Creșterea manganului poate perturba funcțiile mitocondriale și poate induce stres oxidativ, afectând neuronii dopaminergici. De asemenea, manganul interacționează cu alte metale, amplificând riscul degenerării neuronale​​ (Barnham și colab., 2008) (Kienzl și colab., 1995).

Zinc (Zn)

Zincul joacă un rol complex, fiind atât benefic, cât și nociv în funcție de context. În bolile neurodegenerative, zincul este acumulat în mod anormal și poate precipita proteinele implicate în procesele patologice. În boala Parkinson, nivelurile crescute de zinc în anumite regiuni cerebrale sunt asociate cu stresul oxidativ și neuroinflamația​​ (Barnham și colab., 2008) (Kienzl și colab., 1995).

Mercur (Hg)

Deși rolul mercurului este mai puțin investigat, expunerea cronică la acest metal poate induce neurotoxicitate prin interferența cu mecanismele antioxidante și creșterea stresului oxidativ. Mercurul poate afecta și sinteza dopaminei, agravând simptomele bolii Parkinson​​ (Barnham și colab., 2008) (Kienzl și colab., 1995).

Plumb (Pb)

Expunerea prelungită la plumb este un alt factor de risc pentru boala Parkinson. Plumbul interferează cu funcționarea normală a neurotransmițătorilor și poate amplifica toxicitatea altor metale, cum ar fi fierul și cuprul. Această combinație crește riscul de neurodegenerare​ ​​ (Gorell și colab., 1997).

Asadar, expunerea la metale precum fier, cupru, mangan, zinc, mercur și plumb contribuie la patogeneza bolii Parkinson prin mecanisme multiple, inclusiv stres oxidativ și disfuncții în homeostazia metalelor. Acest lucru subliniază importanța monitorizării expunerii la metale și a investigării strategiilor de intervenție pentru prevenirea sau atenuarea progresiei bolii.

Vitamine

Cercetările științifice au indicat că anumite vitamine pot influența riscul de dezvoltare a bolii Parkinson, fie prin mecanisme neuroprotective, fie prin contribuția lor la procese biologice implicate în patologia bolii. Studiile analizate explorează efectele vitaminelor B6, B12, acidului folic, vitaminei E, vitaminei C și β-carotenului asupra riscului de Parkinson.

Vitamina B6: Un consum ridicat de vitamina B6 a fost asociat cu un risc redus de dezvoltare a bolii Parkinson, în special la fumători. Acest efect este atribuit rolului vitaminei B6 în reducerea stresului oxidativ și participării acesteia la sinteza dopaminei, un neurotransmițător afectat în boala Parkinson. De asemenea, vitamina B6 este implicată în metabolizarea homocisteinei, un aminoacid cu potențial neurotoxic atunci când este prezent într-un nivel crescut (De Lau și colab., 2006).

Vitamina B12: Deși teoretic ar putea contribui la reducerea nivelului de homocisteină, studiile nu a identificat o asociere semnificativă între consumul acestei vitamine și riscul de Parkinson. Totuși, deficitul acestei vitamine ar putea agrava alte condiții neurologice (De Lau și colab., 2006).

Vitamina E: Aportul alimentar moderat sau ridicat de vitamina E a fost asociat cu un risc redus de dezvoltare a bolii Parkinson. Efectul protector al vitaminei E este atribuit capacitatea sa de a neutraliza radicalii liberi, reducând astfel stresul oxidativ, un factor important în patogeneza bolii. Cu toate acestea, beneficiile suplimentelor de vitamina E nu au fost confirmate, sugerând că forma naturală, prezentă în alimente, poate fi mai eficientă (Etminan,Gill și Samii, 2005).

Vitamina C și β-carotenul: Studiile incluse în meta-analiză nu au identificat beneficii semnificative asociate cu consumul acestor substanțe. De exemplu, vitamina C, deși un antioxidant puternic, ar putea avea un acces limitat în sistemul nervos central, ceea ce i-ar reduce eficacitatea neuroprotectoare (Etminan,Gill & Samii, 2005).

Vitamina D .Deficiența de vitamina D este frecventă la pacienții cu boala Parkinson (PD) și poate contribui la disfuncția neuronală din substatia nigra. Studiile sugerează o legătură între nivelurile scăzute de vitamina D și un risc crescut de a dezvolta PD, severitatea simptomelor motorii și riscul de căderi. Monitorizarea și corectarea deficienței de vitamina D pot ajuta la reducerea acestui risc (Etminan,Gill & Samii, 2005) (Fullard și Duda,  2020).

In concluzie, vitaminele precum B6 și E pot avea un rol neuroprotector în boala Parkinson prin reducerea stresului oxidativ și susținerea sintezei dopaminei. Beneficiile altor vitamine, cum ar fi vitamina C, B12 și acidul folic, rămân insuficient documentate, necesitând cercetări suplimentare pentru confirmare. Aceste concluzii, deși promițătoare, se bazează pe studii observaționale, fiind necesare studii clinice pentru validare.

Expunerea la hidrocarburi

Expunerea cronică la solvenți hidrocarbonați este un factor de risc important în boala Parkinson, fiind asociată cu un debut mai precoce al simptomelor și o progresie mai severă a bolii. Profesiile cu risc crescut includ muncitori în industria petrolului, mecanici auto, vopsitori și lucrători în industria lemnului. Studiile arată o corelație între intensitatea expunerii și severitatea simptomelor, indicând un impact negativ asupra căii nigro-striatale și a răspunsului la terapia dopaminergică​ (Pezzoli și colab., 2000) (Rango și colab., 2006).

Alcoolul si fumatul

Alcoolul și fumatul au fost frecvent studiate în contextul bolii Parkinson, însă efectele lor asupra riscului rămân controversate. Studiile epidemiologice nu au găsit o asociere clară între consumul de alcool și riscul de Parkinson, iar unele cercetări sugerează că componentele din bere, precum cele care cresc acidul uric seric, ar putea oferi o protecție parțială prin reducerea stresului oxidativ. Totuși, consumul excesiv de alcool sau sevrajul pot agrava simptomele motorii​​ (Lang și colab.,1982) ( Hernán și colab., 2003) . Pe de altă parte, fumatul este asociat constant cu un risc mai mic de Parkinson, un efect observat în numeroase studii. Nicotina din țigări poate avea un efect neuroprotector, stimulând receptorii nicotinici și contribuind la protejarea neuronilor dopaminergici implicați în boală. Cu toate acestea, fumatul rămâne un factor nociv pentru sănătatea generală, iar mecanismele exacte prin care influențează riscul de Parkinson necesită investigații suplimentare (Quik, 2004).

Stresul oxidativ

Stresul oxidativ contribuie semnificativ la progresia bolii Parkinson prin afectarea mitocondriilor și creșterea nivelului de specii reactive de oxigen (ROS), ceea ce duce la moartea neuronilor dopaminergici și agravarea simptomelor motorii (sursa). Mutatiile in genele PARK favorizează acumularea de ROS, afectând proteinele mitocondriale și procesele de autofagie. Antioxidanții, precum resveratrolul, curcumina și vitaminele C și E, pot reduce stresul oxidativ, protejând neuronii împotriva degenerării și încetinind progresia bolii (Lai și colab.,2002) (Park și Ellis, 2020).

Factori de risc patologici și fiziologici

Comorbidități

Comorbiditățile asociate bolii Parkinson, precum diabetul, depresia, anemia și cancerul, pot influența patogeneza și progresia bolii, unele dintre acestea precedând apariția simptomelor motorii și crescând riscul dezvoltării afecțiunii​ (Santiago și colab.,2017). În plus, pacienții cu Parkinson prezintă un risc crescut de complicații severe, inclusiv delir, reacții adverse la medicamente, sincope, căderi și fracturi, ceea ce subliniază natura multisistemică a bolii și necesitatea unei abordări integrate în gestionarea sa​ ( Lubomski si colab., 2015) .

Obezitatea

Obezitatea nu a fost asociată semnificativ cu riscul de boală Parkinson în majoritatea studiilor, deși unele cercetări au indicat un risc dublu la bărbații cu un indice de masă corporală (IMC) peste 30 comparativ cu cei sub 23​. Totuși, mecanismele fiziologice prin care obezitatea ar putea influența dezvoltarea bolii Parkinson nu sunt pe deplin înțelese (Chen și colab., 2004) (Lai și colab.,2002).

