Aurel, David V. (2024), Argumente privind reașezarea orizontală a culorilor pe steagul țării, Cunoașterea Științifică, 4:1, 106-147, https://www.cunoasterea.ro/argumente-privind-reasezarea-orizontala-a-culorilor-pe-steagul-tarii/

Arguments Regarding the Horizontal Rearrangement of the Colors on the Country’s Flag

Abstract

According to DEX, the word STEAG designates a piece of cloth, silk, fabric, etc. of rectangular, square, trapezoidal, rhomboid shape, painted in one or more colors, usually provided with an emblem or coat of arms, attached to a pole, which serves as a distinctive and symbolic sign of a dynasty, nation, organization, state, country, etc.

Initially, the flag was made out of internal interest or need, to serve as a symbol of the identity of national or subnational entities (countries, organizations, associations, military formations), but also as a sign of their joy, nobility or hope in certain geopolitical contexts. Usually, the white flag was defined as a sign of peace, coexistence and good understanding, the red flag a sign of revolution, symbolizing the bloodshed for freedom, and the black flag is a sign of mourning.

The study of flags is called vexillology, a word derived from the Latin vexillum, which during the Roman Empire designated a „military flag” (flag) of a certain type, used by each Roman legion as a sign of identity and recognition in battle.

The word flag is used in expressions such as:

– to carry the flag = to have command, to be at the forefront of an action;

– to hold up (or raise) the flag = to bravely face the hardships of battle, to fight valiantly for a cause, to steadfastly support a cause;

– to raise (or remove) the white flag = to ask for peace, to surrender.

– to lower the flag = to give up the fight, to give up.

Since the 19th century, under the influence of geopolitical ideas coming from Western Europe, the following terms have been used in many cases: the word „flag” (fr. drapeau, it. drappello) – to represent the colors (sometimes also the coat of arms or emblem) of a country, organization, institution, etc.; the word „flamă” (lat. flamulla = flame) – for a small triangular flag representing the emblem of a state’s navy or the distinctive sign of a state; the word „stendard” (it. stendardo) – for the flag of war, of adhesion, of fraternity, of solidarity, etc.

Each state has its own flag, different from those of other states by the colors or the position of the colors and the heraldic insignia it includes. In the modern era, when nations managed to form their own state, national flags were born, which are provided for in the constitution and which bring together under their fold’s elements of the historical and ethno-spiritual tradition of the respective nation. Each major military unit in the land, air and navy forces usually has its own flag, which incorporates heraldic elements from the national flag, and at consulates, legations and embassies, as well as on ships, the national flag flutters.

Among the flags (ensigns), the flag of the country, that is, of the national state, is distinguished.

Keywords: flag, Romania, national flag, flag of Romania, flag colors, ensign

Rezumat

Potrivit DEX, cuvântul STEAG desemnează o bucată de pânză, mătase, stofă etc. de formă dreptunghiulară, pătrată, trapezoidală, romboidă, vopsită în una sau mai multe culori, prevăzută de obicei cu o emblemă sau stemă, prinsă de o prăjină, care servește ca semn distinctiv și simbolic al unei dinastii, neam, organizații, stat, țări etc.

Inițial steagul a fost confecționat din interes sau nevoie lăuntrică, pentru a servi drept simbol al identității unor entități naționale sau subnaționale (țări, organizații, asociații, formațiuni militare), dar și ca semn al bucuriei, nobleței sau speranței acestora în contexte geopolitice determinate. De obicei, steagul alb a fost definit ca semn al păcii, conviețuirii și bunei înțelegeri, steagul roșu semn al revoluției, simbolizând sângele vărsat pentru libertate, iar steagul negru este semn de doliu.

Studiul steagurilor se numește vexilologie, cuvânt derivat din latinescul vexillum, care desemna în timpul Imperiului roman un „drapel militar” (steag) de o anumită factură, folosit de fiecare legiune romană ca semn al identității și recunoașterii în luptă.

Cuvântul steag este folosit în expresii, precum:

– a duce steagul= a avea comanda, a fi în fruntea unei acțiuni;

– a ține sus (sau a înălța) steagul=a înfrunta cu bărbăție greutățile luptei, a lupta cu dârzenie pentru o cauză, a susține dârz o cauză;

– a ridica (sau a scoate) steag alb=a cere pace, a se preda.

– a coborî steagul =a renunța la luptă, a se da învins.

Din secolul al XIX-lea, sub influența ideilor geopolitice venite din Apusul Europei, se folosesc în multe cazuri: cuvântul drapel (fr. drapeau, it.drappello) – pentru a reprezenta culorile (uneori și stema sau emblema) unei țări, organizații, instituții etc.; cuvântul flamură (lat.flamulla=flacără) – pentru un steag mic de formă triunghiulară reprezentând emblema marinei unui stat sau semnul distinctiv al unui stat; cuvântul stindard  (it.stendardo) – pentru steagul de război, de adeziune, de înfrățire, de solidaritate etc.

Fiecare stat are un steag propriu, diferit de-al celorlalte state prin culori sau poziția culorilor și însemnele heraldice pe care le cuprinde. În epoca modernă, când națiunile au reușit să-și formeze propriul stat, s-au născut steagurile naționale, care sunt prevăzute în constituție și care reunesc sub faldurile lor elemente ale tradiției istorice și etnospirituale ale națiunii respective.[1] Steag propriu are, de obicei, fiecare mare unitate militară din trupele de uscat, aviație și marină, care încorporează elemente heraldice din steagul național, iar la consulate, legațiuni și ambasade, precum și pe bastimente, fâlfâie steagul național.

Dintre steaguri (drapele) se distinge steagul țării, adică al statului național.

Cuvinte cheie: steag, România, steagul național, steagul României, culorile steagului, drapel

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 1, Martie 2025, pp. 106-147
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/argumente-privind-reasezarea-orizontala-a-culorilor-pe-steagul-tarii/
© 2024 David V. AUREL. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Argumente privind reașezarea orizontală a culorilor pe steagul țării

Conf. univ. dr. David V. AUREL[1]
aurelvdavid@yahoo.com

[1] Cercetător independent

Simbolistica și semnificația steagului Țării Românești

Steagul țării este simbolul sfânt al patriei/țării, reprezentat prin elemente semnificative ale heraldicii moștenite din vechime, asumate și apărate de generații de oameni conștienți de sine, care se revendică din națiunea română.[2]

*

Patria /Țara este comoara sfântă a neamului românesc.[3]

„Patria” (lat. pater = tatăl) s-a născut odată cu naţiunea română, exprimând arealul geo-fizic moştenit, stăpânit și apărat de comunități conştiente „de sine”, cu identitate asumată și recunoscută. Pentru orice român nativ „patria” este o realitate sfântă, dată de Pronie, amenajată social de generaţii în suscesiunea lor şi apărată, la nevoie, chiar cu preţul vieţii. Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cărturarul român Dinicu Golescu folosea cuvântul „patrie” numai în legătură cu cel de „neam”, ambele afirmate şi întreţinute prin identitate, spiritualitate, muncă și armonie socială. Alături de „patria pământească”, la care au râvnit mereu imperiile, naţiunea română şi-a construit „patria sufletească”- o „patrie” a spiritului şi a culturii, pe care au încercat să o distrugă ideologiile antinaţionale. În mentalul neamului românesc „patria” există, cu aceeaşi semnificaţie din vremuri străvechi, fiind utilizată pentru a încadra în spaţiu fapte demne de luat în seamă, care au marcat destinul neamului la trecerea prin furcile caudine ale timpului. „Patria” a fost moştenită de la înaintaşi, apărată şi păstrată cu mari sacrificii de contemporani şi transmisă la urmaşi întreagă sau ciopîrţită de feude sau imperii.

Pentru românul nativ, „Patria” este sinonimă cu „ţara” (lat. terra), însemnând pământul generator de resurse necesare fiinţării, apărării și promovării, în timp istoric, a  valorilor, interselor și nevoilor națiunii române. „Țara rumânească” începe cu locul natal, vatra maternă şi străbună, deci cu pământul statornic în destinul „nativului” care se revendică de la ele, le preţuieşte şi le iubeşte, le înnobilează şi le apără. Continuă cu imaginea pe care „nativul” şi-o creează despre zestrea geo-fizică a „patriei”, cu formele sale de relief, cu munţii, dealurile, câmpiile şi apele, care-l obligă permanent să se întoarcă spre geneză, prin părinţi, bunici, străbunici, stră-străbunici etc.

„Ţara rumânească” constituie întinderea de pământ măsurată cu privirea şi cu mintea „nativului”, ca fiinţă socială, unde îşi clădeşte propriul destin pe tot parcursul vieţii, pe fundamentul necesităţilor sociale; ea primeşte semnificaţia de permanenţă numai dacă oamenii sunt capabili să o înfrumuseţeze, să o transforme în „mediu social construit”,  să o apere împotriva construcţiilor politice mecanice – imperiile şi feudele.

Țara înseamnă „libertatea neamului”; astfel, pământul pe care vieţuieşte naţiunea română este  „pământul patriei”; la vremea sa, „cărvunarul” moldovean Ioniţă Tăutul afirma că „pământul este patria”;  el făcea distincţie clară între „naţie” şi indivizii care trăiau în „patrie” – dar care nu constituiau parte a „naţiei”; „naţia” era identificată „cu toţi acei care au un interes pentru patrie”; în memoria socială a naţiunii române, au rămas profetice cuvintele lui Tudor Vladimirescu, care afirma că „patria se chiamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”.

*

Sintagma „Steagul țării” exprimă simbolul heraldic intrat în conștiința unui neam din momentul în care și-a construit un stat modern, unitar, independent și suveran. Poetul Mihai Eminescu, în poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, a scos în chip magistral în evidență puterea simbolică a steagului național: „Spună lumii large steaguri tricoloare / Spună ce-i poporul mare, românesc”, iar în poezia „Scrisoarea III, a evidențiat puterea steagului țării de mobilizare a  voințelor în bătăliile împotriva vrășmașilor țării: „Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, / și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri”. El a reamintit pentru contemporanii și urmașii săi păcatul de moarte al pângăririi steagului țării prin acțiuni de trădare: „Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor faţarnici; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domneşti”. La rândul său, istoricul Nicolae Iorga a consemnat că atunci când s-a produs o înfrângere, „steagul nu se predă, ci pânza lui se înfăşoară în jurul inimii. Inima luptei noastre a fost ideea culturală naţională”.

1. Tricolorul îl avem de la daci

Informaţiile privind steagul străvechi ale neamului românesc sunt puţine şi lacunare. Dacii, strămoșii direcți ai poporului român au avut ca simbol „draco”: [4] un cap de lup cu botul deschis, înfipt în vârful unei hampe, continuat cu un corp de şarpe (balaur), realizat din metal (bronz) şi care se termina cu o serie de fâşii din pânză de diferite culori. Acesta era purtat în galopul calului în timpul luptelor, scoțând un şuierat datorită aerului care intra prin gura deschisă a lupului şi ieşea printr-un „fluier” din lemn prins la coadă. Prima atestare a utilizării balaurului zburător cu cap de lup („draco”) de către daci datează din secolul al IV-lea î.Chr., după cum atestă un vas lucrat cu mâna, descoperit în aşezarea de la Budureasca (jud.Prahova).[5]

În scenele sculptate cu măiestrie pe așa-zisa Columna lui Traian de la Roma, terminată în anul 113 d.Chr., unii războinici daci purtau steagul cu balaur zburător (dragonul) cu cap de lup, pentru a-i însufleți pe luptători în acea încleștare dramatică.[6] Istoricul A.D.Xenopol a descris „balaurul dacic” astfel: „…Capul acestuia era de bronz sau de argint şi figura pe cel al unui lup cu gura căscată, în care se vedeau dinţii şi limba.

Corpul balaurului era încovoiat, luând aspectul unui şarpe în mişcare. Unii autori susţin că acest trup al balaurului era din stofă colorată, ce se umfla la suflarea vântului, dând din el un sunet şuierător…“.[7]

După cucerirea unei părți din Dacia nord-dunăreană, precum și dislocarea, în afara hotarelor acesteia, a unui mare număr de daci potriviţi pentru război, împreună cu armele lor, „balaurul zburător cu cap de lup” a fost preluat oficial de către romani. Astfel a devenit insemn militar roman, dându-i posibilitatea să devină unul dintre „steagurile care au făcut istorie“.[8] În vremea stăpânirii romane la nord de Dunăre, imaginea acestuia a fost dăltuită de meșteri pietrari în locuri publice, de la arcuri de triumf până la monumente funerare ale unor ostaşi romani de origine dacică staţionaţi în Britania.

Însă, „balaurul zburător cu cap de lup” (dragonul dacic) a avut o înfățișare diferită de cea sculptată pe Columna lui Traian. În vremea împăratului Traian a fost recrutată şi trimisă în Cappadocia Alla I Ulpia Dacorum, iar într-o diplomă militară din anul 157, între trupele romane din Siria era și Cohors I Ulpia Dacorum. Aceste trupe au luptat sub steagul (stindardul) specific neamului lor, admis şi aprobat ca steag al unităţilor de cavalerie şi s-au instruit în limba proprie (dacică), conform tacticii şi strategiei militare proprii. Între militarii daci din Siria era şi Aurel Iulio Draco,[9] al cărui cognomen Draco (dragon), putea fi nume dacic foarte vechi, dar în acelaşi timp putea semnifica un stegar, un purtător de dragon. Limba latină a moştenit, probabil, acest cuvânt din limba dacică sub forma draconarius, care semnifică purtător de steag (port-drapel).

