Petru Ababii
Email: azumut1947@gmail.com
s. Bolohani, r. Orhei, Republica Moldova
Numim gândire critică modalitatea de a pune mereu în opoziție și sub semnul întrebării enunțurile și argumentele de tot felul declarate de interlocutor în raport cu veridicitatea și corectitudinea lor logică pe care le crede el, precum și în raport cu propriile idei, concepte și convingeri crezute inițial a fi corecte și definitive. Altfel spus gândirea critică este rezultatul unui proces logo-logistic și gnostic proactiv de a pune o mie și una de întrebări cum sunt următoarele: de ce?, din ce cauză?, pentru ce?, cu ce scop?, este oare adevărat?, crezi în ceea ce spui?, să cred ceea ce spui?, este după tine logic ce spui?, care sunt argumentele forte ale adevărului pe care îl aperi?, care sunt rezultatele de moment și cele de perspectivă ale argumentelor tale?, pot eu oare să mă pun în opoziție cu argumentele tale?, care sunt capacitățile mele de analiză logică a ceea ce mi se oferă a fi crezut?, care sunt posibilitățile mele logice de gândire pentru a-mi oferi mie dovezi și convingeri ca să mă satisfacă și să fie suficiente pentru a fi gata să polemizez cu interlocutorul și a fi de acord sau în dezacord cu el?, sunt eu oare sigur de aceste capacități și apoi și de posibilitățile pe care ml le oferă?, la ce riscuri pot să mă aștept în confruntarea mea și lupta pentru descoperirea, aflarea și apărarea adevărului? și în final îl voi putea eu oare să-l conving pe adversarul meu ideinic de adevărul meu? și alte multe întrebări de acest fel.
În definitiv acest dialog participativ opozant în dinamică și desfășurare continuă susținut activ de ambele părți opozante se numește polemică constructivă sau una distructivă, produsul căreia este gândirea critică sănătoasă. Dovada faptului că polemica este constructivă, afectivă și eficientă spre găsirea adevărului este apariția pe parcurs a unei satisfacții psiho-emoționale mai mult la una din părțile opozante și pierderea lor la cealaltă parte. Aici apare pericolul întreruperi dialogului , adică a polemici și cedare benevolă a unei părți sau abandonarea forțată a ei cu consecințe neprevăzute pentru cealaltă parte. Deci gândirea critică este dictată, încurajată și susținută de ceea ce numim demnitate umană cu potențialul ei orgolios de a se confirma și afirma, ea, devenind o funcție profund individualizată și personalizată.
Altfel spus gândirea critică este o autoimpunere inductivă participativă dialogică dar și monologică a sinelui în lupta continuă a ideilor bazate pe cunoaștere și generate de cunoașterea realității și a sinelui în această realitate. Gândirea critică este. prin urmare, un angajament de activitate continuă a gândirii și a logicii formale susținut în propriul habitat mental de propriul habitat mental și în raport cu propriul habitat mental în vederea contracarării printr-o polemizare a reciprocităților aflate în conflict cu scopul de a face cale deschisă adevărului cu cea mai neînsemnată semnificație de relativitate.
Gândirea critică este produsul unei achiziționări în avans și dinamică efectivă dar și afectivă a unei mentalități mai desăvârșite mult superioare celei obișnuite deficitare cu antrenarea funcțională a elementelor sale fundamentale și primordiale de natură fizică dar și metafizică cu rezultatele implementării lor- logicile astfel dobândite și promovate de toate tipurile. Altfel spus gândirea critică este produsul incontestabil evolutiv al luptei potențialului mental uman cu propriile limite și deficiență funcțională producătoare de pasivitate , indiferență și inactivism social , acestea fiind cauzele fățărniciei, cinismului și îngâmfării umane și în consecință. la general, și a violenței istoriei cu proprii protagoniști aflați permanent în febra autoafirmării, autoidentificării și auto-confirmării.
În rezultat se definitivează, se confirmă și se afirmă în adevăr și dreptate acel om care posedă o gândire critică sănătoasă aflată în permanentă luptă cu îngustimea mentală a habitatului social concurențial gnostic de joasă speță – cauza tuturor relelor.
Există oare gândire critică obișnuită și gândire critică neobișnuită și în ce constă criticismul însăși ca atare, ca noțiune? Când omul prestează o gândire critică obișnuită sau una neobișnuită? Putem numi oare orice gândire critică? Și dacă da atunci unde se află linia despărțitoare a lor? Toate aceste întrebări țin de așa numita critică a gândirii critice dacă e să numim orice gândire critică. În conceptualitatea gândirii critice exisă o amplitudine a condiționalității, adică a relativității. În definitiv în esența ei critica ca noțiune este o raportare a ceva la ceva (altceva) . Căci orice lucru concept poate fi determinat, ca atare, numai în diferență față de altceva altcineva, adică în raportare a ceva la ceva (altceva). La fel și noțiunea de critică își poate determina semnificația numai raportată la altceva. Acest altceva este un alt concept , o altă noțiune de data aceasta cu caracter fundamental general, dar și concret esențial numită moralitate – adevăr moral. Deci întrebarea este duce sau nu și asigură sau nu gândirea în general atingerea acestui adevăr moral ? Pentru realizarea acestui scop gândirea trece o serie de etape intermediare de moment sau de conjunctură logică de concretizare, determinare și afirmare, apoi confirmare a ideilor principiale concurențiale aflate îîn proces. De ce vorbesc despre relativitatea totuși a gândirii critice? Pentru că, de fapt, întreg procesul gândirii cu toate fazele sale intermediare în final contribuie la atingerea scopului propus.
Prin urmare dacă luăm în considerație acest lucru, atunci toată gândirea cu toate fazele ei alcătuitoare este în fond gândire critică. Atunci de ce există concepțiile: respectivul individ nu are gândire critică, iar altul posedă gândire critică. Bineînțeles că aici merge vorba despre o gândire cu un vector clar ce duce spre scopul propus – adevărul moral, caz în care putem vorbi despre o gândire critică pozitivă și respectiv o gândire care în final sfârșește cu o consecință departe de finalul atingerea adevărului moral – gândire critică de natură negativă. Aici apare o problemă de interpretare. Dacă ambele forme de gândire duc spre un scop anume unul pozitiv sau unul negativ, pin urmare le putem numi gândiri critice sau nu? Astfel apare relativitatea.
Dacă gândirea în general o s-o raportăm la aceste rezultate diferite ca calitate, atunci în cazul rezultatului negativ putem numi condiționat, deci gândirea ca nefiind critică adică ca pe o gândire obișnuită nesănătoasă, iar dacă o vom raporta la rezultatul pozitiv atonici o putem numi gândire critică, adică gândire critică sănătoasă. Cum putem atunci califica faptul când gândirea în general duce spre un rezultat pozitiv și când ea duce spre unul negativ, căci în fazele intermediare acest lucru este aproape imposibil de realizat. Aici intervine așa numitul criticism critic, adică critica gândirii critice , o formă de premoniție totuși mai mult bazată pe o analiză calificată a argumentelor ideinice dar și conceptuale a fiecărei faze în parte a gândirii și luarea unei concluzii decizionale este gândirea critică pozitivă sau nu?.
Prin urmare, în consecință putem clasifica gândirea în general și gândire critică în special pe o scară a determinărilor lor valorice concurențiale, dar și pe o scară a evoluării lor etapizate. Deci există în general gândirea ca atare. Din punct de vedere a-l calificativelor ei calitativ-evolutive ea poate fi numită și gândire critică. La rândul ei aceasta se împarte 1) în gândire critică pozitivă și 2) gândire critică negativă . O gândire critică aparte, hibridă cu un caracter specific de natură fizic-metafizică este criticismul critic, adică critica gândirii critice. A face criticism critic este un lucru extrem de dificil dar și responsabil. De el nu poate fi capabil oricine, ci doar acei oameni cărora le este dat, înzestrați cu capacitățile unei gândiri critice ieșite din comun pe o scară a premonițiilor a priori prezicătoare.
The Future of Transportation. A Mix of Sustainable Energy Forms.
Abstract
At the time of writing this article, the global population is growing rapidly as urbanization expands, one result being severe traffic congestion affecting businesses, trucking, and logistics services, and one-fifth of global CO2 emissions are caused by transportation, i.e. cars, trucks, ships, trains, or planes carrying passengers or goods. While other sectors have become less climate-damaging, transportation – both public and private – has always been blacklisted as a factor influencing the ever-increasing level of pollution. And at the same time, although vehicles have become more efficient, amid increasing mobility and the number of ever-larger cars, since 1960 freight traffic and energy consumption have tripled, and passenger traffic is four times more intense. Now not only are we facing traffic jams around the world due to traditional transportation, but the economy is equally facing unnecessary losses of money due to problems caused by transportation networks. Thus, the European Commission has adopted a series of proposals aimed at adapting EU policies in the fields of climate, energy, transport and taxation, with the aim of reducing net greenhouse gas emissions by at least 55% by 2030, compared to 1990 levels, and in order to achieve the goal of being the first climate-neutral continent by 2050, ambitious changes are needed in the field of transport.
La momentul scrierii acestui articol, populația globală crește rapid pe măsură ce urbanizarea se extinde, un rezultat fiind congestionarea severă a traficului care afectează întreprinderile, transportul și serviciile de logistică, iar o cincime din emisiile globale de CO2 sunt cauzate de transport, adică de mașini, camioane, nave, trenuri sau avioane care transportă pasageri sau mărfuri. În timp ce alte sectoare au devenit mai puțin dăunătoare climei, transportul – atât public, cât și privat – a fost mereu pus pe lista neagră a factorilor care influențează nivelul în continuă creștere al poluării. Și, în același timp, deși vehiculele au devenit mai eficiente, pe fondul creșterii mobilității și al numărului de mașini din ce în ce mai mari, din 1960 traficul de marfă și consumul de energie s-au triplat, iar traficul de pasageri este de patru ori mai intens. Acum nu numai că ne confruntăm cu blocaje în trafic în întreaga lume din cauza transportului tradițional, dar economia se confruntă, de asemenea, cu pierderi inutile de bani datorate problemelor cauzate de rețelele de transport. Astfel, Comisia Europeană a adoptat o serie de propuneri menite să adapteze politicile UE în domeniul climei, energiei, transporturilor și fiscalității, cu scopul de a reduce cu cel puțin 55 % până în 2030 emisiile nete de gaze cu efect de seră, față de nivelurile din 1990, iar pentru a se atinge obiectivul de a fi primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050, este nevoie de schimbări ambițioase în domeniul transporturilor.
Viitorul transportului. Un mixt de forme de energie durabilă.
Bogdan – Alexandru FURDUESCU[1]
bogdan.furduescu@ici.ro
[1] Institutul Național de Cercetare– Dezvoltare în Informatică – ICI București
1. Introducere
Se așteaptă să aibă loc o serie de schimbări majore în domeniul transporturilor pe măsură ce tehnologia avansează. Deși nu vor fi evidente peste noapte, aceste schimbări sunt deja în curs. Tranziția către surse de energie durabilă, cum ar fi vehiculele electrice, celulele (pilele) de combustibil cu hidrogen și combustibilii durabili pentru aviație și transportul public electrificat, reduce emisiile de carbon, încurajează reziliența mediului și promovează eficiența energetică. Cu toate acestea, depășirea infrastructurii și a obstacolelor tehnologice este crucială pentru adoptarea pe scară largă și mobilitatea durabilă. Cercetările în domeniu demonstrează o metodă de reducere a emisiilor de 36,9 Gt (gigatone) de CO₂ (dioxid de carbon) până în 2050 printr-o combinație de tehnologii, folosind șase căi tehnice: (1) energiile regenerabile și (2) eficiența energetică reprezintă fiecare 25% din reducere, urmate de (3) electrificare cu 20%; (4) hidrogenul reprezintă 10%, în timp ce (5) captarea și stocarea carbonului pe bază de combustibili fosili reprezintă 6%. Eliminarea de CO₂ bazată pe (6) energie regenerabilă reprezintă 14 %, constituind o strategie holistică pentru decarbonizarea sistemelor energetice și pentru abordarea schimbărilor climatice. Iar pentru a promova comportamente diferite de mobilitate, ar trebui să se facă progrese în domeniul digitalizării și al automatizării, făcând mobilitatea mai inteligentă. Mobilitatea inteligentă ar însemna ca, în viitor, mașinile să nu mai fie deloc proprietate privată și să ne concentrăm pe o mobilitate care să economisească resurse, eficientă, digitalizată și, pe termen lung, automatizată.
