The subsequent development of the term canon in the early Christian centuries
Abstract
I am firmly convinced that in today’s fervent society, characterized by chaos and divisions, the Church can become a lifeline for all of us as long as it, through the holy canons, ensures a spiritual balance leading to the closeness to Christ. Only under these conditions can one accept one of the truths according to which the Church, through the concurrence of canonicity and ecclesiastical administrative law, can be accepted as a reality that all believers must follow by respecting the canonical principles.
Sunt ferm convins că într-un fervent al societății actuale, caracterizat de haos și dezbinări, Biserica poate deveni colacul de salvare pentru noi toți atâta vreme cât aceasta prin sfintele canoane asigură un echilibru spiritual conducător către apropierea de Hristos. Numai în aceste condiții se poate accepta unul dintre adevărurile potrivit căruia Biserica prin concomitența dintre canonicitate și legea administrativ eclezială poate fi acceptată ca o realitate pe care toți credincioșii trebuie să o urmeze respectând principiile canonice.
Dezvoltarea subsecventă a termenului de canon în primele secole creștine
Pr. Dumitru MAZÎLU
prmazilu2012@gmail.com
Introducere
Sunt ferm convins că într-un fervent al societății actuale, caracterizat de haos și dezbinări, Biserica poate deveni colacul de salvare pentru noi toți atâta vreme cât aceasta prin sfintele canoane asigură un echilibru spiritual conducător către apropierea de Hristos.
Numai în aceste condiții se poate accepta unul dintre adevărurile potrivit căruia Biserica prin concomitența dintre canonicitate și legea administrativ eclezială poate fi acceptată ca o realitate pe care toți credincioșii trebuie să o urmeze respectând principiile canonice . [1] Scopul fundamental al Bisericii este atât mântuirea membrilor ei. Biserica este- ”chemată să-I slujească Domnului nostru Iisus Hristos” concomitent cu misiunea de a pune la dispoziția credincioșilor întreg tezaurul canonic atât de necesar spre a-i aduce pe fiecare la starea bărbăției desăvârșite. Este o condiție a transparenței și corectei iconomisiri. Biserica este călăuză spre Hristos Domnul.
Prin acest echilibru Biserica responsabilizează și clerul ca să rămână în Hristos, prin legătura credinței și a dragostei dar și prin buna chiversinire a tuturor darurilor pe care prin bunăvrerea Sa le rânduiește cum se poate mai folositor”.
Prin aceea ce am expirmat anterior nu intenționez decât să conduc la ideea că Biserica dispune de o strucutră care nu poate fi confundată cu legea civilă așa cum unii teoreticieni au avut în intenție să se exprime. Această structură derivă din însăți esența Bisercii.
Avem suficiente dovezi să spunem că Biserica avea deja o structură bine determinată a existenţei sale pe acest pământ lucru confirmat istoric chiar prin formarea primelor comunităţi creștine. Din acest punct de vedere cercetătorul Răzvan Perșa se exprima: ”Este adevărat de la început abia ce apucase-ră să se înveșmânteze în ţesătura istoriei, dar ţesătura era străvezie și prin ea se vedea limpede esenţa adevărată a Bisericii”.
Din această mare taină eclectică se naște și ideea de rânduială canonică ce are la bază actul noramtiv ce prin contragere poate fi exprimat prin termenul ”κανον”.
În prezentul referat mă voi strădui să realizez o expunere mai complexă cu privire la dezvoltarea subsecventă acestui termen începând cu zona antichității și continuând cu primele secole creștine. Mă voi folosi de o analiză semantică și cea de ordin scripturistic spre a arăta câte sensuri i-au putut fi atribuite acestui termen.
Analiza semantică a termenului de ”κανον”
Pentru început trebuie să spunem că termenul de ”κανον” posedă o dificultate din punct de vedere semantic luând în calcul structura destul complexă. În opinia cercetătorului William Muus termenul are la bază o evoluție cronologică vastă chiar dacă din partea unor istorici au fost depuse eforturi susținute de a realiza: ”un excurs etimologic”. Tot William Muus susține că: termenul nu este unul foarte facil, din cauza diferitelor păreri care au încercat să aducă la suprafaţă adevăratul lui sens, însă fără nici o reușită. Nu au exiat argumente imbatabile care să exprime în mod clar originea şi provenienţa termenului”.[2]
Termenul de ”κανον” și legătura acestuia cu semantemul[3] ebraic:
Părerile etimologice emise de cercetătorul Williams Muss au condus la în trei mari presupuneri. O primă presupunere etimologică, susţine că termenul κανoν are ca etimon lexemul ebraic הֶנ ָק) qanêh – care se traduce –trestie.
Această traducere este argumentată științific și de cercetătorul Victor Henh care arată că prin înțelesul de trestie nu trebuie confundat cu termenul de ”Phragmites communis” care înseamnă stuf.
”The balance used by the ancient merchant when they spread out their wares on the seashore was no doubt an evenly poised cane; a straight cane formed the measure and the ruler, for we find kanon afterwards used in both these senses (”Phragmites communis”…), even now the populace cresciens of Naples prefer to measure by the canna rather than by the metre.”[4]
A doua supoziție etimologică arată că termenul κανoν constituindu-se ca și derivat al lui κανη de la καννα (trestie) ne dă de înțeles că prin înlocuirea vocalică a sunetelor η și α cu vocala ο se demonstrează că termenul are o origine pre-grecească adică din antichitate.
Mai jos arătăm ce s-a întâmplat practic în perioada secolul I -V I.Hr. cu termenul anitic καννα:
Etimologia cuvântului κανoν, şi implicit al lui κaννα potrivit lui Josef Hofmen are o strânsă legătură și cu fondul lingvistic asiro-babilonian sau asirian. Legătura este făcută prin termenii kanū sau kannu. S-a ajuns la concluzia că în limba ebraică termenul de הֶנ ָק qaneh are multiple conotații :
Sensul botanic al lui הֶנ ָק,
הֶנ ָק = trestie uriaşă, plantă oleaginoasă, trestie de zahăr;
הֶנ ָק obiect tubular, trestie de măsurat, măsură lineară aprox. 3 metri, tulpină, trunchi, coloană; os al mâinii, humerus; dimensiune.