• Un guvernator al Cappadociei din vremea împăratului Hadrianus (117-138 d.Chr.), pe nume Arian, i-a văzut pe dacii din Alla I Ulpia Dacorum făcând instrucție și a rămas impresionat de modul în care mânuiau armamentul, precum şi de disciplina de care dădeau dovadă. În lucrarea Arta tacticii, acesta a consemnat că dacii deveniți militari în armata Imperiului roman, pe care-i numea „geți” și-i considera „sciți”, deși trupa era „Alla I Ulpia Dacorum”, se instruiau în limba proprie și foloseau insemne militare proprii.[10] Acesta a apreciat inovaţiile tactice pe care dacii le-au introdus în rândul cavaleriei romane, în special „rânduiala pentru luptă a cavaleriei în unghi”. El a consemnat că „ostaşii învaţă strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam (subl n.), strigătele celtice pentru celţi, cele getice pentru geţi (subl.n.) şi cele retice pentru reţi”. Dintre insemnele militare ale cavaleriei romane Arian s-a oprit asupra „steagului cu balaur”, pe care-l considera „insemn scitic”(sciții nu erau decât geții răsăriteni, Massageții legendarei reginei Tomiris!).

NOTĂ: „Călăreţii romani – afirma acesta – înaintează având diferite insigne, nu numai romane dar şi scitice, pentru ca incursiunile lor să aibă înfăţişări mai variate şi totodată să fie mai înfricoşătoare. Insignele scitice (dacice / getice.n.ns.) le alcătuiesc nişte balauri (subl. n.) de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori, cusute laolaltă (subl.n.). Balaurii aceştia au capul şi întregul trup până la coadă ca al şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să apară cât mai înspăimântător. Când caii stau pe loc nu poţi vedea nimic mai mult decât bucăţi de pânză de diferite culori care atârnă în jos. Când însă caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierând din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu numai că fac plăcere ochilor, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi cei ce dau năvală şi pentru ca rândurile călăreţilor să nu se încurce”.

Deci, „balaurul dacic” era structurat cromatic în funcţie de „neamul” care compunea aceste trupe. Deosebirea între militarii din Ala I Aelia Dacorum şi alte trupe care foloseau „insigne scitice” era posibilă prin culorile specifice fiecărui neam intrat în slujba Romei. Acestea permiteau comandanţilor să organizeze atacul, evitând dezordinea în deplasarea trupelor de călăreţi. Diferenţa cromatică dintre „balauri” permitea călăreţilor daci să-și urmeze cu uşurinţă stegarul („draconarius”), al cărui „balaur” avea culorile proprii neamului. Însă, Arian a omis să spună care erau acele „diferite culori” ale „balaurului” şi, mai ales, prin ce se deosebeau dacii din Alla I Ulpia Dacorum de celelalte trupe formate din alte „neamuri”.

• „Balaurul zburător cu cap de lup” reprezenta personificarea lui Zamolxe – cel din înaltul cerului, pe care dacii l-au coborât în sânul obștilor, pentru a-i lua sub aripile sale ocrotitoare. Acesta era confecţionat din bucăţi de pânză de diferite culori, cusute laolaltă, ale căror semnificaţii se regăseau în credinţele şi religia geților daci, respectiv în chipul zeului suprem – Tatăl Ceresc (Zamolxis). Acesta se arcuia ca un curcubeu peste vatra neamului, din cromatica lui ieșind în evidenţă culorile roşu, galben şi albastru. Sub acest cod vexilologic, Zamolxis le dădea puterea de a-și întări credinţa în nemurire.

Prin acest stindard se asigura legătura simbolică, etnospirituală, între daci și Tatăl Ceresc (Zamolxis), al cărui chip era ascuns în norii uriaşi, după datină, sub forma unui „balaur zburător cu cap de lup”. Vremea rea, cu fulgere și tunete prelungite era înțeleasă de daci ca semn rău, de mare mânie a zeului suprem. Pentru a-l determina să-și arate chipul, dacii trăgeau cu arcul cu săgeți să alunge tunetele și fulgerele înspăimântătoare. Încetarea tunetelor și fulgerelor vrăjmașe era urmată de apariţia chipului lui Zamolxe (în fapt, Tatăl Ceresc), prevestită de săgeţile fulgerătoare ale razelor de soare, vizibile sub forma curcubeului dătător de lumină. Vremea bună întărea credința în zeul suprem, din a cărui cromatică ieșea în evidență, arcuindu-se pe bolta cerească, trei fâșii gigantice colorate în roșu, galben și albastru.

• Steagul cu „balaur” s-a păstrat tainic în provinciile romane Dacia şi Moesia, dar și oficial prin adoptarea acestuia ca steag al cavaleriei imperiale romane. Spiritul dacic a renăscut prin vitejia cu care geții daci intraţi în slujba Romei au ştiut să-i dea o nouă strălucire. Un dac, Galerius, devenit împărat roman (293-311), a rămas în amintirea urmaşilor şi prin faptul că a imortalizat „balaurul” (dragonul) pe Arcul de triumf de la Salonic, ridicat în anul 304 d.Chr., în urma victoriei din anul 297 d.Chr. asupra perşilor.

După 250 de ani de la moartea regelui Decebal, „steagul cu balaurul dacic” continua să reprezinte insemnul militar roman. Interesantă este descrierea acestuia, ca însemn militar roman, dar cu origine „scitică”, făcută de către Ammianus Marcellinus (330-400 d.Chr.). Autorul respectiv, consemnând intrarea lui Constantius II în Roma în anul 357, a scris în Rerum gestarum libri XXXI că militarii romani „(…acoperiţi de mantale proprii, s-au strâns în jurul draconilor, legaţi de vârfurile aurite şi ferecate cu pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi [cum ar fi fost] stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample…”). Deci, „balaurul zburător cu cap de lup”, cu cromatica lui aparte, aleasă din culorile cele mai intense ale curcubeului, era, în fapt semnul identităţii și unității neamului, precum și al credinței în nemurire.[11] Conform ştiinţei heraldice, cele trei culori au următoarea semnificaţie:[12]

– roşu este simbolul măririi, al bravurii, îndrăznelii şi generozităţii, simbolizând, de asemenea, sângele vărsat în lupte, puterea de viaţă şi energia strămoşească;

– galben (sau aur) este simbolul măririi, al forţei, bogăţiei şi purităţii, reprezentând, îndeosebi holdele aurii de grâu din timpul verii;

– albastru (sau azur) reprezintă aerul, cel mai nobil element după foc, şi simbolizează blândeţea, frumuseţea, nobleţea şi buna credinţă.

  2. Moștenirea de către români a celor trei culori

• Pătrunderea creştinismului la nord de Dunăre, printre dacii creștinați, a metamorfozat dragonul şi pe purtătorul acestuia, datorită imaginaţiei fecunde a preoţilor şi creaţiilor plastice ale pietrarilor creştini. În noile condiţii geo-politice, dragonul a primit semnificaţia simbolică a „răului“, devenind antipodul simbolului creştin – crucea. Din vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337 d.Chr.), dragonul – insemnul militar pe care romanii l-au purtat ca stindard propriu 200 de ani -, a fost adus sub lancea stindardului imperial („labarum”), impus de creştinism.[13]

NOTĂ: În ţinuturile vechii Dacii, lupta între „cruce” şi „balaur” a semnificat, pe plan etnospiritual, lupta între păgânism şi creştinism. În acest context, creştinismul nu a înlăturat fidelitatea faţă de unele obiceiuri şi simboluri străvechi. Creştinismul a înlocuit „balaurul” – devenit simbol al  răului, cu crucea, dar dacii creștinați, apoi românii, i-au preluat simbolurile cromatice, schimbându-se doar esenţa, învelişul rămânând acelaşi. Reprezentarea „Sfântului Gheorghe ucigând balaurul”, larg răspândită la români, simbolizează, metaforic, actul de renaştere al neamului, prin victoria crucii asupra „balaurului” –, care a fost nevoit să se refugieze, din nou, în mitologie, ca simbol al răului.

• Cele trei culori au continuat să fie simbolul identității băștinașilor vetrei, recunoscut de autoritățile imperiale romane. Pe la anul 420 d.Chr., Notitia dignitatum[14] – o listă a funcţiilor civile şi militare din părţile răsăritene ale Imperiului roman – cuprindea numele legiunilor „V-Macedonica” şi „XIII-Gemina”, ale căror insigne se evidenţiau printr-o succesiune coloristică a celor trei culori:[15] roşu, galben, albastru.
• Noua prezenţă a Imperiului roman la Dunăre a contribuit la întărirea identității băștinașilor de la Dunărea de Jos, prin reorganizarea vieţii eclesiastice în această zonă. În anul 535 d.Chr., împăratul Iustinian a înfiinţat provincia Iustiniana Prima, în cuprinsul căreia au intrat Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea, de la sud de Dunăre, precum şi două dintre cetăţile recent înfiinţate în stânga Dunării (Recidiva, adică Arcidava -Vărădia, din Banat şi Litterata – Lederata). Stema acestei provincii, locuită de urmaşii dacilor trecuţi prin ordinea romană, a preluat cele trei culori: roşu, galben şi albastru, dispuse de la dreapta la stânga: „Ex parte dextra, in prima divisione, scutum rubrum (subl.ns.) in cuius videtur turns, significans utramque Daciam, in secunda divisione scutum coelesti (subl.n.) cum (signum) tribus burris, quarum duae lateribus albae sunt, media vero aurae (subl.n.)”.[16] „Urcarea” celor trei culori în stema ultimelor două provincii dacice, care cuprindeau teritorii pe ambele maluri ale Dunării, unite în vremea împăratului Iustinian, a confirmat continuitatea de simboluri, preluate din spiritualitatea dacică, precum şi simbolul refacerii unităţii ţinuturilor locuite de români – urmaşii direcți ai geților daci creştinaţi.
• „Curcubeul” arcuit peste Carpaţi, Dunăre şi Mare a continuat să reprezinte simbolul renaşterii speranţei neamului în supraviețuire, precum și al virtuţilor eroice, întărindu-i dreptul la nemurire. Cele trei culori – roșu, galben și albastru -, au continuat să fie culorile etniei şi ale vetrei, conservate de tradiţie şi impuse de obiceiul pământului.

Preluarea simbolurilor cromatice ale străvechiului „balaur dacic” de creştinismul biruitor[17] s-a înscris deci în „obiceiul pământului”. „Balaurul” a intrat în folclor, în credinţele populare şi în legende, sub formă de „drac”, fiind coborât, în vremurile în care obştile săteşti au luat locul vieţii de stat organizat, pe bâta ţăranului român – devenită armă deosebit de eficace împotriva străinilor năvălitori.

• Principala forţă de apărare a obştilor a devenit în acele vremuri ceata de feciori.

Imaginea acesteia s-a păstrat în Jocul căluşarilor, în care subzistă amintirea confreriilor iniţiatice, ale căror insemne specifice erau măciuca şi stindardul.[18] Jurământul făcut îi prezintă pe căluşari ca ostaşi,[19] iar vechimea acestui „joc războinic”, preluat de folclor din realitatea atâtor secole de confruntări cu un duşman veşnic superior ca număr, se pierde până în vremea dacilor. Umanistul Dimitrie Cantemir, care a realizat prima descriere ce a ajuns până la noi, îl consideră un joc „ţinând de datină”, un „obicei din vechime”.[20]

Stindardul căluşarilor, aşa cum îl cunoaştem astăzi, alcătuit din panglici colorate, se aseamănă cu stindardul dacilor descris de către Arian spre mijlocul secolului al II-lea. Culorile acestui steag, pe care Th. D. Speranţia îl considera o urmă de la daci, sunt: roşu, galben şi albastru, deci acest steag este tricolor. Cele trei culori, moştenite din „curcubeul” balaurului dacic, au fost păstrate nealterate, peste secole, de generaţiile de cete de feciori, însoţind întreaga istorie zbuciumată a poporului român.

• În secolele IX-X, odată cu constituirea primelor formaţiuni de tip statal atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, au apărut şi insemnele heraldice româneşti, precum și informaţii firave privind „steagul cel mare” care, în limbajul vremii, desemna simbolul vexilologic al statului.[21]

„Balaurul zburător cu cap de lup” a continuat să fie folosit drept steag în Imperiul roman de răsărit (devenit Imperiul bizantin), atât de către trupele imperiale, cât şi de către vlahii din Peninsula Balcanică.[22] Precum se ştie, sub conducerea celor trei fraţi – Petru, Asan şi Ioan (Caloian), vlahii dintre Balcani şi Dunăre au reuşit, în urma răscoalei antibizantine din anii 1185-1187, să întemeieze un „regat al vlahilor şi bulgarilor”. În luptele purtate împotriva lor, stindardele împărăteşti se prezentau sub forma „chipurilor de balauri care, atârnate în vârful suliţelor, se clătinau în vânt şi înspăimântau pe vrăjmaşi”.[23] Sub flamurile aceloraşi „balauri”, vlahul Asan „proiectase să unească sub sceptrul său cele două Dacii şi să formeze un mare regat roman, care s-ar fi întins de la Carpaţi la Haemus şi munţii Rodopi”.[24] Prin anii 1195-1197, înainte de începerea unei noi ofensive împotriva împăratului de la Constantinopol, vlahul Asan şi-a îmbărbătat astfel luptătorii: „Priviţi aceste flamuri diferite la culoare, dar nu şi prin firul ţesăturii, care atârnă în vârful suliţei mele şi flutură în vânt. Ele au fost făcute dintr-o singură materie şi un singur ţesător le-a ţesut. Dar deoarece se deosebesc prin culori ele par că au şi o cauză diferită. Dar nu aşa, nu aşa stau lucrurile”.[25] Cronicarul grec Nichita Choniates, care a făcut această relatare, nu s-a învrednicit însă să ne spună care erau acele flamuri „diferite la culoare”, care atârnau în vârful suliţei. Chiar dacă se deosebeau „prin culori”, aceste flamuri alcătuite dintr-o singură ţesătură aveau o cauză comună, aceea a unităţii vlahilor, urmașii dacilor. Ele erau culorile etniei şi ale vetrei, exprimate prin „curcubeul” sub razele căruia vlahul Asan a proiectat refacerea Daciei antice (care se întinsese din munții Pindului până în Carrpații Păduroși).

