COZMA, Lucian Ștefan; ȚENU, Cosmin Vasile; GOLEA, Daniela Georgiana (2024), Proiectul Romteleghid între legendă și realitate istorică, Cunoașterea Științifică, 3:3, 32-60, https://www.cunoasterea.ro/proiectul-romteleghid-intre-legenda-si-realitate-istorica/

The Romteleghid project between legend and historical reality

Abstract

„The Romteleguide Project” (a name which entered in folklore as such, but not necessarily the true and official name of that project) was directly related to the Ceaușescu Regime and its ambitions to increase the military power in favor of Romania. However, the scientific activities and preoccupations that led to the foundations of this project have existed long before the Ceaușescu Regime. In fact, everything started in the period between the 19th and 20th Centuries, by studying the natural phenomena of atmospheric electricity and especially the natural air transport (horizontal lightning) made by the beams of charged particles over very long distances. Initially (at the end of the 19th Century) these natural phenomena were observed, then an attempt was made to explain them in the first decade of the 20th Century, and later, since the First World War, the experiments were performed in order to obtain a technology for the artificial transport of charged particles beams through the atmosphere using in this regard certain independent electromagnetic emissions and an original device designed to modulate these emissions. Thus, during the modulated/guided movement of the charged particles beams, they interact with the atmospheric gases, ionize them and thus extract new electrical charges, amplifying the beam. It was known from the beginning that such a device would have very important military and civilian applications, the works during the First World War being carried out mainly for the military applications, including the interventions on the environmental factors for military purposes. During the Ceausescu regime, such concerns and activities were strategic and secret. Even at this moment the strategic character is preserved as such. This paper wishes on the one hand to make some explanations and clarifications in this very controversial subject; on the other hand, to restitute to the history of Romanian science and technology an important chapter unjustly overlooked and finally forgotten.

Keywords: Romteleguide, secret projects, unconventional weapons

Rezumat

Proiectul Romteleghid” (denumire intrată ca atare în folclor, dar nu neapărat o denumire veridică și oficială) a fost direct legat de Regimul Ceaușescu și de ambițiile de creștere a puterii militare în favoarea României. Cu toate acestea, activitățile științifice și preocupările care au condus la formarea bazelor acestui proiect sunt mult anterioare Regimului Ceaușescu. În fapt, totul a pornit încă de la cumpăna dintre secolele XIX și XX, prin studierea fenomenelor naturale de formare a electricității atmosferice și mai ales, a transportului prin aer (fulgerele orizontale) a unor fascicule de particule încărcate pe distanțe foarte mari. Inițial (la finele sec.XIX) aceste fenomene naturale au fost observate, apoi s-a încercat explicarea lor în primul deceniu al sec. XX și ulterior, încă din perioada Primului Război Mondial, au fost realizate experimente destinate obținerii unei tehnologii de transport dirijat a fasciculelor de purtători prin atmosferă utilizând anumite emisii electromagnetice independente și un dispozitiv original destinat modulării acestor emisii. Astfel, pe parcursul deplasării modulate/dirijate a fasciculelor de purtători, acestea interacționează cu gazele atmosferice, le ionizează și extrag, astfel, noi sarcini electrice, amplificându-se. S-a știut de la bun început că un astfel de aparat ar avea aplicații militare și civile foarte importante, lucrările din perioada Primului Război Mondial fiind realizate mai ales în vederea unor aplicații militare, inclusiv prin intervenții asupra factorilor de mediu în scopuri militare. În timpul regimului Ceaușescu, preocupările și activitățile de acest gen au căpătat caracter strategic și secret. Chiar și în momentul de față acest caracter strategic se păstrează ca atare. Lucrarea aceasta dorește pe de o parte să facă unele precizări și lămuriri în acest subiect foarte controversat; pe de altă parte, să restituie istoriei științei și tehnicii românești un important capitol pe nedrept trecut cu vederea și în cele din urmă, uitat.

Cuvinte cheie: Romteleghid, proiecte secrete, arme neconvenționale

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 3, Numărul 3, Septembrie 2024, pp. 32-60
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086,
URL: https://www.cunoasterea.ro/proiectul-romteleghid-intre-legenda-si-realitate-istorica/
© 2024 Lucian Ștefan COZMA, Cosmin Vasile ȚENU, Daniela Georgiana GOLEA. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Proiectul Romteleghid între legendă și realitate istorică

Lucian Ștefan COZMA[1], Cosmin Vasile ȚENU[2], Daniela Georgiana GOLEA[3]

lucian.stefan@yahoo.fr, ghencea1974@gmail.com, kolerdaniela@gmail.com

[1] Doctor în Științe Militare (Universitatea Națională de Apărare), fizician (Universitatea București)

[2] Promoția 24 a Colegiului Național de Apărare, master în Securitate și Apărare (Universitatea Națională de Apărare, București), inginer (Universitatea Politehnică București, Facultatea de Mecanică),

[3] Doctorand în Securitate/Științe politice (Universitatea din Ruse „Angel Kanchev”, Bulgaria)

Introducere

Cazul cercetat de lucrarea de față este unul interesant nu doar prin conținutul său, ci și prin maniera sa de evoluție în istoria contemporană a științei și tehnicii. De cele mai multe ori activitățile secrete sunt ca atare, secrete, deci nimeni (exceptându-i pe cei direct implicați și persoanele care sunt autorizate să aibă acces la astfel de informații) nu poate cunoaște despre existența unor astfel de acțiuni sau despre conținutul lor tehnologic. În ceea ce privește activitățile științifice nesecrete, acestea se desfășoară de la bun început „la vedere”, fiind deci cunoscute de către mediul științific și uneori, de către publicul larg, conținutul teoriei aplicate, al experimentelor, ca de altfel și rezultatele obținute și interpretările lor, posibilele aplicații tehnologice etc.

În mod particular, există unele tehnologii care fără a fi publice nu sunt întru totul secrete. Și aceasta din cauză că inițial, la momentul în care au fost pentru prima oară propuse de către un om de știință sau altul, ele nu au avut caracter secret. Cel mai adesea, problema secretizării s-a pus abia după ce a fost sesizat potențialul aplicativ al tehnologiei respective în domeniul militar. Cazul Proiectului Romteleghid este de acest fel: inițial (la cumpăna dintre sec.XIX și XX) fundamentele teoretice și ideile tehnologice incipiente, nu au stat câtuși de puțin sub semnul secretizării. Așa se face că putem la ora actuală constata un lung șir cronologic de activități științifice și preocupări ale câtorva generații de oameni de știință și inventatori. Acest șir cronologic s-a întrerupt și a devenit tot mai fragmentat din momentul în care s-a constatat posibilitatea certă de aplicare în domeniul militar și totodată, a fost oarecum cuantificată importanța acestor aplicații.

De altfel, aceste aspecte s-au mai aflat în atenția autorilor lucrării de față, fiind elaborate și lucrări științifice^[1],^[2] care prezintă detaliat tehnologiile respective. În lucrarea de față, însă, ne vom îndrepta atenția în mod deosebit asupra așa-numitului „Proiect Romteleghid”. În documentația științifică la care am avut acces până în acest moment, inclusiv cea secretizată (din cadrul dosarului inițial realizat în 1963), nu figurează nicăieri denumirea „Romteleghid”. Aceasta se poate explica în două feluri: fie la acea dată încă nu primise o astfel de denumire și deci, erau utilizate altfel de termeni și sintagme; fie nici nu a purtat vreodată în mod oficial această denumire, ea fiind întrebuințată doar la nivelul legendei și a zvonurilor formate.

În fine, acest aspect este neimportant. Important este, însă, conținutul științific al „Proiectului Romteleghid” și componenta sa de realitate istorică demonstrabilă. Într-adevăr, se poate demonstra științific faptul că în atmosfera terestră au loc fenomene de formare a sarcinilor electrice și de transport electronic dirijat natural potrivit unor canale de aer ionizat care iau naștere în atmosferă; se poate, de asemenea, demonstra faptul că aceste fenomene au început să fie observate și explicate de oameni încă de la finele secolului XVIII, cu un maxim al preocupărilor și rezultatelor în domeniu survenit la trecerea dintre sec.XIX și XX. Pornind de la aceste cunoștințe acumulate de către lumea oamenilor de știință, încă din primii ani ai sec.XX au fost imaginate mai multe dispozitive capabile să realizeze ionizarea liniară a unor porțiuni ale atmosferei și transportarea prin aceste canale de gaze ionizate a unor fascicule de purtători la distanțe cât mai mari. Primele brevete în acest domeniu (Văideanu, 1919; Hettinger, 1919) nu erau capabile să soluționeze problema absorbției de către atmosferă a radiațiilor ionizate (utilizate pentru formarea canalelor de transport atmosferic) și deci, instalațiile proiectate necesitau puteri de emisie prea mari. Ulterior (cca 1930 și în perioada postbelică) au apărut soluțiile tehnologice care au permis reducerea puterii de emisie și creșterea razei de acțiune a instalației.