Traumatisme craniene

Traumatismele craniene sunt leziuni ale capului care pot varia de la ușoare la severe și pot avea consecințe neurologice pe termen lung. Studiile arată că persoanele care au suferit astfel de traume, în special cele care au dus la pierderea conștienței sau contuzii, prezintă un risc crescut de a dezvolta boli neurodegenerative, precum boala Parkinson​ (Lai și colab.,2002). Aceste leziuni pot declanșa inflamații, stres oxidativ și disfuncții mitocondriale, contribuind la moartea celulelor nervoase și afectând funcțiile cognitive și motorii​. De aceea, este importantă prevenția prin purtarea echipamentului de protecție și evitarea activităților cu risc ridicat de traumă craniană (Jafari si colab., 2013).

Infetectii respiratori determinate de locul de munca

Studiile au indicat o posibilă asociere între boala Parkinson (PD) și infecțiile respiratorii, în special gripa severă. Cercetările sugerează că expunerea ocupațională la anumite animale, precum pisicile și vitele, poate crește riscul de PD, fie prin transmiterea unor infecții zoonotice, fie prin expunerea la toxine bacteriene. De asemenea, neuroinflamația cauzată de infecțiile respiratorii ar putea contribui la declanșarea bolii Parkinson, având în vedere că virusurile, inclusiv cel gripal, pot afecta selectiv neuronii dopaminergici din substantia nigra​ ​( Harris și colab.,2012).

Diabet zaharat

Hiperglicemia cronică poate imita efectele neurolepticelor asupra transmiterii dopaminergice striatale, contribuind la agravarea simptomelor parkinsoniene. Studiile au arătat că pacienții schizofrenici diabetici prezintă un parkinsonism indus de neuroleptice mai sever decât cei nondiabetici, iar șobolanii diabetici tratați cu haloperidol dezvoltă mișcări anormale periorale mai pronunțate. De asemenea, s-a observat o prevalență ridicată a diskineziei tardive și a akatisiei induse de neuroleptice la pacienții schizofrenici diabetici, ceea ce sugerează o sensibilitate crescută a sistemului dopaminergic la acești pacienți. Mecanismele implicate în afectarea transmisiei dopaminergice în diabet nu sunt pe deplin înțelese, dar se consideră că nivelurile crescute ale aminoacizilor neutri cu lanț ramificat pot inhiba absorbția tirozinei, reducând astfel sinteza dopaminei în creier. O altă ipoteză implică modificările vasculare cauzate de hiperglicemia cronică, care pot deteriora structura și funcția ganglionilor bazali, favorizând procese neurodegenerative ce contribuie la dezvoltarea bolii Parkinson (Sandyk, 1993) (Lai și colab.,2002).

Concluzii

Deși boala Parkinson nu poate fi vindecată, iar ritmul său de evoluție diferă de la un pacient la altul, studiile indică faptul că anumite măsuri preventive pot întârzia apariția simptomelor și încetini progresia degenerării neuronale. Identificarea și controlul factorilor de risc modificabili, alături de testarea periodică și analiza influențelor genetice și de mediu, sunt aspecte fundamentale în gestionarea acestei afecțiuni.

Studiul evidențiază importanța dezvoltării unor programe de evaluare preventivă și a implementării timpurii a tratamentelor pentru încetinirea sau reducerea deteriorării neuronale. Fiecare nouă descoperire, validare sau infirmare a ipotezelor anterioare contribuie treptat la înțelegerea mecanismelor bolii, la identificarea relațiilor cauzale și interdependențelor, precum și la dezvoltarea unor tratamente mai specifice și personalizate pentru pacienți.

Alegerea acestui subiect de cercetare a fost motivată de dorința de a identifica factorii care pot declanșa procesele neurodegenerative caracteristice bolii Parkinson. Lipsa unei conștientizări adecvate asupra bolii determină adesea întârzierea măsurilor preventive și a accesării asistenței medicale până când simptomele devin semnificative. Stabilirea unui regim terapeutic care să abordeze atât simptomele motorii, cât și cele non-motorii este esențială pentru a încerca atenuarea sau încetinirea evoluției bolii. Totuși, eficiența acestor intervenții rămâne incertă în contextul unei afecțiuni progresive.

Studiul subliniază necesitatea unei abordări multidisciplinare a bolii Parkinson, axată pe investigarea modului în care factorii genetici și cei de risc modificabili influențează evoluția bolii. Reducerea expunerii la factori de risc comportamentali, gestionarea comorbidităților și tratamentul precoce al simptomelor pot contribui la scăderea riscului de neurodegenerare. În cazul factorilor de risc fiziologici și demografici, monitorizarea și testarea sunt etape esențiale pentru stabilirea unui diagnostic precoce și implementarea măsurilor preventive.