Sensul tehnic al lui הֶנ ָק,
desemna mai multe obiecte cu forma tubulară, caracteristica de a fi drepte, verticale.
desemna pentru a desemna un instrument de măsurare.
Dovezile scripturisitce ale folosirii termenului de ”κανον”
În Vechiul Testament termenul este folosit cu sensul mai mult tehnic.
Exempul 1: În cartea lui Iezechiel, termenul este folosit mi mult cu sensul de unitate de măsură la care în unele pasaje apare și cu înțelesul de instrument.
”Şi m-a adus acolo; şi, iată, un bărbat; înfăţişarea lui era ca o înfăţişare de aramă strălucitoare; în mâna lui era o sfoară de zidar şi o prăjină de măsurat; şi sta în poartă. (Iez. 40:3).
Observăm cum profetul se folosește în descrierea bărbatului de expresiile
hammiddâ qĕnēh (֣קְ נֵה הַמִּ דָּ֑ה primul termen pentru distanțe lungi echivalent cu σπαρτiον οἰκοδóµων
pištîm-pĕtîl ( פְ תִ יל־פִּ שְׁ תִּ֥ים ) al doilea termen pentru distanțe scurte echivalent cu καλαµος µέτϛου
Exemplul 2. În cartea lui Iezecheil (40:5) apar termenii: qaneh, quanah folosiți cu înțelesul tehnic de unelte. În Septuaginăp termenul este asimilat experiei grecești: σπαρτiον οἰκοδóµων şi καλαµος µέτϛου (sfoară de constructori şi prăjină de măsurat), prima fiind folosită pentru a măsura distanţele lungi ale construcţiilor, iar a doua pentru distanţe scurte.
”Şi, iată, un zid de jur-împrejurul casei, pe dinafară; iar în mâna bărbatului, o prăjină3 a cărei măsură era de şase coţi socotind cotul cu palmă cu tot; şi a măsurat zidul din faţă: lăţimea era de o prăjină, iar lungimea lui era tot de o prăjină”. (Iez. 40:5)
Observăm cum profetul se folosește de termenul הֶנ ָק qaneh pentru a arăta că aici se exprimă:
הֶנ ָק prin unitatea de măsură: şase coţi
הֶנ ָק pentru a numi un instrument folosit pentru întregul plan al templului .
Profesorul Răzvan Perșa spune că aici a fost nevoie de o analiză mai aprofundată, fiindcă acest termen folosea la identificarea acelor unități de măsură precisă pentru a oferii construcțiilor reprezentarea exactă din punct de vedere arhitectural.
Profesorul Robert Sheler spune că în această carte a Profetului Iezekeil termenul tehnic este folosit de 36-48 de ori:
”I am working from the canonical assumption that Ezekiel is a unity in its final form and that chapters 38–48 came from Ezekiel. Many scholars have noted the possibility of Ezekielian authorship especially for chapter(…) ”[5]
O altă sursă vechi testamentară în care găsim acest termen este cartea lui Isaia:
”Cei ce scot aur dintr’o pungă şi argint la greutate, îl vor cântări în cumpănă, vor plăti un argintar şi vor face un idol şi, plecându-se la pământ, i se vor închina” ( Isaia 46:6)
Obesrvăm că aici cuvântul הֶנ ָק qaneh este folosit pentru a indica
הֶנ ָק echilibrul sau egaliatea
הֶנ ָק termenul este folosit desemnează instrumnet: balanţă, cumpănă -fiind echivalentul termenului grecesc ζυγς (balanţă, jug).
Astfel, în scrierile vechi testamentare observăm că au creat premisele înțelesului de bază adică cel de regulă, îndreptar. Reiterând, pe lângă înţelesul cel tehnic care putea indica obiecte ce posedau caracteristica verticalității şi exactitatății, ne este foarte ușor să credem că trecerea la înțelesul de îndreptar, corector sau corijabil sau chiar normativ nu fost decât numai un pas.
Acest termen a înregitrat o evoluție semantică rapidă și în literatura greacă:
a)termenul κανoν apare atât cu sens denotativ, ca prăjină, băţ, instrument folosit pentru măsurare în construcţii:
b) termenul κανoν apare și prin exprimarea genului metaforic: regulă, normă, standard, model, schemă, limită sau graniţă;
Așa se face că în secolul 5 în. Hr. κανών va îmbrăca o eveluată formă semantică care indica:
Principiul exactităţii potrivit căruia termenul de κανoν a fost asociat cu termenul ἀκρβεια;
Principiul spiritual potrivit căruia termenul de κανoν va fi asociat cu înţelesul îndreptar spiritual;
Principiul etic potrivit căruia termenul se va apropia de cel actual și anume : regulă, normă, model
În Noul Testament
Pentru prima dată termenul de κανών este folosit în :
Epistola către Galateni : Şi toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu!
Epistola 2 Corinteni: Iar noi nu ne vom lăuda fără măsură, ci după măsura dreptarului cu care ne-a măsurat nouă Dumnezeu: aceea de a ajunge şi până la voi.
Pentru desemnarea regulilor și normelor canonice, tradiţia canonică folosește, pe lângă termenul καν’ν și termenii: ὅρος , διταξις ὅρος [6].
Ca o continuitate a celor mai sus argumentate Maurice Lalmant adaugă poziția sa ca și cercetător în materia prin care afirmă următoarele:
„En abordant la signification des canons et l’usage du terme dans les premiers siècles chrétiens, deux théories principales peuvent généralement être synthétisées[7]. La première part de la perception doctrinale et même ontologique des canons, montrant en même temps qu’ils sont très différents des lois laïques, postulant l’idée d’une différence fondamentale entre la tradition canonique byzantine et la tradition législative gréco-romaine.”
Traducere: În abordarea înţelesului canonelor și a folosirii termenului în primele secole creștine se pot sintetiza, percepţia doctrinară și chiar ontologică a canoanleor, arătând, în același timp, că ele sunt mult diferite de legile seculare, postulându-se ideea unei diferenţe fundamentale între tradiţia canonică bizantină și tradiţia legislativă greco-romană. [8]
De aici nu a fost decât doar un pas pentru a considera că înțelesul principal de : regulă, normă, îndreptar- pe care îl capătă în mod concret în vremea apostolică a fost foarte ușor acceptat și în modul de aplicare concretă a învățăturilor de credință creștină al sfinților părinți din primele secole creștine[9].