Astfel, la nivelul anului 1963 (când a fost lansat proiectul românesc de realizare a unei instalații electronice de apărare antiaeriană și antisatelit, denumit convențional „Romteleghid”) deja oamenii de știință implicați aveau acumulate cunoștințe suficiente în ce privește principiul de funcționare și tehnologia aplicată. Acest aspect nu a redus, însă, dificultatea activității respective și nici nu a presupus pur și simplu preluarea „de-a gata” a unor soluții tehnologice. Din parcurgerea materialelor originale ale dosarului de cercetare românesc din 1963, autorii lucrării de față au înțeles cât de dificile s-au prezentat de la bun început unele aspecte tehnologice și mai ales, problema reducerii puterii de alimentare și a volumului/masei totale a instalației respective.

Pentru început vom urmări maniera în care a apărut și s-a dezvoltat la nivel global ideea colectării și dirijării fasciculelor de particule încărcate din atmosferă, precum și felul în care au fost stabilite soluțiile tehnologice în acest sens. Nu vom putea să nu remarcăm prezența între cei care au realizat aceste activități, a doi români: Ștefania Mărăcineanu și Constantin Văideanu. Prima s-a ocupat mai ales de studierea fenomenelor electrice din atmosferă, iar cel din urmă a imaginat tehnologii concrete de captare, focalizare și transport dirijat al fasciculelor de purtători prin atmosfera terestră, chiar și la mari distanțe.

1. Parcursul istoric al încercărilor de a capta și întrebuința energia electrică din atmosferă

Încă din primii ani ai secolului XX oamenii de știință au observat prezența în atmosfera terestră a radiației luminoase ultraviolet (provenite de la Soare) constatând că aceasta produce interesante fenomene de transport electronic în atmosfera terestră, iar aceste deplasări ordonate ale fasciculelor de particule stau deseori la baza multora din fenomenele climatice.

S-a observat că mai ales fenomenele orajoase au la baza lor o serie de fenomene electrice și deplasări ale unor importante fascicule de particule încărcate prin atmosferă, cât și între nori și suprafața solului, în baza unor moduri interesante de polarizare electrică. Mecanismele fizice ale acestor fenomene naturale de transport electronic au constituit, însă, o mare enigmă pentru oamenii de știință ai sfârșitului de secol XIX. Aceste aspecte au început să fie observate încă din sec.XVIII, în special datorită activității celebrului Benjamin Franklin^[3]. El a constatat existența polarizării electrice între atmosferă (nori) și scoarță, dar și între diverse regiuni ale atmosferei, fapt ce dădea naștere deplasărilor uniforme și deloc haotice ale sarcinilor electrice.

Prin urmare, încă de la finele sec.XVIII se știa că electricitatea atmosferică nu constituie un fenomen supus hazardului, ci fenomenele respective se înscriu în acțiunea unor legi fizice foarte stricte. În aceste condiții, încă de la finele sec.XIX, o serie de oameni de știință precum, Adolphe Quetelet^[4], William Thomson-Kelvin^[5], Éleuthère Mascart^[6], Jules François Joubert^[7] și alții, au început să realizeze studii și experimente privind electricitatea atmosferică.

În România cel puțin două persoane au avut preocupări legate de fundamentul științific al acestui proiect strategic al Republicii Socialiste România. Este vorba de Constantin Văideanu^[8] (încă din perioada Primului Război Mondial) și Ștefania Mărăcineanu^[9] (în perioada interbelică). Ulterior, activitatea de cercetare în acest domeniu a devenit mult mai organizată, în special după anul 1963. Nu putem ști precis în momentul de față dacă denumirea oficială a proiectului a fost neapărat aceasta („Romteleghid”) dar cel puțin sub această denumire a intrat în folclor și ulterior și în aria zvonurilor și speculațiilor. Fundamentele teoretice ale Proiectului Romteleghid au fost cele stabilite în urma multor activități științifice de cercetare, explicare și reproducere experimentală a fenomenelor de transport electronic din atmosfera terestră, în special acele transporturi specifice fenomenelor orajoase. Atenția inventatorilor s-a îndreptat mai ales către colectararea și focalizarea energiei electrice atmosferice.

În afară de oamenii de știință anterior menționați, presupune lucrări în domeniul electricității atmosferice și eventual, armamentelor electromagnetice, au fost realizate ori s-a presupus că ar fi fost realizate de Nikola Tesla, Harry E. Perrigo, Justin Etienne Christofleau, Roy Jerome Meyers, Sophie Muller-Guillemette, Jules Guillot, Victor Albert Henocque, Conrad Reno, E. M. Rave, John Hattinger, Antonio Longoria, Henry Fleur, Harry May, Henry Claudel, G.A. Sykes, Etienne Vassy,  Jan Forman, Andor Palenscar, Walter Pennock, Hermann Plauson, Harry Grindell Matthews.

Dintre cei menționați mai înainte, unii au avut invenții cu adevărat valoroase, iar alții nu au reprezentat altceva decât surse de senzațional pentru jurnaliștii vremii, dar fără a fi capabili să prezinte vreo teorie științifică bine argumentată sau vreo realizare experimentală edificatoare. În cele ce urmează, vom face o scurtă trecere în revistă a activității și rezultatelor acestor inventatori sau pretinși inventatori (în unele cazuri) în scopul de a selecta pentru lucrarea de față ceea ce este cu adevărat științific demonstrabil și valoros din punct de vedere al istoriei științei și tehnicii.

-În principal Nikola Tesla (1856-1943) a fost cel care a făcut vâlvă în perioada anterioară Primului Război Mondial, dar mai ales în perioada interbelică. Cercetător și inventator american de origine etnică foarte disputată la ora actuală, Nikola Tesla a jucat un rol important în teoria fizică a fenomenelor electrice și mai ales, în dezvoltarea electrotehnicii. Cu toate acestea, în jurul persoanei lui Tesla s-a făcut și mult jurnalism „de senzație”, mai ales dacă ne gândim la articolele publicate de „New York Sun” și de „New York Times” în data de 11.07.1934; sau la articolul publicat de „Liberty” în februarie 1935; sau ulterior, în septembrie 1940, la articolul publicat de cotidianul „New York Times”, care afirma (nici mai mult nici mai puțin!) că arma „Death Ray” a lui Tesla ar fi gata pentru a fi construită, această construcție necesitând cel mult 3 luni, la un cost de cca 2 milioane USD. Aceste articole de presă (deci, nu apărute în publicații științifice) vorbeau despre o armă cu totul deosebită (așa-numita „Death Ray”) bazată în principiu pe emisie electromagnetică, dar fără a oferi practic informații verificabile și descrieri clare ale tehnologiei armei respective. Niciunul din brevetele lui Nikola Tesla publicate până în momentul de față nu prezintă câtuși de puțin vreun sistem de armament electromagnetic realmente capabil să producă efectele despre care vorbea Tesla în articolele respective. Mai curând schemele propuse de Constantin Văideanu și John Hettinger (amândouă, în 1919) ar fi cele valabile din punct de vedere științific și probabil că și Tesla avea în vedere ceva similar, dar pentru a spori și menține misterul nu a dorit să ofere presei informații mai clare. Fiind contemporan cu Văideanu și Hettinger, Tesla era la curent (fără îndoială!) cu activitatea celor doi, mai ales că brevetele lor au fost publicate și în cazul lui Hettinger s-au publicat chiar și articole în presa vremii^[10]. Este de așteptat ca soluțiile tehnologice imaginate de Tesla să fi fost variante îmbunătățite ale celor propuse de C. Văideanu și J. Hettinger. Din păcate, Nikola Tesla a refuzat să dea presei date sau informații mai clare, păstrându-se totul la nivelul unor afirmații senzaționaliste care nu aveau niciun conținut științific real. Dacă a existat o documentație secretă a lui Tesla în sensul celor arătate mai sus, nu putem ști cu exactitate, atâta doar că la moartea lui (1943) au existat mai multe declarații oficiale (în special din partea FBI) privind preluarea și protejarea arhivei personale a inventatorului.