Bibliografie

  • Albarmawi, H., Zhou, S., Shulman, L. M., Gandhi, A. B., Johnson, A., Myers, D. E., Gray, D., Alvir, J., & Onukwugha, E. (2022). The economic burden of Parkinson disease among Medicare beneficiaries. Journal of managed care & specialty pharmacy, 28(4), 405–414.
  • Balestrino, R., & Schapira, A. H. V. (2020). Parkinson disease. European journal of neurology, 27(1), 27–42. https://doi.org/10.1111/ene.14108
  • Barnham, K. J., & Bush, A. I. (2008). Metals in Alzheimer’s and Parkinson’s diseases. Current opinion in chemical biology, 12(2), 222-228.
  • Bowen, F. P., Hoehn, M. M., & Yahr, M. D. (1972). Parkinsonism: alterations in spatial orientation as determined by a route-walking test. Neuropsychologia, 10(3), 355-361.
  • Chen, H., Zhang, S. M., Schwarzschild, M. A., Hernán, M. A., Willett, W. C., & Ascherio, A. (2004). Obesity and the risk of Parkinson’s disease. American journal of epidemiology, 159(6), 547-555.
  • Chen, Z., Li, G., & Liu, J. (2020). Autonomic dysfunction in Parkinson’s disease: Implications for pathophysiology, diagnosis, and treatment. Neurobiology of disease, 134, 104700. https://doi.org/10.1016/j.nbd.2019.104700
  • De Lau, L. M. L., Koudstaal, P. J., Witteman, J. C. M., Hofman, A., & Breteler, M. M. B. (2006). Dietary folate, vitamin B12, and vitamin B6 and the risk of Parkinson disease. Neurology, 67(2), 315-318.
  • Elbaz, A., Carcaillon, L., Kab, S., & Moisan, F. (2016). Epidemiology of Parkinson’s disease. Revue neurologique, 172(1), 14–26. https://doi.org/10.1016/j.neurol.2015.09.012
  • Elbaz, A., Clavel, J., Rathouz, P. J., Moisan, F., Galanaud, J. P., Delemotte, B., … & Tzourio, C. (2009). Professional exposure to pesticides and Parkinson disease. Annals of neurology, 66(4), 494-504.
  • Etminan, M., Gill, S. S., & Samii, A. (2005). Intake of vitamin E, vitamin C, and carotenoids and the risk of Parkinson’s disease: a meta-analysis. The Lancet Neurology, 4(6), 362-365.
  • Fullard, M. E., & Duda, J. E. (2020). A review of the relationship between vitamin D and Parkinson disease symptoms. Frontiers in neurology, 11, 454.
  • Georgiev, D., Hamberg, K., Hariz, M., Forsgren, L., & Hariz, G. M. (2017). Gender differences in Parkinson’s disease: a clinical perspective. Acta Neurologica Scandinavica, 136(6), 570-584.
  • Gorell, J. M., Johnson, C. C., Rybicki, B. A., Peterson, E. L., Kortsha, G. X., Brown, G. G., & Richardson, R. J. (1997). Occupational exposures to metals as risk factors for Parkinson’s disease. Neurology, 48(3), 650-658.
  • Haehner, A., Boesveldt, S., Berendse, H. W., Mackay-Sim, A., Fleischmann, J., Silburn, P. A., … & Hummel, T. (2009). Prevalence of smell loss in Parkinson’s disease–a multicenter study. Parkinsonism & related disorders, 15(7), 490-494.
  • Harris, M. A., Tsui, J. K., Marion, S. A., Shen, H., & Teschke, K. (2012). Association of Parkinson’s disease with infections and occupational exposure to possible vectors. Movement disorders, 27(9), 1111-1117.
  • Hayes M. T. (2019). Parkinson’s Disease and Parkinsonism. The American journal of medicine, 132(7), 802–807. https://doi.org/10.1016/j.amjmed.2019.03.001
  • Hernán, M. A., Chen, H., Schwarzschild, M. A., & Ascherio, A. (2003). Alcohol consumption and the incidence of Parkinson’s disease. Annals of neurology, 54(2), 170-175.
  • Islam, Md Shahidul, Fazli Azim, Hedaeytullah Saju, Arman Zargaran, Meysam Shirzad, Mostofa Kamal, Kaniz Fatema, Sumbul Rehman, MA Momith Azad, and Somayeh Ebrahimi-Barough. „Pesticides and Parkinson’s disease: Current and future perspective.” Journal of Chemical Neuroanatomy 115 (2021): 101966.
  • Jafari, S., Etminan, M., Aminzadeh, F., & Samii, A. (2013). Head injury and risk of Parkinson disease: a systematic review and meta‐analysis. Movement disorders, 28(9), 1222-1229.
  • Kalia, L. V., & Lang, A. E. (2015). Parkinson’s disease. Lancet (London, England), 386(9996), 896–912. https://doi.org/10.1016/S0140-6736(14)61393-3
  • Kienzl, E., Puchinger, L., Jellinger, K., Linert, W., Stachelberger, H., & Jameson, R. F. (1995). The role of transition metals in the pathogenesis of Parkinson’s disease. Journal of the neurological sciences, 134, 69-78.
  • Lai, B. C. L., Marion, S. A., Teschke, K., & Tsui, J. K. C. (2002). Occupational and environmental risk factors for Parkinson’s disease. Parkinsonism & related disorders, 8(5), 297-309.
  • Lampropoulos, I. C., Malli, F., Sinani, O., Gourgoulianis, K. I., & Xiromerisiou, G. (2022). Worldwide trends in mortality related to Parkinson’s disease in the period of 1994-2019: Analysis of vital registration data from the WHO Mortality Database. Frontiers in neurology, 13, 956440. https://doi.org/10.3389/fneur.2022.956440
  • Lang, A. E., Marsden, C. D., Obeso, J. A., & Parkes, J. D. (1982). Alcohol and Parkinson disease. Annals of Neurology: Official Journal of the American Neurological Association and the Child Neurology Society, 12(3), 254-256.
  • Le Couteur, D. G., McLean, A. J., Taylor, M. C., Woodham, B. L., & Board, P. G. (1999). Pesticides and Parkinson’s disease. Biomedicine & pharmacotherapy, 53(3), 122-130.
  • Lubomski, M., Rushworth, R. L., & Tisch, S. (2015). Hospitalisation and comorbidities in Parkinson’s disease: a large Australian retrospective study. Journal of Neurology, Neurosurgery & Psychiatry, 86(3), 324-330.
  • Ou, Z., Pan, J., Tang, S., Duan, D., Yu, D., Nong, H., & Wang, Z. (2021). Global Trends in the Incidence, Prevalence, and Years Lived With Disability of Parkinson’s Disease in 204 Countries/Territories From 1990 to 2019. Frontiers in public health, 9, 776847. https://doi.org/10.3389/fpubh.2021.776847
  • Pagano, G., Ferrara, N., Brooks, D. J., & Pavese, N. (2016). Age at onset and Parkinson disease phenotype. Neurology, 86(15), 1400-1407.
  • Park, H. A., & Ellis, A. C. (2020). Dietary antioxidants and Parkinson’s disease. Antioxidants, 9(7), 570.
  • Pezzoli, G., Canesi, M., Antonini, A., Righini, A., Perbellini, L., Barichella, M., … & Leenders, K. L. (2000). Hydrocarbon exposure and Parkinson’s disease. Neurology, 55(5), 667-673.
  • Picillo, M., Nicoletti, A., Fetoni, V., Garavaglia, B., Barone, P., & Pellecchia, M. T. (2017). The relevance of gender in Parkinson’s disease: a review. Journal of neurology, 264, 1583-1607.
  • Quik, M. (2004). Smoking, nicotine and Parkinson’s disease. Trends in neurosciences, 27(9), 561-568.
  • Rango, M., Canesi, M., Ghione, I., Farabola, M., Righini, A., Bresolin, N., … & Pezzoli, G. (2006). Parkinson’s disease, chronic hydrocarbon exposure and striatal neuronal damage: A 1-H MRS study. Neurotoxicology, 27(2), 164-168.
  • Reeve, A., Simcox, E., & Turnbull, D. (2014). Ageing and Parkinson’s disease: why is advancing age the biggest risk factor?. Ageing research reviews, 14, 19-30.
  • Ryu, D. W., Han, K., & Cho, A. H. (2023). Mortality and causes of death in patients with Parkinson’s disease: a nationwide population-based cohort study. Frontiers in neurology, 14, 1236296. https://doi.org/10.3389/fneur.2023.1236296
  • Sandyk, R. (1993). The relationship between diabetes mellitus and Parkinson’s disease. International Journal of Neuroscience, 69(1-4), 125-130.
  • Santiago, J. A., Bottero, V., & Potashkin, J. A. (2017). Biological and clinical implications of comorbidities in Parkinson’s disease. Frontiers in aging neuroscience, 9, 394.
  • Shulman, L. M. (2007). Gender differences in Parkinson’s disease. Gender medicine, 4(1), 8-18.
  • Siddiqi, S., Li, J., Ortiz, Z., Lawrence, K., Redmond, M., Tomlinson, J., … & Salmaso, N. (2023). Race and Ethnic Background in Parkinson’s Disease: A Literature Review and Risk Factor Analysis.
  • Simon, D. K., Tanner, C. M., & Brundin, P. (2020). Parkinson Disease Epidemiology, Pathology, Genetics, and Pathophysiology. Clinics in geriatric medicine, 36(1), 1–12. https://doi.org/10.1016/j.cger.2019.08.002
  • Tsui, J. K., Calne, D. B., Wang, Y., Schulzer, M., & Marion, S. A. (1999). Occupational risk factors in Parkinson’s disease. Canadian journal of public health, 90, 334-337.
  • Zhang, P. L., Chen, Y., Zhang, C. H., Wang, Y. X., & Fernandez-Funez, P. (2018). Genetics of Parkinson’s disease and related disorders. Journal of medical genetics, 55(2), 73–80. https://doi.org/10.1136/jmedgenet-2017-105047
12 feb. 2025

Acceptarea morții asistate, prevederi ecleziale și legislative

de | postat în: Arhiva, Filosofie, Numărul 1, Volumul 4 | 0

Cunoasterea - Descarcă PDFMazilu, Dumitru (2025), Acceptarea morții asistate, prevederi ecleziale și legislative, Cunoașterea Științifică, 4:1, 269-282, https://www.cunoasterea.ro/acceptarea-mortii-asistate-prevederi-ecleziale-si-legislative/

 

Acceptance of assisted death, ecclesiastical and legislative provisions

Abstract

For the communities of diligent Christians, always concerned with cultivating the spiritual values so necessary for spiritual growth, the issue of „assisted death” came like a bolt of lightning. I wonder how a patient tried by a serious illness could justify following the cross of suffering if cowardice would encompass him to the point where, out of a desire to easily escape this yoke, he prefers to choose the new medical method of euthanasia known more recently under the name of assisted death. Would he have the right to decide his own end, or would he consider himself entitled to decide in place of God when and how his life should end. To these questions I will try to provide some argument-type answers to justify the fact that the Church would not accept this procedure of assisted death or, in short, euthanasia, regardless of the forms that science makes known.

Keywords: euthanasia, assisted death, patient, Christians, God, Church, laws

Rezumat

Pentru comunitățile de creștini osârdnici, mereu preocupați de cultivarea valorilor spirituale atât de necesare creșterii duhovnicești, problematica ”morții asistate” a venit ca un trăsnet. Stau și mă întreb , oare cum un pacient încercat de o grea boală ar putea justifica urmarea crucii suferinței dacă lașitatea l-ar cuprinde până într-acolo unde din dorința de a scăpa ușor de acest jug, preferă să aleagă noua metodă medicală de eutanasiere cunoscută mai nou sub numele de moarte asistată.  Ar avea el dreptul să-și decidă propriul sfârșit, sau s-ar considera îndreptățit să decidă el în locul lui Dumnezeu când și cum să se încheie viața lui. La aceste întrebări voi încerca să aduc câteva răspunsuri tip argument pentru a întări în mod justificat faptul că Biserica nu v-a accepta acest procedeu al morții asistate sau mai pe scurt eutanasierea, indiferent de formele pe care știința le face cunoscute.