2. Vehicule electrice
În loc să petrecem atât de mult timp blocat în trafic din cauza aglomerației sau a distanțelor lungi, tehnologia de transport poate oferi o experiență de călătorie mai rapidă și mai eficientă la viteze mari. Aceasta înseamnă că vom avea mai mult timp pentru lucruri mai importante. Bateriile reîncărcabile alimentează motoarele electrice care conduc vehiculele electrice. Ele exemplifică utilizarea eficientă a energiei regenerabile în transporturi. Emisiile de gaze cu efect de seră de la vehiculele electrice sunt mai mici decât vehiculele alimentate cu gaz, în primul rând atunci când sunt alimentate cu surse de energie regenerabilă. Această tranziție ajută la reducerea poluării aerului și la prevenirea schimbărilor climatice. Vehiculele electrice sunt mai eficiente din punct de vedere energetic decât mașinile tradiționale. Motoarele electrice transformă energia rețelei în puterea roților mai eficient decât motoarele cu ardere internă.
2.1. Electrificarea transportului public
Tranziția transportului public, cum ar fi autobuzele și trenurile, la energia electrică ajută la atenuarea emisiilor de carbon asociate sistemelor de transport în masă. Emisiile de carbon sunt reduse semnificativ atunci când transportul public este electrificat, în special în zonele urbane puternic populate. Îmbunătățește calitatea aerului și scade nivelul de poluare fonică. Sistemele electrice de transport public au potențialul de a atinge niveluri semnificative de eficiență energetică, în primul rând atunci când sursele regenerabile le alimentează. Utilizarea pe scară largă a energiei regenerabile în transporturi întâmpină obstacole în stabilirea infrastructurii, a cheltuielilor asociate cu tehnologia și a acordării de asistență politică. Progresul suplimentar în tehnologia bateriilor, metodele de fabricare a biocombustibililor și infrastructura hidrogenului este crucial pentru depășirea constrângerilor existente. Guvernele, industria și cercetătorii trebuie să colaboreze pentru a promova inovația, eficiența și energia regenerabilă în transporturi. Pentru a obține o mobilitate durabilă și cu emisii scăzute de carbon, este esențial să se încorporeze energia regenerabilă în transporturi.
3. Vehicule alimentate cu celule de combustibil cu hidrogen
Vehiculele cu celule de combustibil cu hidrogen folosesc hidrogen gazos pentru a genera energie printr-o reacție chimică. Un motor electric este alimentat de electricitate. Vehiculele cu celule de combustibil cu hidrogen care funcționează pe surse de energie regenerabilă nu produc emisii. Singurul lor produs secundar este vaporii de apă. Cu toate acestea, abordarea obstacolelor asociate tehnicilor și infrastructurii de producere a hidrogenului este imperativă. Vehiculele cu celule de combustibil cu hidrogen pot fi eficiente din punct de vedere energetic dacă hidrogenul este produs din energie regenerabilă. Mulți ingineri promovează în prezent soluții verzi și energie regenerabilă alternativă, reducând în același timp consumul de benzină și emisiile de carbon.
4. Hyperloop-ul
O altă tendință la care trebuie să fim atenți în viitor este hyperloop-ul, un concept propus pentru prima oară de Elon Musk în 2013, când miliardarul american spunea că distanța de aproape 645 de kilometri dintre Los Angeles și San Francisco ar putea fi parcursă în doar 30 de minute cu o astfel de tehnologie. Acest sistem revoluționar de transport este format dintr-un tub de transport care ajută la transferul, prin capsule, a grupurilor de pasageri sau mărfuri folosind o cale presurizată, cu levitație magnetică. Această nouă tehnologie de transport este de așteptat să ruleze cu o viteză în jur de 700 km/oră, de neimaginat pentru orice alt sistem de transport terestru. Compania olandeză Hardt Hyperloop a anunțat finalizarea cu succes a testării prototipului său de sistem de transport hyperloop, marcând un pas înainte pentru tehnologia care promite să revoluționeze modul în care ne deplasăm. Având în vedere că mai multe echipe din întreaga lume au început să lucreze la aceste prototipuri, ar trebui să auzim mai multe despre hyperloop în curând.
5. Combustibilii durabili pentru aviație
Transportul este o cauză majoră a emisiilor de gaze cu efect de seră. Având în vedere că Statele Unite generează aproximativ 28% din toate emisiile de gaze cu efect de seră de la transport la camioane, mașini, trenuri, nave și avioane, cererea de vehicule curate și electrice este în creștere. Dar zborul trebuie să fie mai puțin dăunător pentru climă în viitor. La Centrul Aerospațial German se presupune că ar putea exista diferite forme de propulsie în funcție de distanța parcursă:„În viitor, aeronavele mici și regionale ar putea decola cu baterii și hibride electrice, aeronavele deplasându-se pe distanțe medii ar putea călători cu combustie directă de hidrogen, iar pe rutele de lungă distanță să se utilizeze combustibili sustenabili (așa-numitul combustibil sustenabil pentru aviație, SAF) în combinație cu turbine eficiente.”Combustibilii durabili pentru aviație (SAF – Sustainable aviation fuels) sunt fabricați din uleiuri uzate, deșeuri agricole și alge. Utilizarea lor în locul combustibililor pentru avioane poate reduce considerabil emisiile de carbon din aviație. Aceștia au potențialul de a servi drept înlocuitori direcți pentru combustibilii tradiționali. SAF se străduiește să susțină sau să îmbunătățească concentrația energetică și eficacitatea carburanților de aviație convenționali, oferind în același timp o alternativă mai ecologică pentru sectorul aviației. Iar Comisia Europeană intenționează să înăsprească sistemul de comercializare a cotelor de emisii, să introducă o nouă taxă intra-europeană pe parafină și cote minime pentru combustibilii durabili pentru aviație. UE propune ca producătorii de parafină să amestece 63% din combustibilii durabili cu parafina convențională începând cu 2050. În anumite cote urmează să fie adăugat și e-kerosenul, un combustibil sintetic produs din energie electrică.
Concluzii
În prezent, există mai multe provocări logistice și de reglementare în lume din cauza schimbărilor climatice, suprapopulării, inegalității veniturilor etc. Ca urmare, există un val de inovație care conduce industria transporturilor din întreaga lume. Pe viitor ne așteptăm la o revoluție în acest sector, mai ales cu evoluția combustibililor alternativi, IoT etc. Este important să fim pregătiți și să ne adaptăm la inovațiile din industria transporturilor care urmează. Trecerea la surse regenerabile de energie va scădea emisiile de gaze cu efect de seră, va minimiza impactul asupra mediului printr-o planificare atentă, va promova dezvoltarea economică, va crea locuri de muncă, va îmbunătății autosuficiența energetică și atrage investiții, garantând în cele din urmă stabilitatea economică și sustenabilitatea pe termen lung. Iar integrarea vehiculelor electrice, a biocombustibililor, a tehnologiilor cu celule de combustibil cu hidrogen și a combustibililor durabili pentru aviație va îmbunătății în mod colectiv sustenabilitatea mediului și eficiența energetică a sectorului transporturilor. Noile tehnologii de transport sunt de așteptat să fie accesibile, ecologice și inovatoare. Prin urmare, va promova egalitatea veniturilor pe tot globul. Aceasta înseamnă că indiferent cât de mult vom câștiga, vom putea ajunge la muncă în siguranță și eficient.
Bibliografie
Al-Thani, H. et. al (2022) – „A review of the integrated renewable energy systems for sustainable urban mobility”, Sustainability, Vol. 14 (17), Article 10517;
Bade, S.O. et. al (2024) – „Economic, social, and regulatory challenges of green hydrogen production and utilization in the US: A review”, International Journal for Hydrogen Energy, Vol. 49 (D), pp. 314-335;
Bhowmik, C. et. al (2017) – „Optimal green energy planning for sustainable development: a review”, Renewable and Sustainable Energy Reviews, Vol. 71, pp. 796-813;
Jayabal, R. (2024) – „Towards a carbon-free society: Innovations in green energy for a sustainable future”, Results in Engineering, Vol. 24, Article 103121;
Kabeyi, M.J.B., Olanrewaju, O.A. (2022) – „Sustainable energy transition for renewable and low carbon grid electricity generation and supply”, Frontiers in Energy Research, Vol. 9, p. 1032;
Lu, J. (2019) – „Renewable energy barriers and coping strategies: evidence from the Baltic States”, Sustainable Development, Vol. 28 (1), pp. 352-367;
Rather, R.A. et. al (2022) – „Bioenergy: a foundation to environmental sustainability in a changing global climate scenario”, Journal of King Saud University Science, Vol. 34 (1), Article 101734;
Sandaka, B.P., Kumar, J. (2023) – „Alternative vehicular fuels for environmental decarbonization: a critical review of challenges in using electricity, hydrogen, and biofuels as a sustainable vehicular fuel”, Chemical Engineering Journal Advances, Article 100442;
Soomauroo, Z. et. al (2020) – „Unique opportunities of island states to transition to a low-carbon mobility system”, Sustainability, Vol. 12 (4), p. 1435.
The Technological Revolution and the Hypothesis of a New Globalist Model
Abstract
Why has none of the modes of social organization through which humanity has gone so far achieved perfection, which is why their change was necessary?
All these modes of production or social systems had great imperfections, due to the fact that in human society there is still a social law, unknown to people, very simple, but whose requirements have not been and are not fulfilled even at present, not only due to ignorance of it, but also due to the fact that man cannot act to regulate its practical functioning mechanism even at this moment, even if its mode of functioning were known.
However, in order to understand its mode of action, it is first necessary to know this social law, after which man must be prepared to proceed to ensuring its requirements scientifically, at the moment when the progress of science and technology will reach the initial level of „human supercivilization”, that is, that of knowing the human brain and reproducing natural human intelligence with the help of technology in order to obtain equivalent artificial intelligence.
Keywords: technological revolution, hypotheses, globalist model, social organization, information society
Rezumat
Din ce cauză nici unul din modurile de organizare socială prin care a trecut omenirea până în prezent nu a atins perfecţiunea, fapt pentru care a fost necesară schimbarea lor ?
Toate aceste moduri de producţie sau sisteme sociale au avut mari imperfecţiuni, datorită faptului că în societatea omenească mai acţionează încă o lege socială, necunoscută oamenilor, foarte simplă, dar ale cărei cerinţe nu au fost şi nu sunt îndeplinite nici în prezent, nu numai datorită necunoaşterii acesteia, ci şi datorită faptului că omul nu poate acţiona pentru reglarea mecanismului ei de funcţionare practică nici în acest moment, chiar dacă i s-ar cunoaşte modul de funcţionare.
Totuşi pentru a putea înţelege modul ei de acţiune este necesară mai întâi cunoaşterea acestei legi sociale, după care omul să fie pregătit pentru a trece la asigurarea cerinţelor acesteia în mod ştiinţific, în momentul în care progresul ştiinţelor şi al tehnicii va atinge nivelul de început al „supercivilaţiei umane”, adică acela al cunoaşterii creierului uman şi al reproducerii inteligenţei naturale umane cu ajutorul tehnicii pentru a se obţine inteligenta echivalentă artificială.
[1] Președintele Academiei Naționale de Securitate și Organizare
Din ce cauză niciunul din modurile de organizare socială prin care a trecut omenirea până în prezent nu a atins perfecţiunea, fapt pentru care a fost necesară schimbarea lor ?
Toate aceste moduri de producţie sau sisteme sociale au avut mari imperfecţiuni, datorită faptului că în societatea omenească mai acţionează încă o lege socială, necunoscută oamenilor, foarte simplă, dar ale cărei cerinţe nu au fost şi nu sunt îndeplinite nici în prezent, nu numai datorită necunoaşterii acesteia, ci şi datorită faptului că omul nu poate acţiona pentru reglarea mecanismului ei de funcţionare practică nici în acest moment, chiar dacă i s-ar cunoaşte modul de funcţionare.
Totuşi pentru a putea înţelege modul ei de acţiune este necesară mai întâi cunoaşterea acestei legi sociale, după care omul să fie pregătit pentru a trece la asigurarea cerinţelor acesteia în mod ştiinţific, în momentul în care progresul ştiinţelor şi al tehnicii va atinge nivelul de început al „supercivilaţiei umane”, adică acela al cunoaşterii creierului uman şi al reproducerii inteligenţei naturale umane cu ajutorul tehnicii pentru a se obţine inteligenta echivalentă artificială.
De aici rezultă că cel care este realizatorul operelor culturale, religioase, ştiinţifice este omul şi că pentru a materializa aceste opere este necesar a se aplica următoarele direcţii noi de evoluţie:
1.Un sistem social nou de organizare bazat pe bunul informaţional, postindustrial;
2.Adoptarea în toate statele lumii a declarării cunoaşterii umane, drept resursă şi componentă a capitalului intelectual;
3.Trecerea la economia cunoaşterii, industrializarea resursei informaţionale şi valorificarea la maximum a capitalului intelectual;
4.Cercetarea şi înregistrarea capitalului intelectual ca element activ în patrimoniului organizaţiilor şi în produsul intern brut al fiecărei naţiuni;
5.Trecerea de la societatea materială la cea informaţională, bazată pe inovaţie, creativitate şi spiritualitate;
6.Legiferarea valorilor din cultură, ştiinţă, religie care sunt în acord cu cerinţele de evoluţie, reformă şi conservare benefică a societăţilor cu instituţiile lor;
7.Integrarea valorilor umaniste şi de cunoaştere utilitară în ordinea socială dinamică după modelul Eticii protestante consacrată de Max Weber.