–Harry Edward Perrigo (1881-1941) a fost un inginer și inventator american cunoscut mai mai ales pentru instalația sa destinată captării și conversiei electricitățiia atmosferice, din perioada 1916-1917. Teoria sa, precum și soluția tehnologică aplicată au fost controversate, fapt care a condus la respingerea cererilor sale de brevetare. Cu toate acestea, cercetările realizate de Perrigo privind electricitatea atmosferică, precum și dispozitivele sale experimentale constituie lucrări interesante.

Fig. 1 Articolul original din martie 1920 în care este descrisă în principiu tehnologia Proiectului Romteleghid.

Forma prezentată în articol este una rudimentară, incipientă. În fapt, autorul (Thomas Benson) articolului „Wireless transmission of power now possible” din revista Electrical Experimenter (martie 1920) nu făcea altceva decât să preia susținerile și concluziile lui John Hettinger. Acesta și-a prezentat în revista menționată teoria sa de principiu privind transmiterea energiei la mare distanță. Invenția respectivă a fost înregistrată sub forma brevetului US1309031 din 08.07.1919 cu titlul „Aerial conductor for wireless signaling and other purposes”, înregistrată aproape în același timp și în Marea Britanie drept GB124833 din 10.04.1919 cu titlul „Improvements in and relating to Aerial Conductors for Wireless Signalling and other purposes”; ulterior și legat de aceeași tehnologie de principiu, Hettinger avea să obțină brevetul CA199136 din 13.04.1920 cu titlul „Publication of Aerial conductor for wireless signalling” și peste ocean, brevetul FR498983 din 28.01.1920 cu titlul „Antenna improvements for radiotelegraphy, radiotelephony and other applications”; ca de altfel și brevetul  FR521471 din 15.07.1921 cu titlul „Improvements in telegraph and similar apparatus and installations”. Toate acestea se refereau în principiu la aceeași tehnologie pentru care Hettinger nu reușise, însă, punerea la punct a aspectului cel mai important: scăderea gradului de absorbție al radiației ultraviolet de către atmosfera terestră astfel încât parcursul fascicolului ionizat să fie cât mai lung în atmosferă. Această problemă avea să fie teoretic și tehnologic soluționată abia de către inventatorul Constantin Văideanu.

–Etienne-Justin Christofleau (1865-1938) a fost un inginer și inventator francez cu merite deosebite în ceea ce privește studierea electricității naturale (din aer și din sol), punând la punct diverse dispozitive destinate colectării sarcinilor electrice din atmosferă și din sol și conversiei acestora în energie electrică utilă. Totodată, el a făcut și numeroase experiențe de utilizare a electricității pentru stimularea culturilor agricole (electrocultură). S-a remarcat mai ales prin brevetele FR372883 din 20.04.1907 cu titlul „Moteur magnétique”; FR455904 din 12.08.1913 cu titlul „Perfectionnements dans la construction et l’établissement des aéroplanes et particulièrement des aéroplanes à centres distincts”; FR501843 din 27.04.1920 cu titlul „Moteur atmosphérique électrique”; FR22605 din 04.08.1921 cu titlul „Moteur atmosphérique électrique”;   FR528468 din 12.11.1921 cu titlul „Réseau thermo-magnétique moto-solaire pour l’intensification de la production de la terre et la force motrice”; FR529202 din 25.11.1921 cu titlul „Appareil électro-magnétique terro-céleste”; ES93404 din 01.08.1925 cu titlul „Aparato electro-magnético aero-celeste”; FR603765 din 22.04.1926 cu titlul „Appareil électro-magnétique terro-céleste”; GB244723 din 06.01.1927 cu titlul „An electromagnetic apparatus for collecting electric currents from space”; FR729965 din 04.08.1932 cu titlul „Nouvel avion”.

–Roy Jerome Meyers (1879-1958) a fost un inventator american cunoscut mai ales pentru brevetul său GB191301098 din data de 14.01.1914 cu titlul „Improvements in and relating to Apparatus for Producing Electricity”.

–Sophie Suzanne Guillemette-Muller a fost o inventatoare franceză remarcată pentru brevetul FR817556 din 06.09.1937 cu titlul „Force perpétuelle électrostatique”, un colector de energie electrică din atmosferă, similar celui inventat de F. Guillot sau E.J. Christofleau aproximativ în aceeași perioadă istorică.

–Jules Guillot a fost un inventator francez remarcabil mai ales prin brevetele sale FR551882 din 16.04.1923 cu titlul „Appareil capteur de courants électriques dans l’atmosphère” și FR565395 din 25.01.1924 cu titlul „Dispositif combiné pour capter les courants électriques atmosphériques avec application immédiate”.

–Victor Albert Henocque a fost un inventator francez remarcat mai ales datorită brevetelor sale FR522886 din 08.08.1921 cu titlul „Procédé et dispositif pour transporter dans une direction déterminée une force électrique ou une oscillation quelconque”; brevetul obținut de Victor Albert Henocque împreună cu Henri Schmidt și înregistrat ca GB235132 din 07.06.1926 cu titlul „Method of and apparatus for producing and utilizing radiant energy”; ulterior obținut și sub înregistrarea US1754950 din 15.04.1930 cu titlul „Process and apparatus for obtaining new radiations”.

–Conrad Reno a fost un inventator american care a atras atenția prin invenția sa brevetată sub numărul US1504974 din 12.08.1924 cu titlul „System for transmitting energy without wires”.

–Elmer M. Rave, inventator american remarcat pentru brevetul US1687792 din 16.10.1928 cu titlul „Radiocommunication”. Aidoma lui Văideanu sau Hettinger, Rave a prevăzut în invenția sa o sursă de ionizare a aerului pentru crearea unui canal gazos de aer ionizat, electroconductor, prin acest canal de gaze ionizate urmând să emită un câmp electromagnetic principal, transportator de energie sau de informație către o țintă aflată la distanță foarte mare.

Fig. 2 Dispozitivul inventat de Constantin Văideanu în 1919 (potrivit desenelor originale realizate de Văideanu și incluse în lucrarea sa de brevet).

La niveul tehnologic al anului 1919 acest dispozitiv era capabil să realizeze un trăznet artificial care să lovească ţinte aflate la distanţa de 5 km (extras din brevetul FR603562). Firește, nici Constantin Văideanu și nici vreun alt om de știință contemporan lui nu au reușit să construiască și să utilizeze un astfel de dispozitiv, dar el ar fi putut exista !  Important de menționat este și faptul că prin întreaga gamă de îmbunătățiri aduse de Văideanu propriei sale invenții, acesta a redus foarte mult necesitatea alimentării la putere mare, precum și volumul total al aparatului. Astfel, Constatin Văideanu obținea la data de 11.01.1926 și brevetul FR603562 cu titlul „Dispositif pour la transmission de l’énergie des ondes extrêmement courtes à grandes distances”, iar față de această lucrare de brevet avea să mai depună o completare (așa numita „cerere de supliment”) acordată sub înregistrarea FR36728 din 02.08.1930 cu titlul „Dispositif pour la transmission de l’énergie des ondes extrêmement courtes à grandes distances”. Din păcate, nici măcar această formă îmbunătățită a instalației sale de transport dirijat prin atmosferă a unor fascicule de purtători nu a fost realizată de nimeni în perioada în care Văideanu a propus acest lucru. A fost nevoie de trecerea mai multor decenii și de apariția unui context politic și militar propice, pentru ca în fine cineva să se gândească la materializarea acestei invenții și la aplicațiile sale militare și civile. Debutat în anul 1963, proiectul (convențional denumit „Romteleghid”) avea să constituie un element strategic al proaspăt (1965) înființatei Republici Socialiste România. Epilogul acestei povești nu îl cunoaștem încă.