Cuvinte cheie: eutanasiere, moarte asistată, pacient, creștini, Dumnezeu, Biserica, legi

 

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 1, Martie 2025, pp. 269-282
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/acceptarea-mortii-asistate-prevederi-ecleziale-si-legislative/
© 2025 Dumitru MAZILU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Acceptarea morții asistate, prevederi ecleziale și legislative

Pr. Drd. Dumitru MAZILU[1]
prmazilu2012@gmail.com

[1] Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” al Universității București

 

Pentru comunitățile de creștini osârdnici, mereu preocupați de cultivarea valorilor spirituale atât de necesare creșterii duhovnicești, problematica ”morții asistate” a venit ca un trăsnet. Stau și mă întreb , oare cum un pacient încercat de o grea boală ar putea justifica urmarea crucii suferinței dacă lașitatea l-ar cuprinde până într-acolo unde din dorința de a scăpa ușor de acest jug, preferă să aleagă noua metodă medicală de eutanasiere cunoscută mai nou sub numele de moarte asistată.[1] Ar avea el dreptul să-și decidă propriul sfârșit, sau s-ar considera îndreptățit să decidă el în locul lui Dumnezeu când și cum să se încheie viața lui.

La aceste întrebări voi încerca să aduc câteva răspunsuri tip argument pentru a întări în mod justificat faptul că Biserica nu v-a accepta acest procedeu al morții asistate sau mai pe scurt eutanasierea, indiferent de formele pe care știința le face cunoscute. De ce? Pentru că metoda în sine echivalează cu săvârșirea faptei de omor. Referitor la acest aspect William Archer afirma: ”Omul care omoară un om omoară un om”[2]sau cea de suicid. Oricât de mult ar încerca societatea să prezinte această nouă metodă medicală ca o formă  de alinare a suferinței -Biserica nu se lasă convinsă. Atâta timp cât în mod voit s-a încălcat sau s-a suprimat dreptul la viață, un drept fundamental pe care numai Dumnezeu este în măsură să ni-l ia, în mod evident nimeni și nimic nu poate aduce justificări ale așa zisei deculpabilizări morale și canonice.

A renunța atât de ușor la propria-ți viață atunci când dai de suferință sau greutăți însemnă că să renunți la asumarea crucii. Refuzi să te faci următor după faptă Celui ce El Însuși S-a făcut model, prototip în cele ale asumării suferinței și a nevoinței. Oare nu cumva Hristosul Cel rătignit ne-a confirmat prin purtarea și asumarea Crucii că a biruit răul din lume. Asta a și făcut, lăsându-ne ca moștenire darul purtării cu demnitate a greutăților și suferințelor. Suntem convinși că cine renunță la cruce renunță la urmarea lui Hristos. Se leapădă cu ușurință de El și se  lasă biruit de puterea vrășmașului.

Trăim vremuri în care oamenii conduși de propriile plăceri și de dorința menținerii în propriul comfort nu acceptă suferința și greutățile vieții și foarte ușor se lasă convinși de ideea evadării dintr-o astfel de viață prin metoda morții asistate, animați de falsul principiu și de greșita percepție că alinarea suferințelor sau prin fuga de responsabilitate și asumare a unor situații greu de explicat -reușesc să își găsească loc într-un tărâm al lipsei de durere, suferință și chin. Nimic mai fals. Într-un astfel de tărâm pe care mulți îl definesc -raiul- nu se ajunge prin ocolișuri. Ori suferi pentru Hritos și pătimești împreună cu El, pentru ca astfel la sfârșitul hărăzit de Domnul să te bucuri de negrăita și nesfârșita lumină cerurilor, ori prin renunțare și diferitele forme de suicid alegi ”chinuirea totală din veșnicie ”[3] pe care tu singur ți-ai ales-o.  Din aceste motive problematica morții asistate  a constituit una dintre marile provocări care au trezit atât în rândul oamenilor de știință dar și în rândul teologilor nenumărate controverse. Controversele au apărut în urma a mai multor intenții ale multor mișcări antisociale și antireligioase de a susține aprobarea și chiar legiferarea acestei alternative în lumea medicală și nu numai. Să ne înțelegem cât se poate de clar, tot ceea ce se consideră la adresa atitudinii sau alegerii în fața pericolului morții asistate crează mediul unor transformări amorfe a omului. Răul devine tot  mai prezent în quariile situații ale existenței în istorie. În post modernism răul generează disfuncționalități la nivelul mentalului rasei umane caracterizate de degenerări de ordin moral care se pot constituii ca și stimuli ai fenomenului de suicid. Nu este o distanță prea mare între starile de frustrare și de revoltă interioară. Ei sunt doar niște stimuli imorali decizionali în care suferința și tăria de a depășii greutățile sunt anulate și se dezvoltă tot mai mult cedarea și tendința tot mai accentuată de auto distrugere. ”O astfel de decizie pentru omul postmodernist nu este greu de luat dar pretențiile de a o pune în aplicare sunt, culmea cumva duse spre o zonă de ultim confort văzută ca o autonomie peste care nimeni nu poate trece atâta timp cât individul dispune de dreptul de a decide îndreptul lui inclusiv și finalitatea vieții”.[4] Adică nu mai preferă ca suferința sau anumite stări de depresie să fie depășite cu ajutorul celor în măsură să o facă ci preferă  autodistrugerea, însă nu una  clasică, ci prin urmarea unui protocol medical care din punct de vedere legislativ, permite celui în cauză să o facă într-un mod oarecum confortabil. La polul opus există protocolul medical care în deplin acord cu familia, prietenii pot să-și dea consimțământul pentru administrarea unui tratement mai mult bazat pe anagezice care pot asigura trecerea la cele veșnice într-un mod cu adevărat ”fără durere, neînfruntat și în pace”.

În aceste circumstanțe la fel de bine și pacientul care aflat în fază terminală poate opta de bună voie către administrarea unui tratament care să-i aline durerile sau aspectele dezumanizante astfel încât propriul sfârșit să fie unul în cunoștiență de sine astfel încât instalarea decesului să constituie un sfârșit ”creștinesc, fără durere neânfruntat și în pace ”[5]puncte Sub paravanul acordului legislativ însuși   mediul medical fără a sta pe gânduri-prin semnarea acestui acord  permite să îi stea la dispoziție cu procedura eutanasierii sau cum mai este numită –moartea asistată. Cât de cinic. O criminalitate cu acte în regulă.

După ce am lămurit cam care ar fi explicația legată de apariția acestui nou format de suicid, în continuare nu ne rămâne decât să lămurim ce cadru legislativ permite dezvoltarea acestei practici și care sunt formele procedurale sub care se ascunde acest procedeu medical.

Ceea ce este destul de trist, este faptul că legislația europeană  determină multe dintre institutele medico-legale să fie reținute în a face declarații în privința  adevăratelor motive care au stat la baza suicidurilor sau tendințelor de suicid. Multe dintre cazurile necropsate au îmbrăcat haina misterului. Din punctul meu de vedere o situație de acest gen  care pune lacătul la gură celor care ar putea să ofere suficiente dovezi cum că suicidul în dreptul cadavrelor necropsate a survenit fie din tulburări fie din convingere proprie, constituie o participare la amplificarea unui rău universal. Și nu o spun doar eu ci și multe dintre vocile importante ale mediului medical care se confruntă cu impunerea respectării unui astfel de protocol în cadrul insitutelor medico-legale. [6]

Mulți dintre medicii necropsiști evită să se pronunțe în fața familiilor îndurerate cum că suicidul sau alegerea procedurii medicale de moarte asistată are la bază starea de deznădejde -adică ”acea  forță misterioasă”[7] care alimenteaza starea în sine și care este doar la un pas ca tragedia să se producă. Pentru început este important să vedem ce cadru legislativ permite o astfel de criminalitate în serie și care sunt așa zisele denumiri procedurale sub care suicidul – elementul conjungtiv negativ-  ”determină o persoană să încalce una dintre cele mai sfințite noțiuni ale naturii umane” și odată cu acestea să manifeste atitudin contrar rânduielilor și prevederilor canonice ale Sfintei Biserici.

Înainte de a trece la analiza cadrului legislativ este de dorit să explică câteva  aspecte  legate de fenomenul numit moartea asistată. Sigur, în expunerea explicativ terminologică se va putea observa cum s-a implementat în vocabularul medical și termenul de moarte asistată-un derivat -dacă îmi este permis să spun – al termenului de bază-suicid.