Legea universală a scării, ierarhiei sau piramidei valorilor sociale, unde valoarea socială poate fi valoarea umană, valoarea unei fiinţe extraterestre, a unui robot sau a unei maşini cibernetice dotată cu creier având inteligenţă naturală sau artificială de tip «uman, într-o clasă de valori unică.
În acelaşi timp trebuie introdusă ideea de clase de inteligenţă şi clase valorice, dând diverse punctaje(HOM.]., într-o clasă de valori deteminată. Desigur aici se poate da pe scurt şi o definiţie a valorii umane, care este produsul dintre inteligenţa naturală sau artificială şi educaţia primită sau informaţiile înmagazinate în timpul vieţii persoanelor, rezultatele muncii acestora precum şi alţi factori, mai puţin importanţi, dar care vor fi utilizaţi în cazul unei departajări strânse.
La prima vedere această definiţie atestă o simplitate aproape puerilă a acestei legi sociale, considerând-o ca pe o invenţie de domeniul S.F., în realitate putem spune că ea este o lege fundamentală şi poate prima, carte stă la baza oricărei societăţi inteligente, de tipul celei umane, din univers. De aici şi caracterul ei universal. Nu discutăm despre alte fiinţe decât omul, sau despre înlocuire omului cu tehnica superioară, însă aceasta fiind o lege universală, ea este valabilă pe oricare punct al unei scale.
Altfel spus, conform acestei legi, trebuie pus „omul potrivit la locul potrivit” pe scara socială, pentru că omul este factorul cel mai important în progresul social şi nerespectarea acestei legi atrage după sine conflicte sociale, începând de la cele mai mici conflicte între oameni, plecând de la nedreptăţi sociale până ia revolte şi revoluţii sociale, ajungându-se chiar la războaie între naţiuni şi conflicte antiglobalizare.
Această lege este atât de evidentă şi de simplă, încât seamănă întrucâtva cu „legea gravitaţiei” din fizică, descoperită de Isaac Newton. Toată lumea ştia că merele cădeau pe Pământ, dar el a fost singurul care şi-a dat seama şi a descoperit că în spatele acestui fenomen stătea legea atracţiei universale dintre corpurile cereşti, atât de importantă în fizică, iar pe baza acesteia a pus bazele mecanicii newtoniene, valabilă şi astăzi ca un caz particular al teoriei lui Einstein.
În acelaşi timp mai există o soluţionare posibilă în ceea ce priveşte modul de utilizare sau arbitrajul social asupra valorilor umane în cadrul societăţii umane, pornind de la ideea cunoscută că oamenii, încă de la naştere, nu sunt egali. Introducând ideea de clase de inteligenţă şi valorice şi ajungând la concluzia că arbitrajul social actual făcut de semenii noştri conduce la principala contradicţie a funcţionării normale a societăţii,introducerea arbitrajului cibernetic, ar reprezenta singura soluţie de organizare a sistemului social. Deci pentru o justă utilizare a forţei de muncă în societate, ea trebuia aşezată după o scară valorică.
Arbitrajul social nu poate fi asigurat de om din cauza limitelor pe care le are creierul său şi care apar mai ales în cazuri de aşa zisă egalitate valorică sensibilă dintre unii indivizi sociali. De aici rezultă că, numai o maşină cibernetică cu inteligenţă artificială de tip uman poate face rapid şi corect această analiză a milioane sau miliarde de creiere umane, ca apoi să le plaseze într-o ierarhie valorică extrem de corectă, fără erori. Realizarea arbitrajului social ciberelectronic va conduce la investirea sa prin lege, la început în fiecare ţară şi apoi pe plan internaţional. Aceasta va fi soluţia ideală, ţinând seama si de avantajele informaticii privind capacitatea de testare şi înmagazinare uriaşă de informaţii şi date, precum şi viteza de prelucrare, comparare şi selecţionare a cadrelor pe linie de personal, mult superioară în raport cu posibilităţile creierului uman şi de aceea arbitrajul social cibernetic se va impune imediat ce va fi posibil datorită progresului ştiinţific.
Acest robot sau arbitru social corect nu există până în prezent, aşa că societatea capitalistă va continua să existe încă cel puţin 20-30 sau chiar 50 de ani, până când aşa cum au comunicat specialiştii de la „ Institutul Creierului Uman” din orăşelul Waku de lângă Tokyo, vor reuşi să îndeplinească ambiţiosul lor program de cercetare, care va conduce la cunoaşterea completă a creierului uman şi reproducerea lui cu ajutorul mijloacelor tehnici modeme, CIP-URI electronice, etc. Realizarea arbitrului social electronic va conduce la investirea sa prin lege, în fiecare ţară şi va conduce la obţinerea unor rezultate spectaculoase nu numai în organizarea socială şi administrativă, dar şi celelalte domenii, cum ar fi spre exemplu arbitrajul sportiv, juridic, la concursuri de frumuseţe, de ocupare de posturi, etc.
Care sunt factorii care vor conduce la trecerea de la sistemul capitalist actual la un nou mod de organizare socială, pe care autorul 1-a denumit Umanitarism?
Această trecere la o nouă organizare socială presupune următoarele :
[] -Acţiunea legii scării, ierarhiei sau piramidei valorilor sociale, indiferent de faptul că ea este sau nu cunoscută de oameni;
[] – Un progres social impresionant al ştiinţelor şi al tehnicii;
[] -Cunoaşterea creierului uman atât structural cât şi funcţional, în legătură cu marile progrese ale medicinii corpului uman ce vor fi înregistrate în această perioadă ;
[] -Reproducerea tehnică a creierului uman, cu ajutorul mijloacelor tehnicii, electronicii, informaticii, nanotehnicii, chimiei şi altele, prin executarea unor proiecte de creiere cu inteligenţă artificială de tip uman, având incluse în ele programe mai mult sau mai puţin complexe, corespunzând diferitelor clase de inteligenţă şi valoare umană;
[] – Înlocuirea modului de apreciere a valorii umane, făcui în prezent cu ajutorul banilor, printr-un sistem de punctaje [ HOM.], într-o reţea generalizată, internaţională a informaticii;
[] – Apariţia sau crearea roboţilor cu inteligenţă artificială de tip uman, care să conducă la realizarea controlului sau arbitrajului social, a cărei acţiune va fi legiferată în toate statele terestre.
Progresul ştiinţific şi necesitatea unei mai bune gospodăriri a resurselor de aer, apă, hrană, minerale şi resurse energetice a unei populaţii în permanentă creştere pe planetă, va determina:
[] – Procesul de unificare şi conducere comună internaţională, aceasta presupunând în primul rând unificările reţelelor de informatică, limba comună (engleză, spaniolă), conducerea de către O.N.U. şi a diviziunilor sale, a vieţii sociale pe Pământ, unificarea sistemului de apreciere valorică a omului (în bani, aur, punctaje HOM.) în bănci, în sistemul financiar şi în cel de personal. Introducerea şi generalizarea cârdurilor după dispariţia banilor ;
[] – Dispariţia războaielor dintre naţiuni în societate şi micşorarea riscurilor tehnologice şi ecologice în afectarea planetei sau apariţia riscului de autodistrugere a civilizaţiei umane prin realizarea unităţii dintre culturi, religii, naţiuni şi a unui limbaj ştiinţific unic şi universal.
Cum va arăta noul sistem de organizare socială, denumit de autor Umanitarist, pentru a se delimita de alte forme sociale?
Aplicabil în SOCIETATEA INFORMAŢIONALĂ POSTINDUSTRIALĂ
Progresul social va conduce treptat şi automat la schimbarea organizării sociale capitaliste cu altă nouă denumită de [1]autor umanitaristă sau „Cel de al treilea val”, cum a fost denumită de către Alvin Toffler, autorul cărţilor „Şocul viitorului” (1) şi „Al treilea val” (2) care a întrevăzut o „superluptă” între formele actuale de organizare socială, denumite de el ca forţele celui de „Al doilea Val” şi cea viitoare denumită „Al treilea Val”, fără însă ca în urma minuţioasei sale analize sociale să poată găsi „cauza” ce determină această cerere de schimbare şi superluptă care a început după el, încă de pe la jumătatea secolului XX al e.n., căpătând forme din ce în ce mai acute pe la sfârşitul mileniului al doilea şi începutul mileniului al treilea, pe fondul crizei generale a capitalismului.Sper că cele dezvăluite este răspunsul adecvat, ce se conturează în sociologie şi economie politică din lumea întreagă, care se află pe drumul cercetării în această direcţie. Odată cu această cunoaştere a creierului uman, societatea va intra într-o etapă denumită de autor a supercivilizaţiei umane. Toate şi totul tinde spre unificare pe planetă, întrucât unicul lucru care contează şi va înlătura orice fel de discriminare, de sex, rasă, etc., este omul şi valoarea sa umană sau socială, care-1 va reprezenta în faţa societăţii viitoare. Banii vor dispare, în scurt timp şi în focul lor va apare un punctaj [HOM.] în reţeaua de calculatoare, adoptat universal sau internaţional. Astfel omul va scăpa de fetişismul banilor, care multă vreme în trecut 1-a etichetat ca bogat sau sărac, capabil sau incapabil, ceea ce a creat întotdeauna drame de care literatura universală este plină de exemplificări ale acestor suferinţe umane. Băncile vor continua să aibă stocuri de aur şi rolul lor va fi acum de servicii specializate pentru operaţii financiare, care vor opera cu punctaje [HOM.], într-o reţea de calculatoare generalizată pe plan internaţional. Reţelele de genul INTERNET-ului actual vor fi generalizate pe domenii şi interconectate pe întreaga planetă, urmând să fie conduse de maşini cibernetice [2]foarte inteligente. Religiile actuale vor dispare pe termen lung şi va apare una singură, total diferită de celelalte, denumită de autor „Magna Carta Santa del Universo”, iar cu această ocazie vor dispare divergenţele care cândva au condus la războaie sfinte, denumite cruciade sau jihad. Iniţiativele, invenţiile şi noutăţile vor circula foarte rapid şi nu vor fi ascunse, aşa cum se întâmplă de multe ori astăzi. Acestea vor arăta ca o explozie în domeniul ştiinţelor şi al cunoaşterii, care va conduce la o intensificare a progresului social.
Progresul tehnic permanent şi intens va conduce la eliberarea forţei de muncă din sectoarele grele cu munci fizice, care vor fi preluate de roboţi sau cibermaşini inteligente. Aceasta va permite oamenilor să se ocupe mai mult de sănătatea lor, de artă, de muzică sau de ceea ce le face plăcere, fiind din ce mai mult asistaţi de o suită de roboţi specializaţi atât acasă cât şi în munca lor socială. Munca nu va mai fi obligatorie, fiecare individ ajuns în umanitarism, urmând să aibă un ajutor social minim încă de la naştere, care se va majora corespunzător în cazul în care individul va face şi o activitate în folosul societăţii.Datorită bunei sale organizări, văzută din afara sa, această nouă societate va apărea la prima vedere ca o societate de tip militar, dar desigur lucrurile nu vor sta aşa, democraţia organizată având la bază un mare respect al oamenilor pentru legi şi pentru o bună convieţuire socială, vor fi eliminate formele actuale de anarhie. Oamenii mulţumiţi de încadrarea lor socială asigurată de un arbitraj social majoritar cibernetic şi corect vor fi mai buni, mai altruişti, împăcaţi cu situaţia lor personală şi vor colabora ca într-o mare familie. Acest lucru rezidă din faptul că acum omul a intrat în atenţia societăţii, în locul banilor, de unde şi atenţia foarte mare pe care i-o va acorda societatea de la naştere şi până la moartea sa, el fiind adevăratul creator de valori, bunuri, opere şi civilizaţie, iar până la urmă al societăţii umane inteligente. În lipsa omului nu există nimic, decât un univers mort şi o materie moartă, inertă. Când dezvoltarea tehnică extraordinară va conduce la dispariţia sistemului de remunerare sau salarizare deja instalat în sistemul punctajului pe calculator [HOM.], atunci umanitarismul va ajunge în faza sa finală, a capitalului intelectual-creator, unde fiecare va primi de la societate necesarul personal pentru nevoile vieţii şi va da societăţii tot ce poate după capacitatea sau valoarea sa social-umană . Cu toate că în societatea cunoaşterii, postindustrială va dispare funcţia de apreciere a muncii prin salarizare, totuşi acţiunea legii universale a scării valorilor social-umane va continua şi atunci, când oamenii şi roboţii vor continua să fie promovaţi în ierarhia socială pe baza ei, aceasta însemnând recunoaşterea valorii lor sociale sau social-umane, a meritelor lor sociale. Epoca maşinilor cibernetice sau roboţilor cu inteligenţă artificială de tip uman este foarte compatibilă cu societatea postindustrială. Ca fapt divers, nimeni nu va mai concepe o viaţă socială fără roboţi. Să nu mai vorbim de treburile din gospodărie, unde oamenii vor fi asistaţi de o mulţime de roboţi ajutători, care vor fi primii ce vor apărea din punct de vedere istoric.