–John Hettinger a fost un inventator britanic remarcabil mai ales prin invenția înregistrată în cadrul brevetului US1309031 din 08.07.1919 cu titlul „Aerial conductor for wireless signaling and other purposes”, înregistrată și drept GB124833 din 10.04.1919 cu titlul „Improvements in and relating to Aerial Conductors for Wireless Signalling and other purposes”; dar și pentru brevetele CA199136 din 13.04.1920 cu titlul „Publication of Aerial conductor for wireless signalling”; FR498983 din 28.01.1920 cu titlul „Antenna improvements for radiotelegraphy, radiotelephony and other applications”; și brevetul  FR521471 din 15.07.1921 cu titlul „Improvements in telegraph and similar apparatus and installations” acordat lui John Hettinger și Charles Anthony Vandervell. Tehnologia imaginată de Hettinger se apropie foarte mult de cea care a fost aplicată în varianta românească, începând cu anul 1963, deci, în cadrul Proiectului Romteleghid. Din păcate pentru soluția prevăzută de Hettinger, aceasta nu conținea și mijloace/metode pentru diminuarea gradului de absorbție în atmosferă al radiației ionizante, astfel încât raza sa de acțiune reală era mult mai mică decât cea teoretic prevăzută de Hettinger.

–Antonio Longoria (1890-1970) a fost un inginer și inventator american de origine spaniolă, care a pretins că a inventat un dispozitiv capabil să realizeze topirea metalelor greu fuzibile cu ajutorul unor fascicule de radiații electromagnetice. Nu a lăsat date sau informații mai clare referitoare la ceea ce pretindea că a realizat. A obținut brevetul US1302391 din 29.04.1919 cu titlul „High-frequency apparatus” pentru un aparat destinat terapiei cu emisii de înaltă frecvență și are mai multe brevete pentru diverse dispozitive utilizate în metalurgie. Povestea cu „raza morții” a fost introdusă într-un articol publicat de revista „Modern Mechanix” (septembrie 1934) preluată de „Time” din data de 23.07.1934. Același subiect a mai fost prezentat și în revista „Popular Science” din februarie 1940, fără niciun suport științific, însă.

–Henry Fleur a fost un pretins inventator american care a avut preocupări în domeniul armamentelor electromagnetice. Referitor la aceste preocupări ziarul „San Jose Evening News” din 25.07.1930 publica un articol în care se pretindea că Fleur ar fi inventat „raza morții”. Ulterior, despre această poveste a mai relatat și ziarul „The Cornell Daily Sun” în data de 19.05.1936. Nu s-au putut descoperi în bazele publice de date brevete sau explicații mai clare referitoare la pretinsa invenție a lui Henry Fleur, prin urmare, totul rămâne la nivelul unei simple speculații.

–Harry May a fost un britanic, pretins inventator al unei arme care întrebuința „Death Ray” (fascicule de particule focalizate și direcționalizate către țintă). În baza de date a lucrărilor de inventică acest inventator britanic apare doar cu niște lucrări banale, nicidecum cu vreo armă electromagnetică. În februarie 1936 numitul Henry May participa la San Diego Exposition cu ceea ce el denumea „Alpha the Robot” și, binențeles, vestita „Death Ray Machine”, dar fără a se oferi niciun fel de detalii privind principiul de funcționare al aparatului respectiv. Ulterior, revista „Modern Mechanix” a publicat un scurt articol despe el în octombrie 1936. Prin urmare, ca și în cazul lui Henry Fleur toată povestea cu „Death Ray” rămâne la nivelul unei simple speculații sau povești senzaționaliste.

Fig. 3 Articol apărut la finele anilor’60 în revista „Știință și Tehnică”, descriind unele aspecte specifice „Proiectului Romteleghid”.

Este foarte interesant faptul că aproximativ în perioada în care proiectul era inițiat (la Deva) și prezentat la OSI (OSIM) București, despre această idee se discuta și în publicațiile științifice ale acelei perioade. Într-adevăr, revista Știință și Tehnică era la acea dată cea mai importantă publicație științifică de masă, de tiraj mare. Existau, desigur, și publicații care circulau la un nivel mult mai restrâns, cum ar fi fost buletinele interne de articole și comunicări științifice din cadrul diverselor institute de cercetare ale epocii. Ar fi interesant de verificat dacă arhivele acestor institute de cercetare s-au păstrat undeva, căci am putea descoperi acolo precizări mult mai detaliate privind tehnologia care stă la baza Proiectului Romteleghid. Rămâne oricum un fapt întru totul remarcabil că publicațiile de popularizare ale anilor’60 conțineau astfel de informații, chiar dacă ele nu erau detaliate și nu descriau propriu-zis tehnologii, ci doar un principiu de funcționare. Articolul menționat aici nu făcea altceva decât să atragă atenția publicului asupra posibilităților cel puțin teoretice de a se face transportul energiei la mari distanțe utilizând coloane de aer ionizat care străbat atmosfera!

–Henri Claudel a fost un inventator american care a realizat o serie de brevete în domeniul tehnicii auto și carburatoarelor destinate motoarelor de combustie internă. Cu toate acestea, revista „Modern Mechanix” publica în august 1935 un articol referitor la realizarea dispozitivului „Death Ray” de către H. Claudel. Nu a rămas niciun fel de informație științifică serioasă în urma sa.

–G.A. Sykes a fost un inginer care a avut preocupări și lucrări experimentale legate de producerea artificială a precipitațiilor, despre acestea fiind publicat un articol în „Modern Mechanix and Inventions” în februarie 1931. A fost contemporan cu Ștefania Mărăcineanu, cunoscută mai ales pentru preocupările sale în tehnologia producerii precipitațiilor artificiale.

–Etienne Vassy a fost un fizician care a realizat cercetări legate de punerea la punct a unor tehnologii destinate intervenției artificiale asupra factorilor de mediu, potrivit unui articol publicat de „Mechanix Illustrated” în februarie 1947. Nu au rămas date/informații detaliate cu privire la activitatea acestui fizician sau rezultatele obținute de el.

–Jan Forman a fost un inventator britanic, autor al multor lucrări de inventică referitoare la aplicațiile câmpului electromagnetic. Dintre acestea atenția ne-a fost reținută de brevetul GB601207 din 30.04.1948 cu titlul „Means for transmitting electric charged carriers through space”. Această lucrare de inventică este importantă deoarece descrie într-o anumită măsură tehnologia utilizată decenii mai târziu de către Nicolae Moraru pentru a accelera particulele încărcate formând inițial un nor de particule (obținute prin atomizarea și ionizarea etapizată, prin acțiuni succesive, a unui jet de aer și apă într-un mod asemănător proceselor naturale din norii atmosferici), dar care în final formează coloane de transport dirijat (prin atmosferă) a unor fascicule de purtători.

–Andor Palenscar a fost un inventator austro-ungar din sec.XIX-XX, din a cărui activitate am reținut brevetul US 674427 din 21.05.1901 pentru „Apparatus for Collecting Atmospheric Electricity”.

–Walter I. Pennock  a fost un inventator american cunoscut mai ales pentru lucrarea sa de brevet înregistrat ca US911260 din 02.02.1909 cu titlul „Apparatus for collecting atmospheric electricity”.

–Hermann Plauson a fost un om de știință și inventator din Estonia, care a lucrat în Germania în cea mai mare măsură. Este autor al lucrării „Gewinnung und Verwertung der Atmosphärischen Elektrizität” (1920) și al brevetului US1540998 din 09.06.1925 cu titlul „Conversion of atmospheric electric energy”. Despre această lucrare de inventică a lui Plauson s-au publicat două articole în revista „Science & Invention magazine”, în martie 1922 și respectiv, în iunie 1928.

–Harry Grindell Matthews (1880-1941) a fost un inginer și inventator britanic. Începând cu anul 1923, H.G. Matthews a susținut public că ar fi inventat arma cu fascicule electromagnetice dirijate (…). În următorii ani, povestea cu „Death Ray” a făcut deliciul presei de scandal, dar nicio explicație științifică sau experiment doveditor nu au fost prezentate vreodată de Matthews. Ulterior, el avea să se mute în SUA unde avea să lucreze pentru tot restul vieții sale în industria cinematografică, în special în domeniul tehnologiei trucajelor cinematografice. Tot un fel de trucaj a fost și dispozitivul său „Death Ray”, căci în urma acestui capitol al activității lui Matthews nu au rămas decât articole de presă: de pildă, articolul din „New York Times”, publicat în 20.05.1924 ca de altfel și multe alte articole „de senzație” preluate de diverse alte publicații ale vremii.