• În vatra fostei „Dacii getice”, băștinașii au păstrat simbolurile străvechi până în vremea „descălecărilor” şi a întemeierii statelor medievale româneşti. Acestea au fost imprimate, de obicei, pe blazoanele unor voievozi şi boieri valahi (români). De pildă, cele trei culori s-au regăsit şi în costumul militar. Miniaturile din Chronicon Pictum Vindobonehse arată pe oştenii români „în straie ţărăneşti, cu căciuli conice înalte, cu sarici miţoase lungi”.[26] Cavalerii din Valahia (Ţara Românească) aveau tunică de zale, pantaloni scurţi roşii, ciorapi lungi albaştri, scut, coif cu crenieră roşie, spadă şi suliţă, iar Cavalerii din Moldova – aşa cum rezultă dintr-o pictură pe lemn de la mănăstirea Bistriţa, purtau o tunică de culoare roşie, o cingătoare albastră de care atârna spada, iar în picioare aveau cizme cărămizii şi pe umeri o manta roşie.[27]

3. Utilizarea culorilor străvechi pe steagurile țărilor românești

În evul mediu, steagurile au jucat un rol însemnat în viaţa politică, militară, bisericească, diplomatică a țărilor române, atâta vreme cât acestea au fost suverane. În acele vremuri, termenul steag a cunoscut la români trei sensuri principale: insemn militar; unitate militară (aproximativ efectivul unei companii); atribut al domniei (steagul ţării, ulterior steag împărătesc). Cu mici diferențe, în marile voievodate românești au fost folosite:[28] steagul domnesc sau „al ţării”, steaguri ostăşeşti cu insemne religioase; steaguri ale breslelor de slujitori (oșteni), steaguri ale marilor formații militare (cetele de călăreți, de pedestrași); steaguri ale dregătorilor militari, steaguri purtate de boieri pe vârful suliţelor (cu stemele lor). Între acestea s-a evidențiat „steagul țării” sau „steagul cel mare”, din a cărui heraldică își luau cromatica, inscripțiile și reprezentările picturale celelalte categorii de steaguri. „Steagul cel mare” avea reprezentate pe pânză elemente heraldice ale stemei, brodate sau pictate. Uneori, voievozii aveau propriul steag care îmbina elemente ale stemei personale cu stema ţării.

Inscripțiile și reprezentările picturale ale steagurilor au variat în timp, dar au fost folosite, cu predilecție, cele trei culori: roșu, galben, albastru:

– din secolul al XV-lea, cele trei culori au fost utilizate preferențial în cărţile bisericeşti manuscrise, în cele tipărite, în ţesături, broderii şi pictură,[29] în cromatica unor portrete, scene şi chenare ale manuscriselor, în alte capodopere ale şcolilor de miniaturistică din țările române;

– din secolul al XVI-lea, cele trei culori îngemănate au fost folosite de cancelariile domneşti, pentru a marca „steagul țării” – devenit simbol al identităţii naţionale.

După intrarea celor trei țări românești sub suzeranitatea Porții Otomane, în anul 1541, s-a folosit numele steag de domnie pentru bastonul care avea la capătul de sus un glob de argint și o semilună, pe care domnitorii din Țările Române (numiți principi) îl primeau de la sultan, ca semn al domniei. Principii primeau la investire steagul (schiptrul, sangeacul) şi tuiurile dăruite de sultan. Cronicarul Miron Costin menţiona că „tuiurile sau steagurile turceşti şi cele de ţară, care sunt purtate în urma domnului” se aflau sub grija („de cârmuirea”) marelui armaş.[30]

Cele trei culori, îngemănate în „tricolor” s-a regăsit îndeosebi în picturile cărţilor bisericeşti, precum:

– „Tetraevangheliarul” de la mănăstirea Tismana, realizat în anul 1404 de părintele Nicodim, care la sfârşitul manuscrisului a desenat un cocoş oltenesc colorat în culorile roşu, galben şi albastru;

– „Tetraevangheliarul” de la mănăstirea Neamț, realizat în anul 1429 de Gavriil Uric, care are chenarele ornamentate cu culorile roşu, galben şi albastru;

– icoanele moldoveneşti, precum icoana basarabeană din secolul al XVIII-lea „Sfântul Gheorghe omorând balaurul”, pe care hainele zugrăvite ale Purtătorului de Biruinţe alcătuiesc „tricolorul”: cizme roşii, pantaloni galbeni, tunica albastră.

– un șnur tricolor ataşat sigiliului domnului moldovean Gheorghe Duca.

• În Moldova, steagurile au existat încă din timpul voievodului Bogdan, care în anul 1359 a învins cu ajutorul „steagurilor” sale și al cetelor boierești oastea regelui Ungariei Ludovic de Anjou. La rândul săul, Lațcu voievod (circa 1367 – circa 1375), a avut ca stemă un scut a cărui mobilă era capul de lup, fiind timbrat de un coif împodobit cu două coarne recurbate.[31] Urmaşii lui Dragoş Vodă şi ai fiului său, Sas, au păstrat săgeata pe blazon, iar culorile scutului şi ale elementelor componente erau: roşu, galben şi albastru. Cronicarul polon J.Dlugosz l-a descris astfel: „Dragowye alias Sassowye – in campo coelestini coloris (subl.ns.), lunam fulvi aut aurei coloris deferunt (subl.ns.), in cuius utroque cornu stella aurea dipingitur (subl.ns.), et ex medio lunae sagitta cuspide sursum erecta”.[32]

În vremea  voievodatului Moldovei, pânza „steagului țării” a fost de culoare roșie. În vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504), când toate cele 24 ținuturi aveau steagurile lor, steagul Moldovei era de culoare roşie, având capul de bour cu stea între coarne şi flancat de soare şi lună; steagul domnesc al voievodului purtat în bătălia de la Baia din anul 1467 a cuprins: flamură lungă şi îngustă, având redate benzi verticale paralele cu hampa (fasciile stemei de familie) şi capul de bour pe restul jumătăţii pânzei; delegaţia boierilor moldoveni prezenţi la încoronarea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei (1574) avea un steag de culoare albastră pe care era redat bourul cu stea între coarne; în jurul anului 1600, sub Ieremia Movilă steagul Moldovei era de culoare roşie, cu bourul având stea între coarne şi flancat de două semilune, pictate galben; marginea steagului era bordisită cu galben şi avea înscris numele şi titulatura voievodului, precum şi data când a fost făcut.

• În Valahia (Ţara Românească) culoarea de bază a steagului era alb sau o culoare deschisă (alb-gălbui), existând, însă, și excepţii. O astfel de excepţie o reprezintă steagul de pe vremea domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535), compus dintr-o pânză din mătase roşie, pe care era brodată reprezentarea heraldică a stemei: pasăre cu capul conturnat, având o cruce în cioc şi stând pe un pisc de munte.

Cărturarul şi domnul muntean Neagoe Basarab (1512-1521), în sfaturile adresate fiului său Theodosie, a comparat importanţa steagului pe câmpul de luptă cu rolul domnitorului aflat în fruntea oştilor: „Mintea stă în trupul omului dreptu, ca şi cum stă steagul în mijlocul războiului şi caută toată oastea la steag, şi până stă steagul în războiu nu se cheamă acel războiu biruit. Măcar de are şi năvală grea spre sine, el tot caută steagului şi să adună toţi împrejurul lui. Aşijderea este şi domnul: până stă mintea lui întrânsul întreagă, toate oştile se strângu împrejurul lui, şi lui caută, ca şi împrejurul steagului”. [33]

În jurul anului 1600, steagul Valahiei (Ţării Româneşti) sub domnia lui Mihai Viteazul era de culoare albă, având pictat un corb ce ţine în cioc o cruce dublă, stând deasupra unei ramuri de ienupăr verde; însă, pe diplomele emise de voievodul Mihai Viteazul, pe scuturi și pe lambrechinii stemelor s-au regăsit cele trei culori, care apăreau frecvent pe ţesăturile populare din toate ținuturile locuite de români.

Din timpul domniei lui Mihai Viteazul, când a avut loc prima unire politică a Ţărilor Române,[34] steagul țării a devenit un simbol al unităţii naţionale, iar cele trei culori – roșu, galben și albastru – s-au regăsit pe diplomele de înnobilare, pe lambrechine și chiar pe scutul blazoanelor”.[35]

• În Transilvania, prima mențiune heraldică datează din epoca principatului, respectiv din anul 1530.[36] Cele trei culori, cu conotaţie etnospirituală românească, au fost menţionate în diploma Mariei Tereza dată românilor Transilvaniei (ardeleni) la 2 noiembrie 1762. Însă, povestea steagului țării Transilvaniei a început în anul 1765, când împărăteasa Maria Theresia a ridicat Transilvania la rang de mare principat și i-a conferit stemă, în care au fost redate heraldic națiunile privilegiate (unguri, sași și secui) și religiile privilegiate (catolicism, calvinism, luteranism și unitarianism).[37] Românii, deși erau majoritari, fiind de religie ortodoxă, erau considerați tolerați, nefiind reprezentați pe stema ardeleană, care arăta astfel: pe fundal azur, un vultur (pasărea „Turul”) cu fața spre dextru, cu cioc de aur și limbă roșie, reprezentându-i pe unguri; în același cartier, tot pe fundal azur, era un soare de aur și o lună de argint, soarele la dextru și luna la sinistru, simboluri ale secuilor; urma un brâu roșu, care a devenit parte a stemei în anul 1666; în final, pe fundal de aur, șapte turnuri de cetate roșii cu porți negre, reprezentative pentru sași.

Odată cu ridicarea Transilvaniei la rang de mare principat, stema acesteia a primit și o coroană heraldică și doi susținători: o femeie reprezentând abundența în dextra și o femeie reprezentând justiția în senestra.

4. Adoptarea „tricolorului” ca simbol etnospiritual al națiunii române

• Îngemănarea celor trei culori s-a produs la începutul secolului al XIX-lea, fiind prezente în canafuri și în picturi. Atunci cînd a sosit ceasul deşteptării neamului şi eliberării de sub dominaţii străine, „Tricolorul” a fost repus la locul său firesc.[38]

Astfel, cele trei culori au fost cuprinse pe pânza steagului revoluției din anul 1821 conduse de Tudor Vladimirescu. În acel context celor trei culori li s-a atribuit pentru prima oară semnificația: „Libertate” (albastrul cerului), „Dreptate” (galbenul ogoarelor), „Frăție” (roșul sângelui).[39] Pânza, din mătase albă, avea pictată, central, Sfânta Treime, flancată de doi sfinţi militari (Sf. Mucenic Gheorghe şi Sf. Theodor Tiron). Sub Sfânta Treime, într-o cunună ovală din frunze de laur, era acvila cruciată a Ţării Româneşti şi, la stânga şi la dreapta stemei, erau scrise, cu litere chirilice versurile:

Sub stemă era înscrisă data când a fost citită Proclamaţia de la Islaz, socotită ca moment „oficial” al declanşării mişcării iniţiate de slujerul Tudor Vladimirescu. Pe lângă flamura propriu-zisă, o semnificație aparte au avut ciucurii atârnaţi de hampă, sub ogivă. Erau trei grupe de ciucuri, fiecare grupă fiind formată din fire mai lungi, împletite și acoperite până la jumătate de fire mai scurte. Ciucurii erau bicolori: roşu/albastru, galben/albastru şi galben/roşu, ansamblul lor creând imaginea tricolorului.

Creatorul „tricolorului modern” a fost Petrache Poenaru, secretarul lui Tudor Vladimirescu, născut la 10 ianuarie 1799, în Benești, județul Vâlcea. În acea postură a conceput și lansat primul ziar românesc de propagandă, numit „Foaia de propagandă”.

• În perioada domniilor „regulamentare” din prima jumătate a secolului al XIX-lea, domnii pământeni din Valahia și Moldova au început tainic lupta pentru libertatea țării și refacerea unității vetrei.

În Valahia, în anul 1834, domnitorul Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea un model al drapelelor și pavilioanelor corăbiilor și navalor de luptă ale armatei pământene. El a obținut de la Poarta Otomană învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”. Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben și roșu), cel atribuit oștirii era compus din trei culori – roșu, galben și albastru – și un vultur (aquila) la mijloc.

Astfel, prin Hatişeriful din anul 1834 Poarta otomană a recunoscut cele trei culori ca fiind simbol vexilologic românesc.[40] Cele trei culori au fost reunite în mod oficial, ca benzi separate de culoare, iar steagul care le încorpora era un „steag cu fața roșie, albastră și galbenă”. Acesta a fost, în fapt, „tricolorul românesc”, onorat în primul rând de unitățile miliției pământene ale Valahiei (Țării Românești). Benzile erau dispuse pe orizontală, cu fâşia roşie la partea superioară şi cea albastră la partea inferioară. Pe banda de culoare galbenă a fost pictată acvila cruciată, încoronată, ţinând în ghiare un buzdugan şi o spadă, înconjurată de o cunună ovală din frunze de stejar şi laur, iar în colţuri au fost pictate acvile.

NOTĂ: La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele: „Steagurile aceștii de Dumnezeu păzite țări din vechime au fost fala oștirilor sale și semnele slavei lor… Miliția românească organizată pe temeiuri de regulă și disciplină europeană, dobândește iarăși acel drept din vechime și primește steagurile sale cu fețile naționale și cu pajera prințipatului. Domnia mea dar încredințează acum batalioanelor de infanterie și divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinții și al supunerii către legile întocmite…”. [41]

În curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât culoarea galbenă să apară în centru. Astfel, în anul 1840, domnitorul Alexandru D.Ghica a adoptat un nou model de steag, tricolor roșu-galben-albastru, cu lățimi egale ale benzilor, culoarea roșie în partea superioară, iar în centru era un scut alb bordat cu aur și mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar și cruciată. Însă, în această perioadă nu s-a putut institui un „steag al țării”, principalul steag fiind cel al principelui. Steagul domnesc (princiar) al lui Gheorghe Bibescu (1842-1848), susținut de doi lei rampanți, a fost confecţionat din mătase roşie, cu marginile brodate cu flori de aur; în centru era un scut timbrat cu coroana princiară, în care era acvila cruciată, iar în spatele scutului erau încrucişate o spadă şi un buzdugan; totul era plasat deasupra unei panoplii formate din steaguri, arme, ţevi de tun, tobe şi ghiulele, iar pe reversul steagului era pictat Sfântul Gheorghe călare, omorând balaurul.