Pornind de la gândirea eclesiologică neo-testamentară, creștinii primelor trei secole vor folosi termenul de canon pentru a exprima :
”totalitatea ordinii normative în Biserică, «suma normativului Bisericii», etalonul suprem pe care-l reprezintă Evanghelia ca ordine de viață a Bisericii (…), prescripțiile apostolilor transmise în tradiția vie a Bisericii și care normează și modelează viața Bisericii .”[10]
Secolul al III-lea este un secol al transformărilor. Aceste situații nu s-au arătat de loc favorabile asimilării și acceptării înțelesului de bază al termenului sub pretextul: ”canonul precede canoanele”[11].
Termenul în sine din păcate este supus unui flagel ca și înțeles. Chiar dacă termenul posedă o complexitate aparte, totuși acestuia nu i s-a putut oferi o protecție față de flagelul legislativ civil sau cum îl numesc unii istorici și fenomenul legalist. Din această cauză în primele secole creștine pe fondul juridicizării Bisercii are loc :
Dispariția înțelesului distinct la termenului de κανόν:
Termenul de κανόνας εκκλησιαστικός devine comun ambelor tipuri de norme și aici ne referim la nomele evanghelice și cele sinodalice(hotărâri).
Termenul κανόν nu mai face distincție între ceea ce presupune
norma evanghelică și cea apostolică („norma/ normans”)
hotărârile bisericești de menţinere și confirmare a acesteia („norma normata”).
Asimilarea formală a „termenului de κανόνας εκκλησιαστικός cu :
așa-numitele reguli ale jurisprudenţei romane și aici se dovedește prin aceea ce s-a petrecut în perioada lui Constanțiu. Este vorba despre procesul juridicizării care consta în adaptarea structurilor ecleziale pe sistemul administraţiei romane provinciale;
b) Biserica devine tot mai mult administraţie și birocraţie, fenomen legalist care a alterat înțelesul de bază a termenului. Nu era ușor într-o epocă constantiniană-ciudată în felul ei- să nu astistăm la o astfel de denaturare a termenului ca și mod de înțelegere și asimilare.
În secolului al IV-lea apare o schimbare prin folosirea termenului κανoν.
La sinodul ecumenic de la Constantinopol (381), termenul va suferi o nouă modificare a înțeleseului de bază. El va primi înțelesul de decizie un înțeles mai mult birocratic.
La sinodul local de la Antiohia din 330, termenul de κανόν va primi înțelesul de ”emisie sinodalică”. Și în această situație va primi un sens mai mult birocratic.
Așadar acest secol era considerat un secol al morfozei noționale care va provoca o alterare a noțiunii de bază adică nopțiunea biblică. Așa se explică de ce unii cercetători folosesc sintagma: canoul precede canoanele. Răspunsul este simplu: sinoadele au început să creeze canoane.
Aceste schimbări anunțau declanșarea centralităţii sinodale a canonelor, atât de bine puse în valoare în perioada justiniană.
Partea totuși bună este că odată cu epoca justiniană teremnul de κανόv va fi asimilat cu înțelesul de regulă pastorale (kavoves..) așa cum rezultă din însuși conținutul ansamblului de norme sau reguli întâlnite sub denumirea Novelele lui Justinian în număr de 169.
Asistăm la o augmentare a sinoadelor care, convocate pentru a răspunde la situații concrete din viața comunităților creștine, emană numeroase decizii doctrinale și disciplinare în acest sens.
Ca și concluzii arătăm următoarele:
Termenul de κανόνας εκκλησιαστικός va fi asimilat deciziilor sinodalice aici scopul fiind disciplinarea comunităților de creștini dar și disciplinarea clerului.
Termenul de κανόνας εκκλησιαστικός va fi asimilat și hotărârilor disciplinare care erau înțelese de părinții sinodali drept reguli pastorale destinate reglementării unor aspecte de organizare și funcționare a Bisericii, fără a pretinde vreo valoare juridică pentru acestea.
Termenul de κανόνας εκκλησιαστικός cu timpul, va fi asimilat înțelesului de reguli pastorale vor constitui echivalentul termenului (κανόνες – canones).
Termenul de κανόνας εκκλησιαστικός va obține spre sfârșitul secolului la V-lea chiar valoare de lege (lex – νόμος) fiind acceptate și definitivate în concomitență cu legi imperiale ce aveau ca scop reglementarea unor aspecte din viața Bisericii.
Prin complexitatea sa noțională, termenul de κανόν indiferent de transformăruile și mutațiile suferite, aceasta va fi mereu actual și asta pentru că răspunde normativităţii morale, dogmatice și disciplinare prin care foarte ușor se poate exprima acțiunea mereu dinamică a Bisericii.
Bibliografie
***Sfânta Scriptură, Editura IBM a BOR, 2012;
Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ștefan, ”Teologie Dogmatică ortodoxă”, Vol. II, Editura Basilica, București, 2022;
George Pr. Prof. Dr. Grigoriță, Studiul şi importanţa apocrifelor Vechiului Testament, în «Almanahul Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor», Slobozia, 2005, pp. 92-104 [republicat în «Ortodoxia» 2006, nr. 1-2, pp. 132-146].
Idem, Curia Romană în legislaţia canonică actuală a Bisericii Romano-Catolice, în «Almanahul Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor», Slobozia, 2003, pp. 98-119.
Idem, ”Elemente introductive în dreptul civil și bisericesc”, Edit. Sophia, București, 2004
Ioan Ică Jr., Canonul Ortodoxiei, Deisis, Sibiu , 2008;
Victor Hehn, ”The Wanderings of plants and animals from their first home”, London, Edit. London Sonnenschien, 1885
William Muss-Arnolt, „On Semitic Words in Greek and Latin”, Transactions of the American Philological Association (1869-1896), Vol. 23, (1892
Note
[1] Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, ”Teologie Dogmatică ortodoxă”, Vol. II, Editura Basilica, București, 2022, p. 224.
[5] Nicolas Afanasiev, “The Canons of the Church: Changeable or Unchangeable”, p. 58.