Fig. 4 Articol apărut la începutul anilor’70 în revista „Racheta Cutezătorilor”, prezentând fundamentele Proiectului Romteleghid.

Articolul respectiv pretinde că ideea le-ar aparține sovieticilor, cu toate că desenul ce însoțește textul asticlului, este de fapt preluat din brevetul lui John Hettinger și fin articolul apărut în martie 1920 în revista Electrical Experimenter. În fine, acest aspect este prea puțin important; reținem mai curând faptul că la începutul anilor’70 o publicație destinată popularizării informației științifice în rândul copiilor (!) a menționat în treacăt existența unor posibile tehnologii destinate realizării transportului dirijat al unor fascicule de purtători de energie înaltă prin atmosfera terestră, utilizând în acest sens canale de gaze (atmosferice) ionizate și menținute astfel în vederea transportului respectiv. Firește, nici acest mic articol de popularizare a științei nu a menționat nimic important legat de tehnologia concretă ce ar trebui să fie aplicată pentru a se realiza transportul fasciculelor de purtători pe distanțe atât de mari în atmosfera terestră. Este, însă, îndeajuns că s-a menționat existența teoretică a acestei posibilități. Nu treuie să ne mire faptul că în societatea românească a regimului socialist începuseră deja să se formeze și să circule zvonuri privind existența unui proiect („Romteleghid”) destinat realizării unei instalații capabile să transporte energii uriașe la mari distanțe, prin aer. Nu știa nimeni cu exactitate la ce ar trebui să se refere o astfel de tehnologie, dar aceasta nu a împiedicat formarea zvonurilor și în cele din urmă a legendei. Și cu toate acestea, proiectul de realizare a unei astfel de arme chiar a existat, inițiat fiind încă din anul 1963 de către un mic colectiv de ingineri din Deva!

Povești similare aceleea create în jurul lui Nikola Tesla (în SUA) s-au format și în jurul savantului rus Mihail Mihailovici Filipov^[11], despre care nu există, însă, nicio dovadă concretă privind faptul că ar fi realizat o armă cu fascicule de purtători sau altfel de sistem de armament bazat pe tehnologii necunoscute în acea epocă. Asemănător este și cazul lui Otto Mohr, care într-un articol publicat de revista „Popular Science” în iulie 1940, susținea că ar fi realizat o armă anti-submarin capabilă de a se alimenta cu energia solară. Mult mai apropiat de adevărul științific și în acord cu opera de inventică semnată de Constantin Văideanu și John Hettinger, în perioada post-belică apărea lucrarea de inventică înregistrată ca US2760055 din 21.08.1956, cu titlul „Antenna of ionized air” și semnată de inventatorul american Clarence C. Laster.

Brevetul US1309031 din 08.07.1919 acordat lui John Hettinger ne prezintă, de fapt, un conductor aerian (gazos) realizat prin procedeul fotoionizării. Antena prevăzută de Hettinger produce emisii apte să ionizeze (de regulă, radiația ultraviolet) gazele atmosferice formând astfel un canal de transport al particulelor încărcate. Un circuit generator de semnal produce o descărcare de tensiune suficient de mare sau un proces echivalent prin care un semnal electric este trimis către conductorul format din gazele atmosferice ionizate. Această lucrare de inventică prezenta o formă rudimentară, incipientă, a instalației imaginate mulți ani mai târziu și de Nicolae Moraru.

O soluție oarecum similară a fost propusă de Lucio M. Vallese și Shostak Arnold, în brevetul US3404403 cu titlul „Laser beam antenna” din data de 01.10.1968. În cadrul acestei lucrări semnată de Lucio Vellase, emisia ultraviolet a lui Hettinger este înlocuită de un laser de mare putere apt să producă același proces de fotoionizare asupra gazelor atmosferice. La fel ca și în brevetul lui Hettinger, un sistem auxiliar generează un semnal electric ce este transmis prin canalul de gaze ionizate și astfel, se transmite în atmosferă la distanțe mari.

Tehnologia propusă la începutul sec. XX de Hettinger și Văideanu a fost indirect prevăzută și de J.R. Vaill, zeci de ani mai târziu. Jack Roy Vaill a fost un inventator american remarcat mai ales pentru brevetul său înregistrat ca US3719829 din data de 06.03.1973 cu titlul „Laser beam techniques”. În mod similar față de Hettinger, Jack Vaill a prevăzut o sursă lser capabilă să ionizeze aerul și deci, să formeze o coloană de gaze ionizate pe o distanță cât mai mare. În schema lui J. Vaill, procesul de ionizare a fost îmbunătățit prin utilizarea unei surse auxiliare de înaltă tensiune.

Richard L. Moore a fost un inventator american din a cărui activitate am reținut brevetul US3914766 din data de 21.10.1975, cu titlul „Pulsating plasma device”. Brevetul lui Richard Moore s-a referit la emisia în atmosferă a unor coloane de plasmă pulsantă, prin forma aceasta pulsativă el căutând să amplifice mult puterea instalației (este știut faptul că în prin emisia în impulsuri, puterea crește foarte mult, având în vedere că puterea reprezintă cantitatea de energie în unitatea de timp; la emisia în impulsuri, timpul fiind foarte scurt, puterea capătă valori foarte mari); astfel, R. Moore urmărea să obțină o sursă puslativă de putere mare, funcționând la o frecvență ridicată.

În cazul tuturor acestor lucrări de inventică, mai ales la J. Hettinger, L. Vellase, C. Laster și J. Vaill, s-a prevăzut utilizarea unor coloane de gaze ionizate formate și menținute în atmosferă, pentru a forma electroconductoare gazoase verticale prin care este trimis un semnal electric de mare putere și eventual, de înaltă frecvență. Ceea ce ai nu au prevăzut ori au minimalizat, a fost faptul că atmosfera absoarbe în cea mai mare parte emisiile ultraviolet, efectul aplizându-se chiar și în cazul laserilor UV de mare putere, cu funcționare în impulsuri. Prin urmare, parcursul atmosferic al unei astfel de emisii fotoinizante nu poate să fie prea mare, deci, raza de acțiune a instalației este mică.

Constantin Văideanu (1919 și 1928) a prevăzut, însă, acest aspect încă din anul 1919 și ulterior (1928) a stabilit și soluții tehnologice pentru înlăturarea acestui inconvenient. O atenție deosebită a fost acordată aceluiași aspect de către Nicolae Moraru (după 1963) acesta venind cu soluția tehnologică a modulării radiației electromagnetice luminoase (din spectrul UVC) cu radiația electromagnetică herțiană (undele radio) obținând astfel emisii electromagnetice modulate, capabile să transporte cantități mari de energie pe distanțe mari și foarte mari. Această soluție tehnologică fusese de fapt preconizată și de inventatorul Constantin Văideanu încă din anul 1928.

2. Proiectul Romteleghid între realitate și ficțiune

Rareori un proiect științific poate evolua o perioadă atât de lungă în regim secret, precum a fost cazul așa-numitului Proiect Romteleghid. Cu toate că nu a purtat permanent această denumire și nici nu a fost organizat la fel pe întreg parcursul său istoric, proiectul respectiv a conținut permanent aceeași preocupare și obiective comune. Astfel, activitatea de cercetare științifică specifică acestui proiect s-a întins pe o perioadă de cca 80 de ani, pornind din primul deceniu al secolului XX și ajungând cel puțin până în 1989, momentul de sfârșit al Regimului Ceaușescu. Activitatea respectivă fiind dedicată unui anumit domeniu care ar putea fi precizat ca „electrodinamica fasciculelor de particule încărcate având deplasare dirijată în mediul atmosferic”. Începând cu anul 1963 a fost în mod neoficial introdus conceptul de „aeroelectronică”, iar mai târziu a apărut sintagma de „modulare a emisiilor electromagnetice luminoase și herțiene”. Obiectivul cercetării a fost acela al transportului de energie la mari distanțe prin intermediul câmpului electromagnetic călător, modulând emisii electromagnetice inițial independente între ele și foarte diferite prin caracteristicile lor de frecvență, amplitudine și fază. S-a încercat de la bun început imitarea proceselor naturale petrecute în atmosfera terestră, pornind de la observațiile privind apariția sarcinilor electrice în atmosferă, fenomenele de polarizare electrică, deplasarea în atmosferă a fasciculelor de electroni, fenomenele de colectare și dirijare a sarcinilor electrice și formarea fulgerelor orizontale care străbat mari distanțe, uneori de sute sau chiar mii de kilometri. Încă de la sfârșitul secolului XIX, oameni de știință precum Nikola Tesla s-au gândit că o bună înțelegere a acestor fenomene naturale de formare, focalizare, colecctare și deplasare dirijată a sarcinilor electrice în atmosferă ar putea conduce la realizarea unor instalații artificiale capabile să realizeze transportul atmosferic pe mari distanțe al unor cantități imense de sarcini electrice, deci, a unei energii uriașe. Aceasta, pornind de la o energie mică la emisie, dar colectând și dirijând sarcinile electrice din atmosferă pe parcursul deplasării, astfel încât la recepție să se obțină fascicule de energie deosebit de înaltă. O astfel de instalații ar avea aplicații civile și militare de mare importanță, inclusiv ca instalație de intervenție asupra factorilor de mediu.