„De ce Umanitarismul este o organizare socială de tipul socialist-nou ?
Autorul ţine să menţioneze în mod expres că schimbările sociale ce vor urma sunt cerute de legile sociale cunoscute, dar mai ales de legea scării valorilor umane, care este legea fundamentală a acestei societăţi, pe fondul imensului progres social împins înainte de ştiinţă şi tehnică, iar spre deosebire de modul de schimbare a sistemelor sociale anterioare, trecerea la Umanitarism se va face cu convulsii sociale mai mici, iar multe dintre acestea ar putea fi evitate sau estompate, dacă s-ar cunoaşte modul în care acţionează această lege socială primordială.
După cum am văzut Capitalismul, chiar şi cel reformat din ţările occidentale dezvoltate are pierderi determinate de folosirea incorectă a forţei de muncă, datorită formelor de supraproducţie, de proastă planificare sau de utilizare masivă şi nejustificată a resurselor materiale şi energetice, în dorinţa capitaliştilor de a obţine profituri cât mai mari.
O altă direcţie este aceea a împărţirii şi folosirii rezultatelor muncii în folosul unei mici mase de oameni, a patronilor, care sunt privilegiaţi , în detrimentul masei mari de angajaţi, muncitori, etc., care adeseori sunt retribuiţi sub nivelul minim al existenţei lor, oricât s-ar zbate sindicatele în această direcţie. Din această cauză lupta de clasă, îmbrăcând mai multe forme, dar cel mai ades întâlnită fiind aceea a mişcărilor şi negocierilor sindicale, terminată adeseori cu greve, conduce la alte pierderi ale organizării capitaliste. Datorită acestor considerente capitalismul nu poate realiza o planificare mai bună şi nici o organizare mai bună a resurselor umane şi materiale, pierderile fiind impresionante. Adeseori în cazul pierderilor datorate crizelor de supraproducţie, capitaliştii preferă să arunce sau să distrugă stocurile de bunuri materiale decât să le ofere gratuit sau la preţuri scăzute restului populaţiei, numai pentru a-şi menţine preţurile mari sau de monopol.
Acestea sunt motivele pentru care capitalismul trebuie să fie astfel înlocuit cu o societate mai planificată, mai organizată şi mai bună pentru toţi.
Legea scării valorilor sociale, secondată de arbitrajul ciberelectronic, va înlătura nepotismul şi alte racile ale socialismului vechi, va permite dezvoltarea şi organizarea unei societăţi tehnocrate, dezinteresate, lucrând în favoarea tuturor membrilor societăţii şi va milita pentru folosirea raţională şi planificată a resurselor materiale şi energetice precum şi pentru prevenirea accidentelor tehnologice şi ecologice prin măsuri sociale luate.
Socializarea capitalismului va veni de la sine, cu timpul, în mod progresiv, iar saltul de trecere la UMANITARISM se va face odată cu cunoaşterea creierului uman, a reproducerii sale cu ajutorul mijloacelor tehnicii avansate şi a apariţiei inteligentei artificiale de tip uman, care va conduce la realizarea arbitrajului social ciberelectronic.
În contextul de azi al autocrației reprezentate de țările din BRICS digitalizarea nu poate fi folosită în scopuri abuzive. De aceea tehnologia modernă trebuie folosită doar în scopuri civile, pentru progresul științei și în respect față de drepturile omului respectiv față de valorile universale ale democrației. Din această perspectivă Occidentul are această cultură bine închegată a democrației dar și o experiență istorică în acest sens care îi conferă legitimitatea în folosirea tehnologiei moderne strict în scopul prosperității, păcii și protecției drepturilor civile.
Institutul Naţional de Cercetări Economice, Institutul de Prognoză Economică -Academia Română, ,,Proiecţii şi scenarii de evoluţie a creşterii economice în România, pe termen lung şi foarte lung” Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012.
Ruwart, J, Mary, „ O lume de salvat- Cealaltă piesă a jocului de puzzle”, Editura Viitorul Românesc, 1994
The books on the History of Science: Global Evolution, Romanian Contributions, and Perspectives
Abstract
The field of history of science has evolved from a niche scholarly pursuit into a robust, global discipline. This article traces the development of books about the history of science – from early chronicles of scientific achievement to modern, critical analyses – examining their historical evolution, present state, and future directions. We highlight key intellectual themes (such as the internalist vs. externalist debate, the relationship between science and society, and the recent push for decolonizing the history of science) and the parallel evolution of publishing practices (academic presses, translations, and digital formats). While offering a global overview, we place special emphasis on Romanian contributions and developments, illustrating how Romanian scholars both influenced and mirrored international trends. Major historiographical shifts are discussed, including the transition from celebratory, Eurocentric narratives to more contextual and inclusive approaches. We also analyze how the publishing of history of science has changed – from early academic treatises to contemporary open-access digital monographs – and explore future trends in disseminating historical scholarship. By examining past and present practices, the article sheds light on the future of history of science books, emphasizing increasing interdisciplinarity and accessibility.
Keywords: books, history of science, science, Romania, Romanian Academy, evolution
Rezumat
Domeniul istoriei științei a evoluat de la o activitate academică de nișă într-o disciplină solidă, globală. Acest articol urmărește dezvoltarea cărților despre istoria științei – de la cronicile timpurii ale realizărilor științifice până la analize moderne, critice – examinând evoluția lor istorică, starea prezentă și direcțiile viitoare. Evidențiez teme intelectuale cheie (cum ar fi dezbaterea internalistă versus externalistă, relația dintre știință și societate și impulsul recent pentru decolonizarea istoriei științei) și evoluția paralelă a practicilor de publicare (presa academică, traduceri și formate digitale). În timp ce ofer o imagine de ansamblu, pun un accent special pe contribuțiile și evoluțiile românești, ilustrând modul în care savanții români au influențat și au reflectat tendințele internaționale. Sunt discutate schimbări istoriografice majore, inclusiv tranziția de la narațiunile celebrative, eurocentrice, la abordări mai contextuale și incluzive. De asemenea, analizez modul în care publicarea istoriei științei s-a schimbat – de la tratatele academice timpurii la monografiile digitale contemporane cu acces deschis – și explorez tendințele viitoare în diseminarea științei istorice. Prin examinarea practicilor trecute și prezente, articolul aruncă lumină asupra viitorului cărților de istorie a științei, subliniind creșterea interdisciplinarității și accesibilității.
Cuvinte cheie: cărți, istoria științei, știința, România, Academia Română, evoluția
Cărțile despre istoria științei: evoluția globală, contribuții românești, și perspective
Ing. fiz. Nicolae SFETCU[1], MPhil
nicolae@sfetcu.com
[1] Cercetător – Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) , Divizia de Istoria Științei (DIS), ORCID: 0000-0002-0162-9973
Introducere
Cărțile despre istoria științei sunt ca o fereastră către modul în care înțelegem dezvoltarea cunoștințelor științifice în timp. Genul s-a extins de la relatările izolate ale oamenilor de știință și polimaților într-un domeniu academic profesionalizat. Istoriografia științei de astăzi este o activitate globală, care implică savanți din multe țări și perspective. Acest articol oferă o privire de ansamblu asupra acelei evoluții, cu un accent pe contextul românesc, reflectând modul în care istoricii științei români au contribuit și au beneficiat de tendințele mai largi. Mai întâi voi schița traiectoria istorică a istoriei scrierii științifice, identificând temele intelectuale cheie și dezbaterile care au modelat domeniul. Evidențiez apoi contribuțiile românești – de la pionierii de la începutul secolului al XX-lea până la dezvoltările instituționale din cadrul Academiei Române. În continuare, evaluez starea actuală a istoriei publicării științifice, observând modul în care practicile de publicare academică (precum presa universitară și traducerile) și accentul pe conținut s-au schimbat. În cele din urmă, luăm în considerare direcțiile viitoare, inclusiv impactul formatelor digitale, inițiativele de acces deschis și abordările interdisciplinare care promit să remodeleze modul în care istoria științei este cercetată și comunicată. Pe tot parcursul, citez lucrări influente și evaluări academice pentru a fundamenta analiza în cercetările consacrate. Scopul este de a trata evoluția cărților de istorie a științei ca pe o reflectare a schimbărilor filozofiilor istoriografice și a paradigmelor de publicare, demonstrând modul în care domeniul se reinventează continuu ca răspuns la noi întrebări și la noi audiențe.
Context istoric
Narațiuni timpurii și fundamente ale domeniului
Scrierea despre istoria științei are rădăcini care se întind în urmă cu secole, deși relatările timpurii au fost adesea încorporate în lucrări istorice sau filozofice mai largi, mai degrabă decât în studii independente. Gânditorii iluminismului au început să realizeze cronici ale progresului științific cu un aer de optimism, considerând ascensiunea științei newtoniene ca vestind o epocă a rațiunii și a îmbunătățirii umane:
”Această luptă a început în secolul al XVIII-lea în timpul Iluminismului, când a început să se dezvolte o tendință pe termen lung, bazată pe judecata optimistă că odată cu Newton știința a ajuns la majoritate și a început să explice și să promită dominarea naturii. Această tendință a identificat știința, în special știința newtoniană, cu reforma socio-politică și progresul uman.” (Schuster 1995, 222)
În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, astfel de narațiuni au avut tendința de a portretiza știința ca un marș constant al progresului condus de oameni mari, strâns legat de idealurile iluminismului. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, vedem lucrări dedicate precum Istoria științelor inductive a lui William Whewell (1837) și, mai târziu, eforturile lui Pierre Duhem și alții, care au încercat să traseze în mod sistematic dezvoltarea științifică. Aceste cărți timpurii aveau adesea o abordare optimistă a progresului (whiggish) tratând trecutul prin prisma prezentului – sărbătorind știința trecută pentru că a condus inevitabil la prezentul superior.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, istoria științei a început să apară ca un domeniu academic mai distinct. Pionierii, precum George Sarton, au căutat să profesionalizeze disciplina: Sarton a fondat revista Isis în 1913 și a întreprins monumentala Introducere în istoria științei (1927–1948), având ca scop documentarea științei în toate civilizațiile. Această epocă a stabilit practica cercetării arhivistice riguroase în istoria științei și a văzut primele cursuri universitare pe această temă. Primele repere instituționale au inclus formarea Academiei Internaționale de Istoria Științei în 1928, și organizarea de congrese internaționale (dintre care al doilea, la Londra 1931, a prezentat o contribuție revoluționară sovietică, așa cum se discută mai jos). Până în anii 1930, istoria științei a dispus de forumuri pentru ca savanții să dezbată nu doar fapte științifice, ci și cum să interpreteze dezvoltarea științei.
O schimbare intelectuală semnificativă în această perioadă a fost punerea sub semnul întrebării a narațiunilor triumfaliste. În 1931, fizicianul-istoric sovietic Boris Hessen a susținut o lucrare de referință, „Rădăcinile socio-economice ale Principia a lui Newton”, la cel de-al doilea Congres internațional de istorie a științei de la Londra. (Wikipedia 2025) Analiza lui Hessen a postulat că munca științifică a lui Newton a fost motivată de, și a satisfăcut, nevoile economice și tehnice ale Angliei secolului al XVII-lea. (Wikipedia 2025)
”Societatea există și se dezvoltă ca un întreg organic. Pentru a-și asigura existența și dezvoltarea, societatea trebuie să dezvolte producția. În producția socială a vieții lor, oamenii intră în relații definite care sunt independente de voința lor. Aceste relaţii corespund unei anumite etape de dezvoltare a forţelor lor productive materiale. Suma acestor relaţii de producţie constituie structura economică a societăţii, fundamentul real, pe care se ridică o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund forme definite de conştiinţă socială.” (Hessen 2009)
Această interpretare marxistă – care leagă inovația științifică de forțele sociale și economice – a devenit fundamentală în istoriografie, vestind studiile moderne despre revoluțiile științifice și sociologia științei. (Wikipedia 2025) A contestat viziunea predominantă a științei ca un efort izolat, pur intelectual, și a lansat efectiv ceea ce a devenit cunoscut ca o abordare „externalistă” în istoria științei. (Graham 1985). Nu se mai punea accentul doar pe logica internă a ideilor științifice; contextul în care a apărut știința a necesitat acum atenție.