Suicidul ca și termen a ridicat foarte multe semne de întrebare atât în cercul discuțiilor de ordin filozofic și chiar psihologic dar mai cu seamă în discuțiile și dezbaterile de ordin legislativ. Alebrt Camu se exprima destul de convingător asupra acestui aspect afirmând: ”sinuciderea a devenit cu adevărat o problemă serioasă pentur tot ceea ce înseamnă știință și cu atât mai mult spiritualitate”[8] . Este un punct de vedere care a deschis o nouă perspectivă în dorința de a aprofunda o cunoaștere și mai exactă a ceea ce presupune încadrarea corectă și definitivă a suicidului sub toate forme lui atât din punct de vedere legislativ cât mai ales din punct de vedere legislativ bisericesc. Acestui șir de cercetători din generațiile trecute și a celei actuale încerc să mă adaug și eu cu tratarea acestei problematici. Aici mă refer la faptul că tratarea în sine se rezumă la o identificare a tuturor acelor argumente legislative bisericești care condamnă fără drept de apel acțiunea de suicid cu toate că legislația în vigoare permite și rezumă această acțiune ca la un drept propriu. Partea interesantă este că tratarea în sine cuprinde o analiză comparativă care urmărește să convingă pe cei interesați cam care ar fi  răspunsul venit din partea sectorului legislativ civil și care este răspunsul Bisercii cu privire la această provocare pe care fenomenul morții asistate o lansează. Pe scurt, dacă legislativul civil vede acest fenomen ca pe un lucru normal și de drept la polul opus Biserica prin prevederile canonice nu a lăsat și nu va  lăsa loc vreunei urme de îngăduință sau de înțelgere a situației de facto a celor care -de fapt -ajung ei înșiși să-și programeze sau să-și decidă propriul final al vieții. Din contră este un dramatism mai ales prin aceea ce statisticile actuale ne informează cum că acest fenomen a luat amploare.[9] În acest articol nu aș dori să insist foarte mult asupra argumentelor de ordin legislati și a celor ordin bisericesc, lăsând loc pentru o expunere mai concisă. O expunere mult mai amănunțită o puteți regăsi în viitoarea teză de doctorat al cărei cuprins devine gazdă unui subcapitol special.

Cadrul legislativ care stă la baza acestui fenomen a debutat cu anul 1942 chiar din Elveția.Practic aici se vorbea pentru prim dată de forma de suicid asistat. Sigur că ulterior această procedură a continuat să fie adoptată de Olanda, Belgia, Albania, Luxemburg și mai nou în anul 2010 chiar în Germania.

Se pune întrebarea sub ce formă s-a putut infiltra această procedură astfel încât efecdtul ei să fie din ce în ce mai acceptat. Aici nu voi pune accent pe conținutul în sine al textelor legislative în sine ci pe identificarea acelor așa zise formulări care  sub mantia legislativului au creat priză iar ca și efectele devastatoare în țările europene și chiar și în România au căpătat teren.  Aici ne interesează să vedem cam care a fost mecanismul de care s-a folosit aparatul legislativ pentru a putea fi convingător în fața forurilor competente care au l-au acceptat și l-au popularizat. Trustul legislativ civil s-a bazat pe câteva formulări de tipul:

  1. ”consimțământul tratamentului medical paliativ” [10]care a consituit scânteia în butoiul cu pulbere a țărilor europene și nunumai. Asta pentru că de mult se aștepta o portiță de ieșire din dificultatea de a justifica oarecum normalitatea aceste anormalități. Dar cum azi totul este întors pe dos și valorile au devenit non valori și nonvalorile puncte de reper ale unei societăți greu de digerat de mințile sănătoase, o astfel de justificare legislativă a fost binevenită să dea drumul acestui asasinat în masă.
  2. ”Moarte blândă”[11] această formulă care a indus o siguranță a confortului de care cei asistați și predispuși la suicid au apelat, a primit girul în anul 1993 în Olanda și apoi și în alte țări. Această denumire o acestui mecanism ucigaș îmbrăcat în haina legislativului s-a folosit mai mult ca și formulă de exprimare în centrele paliative acolo unde mulți pacienți aflați în fază terminală fie cu sau fără acordul prezumtiv al familiei au fost macerați pe baza procedurii de moarte asistată.
  3. ”Comă ireversibilă”[12] este un alt motiv pentru care mediile spitalicești duc adevarate campanii de informare și convingere că este mai bine ca pacienții aflați în situațiile de acest gen să l-i se administreze protocolul de decuplare de la aparate pentru a nu l-i se mai prelungi suferința și pentru ca centrele medicale să nu mai țină ocupate paturile sau locurile de la ATI sau de pe secțiile implicate, chipurile pentru a lăsa loc și altor pacienți care stau și așteaptă internări. Acest procedeu de informare folosindu-se motivația ”comei ireversibile” a prins teren cel puțin în Marea Britanie și ulterior în Franța, Belgia și recent și în România.

Așadar cadrul legislativ însoțit de aceste concepte care se succed de la o etapă istorică la alta și de la o regiune la alta s-a dezvoltat atât de mult încât foarte multe țări europene și  cochetează cu ”acordul prezumat al aplicării acestui procedeu medical de moarte asistată” lucru care ar putea întării convingerea că nimic nu mai împiedică în dreptul pacientului de a-și stabili finalul suferinței sau al vieții.

Cât privește reacția Bisericii, nimeni să nu se aștepte că manifestă părtinire față de cadrul legislativ sau față de toți acei subiecți care au recurs la a-și stabili ei înșiși finalul acestei vieți și cu atât mai mult față de cei care prin acordul scris întrerup viața celor aflați imposibilitatea de amai decide. Nici cum. Biserica de la bun început a manifestat o repulsie față de sinucidere ca act în sine, într-ucât totul se rezumă la păstrarea demnității umane și respectarea vieții ca pe un dar. În continuitatea aceste idei Pr. Prof Dr. Grigoriță George afirma: ”În consecință, a respecat viața presupune efortul de a determina limitele vieții exclusiv pe baza voinței, deciziei sau capacității umane privează viața de caracterul ei sacru, adică îl scoate pe om din comuniunea cu Dumnezeu. De fapt, omul nu este făcut la moarte , ci pentru viața veșnică, pentru că pentru ortodocși nu există viață până la moarte și viață după moarte, ci o singură viață, care este unică: de la naștere până la veșnicie”.[13] De la sine se înțelege că în acest sens sunt respinse și toate conceptele care au ca finalitate același rezultat.

Vreți să aflați un răspuns concret al Bisericii la această provocare. De neacceptat, acesta este răspunsul pe care Biserica prin multitudinea prevederilor eclesiale de care dispune îl oferă tuturor generațiilor indiferent cât de evoluate ar fi acestea.

Ca să fiu și mai concis permiteți-mi să mă folosesc de câteva aspecte eclesiale care vin cu argumente precise referitoare la modul cum își justifică Biserica starea potirvnică atunci când vorbim de uzitarea cât mai intensă a acestui nou procedeu sau supranumit concept -moartea asistată.

În primul rând nimeini să nu se culce pe o ureche considerându-se îndreptățit pentru opțiunea de a-și lua viața folosindu-se de pretextul incapacității de a-și purta suferința sau de nenumaratele momente de depresie sau alte forme care par a fi critice și de nesuportat.

Așa cum am afirmat în începutul acestui articol, când cineva nu acceptă să sufere pentru că boala sau situația îi generează o stare de disconfort asociată cu durerea, depresia sau deznpdejdea asta înseamnă că nu a înțeles nimic din a tot ceea ce Hristos a făcut pentru noi.

Animat de lașitate pacientul, subiectul depresiv sau subiecții cu anumte predispoziții de alienație mentală precum și alte categorii de subiecți care manifestă tendințe de suicid nu acceptă lupta. Nu doresc să urmeze sfatului hristic: ”Îndrăzniți Eu am biruit lumea” și se lasă ușor conduși de puterea celui rău. Oare cât de justificat moral poate să fie un astfel de subiec. Oare ce poate să aștepte în acest sens din partea Bisericii: îngăduință, acceptare pentru o moarte blândă, dreptate și cruțare de vinovăție morală. Nici cum. În aceste condiții Biserica ar încălca foarte grav prevederile canonice mereu actuale.