Totul a început în perioada Primului Război Mondial, prin cercetările realizate de Constantin Văideanu (a nu se confunda cu un alt mare inventator al României, Nicolae Văideanu, acesta având lucrări de inventică foarte valoroase în domeniul propulsiei aerospațiale, dar care a trăit și acționat într-o altă epocă, fiind dintr-o altă generație). Constantin Văideanu obținea imediat după război, brevetul FR524839 cu titlul „Dispositif pour décharger l’électricité de l’atmosphère sur un rayon de 5 kilomètres” (depus în 24.06.1919 și acordat în 10.09.1921). Ulterior, același Constantin Vaideanu depunea în data de 20.08.1925 o altă cerere de brevet pentru care i s-a acordat în data de 11.01.1926 brevetul FR603562 cu titlul „Dispositif pour la transmission de l’énergie des ondes extrêmement courtes à grandes distances”. Față de această lucrare de brevet avea să mai depună o completare („cerere de supliment”)  înregistrată ca FR36728 din 02.08.1930 cu titlul „Dispositif pour la transmission de l’énergie des ondes extrêmement courtes à grandes distances”. Practic, C. Văideanu a realizat în primul sfert al secolului XX o instalaţie ce utiliza undele radio dar şi emisia în ultraviolet (fotoionizantă) pentru a canaliza din start o anumită energie pe care să o amplifice în drumul acesteea prin atmosfera încărcată de electricitate, pentru ca în zona-ţintă să o declanşeze sub forma unor descărcări electrice de mare putere, adică, exact principiul de funcționare al Romteleghid de mai târziu. Mai târziu el şi-a îmbunătățit propriul aparat, făcând posibilă transmiterea de energie la mare distanţă, fără utilizarea de conductori materiali sau de puteri inițiale de emisie excesiv de mari, ci utilizând atmosfera ca mediu de propagare şi undele scurte ca purtător. Practic, el utiliza o cantitate de energie în radiaţii UV pe care o şi emitea în eter utilizând pentru aceasta unde electromagnetice în banda de frecvenţă specifică radiaţiilor ultraviolet, dar totodată concepe şi mijloace interesante pentru conversia unei anumite forme de energie în radiaţie ultraviolet aptă de a fi emisă în eter sub forma unor oscilaţii cu lungimea de undă extrem de scurtă. Așa cum am arătat și cu alte ocazii^[12],^[13],^[14] în cronologia istorică, inventatorul C.Văideanu a făcut practic legătura între Nikola Tesla şi Nicolae Moraru. Pe scurt, Văideanu a imaginat mai întâi (în 1919) un dispozitiv destinat descărcării dirijate a electricității din norii de furtună, având bătaia eficace de 5 km. Acest dispozitiv era practic un ansamblu de surse ultraviolet aranjate în cadrul unei lămpi cu dispozitiv de focalizare a radiației luminoase; dispozitivul era proiectat pentru o bătaie eficace a fascicolului UV de 5 km, ceea ce însemna o putere foarte mare a lămpii UV, în fapt, 27 MW (!) fiind puterea totală de alimentare. Raza UV focalizată și având puterea totală de 24-27 MW ar fi reușit să acționeze eficace (în sensul de fotoionizare a aerului) pe o distanță de 5 km, realizând fascicule de aer ionizat, deci electroconductoare (conductori electrici aerieni, gazoși) prin care se putea descărca dirijat și focalizat electricitatea atmosferică, dar și prin intermediul cărora puteau fi emise de la sol impulsuri electrice către țintă. Firește, puterea fiind foarte mare, o astfel de instalație ar fi fost gigantică și fixă, deci ideea a fost respinsă ca impracticabilă. Câțiva ani mai târziu, același Văideanu și-a dat seama că se poate obține reducerea importantă a puterii de alimentare a instalației dacă se proiectează o instalație aptă de a acționa eficace pe o distanță mult mai scurtă (de pildă, 50 metri), dar aceasta fiind cuplată într-un mod special cu o sursă de câmp electromagnetic călător (undă electromagnetică). Unda electromagnetică (unda radio) având rolul de a pilota către o țintă aflată la mare distanță, fascicolul concentrat de ioni și electroni obținut în apropierea lămpii UV-C. O astfel de modulare a radiației electromagnetice luminoase și celei radio (între care există diferențe mult prea mari de frecvență, deci, lungime de undă) constituie o problemă tehnologică deloc simplă, dar nu nerezolvabilă. Totuși, la nivelul anului 1924, Văideanu nu a putut decât să descrie un principiu de funcționare, nu și să ofere soluțiile tehnologice concrete, imediat aplicabile.

Lucrarea aceasta a fost ulterior repusă în atenție și adaptată corespunzător nivelului tehnologic al anilor’60 de către Nicolae Moraru, în primăvara anului 1963. Astfel, lucrarea „Instalația electronică de apărare antiaeriană și antisatelit” a fost inițial prezentată la Deva, potrivit unui memoriu tehnic de cca 120 de pagini, la data de 20.02.1963, fiind întocmit de cercetătorii Nicolae Moraru, Romulus Murg și Ioan N. Tiureanu. Cu titlul inițial „Procedeu și instalație electronică de apărare antiaeriană” această amplă documentație avea rubricile: „Introducere”, „Principiul de funcționare al aparatului”; „Sistemul de aprindere natural și sistemul de ardere creat de aparat”, „Folosirea fascicolului luminos”; „Difuziunea ionilor și electronilor”; „Principiul fotoionizării sub acțiunea razelor ultraviolet”; „Fotoionizarea prin șoc”; „Puterea necesară aparatului” (se referea la puterea de alimentare, exmplul de calcul oferit de lucrarea menționată fiind pentru un debit de agent de lucru de 1000 de litri/oră; valoarea puterii necesare fiind de 70 kW, fiind în acest sens prevăzut un grup electrogen corespunzător, căci instalația era concepută ca sistem mobil); „Descrierea aparatului de principiu” cu rubricile „Transformatorul”, „Stabilizatorul”, „Redresorul”, „Amplificatorul”, „Razele ultraviolete”, Electro- și Fotoluminescența”, „Generatorul de putere”, „Generatorul de impulsuri”, „Antena”. Lucrarea menționată prezenta aproape totul despre instalația de apărare antiaeriană și antisatelit cu fascicule focalizate și dirijate de purtători, mai puțin dispozitivul de modulare.

Istoricul lucrării este, pe scurt, acesta: la 01.03.1963 lucrarea a fost înregistrată oficial la OSI (OSIM de astăzi) unde a primit numărul 0046150; serviciul de examinare al OSI a emis adresa VII.A.217/as din 05.04.2963 prin care a îndreptat lucrarea către UM 02470 (unitate aflată la Buzău, astăzi); această unitate a redirecționat-o mai departe către UM 01865 (la Otopeni-Balotești, astăzi). Acolo s-a stabilit ca experimentările să fie realizate la UM 02550F (la București, în momentul de față) în cooperare cu UM 01865, sub conducerea maiorului Călugăreanu (era vorba cel mai probabil, de viitorul general Călugăreanu, comandant într-o perioadă, al Institutului de Cercetări al Armatei, devenit azi ACTTM- Clinceni). În lunile care au urmat, lucrarea a fost plimbată pe la diverse unități militare iar cercetătorii civili au fost complet excluși din activitatea respectivă. Conducerea politică a fost asigurată (din vara lui 1965) de Ilie Verdeț, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, dar acesta nu a făcut altceva decât să destrame echipa inițială de cercetători civili, lăsând o parte din ei la Deva, trimițându-i pe unii la Galați sau la Reșița, adică mutându-i cu serviciul și locuința la distanțe cât mai mari unii de alții. Din acel moment, programul de cercetări privind instalația electronică de apărare antiaeriană și antisatelit a primit denumirea de „Romteleghid”, fiind un proiect exclusiv militar.