• În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza a împărțit steaguri noilor unităţi ale miliţiei pământene. Cele ale unităţilor militare moldovene erau bicolore: pe pânza albastră erau plasate la colţuri, pătrate roşii, pe care era cusută litera „M”- monograma domnitorului. Pe aversul pânzei, în centru, era bourul moldovenesc cu stea între coarne şi coroana princiară, iar pe revers era pictat Sfântul Gheorghe călare, ucigând balaurul.
• Adepţii „Partidei Naţionale” au văzut în „tricolor” simbolul naţional al românilor. Această credință a fost influenţată de modelul vexilologic francez doar în ce privește modul de dispunere a celor trei culori, culorile neamului românesc, moștenite din străvechime. Potrivit mărturiei lui Jean Alexandre Vaillant (chemat și stabilit în Muntenia  în anul 1830, profesor și director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucureștiîntre anii 1831–1834), „tricolorul” ar fi fluturat pentru prima dată în 29 iulie 1839, pe muntele „Pleșuva” (zona Comarnic – jud. Prahova), unde a fost arborat ca „drapel național al Principatelor Române”, de către francezul Al. Vaillant și slugerul Angelescu, însoțiți de țăranii și ciobanii din Comarnic. Deci, Tricolorul românesc era recunoscut drept simbol național cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa în cadrul statului român modern.

5. Definirea semnificației „tricolorului” în vremea revoluției pașoptiste

• În vremea revoluției de la 1848-1849, cele trei culori au ieșit la lumină, în conștiința națională, pe întreaga vatră de Daciei getice.[42] În contextul izbucnirii revoluției la Paris, în 26 aprilie 1848 revoluționarii români aflați în capitala Franței au arborat drapelul tricolor – albastru, auriu, roşu -, cu albastru la hampă, inspirat din drapelul francez, salutând astfel noul guvern revoluționar francez. Ei au decis să înlocuiască doar culoarea benzii din mijloc (auriu). Prin acest gest, studenții români au salutat noul guvern revoluționar cu un tricolor „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. Acel steag a fost adoptat ca steag (drapel) al națiunii române,[43] deviza scrisă pe flamuri fiind „DРЕПТАТЕ ФРЪЦІЕ” (Dreptate, Frăție) pe culoarea galbenă.

Îngemănarea celor trei culori în „tricolor” n-a fost, deci, o imitație a modelului francez, reprezentând, în fapt, redeșteptarea unei străvechi tradiții românești. Astfel, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Valahiei l-a asigurat pe trimisul extraordinar al Porții Otomane, Suleiman Pașa, că: „colorile eșarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum și toți impegații, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei și a eșarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitație sau de modă”…Cele trei culori ale stragului(drapelului) sunt „de demult, străbunii noștri le purtau pe pavilionul lor și pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut și o imitație din prezent sau o amenințare pentru viitor”.

• În Moldova, „tricolorul” a fost prezent în preajma Adunării ad-hoc, în anul 1857, ca simbol al unirii. Acest fapt a fost constatat și de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franței. „Tricolorul” a fost arborat în 27 martie1848 la hotelul Petersburg din Iași de către Adunarea constituantă prezidată de Vasile Alecsandri, fără însă să fie adoptat oficial, deoarece abia întrunită, Adunarea a fost dispersată de trupele rusești masate „preventiv” la frontieră. De asemenea, „tricolorul” a fost prezent în anul 1848 și la Focșani și Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestații de înfrățire între moldoveni și munteni.[44]
• În Valahia (Muntenia), după abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi instaurarea la București a Guvernului provizoriu, a fost promulgat Decretul nr.1 din 14/26 iunie 1848, care a stabilit că „steagul naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”– acestea semnificând „Libertate / Dreptate / Frăție”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „Dreptate, Frăţie” („DPEПTATE ФPЪЦIE”). Diferența față de modelele anterioare ale „tricolorului” a constat în plasarea fâșiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnescde la colțuri și a coroanei de pe capul acvilei, care se găsea în vârful hampei, precum și prezența unei devize.

Steagul revoluţiei a fost sfinţit o zi mai târziu, în 15/27 iunie 1848, pentru a fi utilizat de Garda Naţională. Culorilor li s-a atribuit pentru prima dată o semnificaţie oficială: roşul semnifică frăţia, galbenul exprimă bogăţia ogoarelor, albastrul simbolizează libertatea. Culorile erau împărţite egal pentru a reprezenta principiul egalităţii, iar orientarea în sus semnifică verticalitatea. Acesta a fost momentul consacrării tricolorului ca steag (drapel) al tuturor românilor, deci al națiunii române. Însă, Decretul nr.252 al guvernului provizoriu din București, din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „nu s-a înțeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naționale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală. Această măsură a fost luată sub influența modelului francez, culorile fiind „albastru închis, galben deschis și roșu carmin”, dispuse în următoarea ordine: „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind”.

• În Transilvania, cu prilejul Conferinței de la Sibiudin 26 aprilie/8 mai1848, revoluționarii români au adoptat ca steag național tricolorul albastru-alb-roșu (culorile așezate vertical), având înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”.[45] Culorile roșu și albastru predominau în portul popular românesc și înmănuncheau vechile culori ale principatului Transilvaniei (albastru și roșu) cu albul păcii.

La Blaj, în 3/15 mai 1848, semnalul deschiderii adunării s-a dat prin tragerea „clopotului cel mare”, apoi episcopii, urmați de cler, de profesori și de „inteliginți” plecară cu toții către „locul preparat”. În față era „flamura cea mare națională”, improvizată la Sibiu (Sibii), pe care sta inscripția aurie: „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”. Această flamură era tricoloră: reprezenta prin culorile vînăt, alb și roșu -, „culorile îmbrăcămintei poprului”, însă „Ungurii nerozi ziceau că este flamură rusească!”. În afară de aceasta se mai improvizară și alte flamuri mai mici, cu diferite inscripții care arătau dorințele națiunii române: „LIBERTATEA ȘI INDEPENDINȚA NAȚIONALĂ”; „CREDINȚĂ NEÎNFRÎNATĂ CĂTRE NAȚIUNE ȘI TRON”, „NICI O UNIUNE CU ȚARA UNGUREASCĂ”.

Pe Câmpia Libertății de la Blaj au fost două categorii de steaguri românești:

– a) cu aur: acestea erau fie roșu-galben-albastru, fie albastru-galben-roșu; așa au apărut și pe picturile cu Marea Adunare Națională de la Blaj, dar și pe un steag adus din Valahia (Țara Românească)  și așezat în fața catedralei mitropolitane din Blaj, care avea înscris pe culoarea galbenă a steagului: „VIRTUTEA ROMÂNIEI ÎNTREGITE”(cu aproape 25 de ani înainte ca statul roman modern să primească numele de România și cu 70 de ani înaintea făuririi statului national unita român, sub sintagma „România Întregită”!);

– cu argint în loc de aur: unul dintre steagurile cele mai faimoase din acea zi este cel purtat de Ioan Pușcariu;

NOTĂ: Momentul a fost consemnat de Ioan Pușcariu astfel: „Eu, care purtam steagul cel mare al naţiunii m’am suit cu el pe catedră de unde se țineau cuvântările, de aici, Bărnuţiu cetind jurământul național, am avut privirea unică de a vedea capetele descoperite și mâinile ridicate spre jurământ, jur împrejur a patruzeci de mii de oameni. Acest steag național – pe cari erau scrise cu litere de aur cuvintele: <<LIBERTATE, EGALITATE ȘI FRĂȚIETATE>> – a fost pregătit încă din Sibiu, într’o conferință națională în care s’au luat culorile: albastru, alb și roșu ca, culori ce predominează la portul românesc; – părerea mea de a se primi culorile Ardealului, albastru, roșu și galbin, fu delăturat prin pretextul, că steagul fiind garnisit cu ciucuri de aur și colorarea galbină e destul de reprezentată, ca steagul să cuprindă toate culorile țării, la acea n’a fost pregătit nimenea, că contrarii ne vor imputa, că steagul a fost muscălesc. Toate jurnalele române de pe atunci mă numeau «Stegarul Național» ceeace a intonat și Hașdeu în răspunsul la cuvântarea mea de introducere la Academie. Adunarea națională alegându-mă de membru al Comitetului Național Permanent, am luat parte la toate afacerile acestuia cât timp am fost în Sibiu şi ca atare am procurat, prima tipărire a protocolului de la Adunarea Națională din 15 mai”.[46]

Potrivnicii neamului i-au acuzat pe români, zicând că „românii ar fi avut mulțime de stindarde muscălești și unu austriac”. Răspunsul a fost: „Noi nu știm nimic despre stindardele muscălești; știm însă, că coloarea roșie, albastră și albă este coloarea noastră națională, românească, apoi dacă o are și muscalul, nu ne pasă nimic”.

Un alt steag în culorile roșu, alb și albastru a fost purtat de Andrei Șaguna pe Câmpia Libertății de la Blaj. Acest fapt a fost confirmat prin mărturia orală a celor mai vârstnici preoţi şi credincioşi ai celei mai vechi biserici din Maierii Sibiului.

Una dintre legiunile lui Avram Iancu a folosit un stindard de luptă realizat din pânză, mătase și broderie din fir de argint; marginile erau decorate în culorile naționale – roșu, galben și albastru -, iar partea centrală, realizată din pânză pictată pe ambele fețe, ilustra apelul la protecția divină.

Un alt steag era astfel alcătuit: „Pânza tricoloră, de formă dreptunghiulară, are una din laturi terminată, pentru fiecare culoare în parte, sub formă de unghi, cu vârful în exterior. Culorile sunt dispuse orizontal, cu albastru în partea superioară, galben la mijloc și roșu în partea inferioară; pe fâșia de culoare galbenă se află aplicată, tot din mătase, inscripția „3/15 MAIU 1848”, data la care a avut loc adunarea de la Blaj.

Deci, în timpul Revoluţiei de la 1848 s-a format un adevărat „cult al drapelului”,[47] steagul tricolor a fost adoptat ca simbol al naţiunii române, pe acesta fiind scrisă deviza „Dreptate, Frăție”. Cele trei culori au apărut pe steag în toate ținuturile locuite de români, fiind așezate orizontal, concomitent, în cele trei principate, atât la Iași, cât și la Blaj și la București, constituind „flamura cea mare tricoloră a națiunii române”.

6. Adoptarea „tricolorului” ca steag al țării (drapel de stat)

• După intervenția străină și înfrângerea revoluției, în Principate „tricolorul” a fost înlăturat, revenindu-se la vechile steaguri, iar revoluționarii au fost persecutați pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore, considerate revoluționare. În anul 1849, principele Barbu Știrbeia adoptat un nou model pentru steagurile (drapelele) de luptă, în care a schimbat doar elementele decorative, păstrând dispunerea orizontală a culorilor (deci asemănător ca aspect cu modelul aprobat de sultan în anul 1834). Între timp, „tricolorul românesc” a trezit interesul unor istorici europeni. Astfel, istoricul german J. F. Neigebaur, în lucrarea consacrată Transilvaniei, publicată la Brașov în anul 1851, a făcut referiri la cele trei culori – roșu, galben, albastru -, afirmând că acestea erau „moştenire de pe timpul Daciei Traiane”, de la începuturile primului mileniu.
• În 7/19 auust 1858, Convenția semnată la Paris de marile Puteri europene a prevăzut unirea parțială a principatelor Moldova și Valahia sub numele de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Această convenție, care a fost, în fapt, prima constituție a României,[48] a prevăzut la art.45 că „oștirile ambelor țări vor păstra steagurile lor actuale; dar aceste steaguri vor purta, în viitor, o banderolă de culoare albastră, conform cu modelul alăturat la prezenta Convenție”.
• Tricolorul -roșu-galben-albastru -, ca steag (drapel) naţional, s-a impus în anul 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare. În 6 februarie1859, în primul său drum său spre Bucureștide când fusese ales domnitor al Valahiei (Țara Românească), Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea orașului Buzău de către comandantul dorobanților, care purta un steag „tricolor”, pe care erau imprimate stemele celor două principate.[49]

Primul steag al Principatelor Unite a fost tricolor, având benzile așezate, probabil, orizontal, cu fâşia albastră plasată în partea de sus a pânzei steagului, precum fusese „tricolorul muntean” din timpul revoluției de la 1848. Nevoia stringentă de asumare, adoptare și impunere oficială a „steagului țării” a apărut în contextul în care noul stat român a fost nevoit să facă față presiunii externe privind recunoașterea sa în plan diplomatic extern. Până în vara anului 1861, în noul stat, numit Principatele Unite,  au fost utilizate simultan atât vechile steaguri ale principatelor Moldovei și Valahiei, cât și tricolorul roșu-galben-albastru. Dezbaterile care au avut loc au condus la confirmarea ca steag al țării, steagul revoluționar muntean de la 1848.

În 22 iunie 1861, Alexandru Ioan Cuza a decretat TRICOLORUL – roșu-galben-albastru -, cu benzile colorate dispuse orizontal, ca steag (drapel) civil oficial al Principatelor Unite (ordinea benzilor colorate, precum și dimensiunile acestui steag al țării nefiind cunoscute). Unii istorici consideră că până în anul 1862 banda de sus a steagului țării a fost albastră – la fel ca la tricolorul muntean din timpul Revoluției de la 1848 – urmând ca din anul 1862 culoarea superioară să devină roșu. Cele trei culori simbolizau libertate, dreptate, frăție. În 1 septembrie 1863, „Tricolorul” – având culorile dispuse orizontal, în ordinea roşu, galben şi albastru, – de sus în jos -, a fost instituționalizat de către Alexandru Ioan Cuza ca steag naţional.