[6] Deși se poate vorbi în jurul secolului al IV de folosirea mai multor termeni în vocabularul canonic, se poate constata o tendinţă de diminuare a numărului de termeni tehnici, ceea ce va duce la folosirea lui καν’ν ca termenul principal prin excelenţă, cu toate că au existat competitori, precum termenul ὅρος Analizând canoanele primului sinod ecumenic de la Niceea (325), vom observa că acest sinod, ca și alte sinoade, când se referă la propriile hotărâri disciplinare nu folosește cuvântul „κανoν”, ci un alt cuvânt, destul de uzat în actele sinodale, și anume „ὅρος, apud
[7] M. Lalmant susține că: părinţii de la sinodul I ecumenic numesc ansamblul de legi bisericești în materie disciplinară „κανov ἐκκλησιαστικ.ς”. Pentru desemnarea regulilor și normelor canonice, tradiţia canonică folosește, pe lângă termenul κανoν și termenii: ὅρος , διταξις,.
[8] „Astfel Sinodul de la Niceea promulgă un ekthesis pisteos („decret de credinţă”) sau simplu pistis (o „credinţă”), și 20 de horoi („hotărâri”); în textul lor acestea din urmă vorbesc de un kanon sau kanon ekklesiastikos. Faptul esenţial este că acesta nu este produsul hotărârilor unui sinod anterior — acestea sunt mereu horoi —, ci o instanţă preexistentă invocată, nu formulată, de sinod pentru a norma pe baza ei practica bisericească în cazuri de conflict. Ho kanon, „canonul” (identic cu kanon ekklesiastikos, „canonul bisericesc”, sau kanon tes Ekklesias, „canonul Bisericii”) este totalitatea ordinii normative în Biserică, „suma normativului Bisericii”, etalonul suprem pe care-l reprezintă Evanghelia ca ordine de viaţă a Bisericii, poruncile lui Dumnezeu și prescripţiile apostolilor transmise în tradiţia vie a Bisericii și care normează și modelează viaţa Bisericii. E instanţa prealabilă pe care sinoadele doar o invocă și pe care o apără de devieri și o confirmă doar (nu o formulează) ca pe „obiceiul cel vechi” al Bisericii. Altfel spus, hotărârile (horoi) sinoadelor erau la origine doar fixări contextuale, răspunzând unor probleme concrete, ale „canonului” evanghelic și apostolic al Bisericii. Prin extensiune au ajuns să fie numite „canoane” și înseși hotărârile (horoi) sinoadelor, dar numai ca fixare și confirmare cu un prilej anume a „Canonului Bisericii” apostolice.”, apud Ioan Ică Jr., Canonul Ortodoxiei, Edit. Deisis, Sibiu p. 136, accesat la adresa web: https://pdfcoffee.com/canonul-ortodoxiei-i-canonul-apostolic-al-primelor-secole-edit-diacon-ioan-i-ica-jr-pdf-free.html.
[9] Pr. Prof. Dr. George Grigoriță, op. cit., p.437
[10] Vezi Diac. Ică Junior ”Elemente introductive în dreptul civil și bisericesc”, Edit. Sophia, București, 2004, p. 25-39 apud, Pr. Prof. Dr. George Grigoriță, op. cit., p. 455;
Nicolae SFETCU
What is intelligence?
Ce este inteligența?
ȘTIINȚE NATURALE / NATURAL SCIENCE
Nicolae SFETCU
Epistemology of Loop Quantum Gravity in the Context of Canonical Quantum Gravity
Epistemologia gravitației cuantice în buclă în contextul gravitației cuantice canonice
Valentin IONESCU
Universal constants, vacuum energy and the growth of black holes over time in the Cold Big Bang Model
Constante universale, energia vidului și creșterea în timp a găurilor negre în Modelul Big Bangului Rece
ȘTIINȚE SOCIALE / SOCIAL SCIENCE
Nicolae SFETCU
Challenges and Trends in Electronic Warfare – Asymmetric Warfare
Provocări și tendințe în războiul electronic – Războiul asimetric
ȘTIINȚE FORMALE / FORMAL SCIENCE
Nicolae SFETCU
Defending Against Cyber Attacks Through Machine Learning
Apărarea împotriva atacurilor cibernetice prin învățarea automată
Dumitru MAZILU
About some canonical and civil provisions regarding the current management of parish church assets
Despre unele prevederi canonice și civile privind gestionarea actuala a bunurilor bisericești parohiale
Alina Mihaela FRĂTICĂ-DRAGOMIR (GUȘE)
The Concept of Electronic Pensioner in Some Countries Versus Romania
Conceptul de pensionar electronic în unele țări versus România
FILOSOFIE / PHILOSOPHY
Tănase TIBERIU, Ovidiu BOUREANU
Intelligence as a Field of Knowledge
Intelligence–ul ca domeniu al cunoașterii
Intelligence, often considered the pinnacle of human knowledge, is a construct that has fascinated scholars, scientists, and philosophers for centuries. The origins of intelligence can be traced back to the evolutionary journey of life itself. In the natural world, intelligence is not limited to humans, but is a product of the adaptation and survival strategies of different species. Intelligence exerts profound implications on individuals, influencing academic achievement, career success, social interactions, and general well-being.
Inteligența, adesea considerată apogeul cunoașterii umane, este un construct care i-a fascinat pe savanți, oameni de știință și filozofi de secole. Originile inteligenței pot fi urmărite până la călătoria evolutivă a vieții însăși. În lumea naturală, inteligența nu se limitează la oameni, ci este un produs al strategiilor de adaptare și supraviețuire a diferitelor specii. Inteligența exercită implicații profunde asupra indivizilor, influențând rezultatele academice, succesul în carieră, interacțiunile sociale și bunăstarea generală.
[1] Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST), Divizia de Istoria Științei (DIS), ORCID: 0000-0002-0162-9973
Introducere
Inteligența, adesea considerată apogeul cunoașterii umane, este un construct care i-a fascinat pe savanți, oameni de știință și filozofi de secole. De la grecii antici care se gândeau la natura înțelepciunii și până la psihologii contemporani care studiază procesele cognitive, căutarea de a înțelege inteligența a fost o preocupare continuă. Cu toate acestea, în ciuda deceniilor de cercetare, inteligența rămâne un fenomen evaziv și enigmatic, sfidând o definiție sau o măsură singulară.