Prin urmare, din toate cele menționate până în acest moment putem constata că: a existat în mod cert atât ideea cât și preocuparea de a realiza arme cu fascicule dirijate de purtători; această preocupare a pornit de la o tradiție românească destul de lungă, pornită încă din perioada Primului Război Mondial, odată cu lucrările unora precum Ștefania Mărăcineanu, Constantin Văideanu și Vasile Dimitrescu (a imaginat încă din perioada 1909-1914 primul model de radar, dar și de contramăsuri anti-radar, potrivit istoricului Valeriu Avram); începând cu 1963, prin dosarul 0046150 s-a repornit oficial munca de cercetare și experimentare în acest domeniu. Utilizarea prototipului în timpul evenimentelor din 1968 nu constituie o certitudine potrivit normelor de cercetare științifică, însă poate să rezulte din date și informații indirecte (dar credibile) care se corelează (crono)logic cu datele și informațiile ce pot fi verificate. Așa cum am arătat și în cadrul altor lucrări științifice care au abordat acest subiect, nu am putea indica în mod cert (dacă respectăm rigoarea criteriilor cercetării științifice) maniera în care o astfel de instalație ar fi fost implicată în evenimentele petrecute în august 1968, dar în orice caz, chiar dacă ar fi existat o astfel de armă în dotarea Republicii Socialiste România, nu existența ei a constituit motivul principal al faptului că URSS nu a invadat România în acel an. Este cunoscut faptul că intervenția politică americană este cea care a determinat această decizie politică/militară a URSS, alături de faptul că ambele puteri ale Războiului Rece își doreau crearea în Europa a unei regiuni quasi-neutre de cooperare și interacțiune non-conflictuală. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia a refuzat în mod categoric să joace un astfel de rol, pe care, în cele din urmă l-a îndeplinit România socialistă.

Să nu uităm de faptul că imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Departamentul American al Apărării a început să aibă în vedere o serie de fenomene naturale în sensul utilizării lor în teatrele de conflict: fenomene legate de încărcarea electrică a atmosferei, manifestările geotectonice sau cele orajoase. S-au desfăşurat în acest sens anumite proiecte de cercetare cum au fost Project Skyfire, Project Prime Argus sau Project Storm Fury. Mai târziu, pe timpul Războiului Rece, a fost lansat şi Programul HAARP, chiar dacă nu a avut de la bun început această denumire sub care s-a consacrat mai târziu.

Concluzii

            Au existat cu certitudine activități și preocupări românești privind realizarea unor tehnologii și aparate destinate formării, colectării, focalizării și dirijării sau deplasării dirijate prin atmosferă a unor fasacicule de purtători. Aceste activități au debutat odată cu primul deceniu al sec. XX și practic s-au prezentat sub forma rezultatelor muncii de cercetare realizate de Ștefania Mărăcineanu (incluzând rezultatele cercetărilor exeprimentale la scară redusă ori la scară mare) și lucrărilor teoretice realizate de Constantin Văideanu, Vasile Dimitrescu și alții. Aceste activități au condus la apariția primelor lucrări de inventică la începutul celui de-al doilea deceniu al sec. XX, în special prin brevetele semnate de Constantin Văideanu. Astfel de activități și rezultatele lor s-au înscris într-un curs global care a consemnat deopotrivă, la diverse intervale de timp între ele, activitățile științifice și de inventică ale unor oameni de știință precum Nikola Tesla, John Hettinger, Lucio Vellase, Clarence Laster și Jack Vaill. În România, toate aceste cunoștințe și rezultate ale încercărilor tehnologice au fost concentrate în proiectul inițiat în primăvara anului 1963 de către Nicolae Moraru. Ulterior, căpătând caracter secret lucrările din acest dosar („Proiectul Romteleghid”) au devenit imposibil de urmărit și cunoscut cu un grad rezonabil de certitudine. Așadar, după anul 1965 s-a intrat în domeniul speculațiilor și zvonurilor lansate de o sursă sau alta, inclusiv Secția D din cadrul Securității Statului. În acest fel, nu putem ști ce s-a întâmplat în cele din urmă cu „Proiectul Romteleghid” și care era situația acestuia la nivelul lui decembrie 1989. Putem doar formula unele ipoteze.

Bibliografie selectivă

Brevete

1. AKERMAN Alfred şi alţii, Sistem de comunicare ultrasonor, brevet nr. US5539705, 1996;
2. BACON Conrad G., Ion generator and projector, brevet nr. US2736809, 1956;
3. BARDITCH Irving F., Charged aerosol, brevet nr. US4704942, 2004;
4. BASS Ronald M., Creation of artificial ionization clouds above the Earth, brevet nr. US4999637, 1991;
5. CHEN Franklin Y. K., Weather modification by artificial satellites, brevet nr. US5984239, 1999;
6. CUTOLO Mario, Method of producing ionization and luminous emission in a gas or vapor and apparatus for use therein, brevet nr. US3189901, 1965;
7. DIELS Jean-Claude, ZHAO Xin Miao, Discharge of lightning with ultrashort laser pulses, brevet nr. US5175664, 1992;
8. EASTLUND Bernard J., Method and apparatus for altering a region in the earth’s atmosphere, ionosphere, and/or magnetosphere, brevet nr. US4686605, 1987;
9. EASTLUND Bernard J., Method for producing a shell of relativistic particles at an altitude above the earths surface, brevet nr. US5038664, 1991;
10. EASTLUND Bernard J., RAMO SimoN, Method and apparatus for creating an artificial electron cyclotron heating region of plasma, brevet nr. US4712155, 1987;
11. ELDREDGE Arnold L., Object camouflage method and apparatus, brevet nr. US3127608, 1964;
12. FLANAGAN Patrick, Dispozitiv de excitare a sistemului nervos, brevet nr. US3393279, 1962;
13. FLANAGAN Patrick, Procedeu şi aparat de stimulare a sistemului nervos al mamiferelor utilizând unde electromagnetice, brevet nr. FR1359198, 1964;
14. FLANDERS Anrew, Proiector psiho-acustic, brevet nr. US3566347, 1971;
15. GORGES Denis, Dispozitiv de facilitare a învăţării şi de relaxare, brevet nr. US4315502, 1982;
16. HAEFF Andrew V., Device for and method of controlling high frequency currents, brevet nr. US2064469, 1933;
17. HANSELL Clarence W., Communication system by pulses through the Earth, brevet nr. US2389432, 1945;
18. HENDRICUS Loos, Manipularea sistemului nervos prin semnale subliminale acustice, brevet nr. US6017302, 2000;
19. HENDRICUS Loos, Manipularea sistemului nervos utilizând câmpul electromagnetic al monitorului, brevet nr. US2002188164, 2002;
20. HETTINGER John, Aerial conductor, brevet nr. US1309031, 1919;
21. KATZ Bruce, Metodă şi dispozitiv pentru obţinerea stării mentale dorite, brevet nr. US6488617, 2002;
22. KOERT Peter, Artificial ionospheric mirror composed of a plasma layer which can be tilted, brevet nr. US5041834, 1991;
23. LOOS Hendricus G., Bipolar fog abatement system, brevet nr. US4475927, 1984;
24. LUNDY Rene, Sistem şi metodă de inducere a mesajelor subliminale asupra unui auditoriu, brevet nr. US4395600, 1983;
25. MAGNUS Jandel, Protecţia împotriva mesajelor subliminale, brevet nr. US6122322, 2000;
26. MARGOLIN Jed, Microwave transmission using a laser-generated plasma beam waveguide, brevet nr. US6377436, 2002;
27. MARTIN Jr Thomas L., Apparatus for generating ions in the atmosphere, brevet nr. US2850641, 1958;
28. MASATOSHI Yanagidaira şi alţii, Sistem de inducţie asupra undelor cerebrale, brevet nr. US5954629, 1999;
29. McCLURE Patrick, Afişarea mesajelor subliminale, brevet nr. US4734037, 1988;
30. MOLMUD Paul, Method and apparatus for communicating through a region of ionized gas, brevet nr. US3133250, 1964;
31. MONROE Robert, Metodă pentru inducerea de stări fizice şi emoţionale la nivel conştient, incluzând activitatea mentală specifică, brevet nr. US5213562, 1993;
32. MORARU Nicolae, MURG Romulus, TIUREANU Nicolae, Arma electronică de apărare antiaeriană şi anti-cosmică, dosar nr. 46150, 1963;
33. MOUROU Gerard, BRAUN Alan, Apparatus and method for enabling the creation of multiple extended conduction paths in the atmosphere, brevet nr. US5726855, 1998;
34. PAUSTIAN Philip J., Microwave facilitated atmospheric energy projection system, brevet nr. US6111237, 2000;
35. PENDRY John, SMITH David, Electromagnetic Cloaking Method, brevet nr. US2008024792, 2008;
36. PRICE F., Fog dispersal system, brevet nr. US3712542, 1973;
37. RYLSKY Vladimir Gregory, Apparatus for ionizing an air stream, brevet nr. US2723349, 1955;
38. SIEBECKER Hans Dr., WICHMANN Günter, Method and apparatus for camouflaging a metallic object prevent radiometer locating by adapting its own radiation to the ambiant radiation, brevet nr. EP19790101795 sau EP0010568 A1, 1980;
39. SKELLETT Albert M., Shield for electromagnetic radiations, dosar US2828484, 1958;
40. TANNER Robert L., Extremely low-frequency antenna, brevet nr. US3215937, 1965;
41. UDELL Debra M., Atmosphere modification satellites, brevet nr. US4402480, 1983;
42. VAIDEANU Constantin, Dispositif pour la transmission de l’énergie des ondes extrêmement courtes à grandes distances, brevet nr. FR603562, 1926;
43. VALLESE Lucio M., SHOSTAK Arnold, Laser beam antenna, brevet nr. US3404403, 1968;
44. YASUSHI Mitsuo, Aparat de inducere a undelor cerebrale, brevet nr. US5330414, 1994.