NOTĂ: Cu prilejul înmânării drapelelor, Alexandu Ioan Cuza a spus: [50]

„Ofițeri, subofițeri, caporali, și soldați, această zi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. steagurile cele vechi aduceau aminte su­venire triste, de vreme ce ele înfățișau Ță­rile despărțite. Astăzi, voi primiți din mâinile Noastre steagul ce întrunește coloarele Țărilor-Surori, așa precum voința unanimă a Românilor a unit pe capul Nostru coroanele ambelor Țări. Steagurile voastre totuși au fost marture de întâmplări care doresc a fi păstrate; ele vor împodobi dar arsenalul Român. Primind steagurile cele nuoi, aduceți-vă pururea aminte că vă încredințez onoarea Țării. Steagul e România! acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri și îmbilșugat cu sudoarele muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor nașce copii voștri. Steagul este încă simbolul devotamentului, credinței, ordinei și al disciplinei ce reprezintă oastea! Steagul e tot de-odată, trecutul, pre­zentul și viitorul Țării; întreaga istorie a României! Într-un cuvânt; steagul reprezintă toate datoriile și toate virtuțile militare care se cuprind în acele două cuvinte săpate pe vul­turii Români, Onoare și Patrie!

Ofițeri, subofițeri, caporali, și soldați, jurați să păstrați cu onoare și fără pată stegurile voastre, și asfel veți corespunde încrederii și așteptării ce am pus cu Țara întreagă în oaste! Jurați a le apăra în orice întâmplare ca un sânt depozit ce încredințez bravurei și patriotismului vostru!

Să trăiască România!”.

Steagul tricolor a dobândit recunoaștere și pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, medicul Carol Davila preciza: „Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacele Padișahului ne așteptau, garda sub arme, marele vizir la ușă… Principele, liniștit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padișah a venit să ne treacă în revistă… Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală și ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catarg…”.[51]

Deci, în perioada domniei lui Cuza a fost adoptat steagul tricolor al revoluției de la 1848 din Valahia (Țara Românească) – prin îngemănarea culorilor roșu, galben, albastru -, cu benzile dispuse orizontal. Primul steag, din anul 1859, aflat în uz până în anul 1862, a avut fâșia albastră plasată sus, iar în a doua parte a domniei lui Al.I.Cuza, fâșia roșie a fost amplasată pe partea superioară.

7. Steagul României în perioada Regatului României (1866-1948)

• După urcarea pe tronul României a principelui Carol I, în anul 1866, la propunerea lui Nicolae Golescu, fost pașoptist, steagul revoluției de la 1848 dinValahia a fost acceptat ca steag al țării, cele trei culori fiind menținute atât pe steagul ţării, cât şi pe steagurile (drapelele) unităţilor militare. Acest fapt a fost astfel inserat în Constituția României din anul 1866, art.124: „colorile Principatelor-Unite urmează a fi Albastru, Galben și Roșu”. Însă, în „Almanahul român din 1866”, steagul tricolor a fost descris astfel: „drapelul tricolor, împărțit în trei fășie, roșiu, galben și albastru așezat orizontal: roșiu sus, albastru jos și galben la mijloc”, fapt ce arată că noul steag al țării a devenit realitate abia în anul 1867.

În acel context, românii transilvăneni au intensificat lupta pentru „tricolor”, pe care în anii 1865-1866 au dus-o în Parlamentul Ungariei. Ei au cerut prin deputații proprii ca „națiunea română să aibă în marca Ardealului însemnele sale, un vultur stând pe o stâncă de piatră cu crucea în gură și să-și aibă culorile sale, vânăt, roșu și galben, sigiliul și steagul său”. Aceeași dorință a fost introdusă în proiectul de lege din anul 1866 „pentru regularea și asigurarea naționalităților și a limbilor din Ungaria”, redactat de Vincențiu Babeș și Iosif Hodoș, împreună cu doi deputați sârbi. Românii au cerut ca naționalitățile din Ungaria, printre care și cea română, să poarte „stindardul național, culorile naționale și portul național ca expresie exterioară a naționalității”. Ei au folosit culorile de pe stema Transilvaniei pentru a nu fi oprită de autoritățile ungare purtarea celor trei culori naționale românești: roșu, galben și albastru. Românii s-au folosit de „culorile Ardealului”, și îndeosebi culorile de pe steagul adoptat de orașul Budapesta, pentru a nu fi persecutați pentru folosirea „tricolorului românesc”.

În România, steagul țării a fost descris în „Legea pentru fixarea armelor României”, votată la 12/24 aprilie 1867. Potrivit acesteia, culorile steagului țării erau așezate vertical, în ordinea următoare: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roșul la margine, flotând. În centrul pânzei steagului țării a fost imprimată stema ţării, iar în cele patru colţuri nişte ghirlande din frunze de laur, precum și cifrul domnitorului Carol I. Semnificația „tricolorului” a fost prezentată de Mihail Kogălniceanu, în numele semnatarilor raportului întocmit în acel context: Cezar Bolliac, Dimitrie Brătianu, Constantin Grigorescu, Ion Leca, Nicolae Golescu și Gheorghe Cantacuzino: „Drapelul tricolor cum este astăzi nu este (precum pretinde ministerul) drapelul Unirii principatelor. El este un ce mai mult: el este însuși drapelul naționalității române din toate țările locuite de români”.

În Transilvania, ideea de „tricolor românesc” a pătruns îndeosebi în mediul cultural românesc și după realizarea dualismului austro-ungar, în anul 1867. Românii au arborat, ca formă de protest, precum și mijloc de a-și afirma dorința de unire cu România, steaguri, eșarfe, cocarde în culorile albastru, galben și roșu.[52] Elevii de la școlile românești din Blaj, Teiuș, Brașov purtau cocarde și arborau steaguri tricolore, iar studenții români din Ardeal, Banat, Crișana, Maramureș, aflați la studii în Viena, purtau la rever „tricolorul românesc”.[53]

Dar, „Legea naționalităților”, promulgată în anul 1868, nu a reținut nimic din dorința românilor. În acel context, George Barițiu a demonstrat caracterul legal al purtării celor trei culori de către românii din Imperiul austriac, arătând că aceștia le-au adoptat din vremuri trecute și că ele predomină în portul românesc, în pictura bisericilor și a icoanelor.

În fața represiunii la care recurgeau autoritățile ungare, românii au adoptat cu prudență steagul și stema neamului lor, pentru a-i feri pe cei care le purtau de a fi urmăriți și maltratați de autoritățile ungare. Ei au găsit „portițe” de a purta „tricolorul românesc”. Dovadă stau două steaguri de breaslă, una din Sibiu și cealaltă din Hațeg: steagul Breslei Cizmarilor este dreptunghiular, format din trei benzi dispuse orizontal – roșu, galben, albastru, iar steagul Societății Olarilor din Hațeg are formă dreptunghiulară, terminat în coadă de rândunică, fiind confecționat din trei benzi de culoare roșie, galbenă, albastră, dispuse orizontal.

În România, în 8 martie 1872, parlamentul României a aprobat forma definitivă a steagului țării – „tricolorul”, compus din culorile roșu, galben, albastru, dispuse vertical – aşa cum aveau multe ţări „latine” din Europa – și asumate drept culori naţionale românești. În 11/23 martie 1872 a fost votată „Legea pentru modificarea armelor țării”, care a păstrat prevederile constituționale, modificând doar modelul stemei, propus de heraldistul Ștefan D. Grecianu. România s-a aliniat, astfel, regulilor vexilologice europene pentru steaguri tricolore, care aveau banda de culoarea cea mai închisă, culoarea „rece”, lângă hampă.

• În Transilvania, românii au continuat să folosească „tricolorul românesc” în activitățile politice și culturale pe care le organizau în pofida împotrivirii autorităților ungare. De pildă, pretorul din Baia de Criș raporta superiorilor săi că în septembrie 1872, cu ocazia funerariilor naționale făcute lui Avram Iancu, la casa în care fusese depus sicriul cu corpul neînsuflețit „a fost arborat steagul român”.[54]

NOTĂ: Informația a ajuns la Ministerul de Interne Ungar, care în 9 octombrie 1872 a trimis Comitelui Zarandului un ordin în care se arăta: „Arborarea în orice ocazie a steagului român, ca simbol al unei națiuni vecine independente, se consideră ca o demonstrație împotriva apartenenței la cetățenia maghiară, dar folosirea acestui steag este cu atât mai potrivnică legilor noastre precum și simțământului cetățenesc maghiar, cu cât interzicerea lui este cerută de prestigiul Statului, cât și de demnitatea națională”. Drept urmare, i s-a ordonat comitelui suprem ca, „pe baza scrisorii mele confidențiale emisă la 9 septembrie anul curent sub nr. 4346 prez. referitoare la îndepărtarea culorilor și simbolurilor străine… să ia deja măsuri, hotărând ca pentru viitor folosirea cu indiferent ce prilej a steagului român să fie evitată”.

În timpul Războiului de Independenţă din anii 1877-1878, eroismul ostaşilor români a fost stimulat permanent de steagul țării și de drapelele militare ale marilor unități militare. În 17 iulie 1877, la cartierul general de la Poiana au fost înmânate steagurile de luptă ale mai multor unități militare. Cu acel prilej, domnitorul Carol I le-a adresat ostașilor următoarele cuvinte:[55] „Dându-vă drapelul corpului, vă încredințez onoarea României, pe care o pun astfel sub scutul curajului, devotamentului și abnegațiunii voastre. Pentru prima oară se prezintă solemna ocaziune de a primi drapelul în preziua mergerei pe câmpul de onoare; căutați a-l încununa d-o nemuritoare glorie. Nu uitați niciodată că drapelul este simbolul patriei…”

Pe câmpurile de luptă din Bulgaria eroismul ostașilor români a fost stimulat permanent de „tricolor”. În atacul din 30 august 1877, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu a căzut la datorie în timp ce înfigea pe parapetul redutei Grivița steagul de luptă al Regimentului 8 linie. Ostașii Regimentului 3 călărași au pătruns între primii în Plevna, trecând înot apa Vidului, cu steagul de luptă în frunte.[56]

În urma faptelor de vitejie, într-o ceremonie solemnă desfășurată în ziua de 8 octombrie 1878 au fost decorate steagurile de luptă. Mai multe unități participante la asediul Griviței au primit „Crucea Trecerii Dunării”, iar altele „Ordinul „Steaua României” sau „ Marea Cruce a ordinului Steaua României”.

După Războiul de Independență și după ce „tricolorul” a devenit simbol național recunoscut la nivel internațional, culorile albastru-galben-roșu au fost folosite tot mai mult de românii din Austro-Ungaria la nunți, botezuri, la dansuri, la serbări școlare sau ca podoabe vestimentare etc. Poeţi şi compozitori au închinat „tricolorului românesc” numeroase imnuri. Printre acestea, Cântecul tricolorului, compus din șase catrene de către Ciprian Porumbescu (şi versuri şi melodie), publicat în anul 1880 la Viena, în „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”:

*

În Austro-Ungaria autoritățile au interzis purtarea de către românii ardeleni a celor trei colori, numite „culorile României”. Interesant este cazul a 5 fete „de peste munți”, respectiv: Eugenia și Leontina Simionescu, Elena Cunțan, sora-sa Alexandrina Cunțan și Letiția Roșca. Acestea au fost judecate la începutul lunii decembrie 1895 la Tribunalul din Sibiu pentru că au purtat cocarde tricolore și au făcut manifestații politice cu ocazia plecării acuzaților în procesul Memorandului și a întoarcerii lor la Sibiu. Cazul a ajuns subiect de dezbatere în Parlamentul României, fiind prezentat și în gazeta bucureșteană „Universul Literar” din 13/26 februarie 1895.[57]

„Pertractarea procesului” s-a făcut în „limba ungurească”, a început la orele 8 dimineața, sala judecătoriei fiind înțesată de public român; se aflau de față doamnele Emilia Tilea, Russu, Popescu, Crișan, Moldovan, precum și domnișoarele Eugenia și Lucreția Popescu, Sabina Brote, Agnes Cristea, Olimpia Neagoe, Jurca Tăbăcaru, Florica Roșca, Bârzea, Mihaiu etc. Acuzatele au fost asistate de dr. Amos Frâncu, avocat, procesul fiind condus de subjudele Graiss. Acesta, după ce a tălmăcit pe românește actele din dosarul procesului, a citit art.86 din Procedura de drept, care cuprindea dispozițiile pe care judele le putea lua în decursul dezbaterii procesului, adică pedeapsa pe care o putea aplica dacă vreunul dintre cei prezenți în sală nu s-ar purta conform regulamentului.

NOTĂ: Judele de instrucție ascultă întâi pe domnișoara Eugenia Simionescu. După luarea stării civile a acuzatei, judele întreabă:

– Recunoști că la 27 mai, când s-au întors de la Cluj osândițiii în procesul Memorandului, ai purtat cocardă tricoloră română, cu inscripția <<TOTUL PENTRU NAȚIUNE>>? Și de ce ai pus acea cocardă?

– Da, am purtat tricolorul român, pentru că fiecare națiune are drept să poarte tricolorul său. Noi îl purtăm în semn de iubire pentru națiune și venerație pentru martirii cauzei române.

La intervenția dr. Amos Frâncu, judele mai întreabă:

– Ați mai purtat cocardă și altă dată, ori numai atunci, când ați întâmpinat la gară pe osândiți?

– De la conferința din 1893 am purtat într-una și vom purta și de aici încolo.

– Prin purtarea cocardei tricolore, ai vrut să demonstrezi în contra statului?

– Nu! Purtând tricolorul român, am vrut să manifestăm pe față sentimentele noastre naționale.

– Știut-ai că e oprit să porți astfel de tricolor?

– N-am știut că e oprit. Chiar dacă aș fi știut însă, tot l-aș fi purtat. Nu recunosc nimănui dreptul de a mă opri în manifestarea sentimentelor mele naționale.

– Te-au provocat jandarmii să dai jos cocarda?

– Da. N-am luat-o însă, ci am purtat-o la piept, pentru că nici unui jandarm nu-i recunosc dreptul să mă oprească a purta tricolorul românesc.

– Știut-ai d-ta că tricolorul românesc cuprinde tentințe contra statului?

– Nu. Noi socotim tricolorul român ca ceva sfânt și-l purtăm la toate serbările naționale. Așa și cu reîntoarcerea de la Cluj a iubiților noștri martiri, care acum suferă pentru națiune.