Originile inteligenței pot fi urmărite până la călătoria evolutivă a vieții însăși. În lumea naturală, inteligența nu se limitează la oameni, ci este un produs al strategiilor de adaptare și supraviețuire a diferitelor specii. De la abilitățile de rezolvare a problemelor ale primatelor până la inteligența socială a delfinilor și abilitățile de navigație ale păsărilor migratoare, inteligența se manifestă în diverse forme modelate de mediu și presiunile evolutive.
Definirea inteligenței
Inteligența a fost definită în multe feluri: capacitatea de abstracție, logică, înțelegere, conștientizare de sine, învățare, cunoaștere emoțională, raționament, planificare, creativitate, gândire critică și rezolvare de probleme (Sharma 2008).
Platon a definit inteligența drept „armonizarea învățării”. Platon și Aristotel au prezentat cele trei componente ale minții și sufletului: intelectul, sentimentul și voința. În diferite momente din istoria recentă, cercetătorii au propus definiții diferite pentru a explica natura inteligenței (Sfetcu 2019b).
În 1994, cincizeci și doi de cercetători au semnat o declarație de opinie descriind inteligența astfel:
”O capacitate mentală foarte generală care, printre altele, implică abilitatea de a raționa, planifica, rezolva probleme, gândi abstract, înțelege idei complexe, învăța rapid și învăța din experiență. Nu este doar învățarea cărților, o abilitate academică îngustă, sau inteligența de a susține teste. Mai degrabă, reflectă o capacitate mai largă și mai profundă de a înțelege împrejurimile noastre – „prinzând”, „înțelegând” lucrurile sau „înțelegând” ce să facem.” (Gottfredson 1997)
Cercetătorii în psihologie și învățare au sugerat și alte definiții ale inteligenței, cum ar fi următoarele:
Alfred Binet: Judecata, numită altfel „bun simț”, „simț practic”, „inițiativă”, facultatea de a se adapta la circumstanțe… autocritică(Binet și Simon 1916).
David Wechsler: Capacitatea agregată sau globală a individului de a acționa intenționat, de a gândi rațional și de a se ocupa eficient de mediul său(Wechsler 1939).
Lloyd Humphreys: „… rezultatul procesului de dobândire, stocare în memorie, regăsire, combinare, comparare și utilizare în contexte noi a informațiilor și a abilităților conceptuale”(Humphreys 1979).
Howard Gardner: O competență intelectuală umană trebuie să implice un set de aptitudini în rezolvarea problemelor – care să permită individului să rezolve probleme sau dificultăți reale pe care le întâmpină și, atunci când este cazul, să creeze un produs eficient – și trebuie să implice, de asemenea, potențialul de a găsi sau de a crea probleme – și, prin urmare, să pună bazele achiziției de noi cunoștințe(Gardner 1983).
Robert Sternberg și William Salter: Comportamentul adaptiv orientat spre obiectiv(Sternberg 1982).
Reuven Feuerstein: Teoria modificării cognitive structurale descrie inteligența ca fiind „înclinația unică a ființelor umane de a schimba sau modifica structura funcționării lor cognitive pentru a se adapta la cerințele în schimbare ale unei situații de viață”.(Feuerstein 1990)
Shane Legg & Marcus Hutter: O sinteză a peste 70 de definiții din psihologie, filozofie și cercetători IA: „Inteligenta măsoară capacitatea unui agent de a atinge obiective într-o gamă largă de medii”(Legg și Hutter 2007a), care a fost formalizată matematic (Legg și Hutter 2007b).
Alexander Wissner-Gross: F = T ∇ Sτ „Inteligenta este o forță, F, care acționează astfel încât să maximizeze libertatea viitoare de acțiune. Acționează pentru a maximiza libertatea viitoare de acțiune sau menține opțiunile deschise, cu o oarecare putere T, cu diversitatea posibilelor viitoruri accesibile, S, până la un orizont de timp viitor, τ. Pe scurt, inteligenței nu-i place să rămână blocată” (Wissner-Gross 2014).
Inteligența socială este capacitatea de a înțelege indiciile și motivațiile sociale ale altora și ale sinelui în situații sociale (Walker și Foley 1973).
Inteligența morală este capacitatea de a înțelege binele de rău și de a se comporta pe baza valorii despre care se crede că este corectă (Lind 2008).
Dimensiunile inteligenței
În mod tradițional, inteligența a fost conceptualizată ca o trăsătură unitară, cuantificabilă prin teste standardizate, cum ar fi evaluările IQ. Cu toate acestea, perspectivele contemporane recunosc că inteligența este un construct multidimensional, care cuprinde diverse abilități cognitive. Psihologul Raymond Cattell a propus distincția între inteligența fluidă, care implică raționament și rezolvarea problemelor în situații noi, și inteligența cristalizată, care reflectă cunoștințele și abilitățile acumulate în timp. În plus, teoria inteligențelor multiple a lui Howard Gardner presupune că indivizii posedă puncte forte cognitive distincte în domenii precum lingvistic, logico-matematic, spațial, muzical, interpersonal, intrapersonal, naturalist și domenii existențiale. Această viziune pluralistă subliniază bogăția și diversitatea capacităților intelectuale umane dincolo de măsurile convenționale.
Inteligența emoțională este capacitatea de a transmite emoții altora într-un mod ușor de înțeles, precum și de a citi emoțiile celorlalți cu acuratețe (Salovey și Mayer 2016).
O entitate inteligentă trebuie să fie echipată cu o reprezentare sau un model al lumii. O entitate este inteligentă dacă are un model adecvat al lumii, dacă poate răspunde la întrebări pe baza acestui model, obține informații suplimentare și îndeplinește sarcini în lumea externă conform obiectivelor și abilităților sale fizice (McCarthy și Hayes 1969).
Rezultă că inteligența are două părți: una epistemologică (reprezentarea lumii astfel încât să ajute la rezolvarea problemelor) și una euristică (mecanismul care rezolvă problema).
Oamenii de știință au ajuns la concluzia că inteligența este strâns corelată cu factori precum educația, sănătatea, poziția socială, mediul parental, etc. (Deary 2013, 675)
Există dezbateri despre dacă inteligența umană se bazează pe factori ereditari sau pe factori de mediu (Bouchard 1982).