Note

[1] Costică Maria Țenu (conducător lucrare), Lucian Ștefan Cozma, Utilizarea factorilor de mediu în scopuri militare. Agresiunea geofizică și impactul acesteea asupra fizionomiei, conținutului și dinamicii războiului, teză de doctorat în Științe Militare susținută la Universitatea Națională de Apărare, București, 2015;

[2] Lucian Ștefan Cozma, New technologies with military applications: producing of guided lightning and thunderbolt inside the lower layers of the atmosphere, comunicare științifică în cadrul „International Conference Strategies XXI, Technologies- military applications, simulation and resources”, București, 13-14.11.2014;

[3] Benjamin Franklin (1706-1790) a fost un savant american, inventator, autor de lucrări științifiice și jurnalistice, dar și politician. A rămas cunoscut mai ales pentru aportul său în cunoașterea și înțelegerea fenomenelor electricității atmosferice. A inventat paratrăznetul și a realizat numeroase experiențe privind fenomenele electrice naturale, în special acelea care se petrec în atmosfera terestră;

[4] Lambert Adolphe Jacques Quetelet (1796-1874) a fost un om de știință belgian, cu merite importante în domeniul fizicii, astronomiei, matematicii și sociologiei statistice;

[5] William Thomson, lord Kelvin (1824-1907) a fost un om de știință scoțian, cu merite deosebite în domeniul fizicii și al matematicii. Astăzi, unitatea absolută a temperaturii îi poartă numele. S-a remarcat în istoria științei universale prin aportul său în domeniul termodinamicii și în studiul electricității atmosferice, după anul 1859. A avut preocupări și în ceea ce privește ingineria transmisiunii telegrafice prin cablu la mari distanțe;

[6] Éleuthère Élie Nicolas Mascart (1837-1908) a fost un fizician francez cunoscut mai ales pentru aportul său științific în domeniul electricității și magnetismului, dar și în optică și meteorologie. Din perspectiva lucrării de față remarcăm lucrările științifice semnate de E. Mascart: „Recherches sur le spectre solaire ultra-violet et sur la détermination des longueurs d’onde” (Paris, 1864); „Traité d’électricité statique” (Paris, 1876); „Leçons sur l’électricité et le magnétisme. Tome premier, Phénomènes généraux et théorie” (Paris, 1896-1897) unele dintre acestea conținând măsurători și rezultate ale unor experimente foarte interesante asupra electricității atmosferice și manierei în care aceasta infuențează vremea și clima;

[7] Jules Francois Joubert (1834-1910) a fost un om de știință francez, cunoscut la ora actuală mai ales datorită aportului adus de acesta în domeniul fizicii, chimiei și microbiologiei, el fiind asistent al celebrului Louis Pasteur (1822-1895) începând cu anul 1877. J.F. Joubert a realizat numeroase experiențe și măsurători în ceea ce privește undele electromagnetice și odată cu aceasta, fenomenele electrice și magnetice naturale, din atmosfera terestră;

[8] Om de știință român despre care se cunosc încă foarte puține lucruri. S-a remarcat activitatea acestuia desfășurată în Franța la începutul secolului XX, în urma acesteea rămânând câteva lucrări de inventică deosebit de interesante despre care se va vorbi în lucrarea de față. Am putea spune că Văideanu a pus bazele teoretice ale Proiectului Romteleghid de mai târziu, realizând totodată, primele calculații privind funcționarea instalației respective și îmbunătățind-o până în jurul anului 1930. Nu știm încă de unde a apărut acest personaj și cum anume a ajuns el să aibă preocupări și realizări de acest gen. Fără îndoială, se va impune într-un viitor apropiat o investigație istorică mai amănunțită în jurul acestei persoane;

[9] Ștefania Mărăcineanu (1882-1944) a fost o fiziciană română, pionieră a domeniului fizicii nucleare și a cercetărilor în domeniul radioactivității naturale și mai ales, a radioactivității artificiale. A lucrat o perioadă în Paris împreună cu soții Curie, realizând, de altfel, activitatea științifică, teoretică și experimentală care a condus la obținerea în 1935 a Premiului Nobel de către Curie. Nu numai că nu i s-au recunoscut meritele pentru acea operă științifică (radioactivitatea artificială), dar ulterior s-a acționat mediatic și propagandistic pentru ștergerea numelui său din istoria științei universale. Cu toate acestea, revenită în România având și susținerea lui Nicolae Vasilescu-Karpen, în perioada 1935-1936 i-au fost recunoscute meritele, dar la nivel limitat și numai de către Academia Română. La nivel internațional, adevărata realizatoare a radioactivității artificiale a rămas complet necunoscută. Ștefania Mărăcineanu s-a remarcat și prin preocupările sale pentru realizarea ploilor artificiale (prin însămânțarea norilor), dar și ca autoare a unor interesante ipoteze privind influența radioactivității naturale terestre asupra climei și a fenomenelor orajoase din atmosferă;

[10] A se vedea Thomas Benson, în articolul Wireless transmission of power now possible, în revista „Electrical Experimenter” din martie 1920;

[11] Legat de persoana acestuia, contemporanul său, scriitorul rus de literatură SF cunoscut sub numele de Aleksei Nikolaevici Tolstoi (1882-1945) a realizat în 1927 romanul SF intitulat „Hiperboloidul inginerului Garin”;

[12] A se vedea Gheorghe Deaconu (conducător de lucrare), Lucian Ștefan Cozma, Agresiunea geofizică- intervenţiile artificiale asupra factorilor de mediu, disertație în vederea obținerii titlului de Master în Securitate și Apărare, Departamentul Operaţii Întrunite, Studii Strategice şi de Securitate, Universitatea Națională de Apărare, București, 2012;

[13] Lucian Ştefan Cozma, Legal aspects of geophysical aggresion. Methods to identify geophysical aggresion and specific countermeasures, comunicare științifică în cadrul Conferinţei Internaţionale „The Dynamics of Security and of International Relations”, Universitatea Națională de Apărare, Bucureşti, 03-04.05.2012;

[14] Costică Marian Țenu (conducător lucrare), Lucian Ștefan Cozma, Utilizarea factorilor de mediu în scopuri militare. Agresiunea geofizică și impactul acesteea asupra fizionomiei, conținutului și dinamicii războiului, teză de doctorat în Științe Militare susținută la Universitatea Națională de Apărare, București, 2015;