Abordări internaliste vs. externaliste
Până la mijlocul secolului al XX-lea, s-a cristalizat o dezbatere istoriografică majoră: internalism vs. externalism. Istoricii interniști au susținut că, pentru a înțelege dezvoltarea științei, ar trebui să se concentreze asupra conținutului intern al gândirii științifice – conceptele, experimentele și logica care conduc descoperirea – în mare măsură independent de influențele exterioare. (Schuster 1995, 222). Internaliști clasici precum Alexandre Koyré au exemplificat această abordare examinând evoluția ideilor științifice (de exemplu, studiile lui Koyré despre Galileo și Newton au subliniat schimbările în noțiunile metafizice și matematice). În schimb, istoricii externaliști au insistat că știința este inextricabilă din contextul ei social, economic și politic și că trebuie „să explice în mod constant interiorul prin referire la forțele sociale, economice și politice” din jurul științei: ” Aceste poziții internaliste/externaliste sunt reciclate și reciclate. Aceste două puncte de vedere clasice au fost în dezacord unul cu celălalt din anii 1930 până în anii 70.” (Schuster 1995, 222) Externaliștii – adesea influențați de gândirea marxistă sau sociologică, precum J. D. Bernal în Marea Britanie sau Hessen în Uniunea Sovietică – au descris dezvoltarea științifică drept receptivă la nevoile societății și structurile de putere.
Această dihotomie internalistă/externalistă a definit o mare parte din istoriografia științei din anii 1930 până în anii 1970, cu dezbateri viguroase între cele două tabere. (Schuster 1995, 222). De exemplu, Știința în istorie a lui Bernal (1954) – un opus în patru volume – a fost prima încercare cuprinzătoare de a analiza relațiile reciproce dintre știință și societate de-a lungul istoriei, susținând în mod explicit o perspectivă externalistă. (Bernal 2011) Bernal și contemporanii săi din mișcarea Știință și Societate au susținut că înțelegerea trecutului științei presupunea să o vadă ca o întreprindere socială, supusă imperativelor economice, războiului, structurii de clasă și multe altele. Pe de altă parte, savanți precum Koyré sau Butterfield au avertizat împotriva citirii istoriei științei numai prin prisma lentilelor sociale actuale, temându-se de pierderea atenției față de dezvoltarea rațională și conceptuală unică a științei în sine.
De-a lungul timpului, istoricii au ajuns să recunoască faptul că aceasta a fost o dihotomie falsă – că istoriile cele mai perspicace integrează adesea analiza intelectuală internă cu contextul extern. Într-adevăr, până la sfârșitul secolului al XX-lea, istoricii profesioniști ai științei au depășit în mare măsură diviziunea rigidă internalist vs externalist. Ei recunosc din ce în ce mai mult că cunoștințele științifice cresc printr-o interacțiune dinamică de idei și context. Cu toate acestea, moștenirea acestei dezbateri a fost extrem de productivă: a lărgit domeniul de aplicare al istoriei științei. Nemaifiind limitat la descrierea descoperirilor și teoriilor, domeniul s-a deschis examinării științei în relație cu instituții, economie, cultură și valori. După cum a remarcat un observator, aceste „două puncte de vedere clasice au fost în contradicție… încă din anii 1930”, dar istoriografia contemporană tinde să le sintetizeze, examinând atât conținutul științei, cât și contextele producerii acesteia.:
”În cele din urmă, istoriografia științei se referă la aceleași probleme și dezbateri și este alimentată de aceleași preocupări. Pozițiile clasice, internalist și externalist, nu sunt poziții pe care istoriografii profesioniști le mai consideră importante. Aceste idei au fost depășite. Dar, aceste poziții încă există în societatea mai largă, în special în mass-media, în locurile comune culturale și în mintea factorilor de decizie și a politicienilor.” (Schuster 1995, 222)
Evoluții postbelice și noi abordări
După al Doilea Război Mondial, istoria științei s-a instituționalizat și s-a diversificat în continuare. Disciplina a câștigat legitimitate academică: au proliferat cursuri, reviste de specialitate și societăți profesionale. Important este că comunitatea istoricilor științei a devenit mai internațională. În 1947, sub încurajarea UNESCO, a fost înființată Uniunea Internațională pentru Istoria Științei (azi IUHPST/DHST – Uniunea Internațională de Istorie și Filosofia Științei și Tehnologiei), cu o implicare semnificativă din partea savanților din întreaga lume. Un savant român, Petre Sergescu, a jucat un rol principal în înființarea acestui organism internațional –fost unul din fondatorii lui în 1947, și a fost primul președinte al Academiei Internaționale de Istoria Științei. (Herlea 2014). Acest lucru a exemplificat modul în care chiar și o comunitate științifică relativ mică (a României) ar putea modela infrastructura globală a domeniului.
În anii 1950-1970, noile curente intelectuale au îmbogățit cărțile de istorie a științei. O schimbare cheie a fost influența lui Thomas S. Kuhn. The Structure of Scientific Revolutions (Kuhn 1996) a lui Kuhn a revoluționat gândirea metaistorică prin introducerea conceptelor de paradigme și schimbări de paradigmă. Această lucrare este considerată pe scară largă ca un punct de cotitură în istoria și filosofia științei, unul care a „rearticulat cadrul teoretic” al domeniului. (Arabatzis 2016) Kuhn a susținut că știința nu progresează doar prin acumulare liniară, ci prin revoluții periodice în care cadrele predominante sunt răsturnate – o viziune care a rezonat cu studiile de caz istorice și a atras atenția asupra comunităților de oameni de știință și a viziunilor lor comune asupra lumii. Kuhn a amestecat în mod eficient preocupările internaliste și externaliste: în timp ce analiza logica internă a schimbării teoriei științifice, el a evidențiat și factorii sociologici (de exemplu, generații de oameni de știință care aderă la paradigme). Lucrarea sa a generat discuții ample atât între istorici, cât și între filozofii științei, iar timp de mulți ani cărți despre istoria științei au implicat noțiunile lui Kuhn de știință normală și știință revoluționară. Influența pe scară largă a ideilor lui Kuhn a ajutat, de asemenea, la estomparea graniței dintre istoria științei și domeniile conexe precum filosofia și sociologia științei.
O altă evoluție în această perioadă a fost ascensiunea istoriei sociale a științei și a studiilor științei și societății. Savanți precum Derek de Solla Price au explorat creșterea cantitativă a științei (Science Since Babylon, Price, 1961 și Little Science, Big Science, Price, 1963, au examinat creșterea exponențială a literaturii științifice), în timp ce alții au analizat istoria instituțională a științei – de exemplu, modul în care au evoluat laboratoarele, universitățile și organismele de finanțare. Anii 1970 și 1980 au văzut un interes din ce în ce mai mare pentru viața femeilor în știință și în alte grupuri subreprezentate, dând naștere unor lucrări care au recuperat contribuții uitate și au analizat aspectele de gen ale muncii științifice (acest lucru poate fi văzut ca parte a tendinței externaliste mai ample, care examinează structura socială). În plus, Programul Strong în sociologia cunoașterii (dezvoltat în anii 1970 de David Bloor și colegii din Edinburgh) a încurajat istoricii științei să aplice analiza „simetrică” – explicând atât credințele științifice adevărate, cât și pe cele false, prin cauze sociale – ceea ce a influențat modul în care unele cărți de istorie a științei de la sfârșitul secolului al XX-lea și-au încadrat narațiunile.
Până la sfârșitul secolului al XX-lea, istoria științei a devenit o disciplină cu mai multe fațete. Istoricii științei, după cum a observat Roger Cooter, „au fost pionier în studiul științei în cultură și ca și cultură”, examinând știința ca o parte a culturii mai largi, mai degrabă decât o activitate izolată. (Bârsu 2016). Ei au elaborat modul în care conceptele pe care le considerăm fundamentale (cum ar fi obiectivitatea sau experimentul) au propriile lor istorii și sunt modelate de contexte sociopolitice. (Bârsu 2016) Această întorsătură culturală a însemnat că practic cărțile despre istoria științei s-au ocupat din ce în ce mai mult de subiecte precum rolul științei în construirea identităților naționale, dimensiunile etice ale practicii științifice (de exemplu, în medicină sau cercetarea armelor) și înțelegerea publică a științei de-a lungul timpului.
Pe scurt, evoluția istorică a cărților de istorie a științei reflectă o traiectorie de la relatări celebrative, internaliste ale geniilor științifice, către istorii mai critice, contextuale și incluzive. Dezbaterile fundamentale precum internalismul vs. externalismul au pus bazele unei înțelegeri mai bogate că știința este în același timp un efort intelectual și unul social. Lucrările esențiale (critica marxistă a lui Hessen, Știința în istorie a lui Bernal, Structura lui Kuhn și multe altele) au schimbat modul în care istoricii scriu despre știință. Până la sfârșitul secolului al XX-lea, publicațiile de istorie a științei s-au angajat în mod obișnuit în întrebări despre cine face știință, pentru cine și cu ce implicații societale – preocupări care continuă să modeleze starea actuală a domeniului.
Contribuții și evoluții românești
Deși o țară mică din punct de vedere al activității științifice, România are o tradiție demnă de remarcat și adesea subapreciată în istoria științei. Savanții români s-au implicat în domeniu încă de la începutul secolului al XX-lea, iar contribuțiile lor reflectă o interacțiune unică a curentelor intelectuale locale și influențe internaționale mai largi. Această secțiune evidențiază eforturile României de a scrie și de a publica lucrări de istoria științei, din perioada interbelică prin epoca comunistă și până în prezent, subliniind modul în care experiența României oglindește schimbări istoriografice mai largi, oferind și perspective distinctive.
Pionierii timpurii și activitatea interbelică
Angajamentul României cu istoria științei poate fi urmărit în perioada interbelică, atunci când țara avea o scenă intelectuală înfloritoare. O figură proeminentă a fost Valeriu Bologa (1892–1971), medic de pregătire, care a devenit primul profesor român de istoria medicinei:
”Unul dintre oamenii de știință care a avut lucrări interesante despre istoria științei a fost Valeriu Bologa (1892–1971). A fost primul profesor român de istoria medicinei… deși a fost în primul rând un istoric al medicinii, a depășit acest cadru, dovedindu-se un iscusit istoric al științei. Subiectele lucrărilor sale despre istoria științei au inclus: valoarea unității științei, aspectele etice ale științei de-a lungul secolelor, interferențele dintre istoria științei și istoria medicinei etc.” (Bârsu 2016)
Cariera lui Bologa la Universitatea din Cluj a exemplificat angajamentul timpuriu al României în acest domeniu: Institutul de Istoria Medicinei şi Farmaciei şi de Folclor Medical a fost înființat la Cluj în 1921 (fondat de profesorul francez Jules Guiart) și a fost condus de Bologa începând cu 1930. (Bârsu 2016) Sub conducerea sa, institutul clujean a câștigat prestigiu internațional, indicând faptul că academicienii români se integrau deja în rețelele globale de istorie a științei.
Bologa și contemporanii săi au participat activ la forumuri internaționale. În 1933, Bologa a fost membru al comitetului științific pentru secțiunea de istorie a științei la Congresul Internațional de Studii Istorice de la Varșovia și s-a alăturat, de asemenea, Congresului Internațional de Istoria Științei de la Paris (1933) în calitate de delegat al „Grupului Român pentru Istoria Științei”. (Bârsu 2016) Acest Grup Român pentru Istoria Științelor a fost afiliat Academiei Internaționale de Istoria Științei cu sediul la Paris, indicând legături formale dintre România și epicentrele istoriografiei din străinătate. De fapt, savanții României au fost printre primii membri ai Academiei Internaționale: Bologa însuși a devenit membru în 1933. (Bârsu 2016).
O altă figură influentă, Petre Sergescu (1893–1954) – matematician și istoric al științei – care a fost un organizator cheie al participării României la eforturile internaționale de istorie a științei. Sergescu a emigrat în cele din urmă în Franța în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; acolo a jucat un rol esențial în înființarea instituțiilor internaționale (după cum s-a menționat, el a fost o forță motrice din spatele Uniunii Internaționale pentru Istoria Științei în 1947). (Herlea 2014). Aceste activități interbelice și imediat postbelice arată că savanții români au contribuit timpuriu la istoriografia globală a științei, subliniind natura universală a dezvoltării științifice, în același timp construind o fundație pentru erudiția autohtonă.
În anii interbelici, contribuțiile românești la literatura de istorie a științei au inclus mai degrabă articole și prelegeri decât monografii majore, dar impactul lor a fost semnificativ în stabilirea scenei pentru creșterea instituțională. La un Congres al Naturaliştilor din România din 1928, Bologa a prezentat „Istoria predării ştiinţelor în universităţi”, reflectând asupra modului în care savanţii anteriori au studiat natura şi făcând apel la integrarea perspectivei istorice în educaţia ştiinţifică. (Bârsu 2016). Astfel de reflecții timpurii au anticipat eforturile ulterioare în România de a oficializa disciplina.
Instituționalizare în cadrul Academiei și în epoca socialistă
În urma celui de-al Doilea Război Mondial și a începutului regimului comunist, istoria științei din România a intrat într-o nouă fază, caracterizată de sprijinul statului cuplat cu încadrarea ideologică. În 1956, Academia Română (pe atunci Academia Republicii Populare Române) a înființat un Comitet Român pentru Istoria și Filosofia Științei. Acest comitet – un precursor al CRIFST de astăzi (Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii) – a semnalat recunoașterea oficială a domeniului. Comitetul a încurajat cercetarea și publicarea în istoria științei și tehnologiei, aliniindu-se cu o tendință mai amplă a blocului estic de a prezenta moștenirea științifică. Istoricii români ai științei din această perioadă au lucrat adesea într-un cadru interpretativ specific perioadei, în concordanță cu ideologia dominantă care a subliniat relația dialectică dintre știință și factorii socio-economici. Într-adevăr, abordarea externalistă a fost în esență ortodoxia de stat în erudiția istorică în timpul erei comuniste.