Raționamentul
Raționamentul necesită foarte puține calcule, dar abilitățile senzorio-motorii și de percepție necesită resurse computaționale enorme (paradoxul lui Moravec) (Moravec 1988). Cele mai dificile abilități umane de inginerie inversă sunt cele care se află sub nivelul de conștientizare: „În general, suntem mai puțin conștienți de ceea ce mintea noastră face cel mai bine… suntem mai conștienți de procesele simple care nu funcționează bine, decât de cele complexe care funcționează impecabil” (M. Minsky 1986, 29). Procesul deliberat pe care îl numim raționament este cel mai subțire strat al gândirii umane, eficient doar pentru că este susținut de această cunoaștere senzorio-motorie mult mai veche și mult mai puternică, deși de obicei inconștientă. Cele mai vechi abilități umane sunt în mare parte inconștiente și astfel ni se par a fi fără efort. Gândirea abstractă este un aspect relativ nou (Moravec 1988).
Conștiința
Conștiința este un proces cognitiv care provoacă emoții și asocieri raționale, în contrast cu emoția sau gândirea provocată din cauza asocierilor bazate pe percepții senzoriale imediate și răspunsuri reflexive. Conștiința conduce adesea la sentimente de remușcare când o persoană comite un act care intră în conflict cu valorile sale morale.
Michel Glautier susține că conștiința este unul dintre instinctele și impulsurile care permit oamenilor să formeze societăți (Glautier 2007). Charles Darwin considera că conștiința a evoluat în oameni pentru a rezolva conflictele dintre impulsurile naturale concurente (Rachels 1990).
Biologia evoluționistă descrie conștiința ca o funcție a creierului care a evoluat pentru a facilita altruismul în cadrul societăților (Greenfield 2008, 223).
Conștiința poate fi definită ca motivul practic folosit atunci când se aplică convingeri morale unei situații („conștiință critică”) (P. Singer 1974, 94).
Evaluarea inteligenței
Evaluarea inteligenței este o problemă controversată, cu diverse metode și instrumente folosite pentru a surprinde esența acesteia. Testele tradiționale de IQ, cum ar fi Scalele de inteligență Stanford-Binet și Scala de inteligență pentru adulți Wechsler, se concentrează pe măsuri cantitative ale abilităților cognitive, inclusiv înțelegerea verbală, raționamentul perceptiv, memoria de lucru și viteza de procesare. În timp ce aceste evaluări oferă perspective valoroase asupra anumitor aspecte ale inteligenței, ele au fost criticate pentru părtinire culturală, îngustimea domeniului de aplicare și aplicabilitatea limitată la contextele din lumea reală. Abordările alternative, cum ar fi evaluarea dinamică, sarcinile bazate pe performanță și evaluările ecologice, urmăresc să evalueze inteligența în moduri mai dinamice și mai relevante din punct de vedere contextual, recunoscând influența factorilor socioculturali și a diferențelor individuale.
Mecanismele de bază ale inteligenței
În centrul inteligenței naturale se află interacțiunea complexă a rețelelor neuronale, a proceselor cognitive și a intrărilor senzoriale. De-a lungul a milioane de ani de evoluție, organismele au dezvoltat mecanisme sofisticate de percepție, învățare și luare a deciziilor, permițându-le să prospere în ecosistemele lor respective. Apariția inteligenței în natură reflectă capacitatea remarcabilă a sistemelor vii de a procesa informații, de a învăța din experiență și de a se adapta circumstanțelor în schimbare.
Baza neurobiologică a inteligenței rămâne un subiect de investigație intensă, cu progresele în neuroștiință aruncând lumină asupra corelațiilor neuronale ale funcționării cognitive. Studiile de imagistică structurală au identificat regiuni ale creierului asociate cu inteligența, inclusiv cortexul prefrontal, cortexul parietal, cortexul temporal și hipocampul, care sunt implicate în funcțiile executive, atenție, memorie și rezolvarea problemelor. Tehnicile de imagistică funcțională, cum ar fi imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI) și electroencefalografia (EEG), au elucidat tiparele dinamice ale activității creierului care stau la baza proceselor cognitive precum raționamentul, luarea deciziilor și creativitatea. Mai mult, studiile genetice au relevat caracterul ereditar al inteligenței, deși interacțiunea dintre factorii genetici și cei de mediu în modelarea dezvoltării intelectuale rămâne un subiect de cercetare în curs.
Charles Spearman a dezvoltat teoria celor doi factori ai inteligenței (Spearman 1904) folosind analiza factorilor de date (o metodă statistică) pentru a arăta că corelațiile pozitive dintre examinările mentale au rezultat dintr-un agent de bază comun. Spearman a sugerat că teoria cu doi factori avea două componente. Primul a fost inteligența generală, g, care afectează performanța în toate sarcinile mentale și susține toate sarcinile intelectuale și abilitățile intelectuale. Al doilea agent a fost factorul specific, s, asociat cu orice capacități unice pe care le-a cerut un anumit test, deci diferit de la test la test.
În 1938, Louis L. Thurstone a sugerat că inteligența nu este un factor general, ci un set mic de factori independenți care aveau o importanță egală (Thurstone 1999). Thurstone a recunoscut șapte abilități cognitive primare: (1) înțelegerea verbală, capacitatea de a înțelege noțiunile de cuvinte; (2) flexibilitatea verbală, viteza cu care este manipulat materialul verbal, cum ar fi în producția de rime; (3) numerele, capacitatea aritmetică; (4) memorie, capacitatea de a-și aminti cuvinte, litere, numere și imagini; (5) viteza perceptivă, capacitatea de a discerne și distinge rapid detaliile vizuale și capacitatea de a percepe asemănările și diferențele dintre obiectele afișate; (6) raționamentul inductiv, extragerea ideilor și regulilor generale din informații specifice; și (7) vizualizarea spațială, capacitatea de a vizualiza cu mintea și de a gestiona obiectele în trei dimensiuni.