– Te-ai dus în ziua de 27 mai la gară și ai purtat tricolor cu scop să demonstrezi?

– Nu. M-am dus să salut pe martiri, voind să-mi îndeplinesc astfel pioasa datorie.

Domnișoarele Leontina Simionescu și Elena Cunțan au depus mărturie în același chip. Domnișoara Letiția Roșca observă, că d-sa nu a fost provocată de jandarmi să-și dpună cocarda tricoloră. Chiar dacă ar fi provocat-o, nu ar fi depus cocarda, pentru că nu recunoaște nimănui dreptul de a o provoca la asta, deoarece tot așa poate să poarde cocarde din culorile națiunii sale, precum și alte națiuni o fac.

Domnul Teodor Neacșa învățător și locuitor în Tâlmăcel, spune că deasemenea s-a dus la gară întru întâmpinarea iubiților osândiți pentru cauza română. Cu ocazia aceasta precum și cu alte ocazii festive naționale a purtat cocardă tricoloră. La întrebarea judelui că avut-a cunoștință de dispoziția legii care oprește purtarea acestor culori, răspunde că a știut că legea oprește purtarea culorilor străine, tricolorul galben-roșu-albastru nu este însă tricolor străin, deoarece acelea sunt culorile noastre ale românilor, locuitori autohtoni ai acestei țări, mai departe sunt și culorile Ardealului, ale țării noastre și chiar și capitala Ungariei s-a îndrăgit de aceste culori încât și le-a ales pentru reprezentarea sa. Nu cunoaște că prin faptul său a comis vreun delict oprit de lege, deoarece n-a avut intenție decât a-și manifesta cu această ocazie solemnă simțul său de bun român. Cere să fie achitat.

Apoi, judecătorul i-a dat cuvântul avocatului Amos Frâncu, pentru a-și rosti pledoaria. Acesta a ținut „o scurtă, dar foarte energică vorbire de apărare”, după care, la orele 11.oo, judele a dat citire hotărârii aduse de el, în sensul căreia în lipsa celorlalți acuzația, „petrectarea se amână”. Publicul a părăsit sala de judecată în mijlocul însuflețirii entuziaste, despre ținuta demnă și românească a domnișoarelor acuzate, care cu aceeași însuflețire au fost întâmpinate și de cei ce n-au putut să intre în „sala petractării”. La poarta judecătoriei (căci înăuntru a fost oprit!), unul dintre tineri a predat în numele tinerimii române din Sibiu, fiecărei domnișoare acuzate câte un buchet de flori, mulțumind pentru curajul și ținuta lor bravă, ce au manifestat și cu această ocazie, fiind credincioase devizei: <<totul pentru națiune>>. Procesul a fost amânat pentru o dată nedeterminată. În cercurile „de peste munți” se credea că acest proces va fi casat.

Una dintre cele mai interesante manifestări privind năzuința de unitate a românilor a constituit-o Conferința Națională a Partidului Național Român din 23-25 iulie 1895 de la Sibiu. În prima duminică după încheierea conferinței (în ziua de 30 iulie) acolo urma să aibă loc și solemnitatea predării steagului sub auspiciile Ligii Culturale. Pentru a nu fi agresați de autoritățile ungare studenții români au avut o idee genială: studenții din Iași veneau cu un steag roșu, cei din București cu unul galben, iar cei din Austro-Ungaria aduceau un steag albastru, astfel că steagul neamului se întregea în „tricolor românesc”, fără ca autoritățile ungare să-l poată confisca sau distruge.

NOTĂ: În anul 1896, poetul George Coșbuc a explicat în poezia „Tricolorul” – un triptic al suferinței neamului său – semnificația celor trei culori, în dureroasele lui cuvinte simținduse revolta din poezia „Noi vrem pământ”: 

Românii căutau și găseau metode de a purta tricolorul românesc. În anul 1898 s-au aniversat 50 de ani de la Marea Adunare Națională de la Blaj, din 3/15 mai 1848. Cu acel prilej, tinerii din Șcheii Brașovului și-au pus la pălării panglici albastre, galbene și roșii, iar școlarii au primit flori albastre, galbene și roșii, așezate în așa fel încât „peste tot să apară culorile tricolorului”. Cu aceeași ocazie, la Săliște, pe două coline, a fluturat „tricolorul”, cei șase tineri care l-au pus acolo fiind condamnați.

Un alt episod din lupta pentru tricolor a fost consemnat în ziarul arădean, „Tribuna”, care în aprilie 1908 a scris despre „prigonirea Tricolorului” de către autoritățile ungare.[58] Protopretura din Boroșineu „a osândit la 5 zile închisoare și 100 coroane amendă, pe vrednicul părinte Ioan Popovici din Bârsa, pentru că hainele bisericești ale copiilor au descoperit jandarmii tricolorul nostru național”.

Un eveniment care a iritat autoritățile ungare din Transilvania s-a petrecut în iunie 1911 în comuna Scorei (Făgăraș), unde urmau să vină deputații români din Parlamentul de la Budapesta, respectiv Șerban de Voila și Alexandru Vaida-Voevod. În noaptea care a precedat acea manifestare politică, la îndemnul lui Toma Murărescu, preotului Ioan David, primarului Dionisie Marcu și notarului Ioan Comșa, patru tineri din Scorei – Ioan Vulcu, Ioan și Năcuță Ciungu și Ioan Hampu – au înălțat „tricolorul românesc”, confecționat în casa preotului Simion David, în vârful celui mai înalt brad din mijlocul localității. La coborâre, au tăiat toate crengile bradului, astfel că tulpina acestuia a devenit un catarg pe care fâlfâia „tricolorul național”. Dimineața, la vederea „tricolorului” ce fâlfâia în bătaia vântului, mulți locuitori din Scorei și din satele vecine s-au strâns la fața locului. Când jandarmii („jăndarii”) au încercat să urce în brad pentru a coborî tricolorul, au fost atacați din toate părțile cu pietre de către femei, copii și tineret.

Autoritățile ungare au fost alertate, astfel că au interzis venirea deputaților români în Scorei. Pentru reprimarea acțiunii și pentru evitarea altor <surprize>, a fost adus de la Turnu Roșu un escadron de husari, care a staționat în Scorei trei săptămâni. În acest timp, tineri, bătrâni, femei și copii au fost bătuți și schingiuți pentru a denunța pe făptași. Pentru a scăpa de pedeapsă, dar și de a-i feri pe consăteni de represalii, trei din cei patru tineri implicați direct în înălțarea „tricolorului” au trecut munții Carpați, în România; la fel a procedat și primarul, iar notarul a fost mutat disciplinar într-o comună îndepărtată.

În anul 1914, românilor li s-a recunoscut dreptul de a face „uz de acele culori care s-au format ca expresie a caracterului lor etnografic pe baza tradițiunilor și datinilor lor poporale”. Deși Regatul Ungariei a recunoscut acum acest drept, purtarea „tricolorului” devenind legală, ordonanța a fost încălcată prin abuzurile autorităților.

În vederea înfăptuirii Marii Uniri, în 20 august 1914 un grup de transilvăneni din România au constituit „Legiunea ardeleană”. Steagul acesteia era tricolor, din trei fâșii egale și orizontale: albastru sus, galben la mijloc și roșu jos; în colțul liber de sus avea un ciucur de fir, iar pe fâșia galbenă, în lungul ei, erau așezate trei medalioane având capetele îndreptate spre lance; medalioanele îi reprezintau pe Horia, Mihai Viteazul și Avram Iancu, iar pe fâșia albastră se aflau portretele lui Crișan și Cloșca.

NOTĂ: În 31 august 1914, Nicolae Iorga, a scria într-un articol în ziarul „Neamul Românesc”: „Românii din Monarhie au dus totdeauna dorul steagului. Căci ce e acest steag decât forma materială, care flutură în aerul liber și îndeamnă la luptă, a tuturor avânturilor către neatârnare, către războiul neamului? (…) Acuma li s-a dat, îl au. (…) N-aud comandele străine, nu văd chipurile din față ale apăsătorilor, uită și de uniforma care-i face una cu ungurii; un singur lucru văd bine deplin, în proporții uriașe: steagul lor care pare că tot cerul îl acoperă. Și un steag nu e ce credeți d-voastră, momeală pentru Valahul care, în folosul vostru, trebuie să turbe, ci ideal, dorință de neatârnat și sete de luptă”.[59]

În anii primului război mondial, au avut loc jertfe pentru apărarea steagului de luptă, ca simbol al datoriei de apărare a pământului ţării şi al onoarei militare. De pildă, garda drapelului din Regimentul 83 infanterie „Neagoe Basarab” a înfruntat, în octombrie 1916, o patrulă călare a armatei germane. Deşi i s-a retezat o mână, port-drapelul regimentului a rămas la locul luptei până în momentul în care ceilalţi soldaţi au sărit în ajutor şi au salvat drapelul.

• În anul 1917, mișcarea de eliberare socială și națională a românilor din stânga Prutului și Nistrului s-a desfășurat sub flamura „tricolorului românesc”. În luna mai 1917, heraldistul Paul Gorea redactat un studiu în limba rusă intitulat „Culorile naționale ale românilor din Basarabia”, în care a argumentat nevoia de utilizare, în mod firesc, de către basarabeni, a „tricolorului românesc”.

NOTĂ: „E nevoie de o anumită stimă față de trecutul național – afirma Paul Gore –, și doar de puțin curaj pentru a-ți apăra drepturile naționale legale. Nu insist de loc ca drapelul nostru național compus din trei fâșii colorate albastru, galben și roșu să aibă aceste fâșii aranjate vertical. Fie ca aceste fâșii în ordinea indicată să fie orizontale. Dar culorile și consecutivitatea lor trebuie să le păstrăm, mai ales, că toate aceste trei culori sunt și în Stema Basarabiei, care reprezintă, dacă eliminăm bordura din culorile Imperiului, stema antică exactă a Principatului Moldovei și, se știe că, drapelele trebuie alcătuite conform regulilor exacte ale heraldicii, potrivit culorilor câmpului și emblemelor stemelor corespunzătoare”.[60]

Drapelul Republicii Democratice Moldovenești

În 2 decembrie 1917, în Basarabia, aflată de peste un secol sub săpânirea Imperiului rus, s-a constituit Republica Democratică Moldovenească. Cu câteva săptămâni înainte de 6 decembrie 1917, „când s-a făcut parada ostașilor moldoveni din
Basarabia”, a fost confecționat steagul țării – tricolor albastru-galben-roșu, cu fâșiile plasate orizontal, având stema în centrul câmpului galben și inscripția „Republica Democratică Moldovenească și Independentă” în centrul câmpului albastru.

„Tricolorul” – numit în „steagul național”, „steagul românesc”, „drapelul Basarabiei” etc., a fost arborat în zilele de 17-18 decembrie 1917 pe clădirea din Tiraspol, unde se desfășurase Congresul Moldovenilor din Transnistria. Apoi a fost arborat în satele și orașele basarabene, precum și în orașele Odesa, Kiev, Sevastopol, unde se aflau ostașii moldoveni. Urmând modelul, a fost confecționat apoi drapelul „Sfatului Țării”, care avea scris pe albastru „Sfatul Țării”, iar stema, de dimensiuni mai mari, era plasată la mijloc, peste galben și roșu.

• În anul 1918, în Transilvania, Banat și Bucovina, încorporate în Imperiul Austro-ungar, românii au creat steaguri care să semnifice în chip elocvent năzuința către unirea cu „Patria Mamă”.
• În Transilvania, în perspectiva desfășurării Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 a fost confecționat „steagul național” – „tricolor” albastru-roșu-galben, cu benzile colorate dispuse orizontal. Imaginile surprinse de fotograful Samoilă Mârzaarată o mulțime de oameni, deasupra cărora fâlfâiau numeroase astfel de steagui, unele având înscrisă pe pânză și o deviză. Martorii oculari pomenesc nenumăratele steaguri tricolore, arborate la ferestre, orașul devenind „o mare de steaguri”. Fiecare comună a venit cu steagul tricolor, iar oamenii erau îmbrăcați în haine de sărbătoare și împodobiți cu cocarde tricolore. Deasupra porții de intrare în cetate, acolo pe unde intrase triumfal Mihai Viteazul și unde fusese întemnițat Horia, flutura un steag imens. Ziarul parizian „Le Matin” a consemnat că „steagul românesc flutura pe toate clădirile publice”. Lucrările Marii Adunări Naționale s-au deschis la ora 10, fundalul sălii fiind decorat cu „un falnic drapel național” și cu cetină de brad.

Este interesantă povestea „Tricolorului de la Lupşa”, care în anul 1918 a însoţit delegaţia comunei la Marea Adunare Naţională din Alba Iulia. Steagul avea formă dreptunghiulară, pânza fiind confecţionată din lână de către femeile din Lupşa într-o zi şi o noapte. Culorile au fost dispuse orizontal, cu albastrul în partea superioară, galbenul la mijloc şi roşul în partea inferioară. Fiecare culoare se termina în vârf cu un ciucur în culoarea respectivă, în vârful hampei din lemn a fost fixat un buchet de busuioc, iar de hampă este legată o eşarfă tricoloră îngustă. După întoarcerea delegaţiei în Lupşa, steagul a fost păstrat în casa învăţătorului Sebastian Ciapa, participant la Marea Adunare Naţională. [61]

La Alba Iulia a mai fost prezent un steag „tricolor” care aparținuse primului detașament de ardeleni, bănățeni și bucovineni, foști prizonieri de război în Rusia, înrolați voluntar în Armata Română. Steagul fusese purtat de soldatul bănățean Dimitrie Lăzărel din Belinț. Înainte de a pleca spre Iași, pentru a se înrola în Armata Română, membrii detașamentului respectiv și-au confecționat mai multe steaguri tricolore, pe care au fost așternute cuvintele: „TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE”.