Ca să trecem direct la aceea ce de fapt ne interesează, în continuare voi veni cu câteva exemple de prevederi ecleziale care fac obiectul respingerii și condamnării tentației de suicid și a actului în sine, repet fără a manifesta îngăduință, din contră în aceste circumstanțe ea îți menține cu acrivie poziția fermă și nu se lasă nici cum dusă de valul modernismului care nu pare să ofere o direcție prea bună a omului postmodernist.

Că au existat situați de alienație mentală de la care s-a produ suicidul, aici Biserica oferă din patrimoniul canonic suficiente lămuriri, asta pentru a ști fiecare familie ce trebuie să facă pentru ca totuși numele celor răposați să fie trecuți în pomelnice sau să fie prohodiți conform unor rânduieli liturgice specifice. Acest lucru este confirmat de zicerea Episcopului Timotei la Alexandrie : ”Dacă cineva, nefiind în toate mințile, s-a omorât oari însuși s-a aruncat în prăpastie, să se aducă pentru el prescură(proshora)”[14].

Este singura excepție care poate fi posibilă numai în cazul în care clericul -dator fiind cu cercetarea cazului-ajunge la concluzia că fiind ieșit din minți – s-a săvârșit fără voie.  În aceste situații ne ajută o primă această prevedre canoinică și anume canonul 14 al Episopului Timotei al Alexandriei cunoscurt fiind că acesta a păstorit în jurul anului 381 într-un context social destul de frământat și oarecum pătruns de situații suicidare venite din medii cu probleme schizofrenice acute. [15] În teza de doctorat voi adăuga și alte argumente care explică de ce Biserica permite săvârșirea slujbei de prohodire și în cazul sinucigașilor dar, repet numai din rândul celor cu grave probleme de schizofrenie sau alienație mentală. Atât pot spune că aici putem dicuta cu 3 situații care suportă ingăduință din partea Bisericii, iar ceea ce stă în spatele acestei posibilități voi aduce foarte multe argumente folosindu-mă de toate acele circumstanțe atenuante și totdată de câteva dintre rapoatele medico -legale ale celebrilor medici legiști care pe baza intenselor cercetări au putut stabili cu precizie ce s-a petrecut în mintea acelor subiecți care fie au manifestat tendințe de suicid fie au recurs pur și simplu a procedat în consecință.

Revenind la ideea de bază privind acrivia Bisericii în dreptul celor ce cu discernământ au decis să-și pună capăt zilelor, pe scurt voi face amintite câteva prevederi canonice care opresc de la prohodire și pomenire pe cei în cauză. Aici mă refer la :

  1. 16 de la Sinodul din Braga- pe scurt acesta face referire la interdicția de a fi pomeniți la Liturghie sinucigașii[16];
  2. 15. De la Sin. Al Doilea Orleans din anul 533 -prin care se interzice creștinilor să primească ofrande de la membrii familiei unde s-a înregistrat suicid;[17]
  3. 17 de la Sinodul din Auxerre organizat în în anul 578- se interzice oficerea de parastase sau pomeniri pentru cei care din bună știință și-au suprimat dreptul la viață[18].

Așadar Biserica în fața acestei provocări știe cum să se comporte și știe ce trebuie să ofere ca și răspuns, folosindu-se de deci de prevedrile canoncie cele care asigură o distincție clară privind dreptul de săvârșire a slujbelor de pomenire a sinucigașilor departajându-i în funcție de cercetările și analizele care se impun post factum îndreptul fiecărui caz care se înregistrează. Nu este o provocare ca și cum ar fi o nou atac adus direct Bisericii, sau o nouă încercare pentru  curiozitatea senilă a unor grupuri conspirative care mereu așteaptă să primească răspunsuri concrete. Când spunem că și moartea asistată este o provoacre lansată Bisericii, nu trebuie să-l reducem la înțelesul de testare prin care se pun la încercare anumite abilități dinamice. Aici provocarea o văd mai mult ca o accentuare a suferinței cu care Biserica lui Hristos se confruntă văzându-și pe fii ei cum merg pe cărările pierzaniei. Meritul Sfintei Biserici este legat de felul cum aceasta gestionează și felul cum pune sub analiză corectă circumstanțele în care se produc suicidurile. Provocarea vine mai mult și din varietatea formelor de evaluare teologică care joacă un rol determinant în decizia punctuală a felului în care se poate sau nu se pot săvârși slujbele de prohodire. Provocarea în sine se comută în aceste circumstanțe asupra persoanei preotului căruia îi revine responsabilitatea pastorașă de a :

  1. preveni în rândul păstoriților acetle de suicid -folosindu-de de acțiuni și tactici pastorale menite să stopeze acest flagel;
  2. analiza la scaunul dihovniciei pententul care manifestă anumite stări de deznodejde și care oricând pot trezi tendința de suicid;
  3. analiza cu foarte multă rigurozitate mediul în care subiectul care manifestă predilecții suicidale și factorii care-l determină să recurgă la acest gest;

Ca si repere concluzove la a tot ceea ce am spus până aici aș adăuga următoarele:

Biserica -organismul viu și dinamic din totdeauna a manifestat preocupare de a cultiva în rândul credinioșilor voința de a trăi chiar cu prețul suferinței cauzată de boli chiar incurabile precum și de alți factori determinanți.[19]

Biserica -organismul viu a arătat că Hristos Domnul prin suferința Lui a deminstrat că tot prin asumarea suferinței și a încercărilor ”împlinim lucrarea soteriologică” adică lucrarea duhovnicescă a ascultării și a urmării căii celei strâmte și drepte care duce la mântuire.

Biserica -organismul viu arată că omul care nu renunță la viață și cu demnitate poartă crucea suferinței și a greutăților negreșit va ajunge la ”apropierea maximă de Hristos Subiectul Suprem al existenței noastre”, Cel ce S-a făcut El însuși pildă de suferință și îndurare.

Biserica în acentul ei misionar și pastoral ne asigură că, a ne raporta prin suferința noastră la suferința lui Hristos, înseamnă a intra în dialog cu El. În aceste circumstanțe suferința devine o formă de comunicare în starea de har cu Dumnezeu, deschizându-ne în acest sens înveșnicirea în starea de lumină alături de Lumina însăși care este Hristos care luminează tuturor.

Note

[1] Părintele Jhon Brek, Darul Sacru al Vieții, Ed. Patmos, Cluj, 2001, p.265;

[2] Ontario Consultans on Religious Tolerence, http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm

[3] Pericolul constă în libertatea intelectului uman de a se autodistruge. La fel cum o singură generaţie ar putea face ca următoarea nici măcar să nu mai existe, dacă toţi membrii ei s-ar călugări sau s-ar arunca în mare, tot astfel un singur grup de gânditori poate, într-o oarecare măsură, să facă să nu mai existe gândire după ei, dacă îi învaţă pe cei din următoarea generaţie că nicio idee omenească nu este validă. Degeaba tot vorbim despre alternativa raţiune sau credinţă. Raţiunea este ea însăși o chestiune de credinţă. Este un act de credinţă să afirmăm că gândurile noastre au fie și cea mai mică legătură cu realitatea, a se vedea, G.K. Chesterton ”Ortodoxia: o filosofie personală”; trad. din engl. şi note de Mirela Adăscăliţei, Editura Humanitas,  București, 2008.

[4]  L’heure où l’autonomie de la volonté s’est imposée d’une manière flagrante. Quasiment dans le monde entier, y compris dans les textes internationaux majeurs relatifs au droit international privé des contrats, comme le Règlement Rome I de 2008 notamment, cet ouvrage approfondit l’étude de sa relation avec le contrat sans loi, pour mieux rejeter ce danger et toutes les dynamiques plus ou moins similaires, favorisant, directement ou indirectement, une exacerbation de l’autonomie de la volonté dans le droit international privé des contrats (choix uniquement motivé par la permissivité de la loi choisie, manipulations normatives encore plus audacieuses, comme le dépeçage de validation ou le gel volontaire de la loi choisie…), au service d’un libéralisme contractuel quasi-absolu, sans pour autant rejeter le rôle traditionnel de la faculté de choix dans ce domaine, indéniablement utile et légitime, dans les contrats internationaux. Ainsi, la seule voie légitime est la « moyenne », conciliant toujours, autant que possible, les besoins de prévisibilité des solutions et de justice des parties avec les intérêts légitimes fondamentaux des Etats et les besoins de la société internationale. Justement, cet ouvrage étudie aussi les nombreux garde-fous, classiques ou modernes, comme l’application des lois de police étrangères, susceptibles de contribuer au raffermissement de l’autorité de la loi dans le commerce international. Il offre ainsi une nouvelle réflexion approfondie sur l’autonomie de la volonté dans les contrats internationaux et ses limites, destinée au large public des juristes (praticiens et étudiants), autant qu’aux spécialistes du domaine.W. De Bondt, ”La nouvelle loi belge relative a l`euthanasie:la consecration de l`autonomie individuelle, Droit International et de Droit comapre”, Ed. Bruylant, Bruxelles, Nr. 2/2003, p237, accesată la adresa web: https://www.lgdj.fr/autonomie-de-la-volonte-et-contrat-sans-loi-en-droit-international-prive-des-contrats-9789953451275.html