Joy Paul Guilford a extins activitatea lui Thurstone și și-a dedicat viața pentru a crea modelul pentru structura inteligenței, SI (Structura teoriei Intelectului, 1955) cu trei dimensiuni (Guilford 1956): funcții ale gândirii, conținutul gândirii și produse ale gândirii. El a evidențiat distincția între gândirea convergentă (care urmează instrucțiunile și respectă regulile) și cea divergentă (care scade în funcție de dacă cineva respectă regulile).
În anii 80, Robert Sternberg a propus o teorie triarhică a inteligenței (Sternberg 1985), conform căreia inteligența este formată din trei părți principale: inteligența analitică (abilități de rezolvare a problemelor), inteligența creatoare (capacitatea de a gestiona situații noi) și inteligența practică (capacitatea de adaptare la situații și medii noi).
În 1983, Howard Gardner a introdus teoria inteligențelor multiple (Gardner 1983), inteligența fiind definită prin diferitele teste mentale, și nu există doar un singur tip de inteligență generală, ci mai degrabă inteligențe multiple, și fiecare face parte dintr-un sistem independent în creier (Sfetcu 2019b).
Mintea
Mintea este un set de facultăți cognitive, incluzând conștiința, percepția, gândirea, judecata, limbajul și memoria (Sfetcu 2020b, 2). O întrebare deschisă cu privire la natura minții este problema minte-corp, care investighează relația dintre minte și creierul fizic și sistemul nervos. Punctele de vedere mai vechi au inclus dualismul și idealismul, care au considerat mintea oarecum non-fizică. Vederile moderne se concentrează adesea asupra fizicalismului și funcționalismului, care susțin că mintea este aproape identică cu creierul sau poate fi redusă la fenomene fizice, cum ar fi activitatea neuronală, deși dualismul și idealismul continuă să aibă mulți suporteri. O altă întrebare se referă la tipurile de ființe care sunt capabile să aibă minte. De exemplu, dacă mintea este exclusivă pentru oameni, sau o au și unele sau toate animalele, sau toate lucrurile vii, sau dacă este o caracteristică strict definibilă sau poate fi și o proprietate a unor tipuri de mașini create de om.
Oricare ar fi natura sa, s-a căzut în general de acord că mintea este ceea ce permite unei ființe să aibă conștiință subiectivă și intenționalitate față de mediul său, să perceapă și să răspundă la stimuli cu un fel de agent, și să aibă conștiință, inclusiv gândire și sentimente.
Mintea este de asemenea prezentată ca fluxul de conștiință unde impresiile sensibile și fenomenele mentale se schimbă în mod constant.
În general vorbind, facultățile mentale sunt diferitele funcții ale minții sau lucrurile pe care mintea le poate „face”.
Problema naturii relației dintre minte și creier se numește problema minte-corp. Dualismul și idealismul consideră mintea ca fiind non-fizică (A. Clark 2013, 14, 254–56). Opiniile moderne, fizicalismul și funcționalismul, susțin că mintea este aproximativ identică cu creierul sau se poate reduce la fenomene fizice (Smart 2007).
Mintea se manifestă în fenomene mentale precum senzația, percepția, gândirea, raționamentul, memoria, credința, dorința, emoția și motivația. În filosofia contemporană, mintea este concepută nu ca substanță, ci ca proprietăți sau capacități posedate de ființe (Kim 2006, cap. Introduction).
Definiții filozofice ale minții se bazează pe căutarea „semnului mentalului”: o trăsătură specifică tuturor stărilor mentale Abordările epistemice definesc stările mentale în termeni de accesul epistemic privilegiat pe care subiectul îl are la aceste stări. Abordările bazate pe intenționalitate văd puterea minții de a se referi la obiecte și de a reprezenta lumea ca fiind într-un anumit fel ca semn al mentalului. (Kim 2006, cap. Introduction) Franz Brentano a definit intenționalitatea ca fiind caracteristica stărilor mentale de a se referi la obiecte sau de a fi despre obiecte (Huemer 2019, sec. 3.2 Intentionality).
Unii filosofi consideră că termenul „minte” se referă doar la un grup de idei vag înrudite care nu au o singură caracteristică unificatoare (Huemer 2019, sec. 3.2 Intentionality).
Cogniția este „acțiunea mentală sau procesul de dobândire a cunoștințelor și înțelegerii prin gândire, experiență și simțuri” (Dictionary.com 2024), incluzând toate aspectele funcțiilor și proceselor intelectuale. Procesele cognitive folosesc cunoștințele existente și descoperă noi cunoștințe. În mod tradițional, emoția nu a fost gândită ca un proces cognitiv.
În conceptul de cogniție încorporată, multe trăsături ale cunoașterii, umană sau non-umană, sunt modelate de aspecte ale întregului organism al unei persoane. Cunoașterea încorporată susține că cunoașterea unui agent, mai degrabă decât produsul unor simple reprezentări abstracte (înnăscute) ale lumii, este puternic influențată de aspectele corpului acestuia dincolo de creierul lui, opunându-se modelului cartezian neîncorporat.
”Folosind termenul încorporat vrem să evidențiem două puncte: în primul rând faptul că cunoașterea depinde de tipurile de experiență care provin din a avea un corp cu diferite capacități senzorio-motorii și, în al doilea rând, că aceste capacități senzorio-motorii individuale sunt ele însele încorporate într-un mediu biologic, psihologic mai cuprinzător. și contextul cultural.” (Varela, Rosch, și Thompson 1992, 172–73)
Teza minții extinse nu limitează procesarea cognitivă nici la creier și nici măcar la corp, ci o extinde în exterior în lumea agentului.
Margaret Wilson susține că perspectiva generală a cunoașterii încorporate „afișează o covariație interesantă a mai multor observații și găzduiește o serie de afirmații diferite: (1) cunoașterea este situată; (2) cunoașterea este presată de timp; (3) noi descărcăm activitatea cognitivă în mediu; (4) mediul face parte din sistemul cognitiv; (5) cunoașterea este pentru acțiune; (6) cunoașterea offline este bazată pe corp” (Wilson 2002).
Cognitivismul a abordat cunoașterea ca o formă de calcul, considerând mintea ca o mașină și conștiința ca o funcție executivă (Calvo și Gomila 2008). Post-cognitivismul din anii 1990 a prezentat teorii care au evidențiat necesitatea acțiunii cognitive ca fiind întruchipate, extinse și producând procese dinamice în minte (Zelazo, Moscovitch, și Thompson 2007).