La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au fost și steaguri cu culorile dispuse vertical. Prima dovadă este un steag din satul Pinticu Tecii. Aspectul steagului, textul scris pe steag, „ACUM ORI NICIODATĂ”, precum și dispunerea culorilor pe steag, indică faptul că acesta a fost confecționat înainte de plecarea delegației locale la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

În primul război mondial s-au petrecut adevărate jertfe ostășești pentru apărarea steagului de luptă al unităților armatei române, ca simbol al datoriei de apărare a pământului țării și al onoarei militare.

NOTĂ: De pildă, Garda drapelului din Regimentul 83 infanterie „Neagoe Basarab” a înfruntat, în octombrie 1916, o patrulă călare a armatei germane. Deși i s-a retezat o mână, port-drapelul regimentului a rămas la locul luptei până în momentul în care ceilalți soldați au sărit în ajutor și au salvat drapelul. O lună mai târziu, Regimentul 1 infanterie „Dolj” s-a aflat într-o situație critică din cauza căreia s-a decis îngroparea drapelului în curtea unui țăran din Izbiceni. El a fost recuperat după eliberarea României de sub ocupație străină, în toamna anului 1918. Regimentul 1 grăniceri s-a aflat la rândul său într-un moment dificil, cu prilejul luptelor din defileul Oltului. Atunci, comandantul unității a hotărât îngroparea pajurei, iar flamura a fost înfășurată în jurul corpului unui grănicer care s-a strecurat prin învălmășeală. Steagul a fost repus pe hampă în Moldova și a participat la campaniile din 1917. A fost decorat la sfârșitul războiului cu ordinul Mihai Viteazul, Crucea comemorativă a războiului 1916-1918 și medalia Victoria.

Multe steaguri de luptă au fost decorate la terminarea primului război mondial cu ordine, precum: Ordinul „Steaua României” sau Ordinul „Mihai Viteazul”.

8. Steagul (drapelul) țării în vremea României Mari (Întregite):

• În 28 martie 1923, regele Ferdinand I a promulgat Constituția Regatului României, apreciată drept cea maimodernă și mai democratică lege fundamentală din întreaga Europă. Aceasta a păstrat mare parte din articolele vechi (n.r. 78 din cele 138), recunoscând România după Marea Unire drept monarhie constituțională, stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil.[62] La art.124 s-a stipulat că „Culorile drapelului Romaniei sunt: Albastru, Galben și Roșu, așezate vertical”.

În perioada interbelică „Tricolorul” a fost folosit și ca armă politică. În anul 1936 s-a tipărit și distribuit în București și în țară o broșură semnificativ intititulată „Jos laba de pe tricolor! Demascarea lui Stelian Popescu”. Broșura n-a dezvăluit editura, anul publicării și tipografia unde a fost lucrată, ci numai autorul: Victor Eftimiu. Autorul a adunat pe căi „neortodoxe” pamflete și articole denigratoare la adresa lui Stelian Popescu – directrorul ziarului „Universul” -, și le-a pus pe răboj cu o rară violență și ură la adresa marelui ziarist. Acesta și-a avertizat cititorii că cetățenii erau „terorizați de bandiții condeiului”, iar unii dintre aceștia se aflau la ziarul „Universul”, „în fruntea gangsterilor din presa românească”. Aceștia erau considerați „mai periculoși decât toți, fiindcă au luat în labe tricolorul țării”. Victor Eftimiu l-a acuzat pe Stelian Popescu că „n-a scris niciuna din paginile pe care le semnează”, dar a încasat bani cu grămada; că a împărțit țara „în români buni și români răi, în revizioniști și antirevizioniști”; că, „ îmbrăcat în cele trei culori naționale…șantajează de ani întregi o țară întreagă, în numele patriotismului”           . De aceea, considera că „A venit momentul să-i strigăm: – Jos laba de pe tricolor!”. 

Pentru a scoate în evidență propriul adevăr, Victor Eftimiu a scris poezia „Tricolorul” în care-și îndemna semenii să se descopere în fața „drapelului ce vine, purtat de mâini voinice în sunet de fanfare”. Acesta afirma că „drapelul zdrențuit e mult mai sfânt ca pânza bogată din altar”, întrucâ „Nu fumul de tămâie şi nu sfinţitul dar
Al cuminecăturii cu roşu l-au stropit”, „Ci sângele atâtor Cristoşi ce s-au jerfit…”.

NOTĂ: Sursa dosarelor denigratoare s-a developat în anul 1940, când după fuga lui Carol al II-lea din țară împreună cu Elena Lupescu, noul regim, alcătuit din Coaliția de guvernare Armată-Mișcarea Legionară, mai precis Generalul Ion Antonescu și Horia Sima, a deschis marelui public casa din „Aleea Vulpache”, în care locuise până nu demult Elena Lupescu. Astfel s-a aflat cu stupoare că în spatele acțiunii denigratoare se afla Elena Lupescu, iar dosarele erau livrate de către „Siguranță”, deci Poliția politică!

În 20 februarie 1938, Consiliul de Miniștri a aprobat o nouă Constituție, după ce în prealabil, în noaptea de 10/11 februarie 1938, regele Carol al II-lea l-a demis pe Octavin Goga din fruntea Guvernului și a numit un Executiv condus de Patriarhul Miron Cristea. Noua constituție a întărit puterea regală și a limitat libertățile democratice, instituind, în fapt, în mod oficial dictatura personală a regelui Carol al II-lea.[63] La art. 92, Constituția a stipulat: „Culorile drapelului României sunt: Albastru, Galben, Roșu, așezate vertical”.

În timpul celui de-al doilea război mondial, au fost decorate unitățile militare care s-au evidențiat după întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste și Ungariei horthyste, în luptele de pe râurile Someș, Mureș și Tisa, din Cehoslovacia, de la Budapesta, îndeosebi cu Ordinul „Mihai Viteazul”.

9. Steagul țării în vremea regimului comunist

O dată cu instaurarea „republicii populare”, în 30 decembrie 1947, în România au fost interzise insemnele regatului României, incluzând stemele și steagurile tricolore. Regimul politic instaurat cu sprijin sovietic a înlocuit stema ţării, rezultată din îmbinarea elementelor heraldice tradiţionale, cu o stemă de sorginte sovietică, pe care „a plantat-o” pe tricolorul naţional.

• În 9 ianuarie1948a fost emis Decretul nr.3 privind fixarea atribuțiunilor Prezidiumului Republicii Populare Române, care a prevăzut:

– art.7: noua stemă a republicii „va fi înfățișată prin: un tractor, un grup de trei furnale pe câmpul unui soare care răsare, înconjurat de o înmănunchiere de spice de grâu, legate de o panglică având inscripția Republica Populară Română și inițialele R. P. R. la capătul spicelor”;

– art.8: „Colorile Republicii Populare Române sunt: albastru, galben și roșu, așezate vertical, și având în centrul câmpului galben Stema Republicii”.

• Constituția Republicii Populare Române, din 13 aprilie 1848, prima constituție a Românieidin perioada comunistă, care a imitat-o pe cea sovietică din anul 1936, deși nu a menționat explicit, a abrogat Constituția Regatului Românieidin anul 1938. La art.101, aceasta a stipulat că „Drapelul Republicii Populare Române se compune din culorile: albastru, galben și roșu, așezate vertical. În mijloc este așezată stema țării”.[64]

● Constituția Republicii Populare Române din 1952, la art.103, stipula: „Drapelul Republicii Populare Române poartă culorile roșu, galben și albastru, așezate vertical cu albastrul lângă lancie. În mijloc este așezată stema Republicii Populare Române”.[65] Însă, nu erau menționate nuanțele culorilor și proporțiile acestora. Este de remarcat și faptul că prin prevederile Constituției din anul 1952, în partea superioară a stemei republicii apare o stea roșie în cinci colțuri. Acest lucru se va reflecta și asupra drapelelor și pavilioanelor oficiale românești.
Drapelul RPR, ianuarie – martie 1948	Drapelul R.P.R. / 1948-1952

• Constituția Republicii Socialiste România din anul 1965,[66] a prevăzut la art. 118: „Drapelul Republicii Socialiste România poartă culorile roșu, galben și albastru, așezate vertical, cu albastrul lângă lance. În mijloc este așezată stema Republicii Socialiste România”. La art. 116 s-a stipulat: „Stema Republicii Socialiste România reprezintă munți impăduriți, deasupra cărora se ridică soarele. În partea stânga a stemei se află o sondă. Stema este încadrata de o cunună de spice de grâu. În partea de sus a stemei se află o stea în cinci colțuri. În partea de jos a stemei, spicele sînt infășurate într-o panglică tricoloră pe care este scris „REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA”.

Prin Decretul nr.972 din 5 noiembrie 1968 privind însemnele Republicii Socialiste România au fost stabilite în detaliu stema, sigiliul, drapelul și imnul de stat al republicii. Expunerea de motive alăturată preciza că, în lipsa unor reglementări corespunzătoare, „au apărut interpretări greșite ale acestora [precizărilor constituționale], folosiri incorecte sau neunitare ale însemnelor statului”. Astfel, drapelul a fost definit ca având proporția de 2:3, cu fâșiile colorate de dimensiuni egale. Stema era plasată în centru și avea o înălțime egală cu 2/5 din lățimea drapelului. Poeți au ridicat în slavă tricolorul românesc. Unu dintre aceștia, Marin Sorescu, a scris poezia Cântec pentru tricolor:

Drapel, eveniment sonor Și respirația mea vie, Răsare din cuvântul dor A ta iubire de moșie. Biruitor, în vitejie Și pavăză a tuturor Drapelul, cânt de ciocârlie		Și falduri ce nu știu de nor. Mereu în jurul tău feciori Tot vin căci tu le ești mândria, Cu munții fruntea ți-o măsori Și răsuflarea cu vecia. Tu ce unești în trei culori Silabele din ROMÂNIA.
Drapelul R.P.R. / 1952-1965	Drapelul R.S.R., 1965-1989

10. Drapelul Românieie actuale

Încă din 17 decembrie 1989, în timpul revoluției de la Timișoara, stema Republicii Socialiste România a fost îndepărtată de pe steaguri de către revoluționari, fiind privită ca insemn al regimului dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu. Acest lucru s-a realizat, de cele mai multe ori, prin tăierea sau ruperea cu mânie proletară zonei centrale a fâșiei galbene, de unde și sintagma „drapel cu gaură”. Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale a prevăzut la art. 1 că „drapelul țării este tricolorul tradițional al României, având culorile așezate vertical, în următoarea ordine, pornind de la lance: albastru, galben, roșu”.

*

Astăzi, steagul (drapelul) României este tricolor cu benzi verticale, începând de la lance, albastru, galben și roșu. Drapelul are o proporție de 2:3 între lățime și lungime. Constituția României, adoptată în 8 noiembrie 1990, prevede la art.12, alin.1 că „Drapelul României este tricolor; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roșu”.[67] Proporțiile, nuanțele culorilor precum și protocolul drapelului au fost stabilite prin Legea nr.75 din 16 iulie 1994, conform căreia cele trei culori reprezintă principiul egalității, iar orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, iar ca și semnificație a culorilor alese încă din anul 1834, conform izvoarelor istorice, acestea au următoarele semnificații:

– albastrul semnifică cerul, credința și puterea neamului care ne leagă de pământul patriei;

– galbenul arată virtutea, grandoarea și prestigiul țării;

– roșul semnifică sângele înaintașilor vărsat pe pământul românesc de-a lungul anilor, dragostea de neam și țară să rămână aprinsă ca focul roșului din steag.

• „Tricolorul românesc” este înrudit cu steagul Republicii Moldova, creată în Basarabia -, teritoriul românesc de peste Prut – în procesul dezmembrării Uniunii Sovietice. Steagul Republicii Moldova este „tricolorul”, cu amplasarea verticală a culorilor – albastru, galben, roșu, desemnat oficial drapel de stat în 27 aprilie 1990 de către deputații primului legislativ al Republicii Moldova. Acesta îmbină vechiul insemn heraldic al Moldovei – capul de bour – și culorile heraldice ale neamului românesc, având o proporție diferită (1:2 în loc de 2:3), un albastru mai deschis și stema țăriiîn centru.

În 29 iulie 1994 a fost adoptată prima constituție a Republicii Moldova, iar în 23 aprilie 2010, Parlamentul Republicii Moldova a votat declararea zilei de 27 aprilie drept Zi a Drapelului de Stat. În Basarabia, cultul pentru steagul tricolor al țării a fost propovăduit cu mare putere de oamenii de cultură. În acel context, poetul GrigoreVieru, unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova și participant activ la dezbaterile Sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care s-a votat limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină, a scris poezia „Trei culori”. Aceasta a fost pusă pe muzică și cântată de Ion și Doina Aldea Teodorovici:

Românii din afara hotarelor României folosesc, la manifestații culturale, de obicei, steagul României. Excepție fac românii din Serbia – care au adoptat ca stemă o acvilă bicefală, precum și aromânii din Greci, care și-au confecționat un drapel alb întretăiat de opt linii drepte albastre, și de un cerc albastru în centru.

• Astăzi, la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, când a fost decupată în mod agresiv stema țării de pe steagul țării, acesta nu are stemă. În întreaga lume, mai există doar alte opt steaguri tricolore cu benzi colorate așezate pe verticală, fără stemă: Italia, Franța, Irlanda, Guninea, Mali, Belgia, Ciad și Coasta de Fildeș.

Drapelul actual al României este asemănător cu drapelul civil al Andorrei și drapelul de stat al Ciadului.

NOTĂ: Andorra (oficial Principatul Andorrei) – țară fără ieșire la mare, aflată în sud-vestul Europei, în estul Pirineilor, la frontiera între Spania și Franța, cu o suprafață de 468 km² și o populație estimată la 84.082 de locuitori în anul 2009 – cu limba oficială catalana, a fost înființat în anul 1278. Rolul de monarh este exercitat împreună de doi co-principi, episcopul de Urgell și președintele Franței (țara făcând parte din dioceza de Urgell). Drapelul național al Andorrei a fost adoptat în anul 1866. Drapelul este un tricolor albastru, galben și roșu, cu stema Andorrei în centru. Cele trei culori verticale ale steagului Andorrei au fost preluate de la steagul francez, cel catalan și cel al principilor de Foix. Sub stemă se află deviza, în limba latină: VIRTVS VNITA FORTIOR, citit: « Virtus unita fortior »: „Virtutea unită este mai puternică”.