[5] În 2005, Sfântul Sinod al Patriarhiei Române a aprobat 3 documente care exprimă punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la avort, eutanasie și transplant de organe (https://patriarhia.ro/bioethics-207/), a se vedea în Articolul Pr. Prof. Dr. George Grigoriță, ” Aborto, eutanasia e trapianto di organi. Un punto di vista canonico ortodosso”, BioLaw Journal – BioLaw Journal, Numărul Special 2/202, accesat la adresa : https://www.biodiritto.org/

[6] ”La source principale d’information pour mesurer la mortalité par suicide provient de l’exploitation des certificats de décès établis par les médecins constatant les décés. Ces bulletins sont centralisés et ana- lysés par le Centre d’épidémiologie sur les causes médicales de décès (CépiDc) de l’Institut national de la santé et de la recherche médicale (Inserm). Cette source est donc, en principe, exhaustive. Cependant, ce décompte pose des problèmes particuliers compte tenu de la nature de l’acte qui y conduit et de l’intervention des instituts médico-légaux. Un certain nombre de suicides, lors de la certification médicale, peuvent ne pas être reconnus comme tels (incertitude de l’intentionnalité de l’acte). Ils sont alors classés dans la rubrique « causes inconnues ou non déclarées ou traumatisme et empoisonnement non déterminé quant à l’inten- tion de la Classification internationale des maladies (CIM) 10° révision. Autre cause de sous-estima- tion les instituts médico-légaux, parfois impliqués dans la certification du décès, ne communiquent pas toujours l’information sur la nature du décés au CépiDc. Le CépiDc a estimé que, combinées, ces deux causes de « codification en suicide feraient augmen- ter le nombre annuel de décés par suicide en 1998 de 20% environ pour la France entière: 21% chez les 15-24 ans et 23% chez les 65 ans ou plus par exemple. L’analyse présentée ici se rapporte aux données exclusivement certifiées comme suicide, sans correc- tion de la sous-estimation”.  A se vedea M-C. Mouquet, V Bellamy Avec la collaboration de Valerie  Carasco, ”Suicides et tentativws de suicides en France”în Revista ”Etudes et Resultats, nr. 488, luna Mai, Direction de la Recherche des Etudes de  L` evaluation et des Statistiques DREES” 2006, p 3, Traducerea mea: Principala sursă de informații pentru măsurarea mortalității prin sinucidere din utilizarea certificatelor de deces stabilite de medici care înregistrează decesele. Aceste buletine sunt centralizate și analizate de Centrul de Epidemiologie privind Cauzele Medicale de Deces (CépiDc) al Institutului Național de Sănătate și Cercetare Medicală (Inserm). Această sursă este deci, în principiu, exhaustivă. Cu toate acestea, acest număr pune probleme deosebite, având în vedere natura actului care a condus la acesta și intervenția instituțiilor criminalistice. Un anumit număr de sinucideri, la certificarea medicală, poate să nu fie recunoscute ca atare (incertitudinea intenționalității actului). Ele sunt apoi clasificate în secțiunea „cauze necunoscute sau nedeclarate sau traume și otrăviri nedeterminate în ceea ce privește intenția Clasificării Internaționale a Bolilor (ICD) a 10-a revizuire. O altă cauză a subestimării este că institutele medico-legale, uneori implicate în certificarea decesului, nu comunică întotdeauna informații despre natura decesului către CépiDc. CépiDc a estimat că, combinate, aceste două cauze de „codificare ca sinucidere ar crește numărul anual de decese prin sinucidere în 1998 cu aproximativ 20% pentru întreaga Franță: 21% în rândul tinerilor de 15-24 de ani și 23% în rândul celor în vârstă. 65 sau peste, de exemplu. Analiza prezentată aici se referă la date certificate exclusiv ca sinucidere, fără corecție pentru subestimare.

[7] THE PHEΝΟΜΕΝΟΝ of suicide presents a puzzle to students of psychopathology as well as to the lay public: what mysterious force drives a person to violate one of the most hal- lowed notions of human nature-the „survival instinct”? Of the multitude of explanations by various writers, For editorial comment see p 1168. few seem to ring true or have even minimal empirical support. Conventional wisdom has often at- tributed suicidal attempts to an indi- vidual’s hopelessness, that is, his de- sire to escape from what he considers an insoluble problem. The recorded history of suicides among the Jews of antiquity, among the ancient Greeks Ages contains many anecdotes of sui- cide based on the belief of being trapped in an impossible situation.’ Another historical paradigm stresses suicide as a symptom of im- paired reason due to mental disorder or as a specific disease, sui generis. Since the 18th century, this psycho- pathological model of suicide has been paralleled by a statistical-sociological approach that relates suicide to envi- ronmental and demographic factors such as population density, socioeco- nomic class, degree of social integra- tion, and national ideologies.2. The most popular thesis among psychoanalytically oriented psychia- trists and psychologists has been the conception that suicide is the result of hostility turned against the self. This behavior has been dramatized by the growth of suicide prevention centers, crisis intervention centers, and emer- gency telephone „hot lines.” These fresh theoretical and practical ap- proaches to the problem of suicide, however, have not been supported by any empirical evidence. In fact, re- cent studies have questioned whether or not these newer agencies have per- ceptibly affected the suicide rate.” Similarly, the concept of retro- flected hostility has been challenged. A variety of experimental and corre- lational studies of depressed suicidal patients, conducted by Beck and his colleagues,’ have failed to confirm the internalized aggression conception. Moreover, these studies provided the framework for Beck’s formulation of suicidal behavior as related to cogni- tive distortions. On the basis of long-term psycho- therapy of 50 depressed suicidal pa- tients(…) Traducerea mea:Fenomenul sinuciderii prezintă un puzzle studenților de psihopatologie, precum și publicului neprofesionist: ce forță misterioasă determină o persoană să încalce una dintre cele mai sfințite noțiuni ale naturii umane – „instinctul de supraviețuire”? Din multitudinea de explicații ale diverșilor scriitori, Pentru comentariul editorial vezi p. 1168. puțini par să sune adevărate sau să aibă chiar un suport empiric minim. Înțelepciunea convențională a atribuit adesea încercările de sinucidere lipsei de speranță a unui individ, adică dorinței sale de a scăpa de ceea ce el consideră o problemă insolubilă. Istoria înregistrată a sinuciderilor în rândul evreilor din antichitate, în rândul epocii grecilor antici conține multe anecdote de sinucidere bazate pe credința că ești prins într-o situație imposibilă. O altă paradigmă istorică subliniază sinuciderea ca simptom al rațiunii afectate din cauza tulburării mintale sau ca o boală specifică, sui generis. Încă din secolul al XVIII-lea, acest model psihopatologic al sinuciderii a fost paralel cu o abordare statistico-sociologică care leagă sinuciderea de factori de mediu și demografici, cum ar fi densitatea populației, clasa socio-economică, gradul de integrare socială și nivelul național. ideologii.2. Cea mai populară teză printre psihiatrii și psihologii orientați psihanalitic a fost concepția că sinuciderea este rezultatul ostilității întors împotriva sinelui. Acest comportament a fost dramatizat de creșterea centrelor de prevenire a sinuciderii, a centrelor de intervenție în criză și a „liniilor fierbinți” telefonice de urgență. Aceste noi abordări teoretice și practice ale problemei sinuciderii, totuși, nu au fost susținute de nicio dovadă empirică. De fapt, studii recente au pus la îndoială dacă aceste agenții mai noi au afectat sau nu în mod perceptibil rata de sinucidere. Ase vedea Aaron T. Beak, , Maria Kovacs, PhD. Ariene Weissman, în J. J. Mann și col., Postmodern Monoamine Receptor and Enzyme Studies în Suicides, apud, Pr. Conf. Dr. Vasile Vlad Observații medicalo-teologice asupra sinuciderii, Revista Analele Universității de Vest din Timișoara, Seria Teologie, nr 22, Timișoara , 2016 pp. 37-47.