Savanții români au produs lucrări semnificative în această perioadă. În special, Ștefan Bălan (1904–1994), inginer-universitar, a condus multe inițiative de istoria științei. Bălan a contribuit la compilarea documentului de referință în mai multe volume Istoria Științei și Tehnicii în România. (Balan și Mihăilescu 1985) Un rezultat important a fost un dicționar cronologic al științei și tehnologiei universale (publicat în 1979) și o cronologie cuprinzătoare a științei și tehnologiei românești (publicat în 1981). (Alexandrescu și Bălan 2014). Aceste lucrări, produse sub egida Academiei, au avut ca scop documentarea contribuțiilor românești la știință și inventivitate din cele mai vechi timpuri până în prezent. Deși oarecum enciclopedice ca stil, ele au oferit o bază pentru istoriile analitice ulterioare. Conducerea lui Bălan s-a extins și la nivel internațional – a fost președinte al ICOHTEC (Comitetul Internațional pentru Istoria Tehnologiei) din 1981 până în 1989. (Spinei 2019), un alt indiciu al rolului activ al României în istoria globală a organizațiilor științifice. De fapt, mai mulți savanți români au fost implicați în comitetul executiv al ICOHTEC de-a lungul anilor, inclusiv Horia Colan, Liviu Sofonea și alții. (Herlea 2014).
Un moment culminant pentru istoriografia științei românești a fost găzduirea celui de-al 16-lea Congres Internațional de Istoria Științei la București, în 1981. Cu sprijinul UNESCO și al Uniunii Internaționale, și organizat de Academia Republicii Socialiste România, acest congres a reunit savanți din întreaga lume. Nu numai că a arătat angajamentul României față de domeniu, dar a permis și istoricilor locali o expunere mai mare la tendințele și metodologiile internaționale. Congresul a coincis cu înființarea unei Comisii pentru femei și gen în știință (o inițiativă a IUHPS fondată în timpul congresului de la București din 1981), indicând faptul că chiar și în România, noi teme istoriografice (cum ar fi genul în știință) erau recunoscute. (Solovyov, Nový, și International Congress on the History of Sciences 1981). Lucrările congresului, publicate de Academie, rămân o resursă valoroasă, cuprinzând studii pe o gamă largă de subiecte (de la astronomia antică până la politica științifică modernă) și reflectând starea domeniului la acea vreme.
De-a lungul erei socialiste, cărțile și articolele românești despre istoria științei au avut adesea o susținere naționalistă – evidențiind oamenii de știință, invențiile și contribuțiile românești la știința globală. De exemplu, s-au scris monografii despre figuri precum inventatorul Traian Vuia (pionierul aviației) sau fizicianul Ștefan Procopiu, încadrându-și realizările atât în mândria națională, cât și în narațiunea progresului științific în serviciul dezvoltării societății. Eforturile de traducere au adus, de asemenea, lucrări internaționale cititorilor români: texte cheie precum Știința în istorie a lui Bernal și mai târziu, Structura revoluțiilor științifice a lui Kuhn au fost traduse în limba română, oferind savanților și studenților locali acces la dezbaterile istoriografice contemporane. Iar unele lucrări românești au fost traduse în limbi majore, deși diseminarea acestora a fost limitată.
Evoluții post-1989 și contribuții în curs
Căderea comunismului din 1989 a deschis mediul academic românesc către noi influențe și colaborări. Comitetul Român pentru Istoria și Filosofia Științei a fost reorganizat în 1990/1992, devenind CRIFST (Comitetul Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii), cu divizii pentru istoria științei, filozofia științei și istoria tehnologiei) (CRIFST 2025) (Banabic 2024b). Eliberați de constrângeri ideologice stricte, istoricii științei români au îmbrățișat o pluralitate de abordări. Au participat din ce în ce mai mult la conferințe occidentale, au publicat în reviste internaționale și au urmat cursuri de absolvenți în străinătate, ajutând la modernizarea burselor locale.
Contribuțiile românești din ultimele decenii includ studii de specialitate (deseori publicate în reviste sau lucrări ale Academiei). Subiectele au variat de la istoria disciplinelor (de exemplu, matematica sau geologia în România) până la știința în comunism (examinând, de exemplu, impactul lisenkoismului sovietic asupra biologiei românești (Turda 2020) sau carierele oamenilor de știință din timpul Războiului Rece). Istoricii români au contribuit, de asemenea, la istoria globală mai largă a narațiunii științei prin introducerea perspectivelor Europei de Est și Centru. De exemplu, studiile privind schimburile științifice transnaționale – cum ar fi participarea României la programe internaționale de cercetare sau difuzarea literaturii științifice occidentale în România – adaugă nuanță la povestea modului în care știința s-a dezvoltat dincolo de granițele politice și culturale.
În special, România a menținut o cultură publicistică activă pentru istoria științei. Editura Academiei și alte prese academice au publicat volume de conferințe, monografii și colecții de documente. O istorie în mai multe volume a dezvoltării tehnologice și industriale românești (publicată în anii 2010 și 2020) evidențiază moștenirea tehnologică a României într-un context global. (Banabic 2024a) (Banabic 2023). Savanții români s-au implicat, de asemenea, în proiecte de traducere pentru a pune la dispoziție sursele primare – de exemplu, traducerea textelor științifice medievale sau moderne timpurii în limba română pentru prima dată, precum și traducerea corespondenței științifice românești și a materialelor de arhivă în limbi majore pentru cititorii internaționali.
Pe scurt, experiența românească în istoria științei reflectă un microcosmos al evoluției domeniului: de la inițiativele academice timpurii din anii 1920, prin influențe ideologice de la mijlocul secolului, până la diversificarea și internaționalizarea contemporană. Istoricii români ai științei precum Bologa și Sergescu au fost prezenți la crearea unor instituții cheie; în timpul Războiului Rece, figuri precum Bălan au contribuit la menținerea disciplinei active și conectate la nivel internațional; iar generația de astăzi se bazează pe această moștenire cu noi direcții de cercetare. Contribuțiile românești, deși poate mai puțin cunoscute la nivel global, subliniază tema mai amplă a articolului că istoriografia științei a fost un efort transnațional – unul îmbogățit de vocile de dincolo de centrele tradiționale de știință.
Tendințe actuale în istoria științei
Începând cu secolul XXI, cărțile despre istoria științei prezintă o diversitate impresionantă de abordări și subiecte. Starea actuală a domeniului se caracterizează printr-o integrare a temelor anterioare (perspective internaliste și externaliste) și o extindere în noi teritorii intelectuale. Mai multe tendințe influente marchează istoria contemporană a scrierii științifice: o mișcare către perspective globale și transnaționale, o îmbrățișare a metodelor interdisciplinare și practici în evoluție în modul în care lucrările academice sunt publicate și diseminate.
Perspective globale și decolonizate
Una dintre cele mai proeminente tendințe este globalizarea istoriei narațiunii științifice. Istoricii științei de astăzi sunt foarte conștienți de originile eurocentrice ale domeniului și au lucrat activ pentru a corecta dezechilibrul. Istoriile timpurii au tratat adesea regiunile non-europene ca niște simple zone stagnante sau receptori ai științei, presupunând că știința modernă a fost o realizare unică occidentală care s-a difuzat în exterior. Aceste relatări „difuzioniste” prezintă societățile non-europene drept receptori esențial pasivi de cunoștințe științifice. (Figueirôa 2023) Instituțiile academice moderne au o viziune foarte diferită. Începând cu anii 1980, numeroase studii s-au concentrat asupra activităților științifice din Asia, Africa, America Latină și lumea islamică, încercând să includă aceste regiuni în harta mai largă a științei. (Figueirôa 2023) Aceasta implică nu numai relatarea contribuțiilor diferitelor civilizații (cum ar fi astronomia chineză, medicina islamică sau ingineria precolumbiană), ci și examinarea modului în care cunoștințele au călătorit și s-au transformat peste granițele culturale.
Impulsul pentru o istoriografie decolonizată a științei depășește adăugarea de noi regiuni; contestă întrebările fundamentale pe care le pun istoricii. În loc să întrebăm, de exemplu, „De ce regiunea X nu a dezvoltat singură știința modernă?” (o întrebare încărcată cu presupuneri de eșec), cercetătorii se întreabă acum „Ce s-a întâmplat în regiunea X în ceea ce privește cunoștințele și practicile și cum au interacționat aceștia cu știința globală?” (Figueirôa 2023) Această schimbare de perspectivă „a făcut posibil ca istoricii științei să nu mai pună întrebări „greșite”… și să ilustreze, în schimb, modul în care a funcționat știința” în contexte variate. (Figueirôa 2023) O implicație cheie este o redefinire a ceea ce contează ca știință: sistemele de cunoștințe indigene, tehnicile artizanale și tradițiile intelectuale non-occidentale sunt din ce în ce mai recunoscute ca parte a istoriei științei, mai degrabă decât ca note de subsol. Istoricii moderni construiesc „ecologii ale cunoașterii” detaliate, înțelegând știința în relație specifică cu mediul său local – în special în contexte coloniale și postcoloniale. (Figueirôa 2023)
Această tendință este exemplificată în cărțile care au o abordare interculturală. De exemplu, lucrările de la Columbian Exchange examinează modul în care cunoștințele botanice s-au mutat între Europa și America sau modul în care astronomia a fost practicată în misiunile iezuite din China, evidențiind interacțiunile bidirecționale. Istoriile științei din lumea islamică sau din Asia de Sud demonstrează că acele regiuni aveau tradiții științifice bogate care au predatat și au interacționat cu știința europeană. Noțiunea de circulație a devenit centrală: mai degrabă decât un flux unidirecțional de la un „centru” european la o „periferie” colonială, istoricii examinează rețelele de schimb, adaptare și co-creare a cunoștințelor științifice. (Figueirôa 2023) A apărut astfel o nouă istoriografie care „include țări și personalități care anterior au fost marginalizate sau pur și simplu ignorate” și care, de asemenea, „ia în considerare fluxurile în direcția opusă” – de exemplu, modul în care cunoștințele sau resursele din colonii au influențat știința europeană. (Figueirôa 2023)
Și istoricii români s-au angajat cu perspective globale, de exemplu prin studierea introducerii științei occidentale în Europa de Est sau a contribuțiilor savanților români la proiecte internaționale. În plus, poziția României (uneori la marginea marilor centre științifice) face istoriografia sa sensibilă la problemele de centru și periferie, aliniindu-se cu discuțiile globale despre modul în care culturile mai mici sau mai puțin dominante adoptă și adaptează știința.
Extinderea interdisciplinară și tematică
O altă tendință actuală este extinderea interdisciplinarității istoriei științei. Granițele dintre istoria științei, istoria tehnologiei și istoria medicinei au devenit deosebit de poroase. Multe cărți integrează acum perfect aceste domenii (de unde și creșterea programelor și a seriilor care se adresează istoriei științei, tehnologiei și medicinei ca un domeniu unificat). De exemplu, istoria mediului și istoria științei au convers în studii ale istoriei științei climatului sau a conceptelor ecologice, în timp ce istoria economiei și istoria științei se intersectează atunci când examinează rolul cercetării și dezvoltării industriale în dezvoltarea științifică.
Istoricii științei se bazează, de asemenea, pe metode și perspective din antropologie (studiind comunitățile științifice cu sensibilități etnografice), sociologie (examinarea vieții de laborator, la Bruno Latour, deși asta se estompează în sociologia științei propriu-zisă) și filozofie (în special în ceea ce privește modul în care cunoașterea științifică este justificată și conceptualizată). Rezultatul este că acum cărțile de istoria modernă a științei atrag adesea un public mai larg. O carte despre istoria epidemiologiei, de exemplu, ar putea interesa deopotrivă istoricii medicinei, experții în sănătate publică, sociologii și analiștii politici, datorită amestecului său de analiză narativă și tematică (așa cum s-a văzut recent cu istoriile pandemiilor și modelarea epidemiologică).
Din punct de vedere tematic, lucrările contemporane s-au aventurat în probleme de știință și societate cu o vigoare reînnoită. Dincolo de abordarea clasică a științei și societății din epoca lui Bernal, istoricii actuali investighează modul în care știința se intersectează cu genul, rasa și clasa. Istoria femeilor în știință, cândva un subiect neglijat, este acum un subdomeniu vibrant care produce cărți care rescriu narațiunea diferitelor discipline pentru a include actori de sex feminin. În mod similar, analizele despre modul în care știința a fost folosită pentru a construi categorii rasiale sau modul în care dinamica clasei a afectat persoanele care ar putea participa la știință devin comune în literatura de specialitate. Aceste teme reflectă dezbaterile societale mai largi și valorifică istoria pentru a informa înțelegerea actuală a rolului științei în ierarhiile sociale.