Republica Ciad (fr. République du Tchad) – țară situată în centrul Africii, cu capitala în orașul N’Djamena, este deseori numită „Inima moartă a Africii”. Acest stat adăpostește peste 200 de grupuri etnice și lingvistice diferite, islamul fiind cea mai practicată religie. Drapelul Republicii Ciad a fost adoptat la 6 noiembrie 1959: acesta este un tricolor vertical, care conține dinspre lance înspre marginea drapelului trei zone diferit colorate, în albastru, galben și roșu, combinând stilul și culorile tricolorului francez cu culorile tradiționale pan-africane; în 11 august 1970 a fost adoptată stema Ciadului. Drapelul României diferă de cel al Republicii Ciad doar prin nuanța ușor mai închisă a fâșiei albastre (indigo, în loc de cobalt cum e la cel românesc).

În anul 2004, ambasada Republicii Ciad la Moscova a înaintat Organizației Națiunilor Unite un protest oficial, prin care a cerut ca drapelul României să nu mai fie arborat la O.N.U. Președintele României de atunci, Ion Iliescu, a afirmat hotărât că „tricolorul ne aparține. Nu vom renunța la tricolor”. Protestul a fost respins, deoarece existența tricolorului vertical albastru-galben-roșu ca drapel al României este anterioară existenței statului Ciad.

*

Prin legea nr.96 din 20 mai 1998, data de ziua de 20 iunie a fost decretată Ziua Drapelului Național. Conform legii, „va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne”. De Ziua drapelului, autoritățile publice și celelalte instituții ale statului sunt obligate prin lege să organizeze programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei românești, precum și ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.

EPILOG

Cele „trei culori“ ale steagului țării sunt moştenite din străvechime, originea lor aflându-se în culorile „balaurului zburător cu cap de lup”, steagul dacilor, preluat de romani, metamorfozat și folosit ca insemn militar în armata romană, apoi moștenit de români, ca urmași direcți ai dacilor.

Ca simbol vexilologic al neamului, cele trei culori îngemănate au fost asumate și   s-au impus în epoca modernă, în timpul revoluției din anul 1821, apoi în vremea revoluției din anii 1848-1849, fiind instituționalizat de către Alexandru Ioan Cuza, ca steag al țării – România -, apoi preluat de statul român modern și folosit indiferent de regimurile politice.

Dat fiind că cele trei culori heraldice au fost dispuse din vechime în plan orizontal – dispunerea lor fiind instituționalizată prin constituția din anul 1866 -, este o datorie de conștiință națională de a se reveni la așezarea celor trei culori pe steagul țării, cu dispunerea orizontală a benzilor colorate: sus – albastru, la mijloc – galben și jos – roșu; se cuvine ca steagul țării să aibă la mijloc (pe galben) stema țării, pe care să fie imprimat, în centru, capul lupului dacic, înconjurat de insemnele heraldice ale străvechilor țări românești.

Note

[1]Alexandru Vasile, Drapelul este istoria întreagă a României în „Lupta întregului popor”, nr. 1 (3) din 1985.

[2] Anton Velcu, Steagurile României în „Enciclopedia României”, vol. I, 1938; Adrian Roșian,            O istorie a drapelului României, în „Alma Mater Militaris”, anul VII, nr. 1 (13) / 2006.

[3] G.D.Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1997, p. 8.

[4] Maria Dogaru, Însemne getodace, în „Lupta întregului popor” (Număr special), 1986, p.58; Augustin Mureşan, Cu privire la cea mai veche reprezentare a stindardului geto-dacilor, în „Adevărul omeneşte posibil pentru rânduirea binelui”, Omagiu prof. univ. dr. Sever Dumitraşcu, Oradea, 2001, p. 455-459; Liviu Mărghitan, Augustin Mureşan, Mărturii arheologice referitoare la stindardul daco-geţilor (descoperirile din secolul XX), în „Thraco-dacica”, tomul XXII, 1-2, 2001, p. 213-221; Gelu Florea, Dragonul dacic, în „Arheologica et Historica, Nicolae Gudea dicta”, Omagiu profesorului Nicolae Gudea la 60 de ani, Zalău, 2001, p.195-201.

[5] Vezi, Victor Teodorescu, Vasile Dupoi, Matricea de incidenţă a siturilor arheologice de la Budureasca, în „Studii şi cercetări”, Anuarul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, I, 1984, p.37.

[6] Vasile Pârvan, Getica, o protoistorie a Daciei, Cultura Naţională, Bucureşti, 1926, p. 518.

[7] A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană, Dacia până la 270 d. Hr., vol. I, Editura „Elf”, Ediţie revizuită de Maria Constantinescu după Editura Librăriei şcoalelor Fraţii Şaraga, Iaşi, 1896, Bucureşti, 2009, p.89.

[8] Whitney Smith, Les drapeaux a travers les ages et dans le monde entier, traducere in limba franceză de George Pasch, Paris, 1976, p. 61; vezi şi Olivia şi Alexandru Strachină, Tricolorul românesc – tradiţie şi permanenţă, în ,,Manuscriptum”, Bucureşti, an XVII (1986), nr.2,  p.148-152.

[9] Corpus Inscriptionum Latinarum, vol. VI, nr.119.

[10]Vezi, Arian, Arta tacticii, în Fontes ad Historiam Daco-Romaniae Pertinentes, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 593-595.

[11] Vezi, pe larg, Aurel V. David, Tricolorul îl avem de la daci? O nouă ipoteză, în Studii de istorie a înîlțării și declinului nației românești, Editura Dacoromână TDC, București, 2006, p.28-47.

[12] Marcel Sturdza-Săuceşti, Heraldica. Tratat tehnic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p.40.

[13] Stelian Metzulescu, Din simbolurile artei plastice creştine. Reprezentarea Sfântului Gheorghe şi dragonul, f.1., f.a., p. 131.

[14] Notitia dignititum. Lista tuturor funcţiilor, atât a celor civile cât şi a celor militare în părţile răsăritene ale imperiului, în „Fontes ad Historiam Daco-Romaniae Pertinentes“, 11, p. 211-213.

[15] Mihail Zahariade, Insemnul tricolor în Dacia Romană, în „Lupta întregului popor”, Bucureşti, nr. 3 (17), 1988, p.43-44.

[16] I. Marţian, Contribuţii la eraldica vechiului Ardeal, în ,,Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, IV, Bucureşti, 1928, p. 4-445; Marius Bizere, op. cit., în ,,Magazin istoric”, nr. 9(42), sept., 1970, p. 50.

[17] Dan Simonescu, Codex aureus, Bucureşti, 1972, planşe1e X şi XI; Withney Smith, op.cit., p. 66.

[18] Mircea Eliade, op. cit., p.28.

[19] Th. D. Speranţia, Mioriţa şi căluşarii. Urme de la daci, Bucureşti, 1914, p.39.

[20] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, tradusă de Gheorghe Adamescu, Editura ,,Cartea Românească”, p.131.

[21] Adrian Roșian, O istorie a drapelului României, în „Alma Mater Militaris”, anul VII, nr. 1(13) /2006.

[22] Vezi la N. Bănescu, O problemă de istorie medievală: crearea şi caracterul statului Asăneştilor (1185), în „Analele Academiei Române”, Mem. Secţ. Ist., seria a III-a, XXV, 1943, p.543-590.

[23] Nichita Choniates, Istoria, 12, în Izvoarele istoriei României, vol. III, Scriitorii bizantini (sec. XI-XIV), Bucureşti, 1975, p. 265.

[24] A. Ubicini, Originile istoriei românilor, Paris, 1866, p. 187.

[25] Nichita Choniates, lstoria, 19, în loc. cit., vol. III, p. 281.

[26] Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973, p. 330.

[27] Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 66.

[28] Vezi, pe larg, C.Rezachevici, Steagurile militare ale Ţării Româneşti şi Moldovei în veacul al XVII-lea, în „Revista de istorie”, Tom 28, nr.8, 1976.

  [29] Gh. Popescu-Vâlcea, Miniatura românească, Bucureşti, Editura „Meridiane”, Bucureşti, 1981, p.11.

[30] Costin Miron, Opere. Vol. I. Ed. P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1965, p.269, 320.

[31] Şt. Gorovei, Armoires et raports politiques: le ,,cas” moldave au XIV-e siècle, în ,,Revue Roumaine d’Histoire”, nr. 3, 1984, p.117-128; Lia Bătrîna şi Adrian Bătrîna, Mărturii heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în vol. Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p.195-208.

[32] Apud, Stanislas Lukasik, Pologne et Roumanie aux confls des deux peuples et de deux longues, Paris, 1938, p.373.

[33] Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Bucureşti, 1984, p.196; Miron Costin, Opere. vol. I. Ed. P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1965, p.269, 320.

[34] Constantin Căzănișteanu, Trei culori cunosc pe lume… în „Magazin istoric”, nr. 8/1967.

[35] Elena Pălănceanu, Steaguri în colecţiile Muzeului de Istorie“,

[36] Tudor-Radu Tiron, Începuturile stemei Transilvaniei în lumina mai multor izvoare ilustrate externe, din secolul al XV-lea până la începutul secolului al XVII-lea, Cluj, 2011.

[37] Dan Cernovodeanu, Știința și arta heraldică în România, București, 1977.

[38] Vezi, pe larg, Dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Tiberiu Velter, dr.G.D.Iscru, Aurel David, Tricolorul României -Simbol al identității, integrității și suveranității naționale, coordonator dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Editura „Sigma”, București, 1995.

[39] Vezi, pe larg, Gheorghe D. Iscru, Steagul Revoluției din 1821, în „Revista Arhivelor” nr. 2/1981.

[40] Radu R. Rosetti, Când s-a adoptat steagul tricolor la noi, în „Memoriile secțiunii istorice”, seria a III-a, vol. XI, 1930.

[41] Constantin Căzănișteanu, Trei culori cunosc pe lume... în „Magazin istoric”, nr. 8/1967, p.35.

[42] Petre Vasiliu Năsturel, Steagul, stema română, însemnele domnești, trofee, București, 1903.

[43] Maria Dogaru, Tricolorul și cocardele în contextul luptei revoluționarilor pașoptiști în „Revista de istorie” nr. 5 din 31 mai 1978 (extras).

[44] I. G. Sbierea, Ceva despre tricolorul român, în „Calendarul Minervei pe anul 1905”, București, 1905.

[45] Aurelia Bunea, Steagul poporului român din Transilvania în revoluția din anii 1848-1849, în „Anuarul Institutului de Istorie”, Cluj, nr. 12 / 1969.

[46] Ioan Pușcariu, Notițe despre întâmplări contemporane, Sibiu, 1913.

[47] Vezi, Tiberiu Stănciulescu, Cultul drapelului, București, 1938.

[48] Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României 1859-1991, Ediția a II-a, Editura „Humanitas”, București, 1998, p. 20.

[49] Marin Mihalache, Cuza Vodă, Editura Tineretului, 1967, p.77.

[50] Distribuția steagurilor la oștire, 1 septembrie 1863 în „Monitorul. Jurnal oficial al Principatelor Unite Române”, nr. 171 din 2 septembrie 1863.

[51] Marin Mihalache, Cuza Vodă, Editura Tineretului, 1967, p.180-181.

[52] Vezi, pe lar, Aurelia Bunea, Steagul României simbol mobilizator în lupa pentru Unirea Transilvaniei cu România (1850-1918), Cluj, 1971.

[53] G. Sbiera, O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1850”, Cernăuți, 1899.

[54] Corneliu Mihail Lungu, De la Pronunciamentum la Memorandum, 1868-1892, București, 1993.

[55] Elena Pălănceanu, Steaguri din colecția Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România, în „Muzeul Național”, vol. I, 1974, p.150.

[56] Elena Popescu și Constantin Căzănișteanu, Piese din colecția de drapele a Muzeului Militar Central, în „Revista Muzeelor”, anul III, nr. 2 / 1966, p. 140.

[57] „Pertractarea” cauzei a fost descrisă de „Universul Literar”, București, Luni, 13 (26) februarie 1895.

[58] „Tribuna”, Arad, Vineri, 28 martie (10 aprilie) 1908.

[59] Nicolae Iorga, Voința obștirii românești, București, 1983.

[60] Silviu Andrieș-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei și Transnistriei, Editura „Museum”, Chișinău, 1998, p.94.

[61] Steagul comunităţii din Lupşa este subiectul cărţii „Povestea unui steag tricolor” – scrisă și publicată iniţial în anul 1987 de Ioan Ion Diaconu, care consemnează că: „în ultimele zile ale lunii noiembrie 1918, la Lupşa era mare forfotă, sătenii având nevoie de un steag tricolor – simbolul naţional, pe care trebuiau să-l procure în cele trei zile rămase. Femeile au adunat de prin sat lână toarsă, pe care au vopsit-o în roşu, galben, albastru. Iar câţiva bărbaţi au mers în pădure să găsească un lemn potrivit pentru băţul steagului – hampa. Ţeserea pânzei necesare a durat o zi şi o noapte. Cu acest steag în frunte, delegaţia formată din 12 reprezentanţi ai comunei au mers cu trei căruţe până la Alba Iulia, unde au participat la evenimentul istoric din 1 Decembrie. La întoarcerea delegaţiei, steagul a fost arborat la biserica din Lupşa”.

[62]Textul a fost publicat în „Monitorul Oficial” nr. 282/29 martie 1923.

[63] Textul a fost publicat în „Monitorul Oficial” nr. 48/27 februarie 1938.

[64] Textul a fost publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 87 bis /13 aprilie 1948.

[65]Textul a fost publicat în „Buletinul Oficial” nr. 1/27 septembrie 1952.

[66] Textul a fost republicat în „Monitorul Oficial” nr.65 din 29 octombrie 1986.

[67]Textul a fost republicat în „Monitorul Oficial” nr. 767/31 octombrie 2003.