[8] Pr. Conf. Dr. Vasile Vlad Observații medicalo-teologice asupra sinuciderii, Revista Analele Universității de Vest din Timișoara, Seria Teologie, nr 22, Timișoara , 2016 p 37.

[9] ”Dramatismul sinuciderii e sugerat atât de semnificația în sine a actului cât și de datele ce le oferă statisticile. Ce este sinuciderea? Expresia maximă și forma definitivă de luptă împotriva evenimentului unic, absolut și irepetabil al vieții pământești a unei persoane umane; actul intenționat de autodistrugere, act liber de orice constrângere a unor factori externi și interni. Iar statisticile sunt mai mult decât îngrijorătoare: în lume se produce o moarte prin sinucidere la fiecare 40 de secunde1, ceea ce înseamnă că 90 de persoane se sinucid la fiecare oră, 2.160 într-o zi și 788.400 într-un an.”, a se vedea în Alexandru Broboi- Eutanasia -Concept, controverse și reglementare, p. 80, apud Revista drept penal, nr 2/1995 citați fiind autorii: C. Rătescu, T. Pop, V. Dongoroz, H. Aznavorian, M. Padadopoiu, N. Pavelesu, Gh. Perițeanu(Codul Penal, Editura Carol al II-lea, adnota, partea specială, Vol. III, Editura Librăria Sosec, București, 1937, p.100).

[10] Gheorghe Antoniu, Consimțământul Victimei- Revista de drept penal nr. 4/2003

[11]  Florin Streteanu, Drept penal, parte generală, Vol I, Editura Rosetti, 2003, 444.

[12] Dana Luiza Tămășaru, Eutanasia în dreptul penal,  Dreptul, nr. 5, 2005, 174.

[13] Redăm aici într-un mod detaliat punctul de vedere a Pr. Prof. Dr. Grigorță George: Come poc’anzi illustrato, la vita umana costituisce il supremo dono di Dio, l’inizio e la fine del quale dipende interamente da Lui: «nella sua mano è la vita di ogni essere vivente» (Giobbe 12:10). È all’interno della vita biologica che la libertà personale dell’uomo trova la sua piena espressione, incontra la grazia di Dio e così si realizza la sua salvezza. Di conseguenza, ogni sforzo per determinare i limiti della vita esclusivamente sulla base della volontà, decisione o capacità umana priva la vita del suo carattere sacro, cioè mette l’uomo fuori della sua comunione con Dio. Infatti, l’uomo non è fatto per la morte, ma per la vita eterna, perché per gli ortodossi non c’è vita fino alla morte e vita dopo la morte, ma solo una vita, che è unica: dalla nascita all’eternità. Di conseguenza, il cristianesimo ortodosso rifiuta qualsiasi azione o omissione con cui si tenti di elevare la vita di qualcuno e qualsiasi modo con cui qualcuno tenti di togliersi la propria vita. Per l’Ortodossia l’eutanasia è l’espressione di una mentalità secolarizzata che afferma che l’uomo ha il diritto di disporre della propria vita e di quella di un altro. L’eutanasia è, per gli ortodossi, anche l’espressione di un’etica edonistica e utilitaristica che non vede il senso della sofferenza nella vita umana25. L’atto di eutanasia viene sempre eseguito con il consenso o su richiesta del paziente o dei suoi familiari o parenti. Con ciò l’eutanasia si costituisce come peccato di doppia gravità: uccisione e suicidio, perché il peccato ricade sia sul medico che compie l’atto d’eutanasia, diventa un criminale, sia su colui che acconsente a porre fine alla propria vita, che è considerato suicida e che perde così ogni possibilità e speranza di salvezza” Traducerea mea: ”După cum am ilustrat mai sus, viața umană constituie darul suprem al lui Dumnezeu, al cărui început și sfârșit depind în întregime de El: „în mâna Lui este viața oricărei ființe vii” (Iov 12:10). În viața biologică libertatea personală a omului își găsește expresia deplină, întâlnește harul lui Dumnezeu și astfel se realizează mântuirea lui. În consecință, orice efort de a determina limitele vieții exclusiv pe baza voinței, deciziei sau capacității umane privează viața de caracterul ei sacru, adică îl scoate pe om din comuniunea cu Dumnezeu. De fapt, omul nu este făcut la moarte , ci pentru viața veșnică, pentru că pentru ortodocși nu există viață până la moarte și viață după moarte, ci o singură viață, care este unică: de la naștere până la veșnicie. Eutanasia se face întotdeauna cu acordul sau cererea pacientului sau a familiei sau rudelor acestuia. Prin aceasta, eutanasia se constituie ca un păcat de dublă gravitate: uciderea și sinuciderea, deoarece păcatul cade atât asupra medicului care săvârșește actul eutanasiei, acesta devine criminal, cât și asupra celui care acceptă să-și pună capăt propriei vieți, care este considerat sinucigaș și care pierde astfel orice posibilitate și speranță de mântuire” , a se vedea în Pr. Prof. Dr. Griogoriță George ” Aborto, eutanasia e trapianto di organi. Un punto di vista canonico ortodosso”, BioLaw Journal – Rivista di BioDiritto, Special Issue 2/2023, accesat la adresa web: https://www.biodiritto.org/, p.150.

[14] Can. 14 a lui Timotei Alexandrinul, a se vedea în

[15](…)Aus rechtlicher Sicht wurde dieser Aspekt unter dem Gesichtspunkt der Festlegung einer Obergrenze des Rechts auf Leben, einem der primären Menschenrechte, angegangen [7]. Grundsätzlich geht es bei der Auseinandersetzung darum, ob ein Patient die Beendigung seines Leidens verlangen kann und ob der Arzt das Recht hat, diesem Wunsch straffrei nachzukommen(…) , Tradus de mine: Din punct de vedere juridic, acest aspect a fost folosit din dorința a stabiliio barieră a dreptului la viata, unul din drepturile fundamentale a omului. Au existat controverse menite să accentueze idee ca orice pacient poate cere să i se pună capăt suferintelor și daca medicul are dreptul sa dea curs acestei solicitari, fară a fi sanctionat poate oricând să o facă.(…), a se vedea în Hans-Heinrich Jescheck, Gunter Willms, ”Strafgesetzbuch, Leipziger Kommentar”, Vol 5, Editura Walter Gruyter, 1989, p.108.

[16] Can. 16 a lui Timotei Alexandrinul, a se vedea în Canoanele Bisercii Ortodoxe, Canoanele Sfinților Părinți, Canoanele Întregitoare și Prescripțiile Canonice”,vol. III, Editura Basilica, București, 2018

[17] Can. 15 a lui Timotei Alexandrinul, a se vedea în Canoanele Bisercii Ortodoxe, Canoanele Sfinților Părinți, Canoanele Întregitoare și Prescripțiile Canonice”,vol. III, Editura Basilica, București, 2018

[18] Can. 17 a lui Timotei Alexandrinul, a se vedea în Canoanele Bisercii Ortodoxe, Canoanele Sfinților Părinți, Canoanele Întregitoare și Prescripțiile Canonice”,vol. III, Editura Basilica, București, 2018

[19]Redăm aici punctul de vedere și mai precis al Pr. Prof. Dr. George Grigoriță,:”Per capire l’insegnamento ortodosso riguardante l’eutanasia, dobbiamo precisare che, per la teologia ortodossa, la morte fisica è una realtà che attraversa ogni essere creato. Quando avviene nella vita umana, con o senza sofferenza, deve essere visto come un mezzo di unione con Dio, come un momento solenne del nostro passaggio nel Regno eterno di Dio «dove non c’è dolore, né tristezza, né sospiro” Traducerea mea: Pentru a înțelege învățătura ortodoxă cu privire la eutanasie, trebuie să subliniem că, pentru teologia ortodoxă, moartea fizică este o realitate care trece prin fiecare ființă creată. Când apare în viața umană, cu sau fără suferință, trebuie privită ca un mijloc de unire cu Dumnezeu, ca un moment solemn al trecerii noastre în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu „unde nu este durere, nici tristețe, nici suspin” a se vedea în Pr. Prof. Dr. Griogoriță George ” Aborto, eutanasia e trapianto di organi. Un punto di vista canonico ortodosso”, BioLaw Journal – Rivista di BioDiritto, Special Issue 2/2023, accesat la adresa web: https://www.biodiritto.org/, p.153.

1 … 21 22 23 24 25 26 27 … 65