O altă temă influentă este înțelegerea publică a științei și a comunicării științifice prin istorie. Cărțile recente au explorat modul în care ideile științifice au fost popularizate sau contestate în diferite epoci – din perioada modernă timpurie (odată cu răspândirea newtonianismului în cafenele și saloane) până în secolul al XX-lea (de exemplu, propaganda științifică din Războiul Rece sau ascensiunea jurnalismului științific). Această concentrare se leagă adesea de preocupările legate de expertiză și autoritate. După cum a menționat un editor, înțelegerea formării istorice a comunicării științifice este crucială într-un moment în care publicarea digitală și accesul deschis schimbă modul în care știința ajunge la public:
”Punând astfel de întrebări și explorându-le prin înregistrarea istorică, destabilizăm noțiunile de periodic științific ca o categorie neproblematică. În schimb, constatăm că apariția distincțiilor între reviste literare și științifice, de exemplu, au fost răspunsuri contingente (în acest caz la contextul comercial al publicării, deoarece editorii întreprinzători au căutat să deschidă noi piețe și să asigure noi cititori). În plus, categoria revistelor „științifice” pare să se prăbușească și sub cea mai mică presiune. Formele și funcțiile schimbătoare ale revistei științifice făceau parte dintr-o rețea de interacțiuni între diferite forme tipărite – tranzacțiile societăților academice, publicații comerciale, titluri populare și tehnice sau de specialitate, sau chiar enciclopedii – și cuvântul rostit și performanța științei, atât în locuri populare, cât și în societățile învățate.
”Astfel de întrebări … nu sunt doar de interes istoric, ci au o importanță crucială acum, deoarece știința a ajuns să utilizeze noi sisteme de publicare digitală și cu acces deschis și atunci când problemele de expertiză și autoritate sunt deschise pentru examinare. Dacă povestea comunicării științifice de astăzi este – așa cum se pretinde adesea – una dintre noile tehnologii care facilitează noi platforme și noi tipuri de comunicare, aceasta este de fapt o poveste foarte veche.” (Shuttleworth și Charnley 2016)
Evoluția prezentă a practicilor de publicare
Peisajul publicării în istoria științei a evoluat, de asemenea, în tandem cu aceste tendințe intelectuale. Astăzi, un savant are mult mai multe opțiuni de a publica o carte de istorie a științei decât în trecut, iar publicul pentru astfel de cărți s-a lărgit. Presele universitare (de exemplu, MIT Press, University of Chicago Press, Cambridge University Press) rămân locurile principale pentru monografii academice, adesea în serii dedicate istoriei științei. Aceste prese asigură o evaluare riguroasă între colegi și standarde înalte de producție, contribuind la credibilitatea academică a domeniului. Cu toate acestea, editurile comerciale scot ocazional titluri de istorie a științei, mai ales dacă au atracție transversală ca știință populară sau istorie intelectuală pentru cititorii generali.
Traducerile continuă să joace un rol crucial. Multe lucrări fundamentale care au fost scrise inițial în limba engleză sunt puse la dispoziție în alte limbi (de exemplu, edițiile în limba română ale lui Kuhn sau edițiile chineze ale lui James Watson, The Double Helix cu comentarii istorice) și invers. Fluxul de traducere este mai multidirecțional acum: nu numai că sunt traduse lucrări occidentale, dar studii importante de la autori non-anglofoni sunt din ce în ce mai redate în engleză, recunoscându-se că istoriografia semnificativă este produsă în franceză, germană, spaniolă, chineză, japoneză etc. Edituri academice românești, precum Polirom sau Editura Academiei Române, au depus eforturi pentru a traduce în limba română atât lucrări istoriografice clasice, cât și recente, educând astfel noile generații de studenți și cercetători la nivel local.
Un alt semn distinctiv al scenei editoriale actuale este creșterea volumelor editate și a manualelor. Deoarece domeniul a crescut atât de divers, volumele de colaborare reunesc mai mulți experți pentru a acoperi diferite regiuni sau teme. De exemplu, manualele mari (cum ar fi Manualul de istoriografie a științei publicat recent de Springer în 2023) conțin zeci de capitole despre diverse abordări – inclusiv subiecte precum „Istoriografia postcolonială și decolonială” (Figueirôa 2023), evidențiind maturitatea și caracterul auto-reflexiv al domeniului. Astfel de colecții indică domeniile considerate importante acum (includ adesea secțiuni despre istoria digitală, istoria globală, știință și religie etc., reflectând preocupările contemporane).
În ceea ce privește numărul de cititori, există o intersecție sănătoasă de interes academic și popular. Unele cărți de istorie a științei sunt scrise în mod accesibil și sunt comercializate pasionaților de știință și publicului educat – de exemplu, biografii ale oamenilor de știință sau narațiuni ale experimentelor celebre – depășind astfel linia dintre publicația academică și cea populară. Această tendință ajută la diseminarea cunoștințelor istorice către un public mai larg și adesea aceste cărți sunt susținute de referințe extinse, servind în mod eficient scopurilor duble.
În cele din urmă, revoluția digitală a început să afecteze publicarea actuală. Deși vom discuta implicațiile viitoare în secțiunea următoare, merită remarcat faptul că deja multe cărți de istorie a științei sunt publicate simultan în formate tipărite și digitale, iar editorii permit din ce în ce mai mult accesarea online a unor părți din lucrări (cum ar fi introducerile sau capitolele specifice). Arhivele digitale și bazele de date întreținute de institutele de cercetare (cum ar fi colecțiile digitale ale Institutului Max Planck pentru Istoria Științei) au completat cărțile furnizând în mod deschis surse primare și date de cercetare. De exemplu, Edition Open Sources găzduită de Max Planck Institute for the History of Science (MPIWG) oferă ediții academice cu acces deschis ale lucrările științifice clasice (MPIWG 2025), la care istoricii pot face referire sau chiar încorpora în munca lor. (OA Network 2025) Această integrare a conținutului digital cu publicarea tradițională de carte îmbogățește resursele disponibile atât pentru autori, cât și pentru cititori în zilele noastre.
În concluzie, starea actuală a istoriei istoriografiei științei este vibrantă și pluralistă. Cărțile din acest domeniu acoperă acum a cui știință (actori globali și marginalizați), cum știința se raportează la societate și cultură (gen, comunicare publică etc.) și ce contează ca știință (extinderea canonului dincolo de paradigmele occidentale). Practicile de publicare s-au adaptat la aceste expansiuni, cu autor și cititori, mai incluzive și o adoptare treptată a noilor media. Etapa este pregătită pentru alte transformări pe măsură ce avansăm.
Direcții viitoare și tendințe emergente
Privind în perspectivă, dezvoltarea cărților despre istoria științei este pe cale să fie influențată de câteva tendințe emergente. Acestea acoperă atât conținutul intelectual al istoriografiei, cât și mijloacele de publicare și diseminare a cercetării. În această secțiune, schițez câteva direcții cheie viitoare: creșterea accesului deschis și a publicării digitale, o convergență interdisciplinară în continuare și potențialul pentru noi narațiuni determinate de problemele contemporane presante. Viitorul cărților de istorie a științei va fi probabil modelat de imperativele duble ale accesibilității (disponibilizarea lucrărilor academice pentru un public mai larg) și inovare (adaptarea metodelor din alte domenii și noilor tehnologii).
Acces deschis și lucrări digitale
Una dintre cele mai semnificative schimbări la orizont este impulsul către publicarea cu acces deschis (Open Access, OA) pentru cărți academice. În mod tradițional, monografiile academice – inclusiv lucrările de istoria științei – au fost disponibile numai prin achiziție sau biblioteci universitare. Cu toate acestea, există o mișcare puternică de a face cercetarea liber accesibilă online. Începând cu 2024, mii de cărți de istorie și colecții editate sunt deja disponibile ca titluri cu acces deschis: de exemplu, Directory of Open Access Books listează peste 1.600 de monografii sub cuvinte cheie legate de istorie. (OA Network 2025) Multe titluri de istorie a științei sunt incluse în acest corpus în creștere. Presele universitare și agențiile de finanțare din Europa și nu numai susțin din ce în ce mai mult modelele OA, în care o instituție sau o subvenție plătește pentru publicație, iar cartea digitală este apoi gratuită pentru toți cititorii. (OA Network 2025) Acest model poate extinde considerabil aria de acoperire a lucrărilor academice de istorie a științei, permițând educatorilor, studenților și savanților independenți din întreaga lume (inclusiv celor din medii cu resurse sărace) să citească și să utilizeze cele mai recente cercetări fără a plăti pentru aceasta.
Institutul Max Planck pentru Istoria Științei a fost în fruntea acestei tendințe, nu numai cu textele primare cu sursă deschisă, așa cum s-a menționat, ci și prin sprijinul său pentru serii cu acces deschis, cum ar fi Biblioteca de cercetare Max Planck pentru Istoria și Dezvoltarea Cunoașterii. Inițiative precum Gutenberg-e, o colaborare între Asociația Americană de Istorie și Columbia University Press, au demonstrat deja viabilitatea monografiilor digitale în istorie – mai multe disertații premiate în istoria științei au fost publicate digital prin acest program, disponibil gratuit online. (OA Network 2025) Ne putem aștepta ca din ce în ce mai mulți editori (inclusiv presa universitară importantă) să adopte modele hibride sau complet deschise. De exemplu, platforma Direct to Open a MIT Press își propune să lanseze noi cărți în mod deschis. Această democratizare a cunoașterii se aliniază bine cu etosul comunității istoriei științei, care studiază adesea circulația deschisă a cunoștințelor în epocile trecute; acum istoricii aplică acest principiu în propria lor muncă.
Formatele digitale permit, de asemenea, inovația în modul în care este prezentat conținutul. „Cărțile” viitoare de istorie a științei ar putea să nu fie deloc texte liniare, ci publicații interactive cu imagini de arhivă încorporate, seturi de date sau multimedia. Deja, unele cărți electronice din acest domeniu includ hiperlinkuri către baze de date online sau scanări de înaltă rezoluție ale manuscriselor și instrumentelor. Pe măsură ce editorii devin mai confortabili cu posibilitățile digitale, un istoric al științei ar putea, de exemplu, să publice o monografie digitală despre astronomia secolului al XVII-lea care să includă o hartă interactivă a stelelor sau un videoclip recreat al experimentului alături de narațiune. Acest lucru ar putea îmbogăți experiența și înțelegerea cititorului. Mai mult, publicarea digitală permite actualizări continue – mai degrabă decât ediția statică a doua sau a treia de tipărit, o carte online poate fi actualizată cu noi constatări, corecții sau capitole adăugate, care ar putea fi deosebit de utile în dezbaterile istoriografice cu dezvoltare rapidă.
Integrare și colaborare interdisciplinară
Viitorul va vedea probabil o combinație interdisciplinară și mai mare. Pe măsură ce provocările globale complexe (cum ar fi schimbările climatice sau pandemiile) atrag atenția, istoricii științei colaborează mai mult cu oameni de știință și savanți din alte domenii pentru a pune problemele actuale în perspectivă istorică. Anticipez cărți care depășesc granițele tradiționale, cum ar fi istoriile științei climatice care implică specialiștii în domeniul climei drept co-autori, sau istoriile datelor și algoritmilor care interacționează cu informaticienii. Aceste colaborări pot produce lucrări care vorbesc mai multor audiențe – academice și practicieni – și pot fi publicate de presa care se adresează unor categorii mai largi (de exemplu, o serie de istorie a mediului ar putea primi un titlu de istorie a științei despre managementul apei sau știința atmosferică).
Un alt aspect al interdisciplinarității este metodologic. Creșterea științelor umaniste digitale ar putea influența istoria cercetării și publicării științifice. Cărțile viitoare ar putea folosi extragerea de text, analiza rețelei sau cartografierea GIS a datelor științifice istorice, prezentând rezultatele în formate vizuale noi. Câteva studii de pionierat au folosit deja analiza bibliometrică pentru a urmări dezvoltarea disciplinelor de-a lungul secolelor; rezultatele lor ar putea fi incluse ca grafice dinamice în publicațiile digitale. În timp ce forma narativă a cărților va rămâne crucială, suplimente precum seturile de date sau codul descărcabil ar putea însoți textul, permițând cititorilor să se implice cu dovezile în moduri noi.
Diseminarea educațională este o altă dimensiune. Granițele dintre manuale, cărți populare și monografii de cercetare se pot estompa. Cu acces deschis, un profesor din România ar putea aloca studenților capitole din mai multe monografii OA la fel de ușor ca un manual, adaptând un curriculum care să include cele mai recente lucrări academice. Am putea vedea consorții de istorici producând resurse educaționale adaptabile – în esență „manuale deschise” modulare în istoria științei care pot fi reconfigurate. Acest lucru ar marca o abatere de la modelul tradițional de manual cu un singur autor și ar valorifica expertiza colectivă a domeniului.
Noi teme și incluziuni
Din punct de vedere al conținutului, istoria viitoare a cărților de știință se va implica probabil în teme care reflectă preocupările și întrebările etice contemporane. De exemplu, în timp ce lumea se confruntă cu implicațiile societale ale inteligenței artificiale, ne putem aștepta ca istoricii să publice lucrări despre istoria cercetării inteligenței artificiale, istoria culturală a roboților sau perioada mai îndelungată a automatizării și a mașinilor de gândire. În mod similar, pandemia de COVID-19 a condus deja la analize istorice ale pandemiilor trecute și la dezvoltarea virologiei și epidemiologiei – o tendință care probabil va continua, îmbinând istoria științei cu istoria sănătății publice.
Îndemnul spre decolonizarea istoriei științei va continua să dea roade. Putem vedea serii cuprinzătoare care se concentrează pe istoriile regionale ale științei scrise de experți locali (de exemplu, istorii în mai multe volume ale științei în Africa, în Asia de Sud-Est etc.). Astfel de proiecte sunt concepute în cadrul unor organisme internaționale și ar putea fi facilitate de finanțare cu acces deschis. Acestea ar servi pentru a rescrie „narațiunea magistrală” a științei într-un mod mult mai pluralist, împlinind viziunea includerii tuturor culturilor în povestea cunoașterii umane. Și România poate produce lucrări care își plasează povestea națională într-un context est-european sau global mai larg, examinând, de exemplu, schimburile de idei științifice peste Cortina de Fier, sau dintre România și lumea în curs de dezvoltare în timpul Războiului Rece.
Inclusivitatea este un cuvânt cheie pentru direcțiile viitoare – nu numai că include diverse regiuni, ci și actori diverși (asigurându-se că femeile, grupurile minoritare, deținătorii de cunoștințe indigene și alții apar în narațiune unde au fost omise anterior). Comisia pentru femei și gen în istoria științei (înființată în 1981 la București) și organisme similare vor stimula probabil publicații care să integreze aceste perspective mai degrabă decât să le izoleze. Același lucru este valabil și pentru istoriile științelor marginalizate (de exemplu, istoria științei în națiunile mici sau a domeniilor aplicate considerate mai puțin prestigioase în narațiunile mai vechi).
În cele din urmă, aspectul centrat pe comunitate al publicării viitoare ar putea crește. Cu forumuri digitale și servere de preprint, istoricii științei împărtășesc mai deschis lucrările în curs și invită la feedback înainte de publicarea oficială. Acest lucru poate duce la cărți mai rafinate și verificate de comunitate. Ar putea duce, de asemenea, la formate alternative, cum ar fi platformele wiki de istorie sau arhivele online colaborative, care servesc ele însele ca niște „cărți” vii – compendii actualizate continuu de cunoștințe istorice pe anumite subiecte. Deși astfel de formate nu vor înlocui monografia academică, ele ar putea să o completeze și chiar să alimenteze publicațiile tradiționale.
În concluzie, viitorul cărților despre istoria științei pare strălucitor, caracterizat printr-o mai mare deschidere, inovație în format și un domeniu de cercetare lărgit. Scopul fundamental rămâne: de a oferi relatări perspicace și bine cercetate despre modul în care știința s-a dezvoltat și a interacționat cu societatea. Dar modurile în care aceste conturi sunt create și partajate evoluează în moduri interesante. Dacă secolul trecut a cunoscut profesionalizarea și extinderea domeniului, anii următori promit o democratizare și diversificare atât a conținutului, cât și a accesului, asigurând ca istoria științei să rămână o disciplină dinamică și relevantă.
Concluzie
Dezvoltarea cărților despre istoria științei reflectă evoluția domeniului în sine – de la faza sa incipientă de cronică a marilor descoperiri până la starea sa actuală de cercetare critică, incluzivă și globală a trecutului științei. Din punct de vedere istoric, am observat o tranziție de la narațiunile internaliste, centrate pe eroi, la relatări care au situat știința în cadrul unor curente societale mai largi (trecerea de la „intern” la „context”). Temele intelectuale cheie, cum ar fi dezbaterea internalist vs. externalist, au furnizat o tensiune productivă care a extins setul de instrumente metodologice din domeniu, permițând istoricilor de mai târziu să sintetizeze abordări. Rolul științei în societate a devenit o preocupare centrală, fie în istoriile marxiste de la mijlocul secolului al XX-lea, fie în istoriile culturale de astăzi, care examinează modul în care știința și societatea se construiesc reciproc. Mai recent, imperativul de a decoloniza istoria științei i-a provocat pe oamenii de știință să regândească narațiunile eurocentrice și să integreze mai multe tradiții și voci de cunoaștere, transformând conținutul cărților de istorie a științei pentru a fi mai reprezentativ la nivel global. (Figueirôa 2023)
În paralel, practicile de publicare din jurul lucrărilor de istoria științei s-au transformat. Odinioară domeniul de competență al câtorva savanți de elită care scriau în limbile occidentale majore, literatura de istorie a științei este acum produsă de o comunitate mondială și în multe limbi, adesea cu traduceri care compensează golurile. Contribuțiile românești, așa cum s-a evidențiat, ilustrează modul în care o țară de la periferia Europei s-a implicat și a îmbogățit domeniul – de la integrarea timpurie în organisme internaționale de către figuri precum Sergescu, până la lucrări substanțiale de cronică sub Bălan în anii 1980, și la științe contemporane la care participă pe deplin în cadrul dialogurilor globale. Cazul românesc subliniază că istoria științei nu este doar despre ceea ce studiem (trecutul științific al diferitelor culturi), ci și despre cine scrie acea istorie. Diversitatea în calitate de autor duce la diversitate în perspective.
În prezent, în anii 2020, starea actuală a cărților de istorie a științei este robustă. Ele cuprind o gamă largă de teme – intelectuale, sociale, tehnologice, interculturale – și iau adesea forme inovatoare. Istoricii științei au aplicat, într-un anumit sens, înțelegerea circulației cunoștințelor la propria lor muncă: pionierat în accesul deschis pentru a împărtăși liber lucrările academice (OA Network 2025) și adoptarea de metode interdisciplinare pentru a răspunde la întrebări complexe.
Privind spre viitor, traiectoria sugerează și mai multă deschidere și implicare. Publicarea digitală cu acces deschis promite să distrugă barierele rămase între cunoștințele academice și public. (OA Network 2025) Colaborarea interdisciplinară va produce probabil cărți mai bogate și mai nuanțate, fie că este vorba despre istoria modelării climatice sau despre dimensiunile etice ale istoriei AI. Și, pe măsură ce apar noi provocări, istoria științei va continua să ofere context și perspectivă – de exemplu, prin informarea dezbaterilor privind încrederea în știință sau rolul expertizei, prin studii de caz istorice.
În concluzie, corpul de cărți despre istoria științei este în continuă creștere și în continuă schimbare, la fel ca știința însăși. Ele au evoluat de la o mână de tratate iluministe la o literatură globală înfloritoare, care examinează critic știința în toate fațetele ei. Subliniind temele și schimbările cheie – inclusiv pe cele conduse de savanți români și instituții românești – acest articol a arătat că istoriografia științei este dinamică, răspunde la noi întrebări și încorporează noi voci. Evoluția continuă a practicilor de publicare, de la presa academică la platformele digitale, va asigura că viitoarele cărți de istorie a științei sunt mai accesibile și mai interactive decât oricând. Ceea ce rămâne constant este misiunea de bază: să înțeleagă modul în care umanitatea a ajuns să cunoască ceea ce știe despre lumea naturală și să reflecteze asupra modului în care aceste procese de cunoaștere au fost modelate de, și au modelat la rândul lor, societățile umane. În îndeplinirea acestei misiuni, autorii și editorii de istoria științei vor continua să se adapteze, să inoveze și să inspire generațiile viitoare de cititori.
Bibliografie
Alexandrescu, Mihai, și Ștefan‑Florin Bălan. 2014. „Un secol de la nașterea lui Ștefan BĂlan, personalitate de seamăa științei și învățământului superior de construcții din România”. STUDII ŞI COMUNICĂRI / DIS VII. https://studii.crifst.ro/doc/2014/2014_2_01.pdf.
Arabatzis, Theodore. 2016. „<em>The Structure of Scientific Revolutions</Em> and History and Philosophy of Science in Historical Perspective”. În Shifting Paradigms: Thomas S. Kuhn and the History of Science. MPRL – Proceedings. Berlin: Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften. https://doi.org/10.34663/9783945561119-15.
Balan, Stefan, și Nicolae ST. Mihăilescu. 1985. Istoria Stiintei Si Tehnicii In Romania (date Cronologice). Editura Academiei Republicii Socialiste Romania. http://archive.org/details/istoria-stiintei-si-tehnicii-in-romania-date-cronologice.
Banabic, Dorel, ed. 2023. History of Romanian Technology and Industry: Volume 2: Electrical Engineering, Energetics, Transport and Technology Education. 2024th edition. Cham: Springer.
———. 2024a. History of Romanian Technology and Industry: Volume 1: Mechanics, Processing Techniques and Construction. Springer.
———. 2024b. „Introduction”. În History of Romanian Technology and Industry: Volume 2: Electrical Engineering, Energetics, Transport and Technology Education, ediție de Dorel Banabic, 1–7. Cham: Springer Nature Switzerland. https://doi.org/10.1007/978-3-031-39191-0_1.
Bârsu, Cristian. 2016. „Valeriu Bologa’s studies on the history of science”. Clujul Medical 89 (3): 448–51. https://doi.org/10.15386/cjmed-681.
Bernal, J. D. 2011. Science in History: The Natural Sciences in Our Time. Faber & Faber, Limited.
CRIFST. 2025. „Comitetul Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii sau CRIFST”. https://www.crifst.ro/.
Figueirôa, Silvia F. de M. 2023. „Postcolonial and Decolonial Historiography of Science”. În Handbook for the Historiography of Science, ediție de Mauro L. Condé și Marlon Salomon, 523–41. Cham: Springer International Publishing. https://doi.org/10.1007/978-3-031-27510-4_29.
Graham, Loren R. 1985. „The Socio-Political Roots of Boris Hessen: Soviet Marxism and the History of Science”. Social Studies of Science 15 (4): 705–22.
Herlea, Alexandru. 2014. „ISTORIA TEHNICII – COMPONENTĂ A CULTURII ROMÂNE”. Buletinul AGIR, nr. 3. https://www.agir.ro/buletine/3082.pdf#:~:text=numele%20de%20%E2%80%9E%20International%20Union,fost%20creat%20%C3%AEn%201968%20%E2%80%9EThe.
Hessen, Boris. 2009. „The Social and Economic Roots of Newton’s Principia”. În The Social and Economic Roots of the Scientific Revolution: Texts by Boris Hessen and Henryk Grossmann, ediție de Gideon Freudenthal și Peter McLaughlin, 41–101. Dordrecht: Springer Netherlands. https://doi.org/10.1007/978-1-4020-9604-4_2.
Kuhn, Thomas S. 1996. The Structure of Scientific Revolutions (versiunea 3rd edition). 3rd edition. Chicago, IL: University of Chicago Press.
MPIWG. 2025. „Edition Open Sources”. 2025. https://edition-open-sources.org/.
OA Network. 2025. „Open Access in Historical Studies”. 2025. https://open-access.network/en/information/subject-specific-open-access/historical-studies.
Schuster, John Andrew. 1995. The Scientific Revolution: An Introduction to the History and Philosophy of Science. Department of Science & Technology Studies, University of Wollongong.
Shuttleworth, Sally, și Berris Charnley. 2016. „Science periodicals in the nineteenth and twenty-first centuries”. Notes and Records of the Royal Society of London 70 (4): 297–304. https://doi.org/10.1098/rsnr.2016.0026.
Solovyov, Yuri I., Luboš. Nový, și International Congress on the History of Sciences. 1981. Revolutionary changes in science and technology at the turn of 19th and 20th centuries: studies prepared by Czechoslovak and Soviet historians of science for the 16th International Congress of the History of Science. Acta historiae rerum naturalium nec non technicarum. Special issue ;14. Prague: Institute of Czechoslovak and General History. https://catalog.hathitrust.org/Record/010561532.
Spinei, Victor. 2019. Civilizaţia Românească 24 – Istoria Tehnicii Şi A Industriei Româneşti – Vol. 1 – Mecanica, Tehnicile De Prelucrare Şi Construcţiile. Editura Academiei Române.
Turda, Marius. 2020. „Subversive affinities: Embracing soviet science in late 1940s Romania”. Studies in History and Philosophy of Science Part C: Studies in History and Philosophy of Biological and Biomedical Sciences 83 (octombrie):101131. https://doi.org/10.1016/j.shpsc.2018.04.004.
Wikipedia. 2025. „Boris Hessen”. În Wikipedia. https://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Boris_Hessen&oldid=1275046852.