Fizicalismul de tip (cunoscut și sub numele de materialism reducător, teoria identității de tip, teoria identității minte-creier și teoria identității minții) este o teorie în filosofia minții. Acesta afirmă că evenimentele mentale pot fi grupate în tipuri și pot fi apoi corelate cu tipuri de evenimente fizice din creier. De exemplu, un tip de eveniment mental, cum ar fi „durerile mentale” se va dovedi, probabil, a descrie un tip de eveniment fizic (cum ar fi combustia fibrelor C) (Sfetcu 2020b, 2).
Behaviorismul (sau comportamentalismul) este o abordare sistematică pentru a înțelege comportamentul oamenilor și al animalelor. Presupune că toate comportamentele sunt fie reflexe produse de un răspuns la anumiți stimuli din mediul înconjurător, fie o consecință a istoriei acelui individ, inclusiv și în special consolidarea și pedeapsa, împreună cu starea motivațională actuală a individului și stimulii de control. Deși behavioriștii acceptă, în general, rolul important al eredității în determinarea comportamentului, ei se concentrează în primul rând pe factori de mediu. A apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea ca reacție la psihologia de profunzime și la alte forme tradiționale de psihologie, care au avut adesea dificultăți în a face predicții care ar putea fi testate experimental (Sfetcu 2020b, 2). Conform behaviorismului, o entitate are o minte care depinde doar de modul în care se comportă ca răspuns la stimuli externi (Graham 2023), în timp ce funcționalismul definește stările mentale în ceea ce privește rolurile cauzale pe care le joacă (Huemer 2019, sec. 3.2 Intentionality).
Funcționalismul, dezvoltat ca o alternativă la teoria identității minții și a behaviorismului, afirmă că stările mentale sunt constituite exclusiv de rolul lor funcțional – au relații cauzale cu alte stări mentale, cu intrări senzoriale și ieșiri comportamentale (Block 1980). Stările mentale pot fi explicate, prin funcționalism suficient fără a lua în considerare mediul fizic de la bază, putând fi realizate în mai multe moduri (realizabilitate multiplă), inclusiv non-biologic. Funcționalismul este în mod fundamental ceea ce Ned Block a numit o teză larg metafizică, spre deosebire de una restrâns ontologică. Adică funcționalismul nu este atât de preocupat de ceea ce există cât de ceea ce caracterizează un anumit tip de stare mentală, de ex. durere, ca tip de stare (Sfetcu 2020b, 2). Există totuși câteva teorii funcționaliste care se combină cu teoria identității minții și neagă realizabilitatea multiplă precum cele dezvoltate de David Lewis și David Malet Armstrong (Armstrong 1968).
Problema altor minți este o problemă filosofică, tradusă în mod tradițional ca fiind următoarea provocare epistemologică ridicată de sceptici: dat fiind că pot observa doar comportamentul altora, cum pot să știu că alții au minți? Este un principiu central al ideii filosofice cunoscută sub numele de solipsism; ideea că orice persoană știe că există numai mintea proprie. Solipsismul susține că, indiferent de comportamentul sofisticat al cuiva, comportamentul nu garantează prezența mentalității (Sfetcu 2020b, 2).
Solipsismul este ideea că doar propria minte este sigur că există. Ca o poziție epistemologică, solipsismul susține că cunoașterea oricărui lucru din afara propriei minți este nesigură; lumea exterioară și alte minți nu pot fi cunoscute și nu ar putea exista în afara minții. Ca poziție metafizică, solipsismul merge mai departe la concluzia că lumea și alte minți nu există (Sfetcu 2020b, 2).
Computaționalism
Teoria computațională a minții (computaționalismul) susține că mintea umană este un sistem de procesare a informațiilor și că cunoașterea și conștiința împreună sunt un fel de calculator (Piccinini și Bahar 2013). Teoria a fost propusă în forma sa modernă de Hilary Putnam și dezvoltată de Jerry Fodor (Rescorla 2020). Contestată inițial, a reapărut în filozofia analitică.
Atât teoria computațională a minții cât și teoria reprezentațională a minții (schimbă atenția asupra simbolurilor care sunt manipulate) necesită ca stările mentale să fie reprezentări (Rescorla 2020). Teoria computațională a cogniției (cunoașterea poate fi explicată prin calculele neuronale) (Piccinini și Bahar 2013) afirmă că nu numai cunoașterea, ci și conștiința fenomenală sau qualia sunt computaționale.
Unul dintre primii susținători ai teoriei computaționale a minții a fost Thomas Hobbes, care a spus: „Prin raționament, înțeleg calculul. Și a calcula înseamnă a aduna suma multor lucruri adunate împreună în același timp sau a cunoaște restul atunci când un lucru a fost luat de la altul. A raționa, prin urmare, este același lucru cu a adăuga sau a scădea”. (Hobbes 1655) Conform teoriei computaționale a minții, gândurile sunt o formă de calcul, un set sistematic de reguli pentru relațiile dintre reprezentări, iar mintea funcționează ca un operator simbolic și reprezentările mentale sunt reprezentări simbolice.
Concepțiile fizicaliste utilizate în teoriile computaționale ale minții au fost criticate de mulți filosofi.
John Searle, în experimentul său de gândire cu camera chineză, respinge afirmațiile potrivit cărora agenții inteligenți artificiali se pot spune că au intenționalitate și înțelegere (obiecții de insuficiență) (J. R. Searle 1980, 417–57).
Chiar și Putnam a devenit ulterior un critic al computaționalismului, susținând argumentele lui Searle că întrebarea dacă mintea umană poate implementa stări de calcul nu este relevantă pentru problema naturii minții, deoarece „orice sistem deschis obișnuit realizează fiecare abstract. automat finit.” (Putnam 1988)
Conexionism
Conexionismul este o abordare în domeniul științei cognitive pentru explicarea fenomenele mentale folosind rețele neuronale artificiale, și utilizarea de tehnici și algoritmi specifici în contextul inteligenței artificiale. Conexionismul oferă o alternativă la teoriile clasice ale minții bazate pe calculul simbolic (Garson 1997). Principiul de bază este că fenomenele mentale pot fi descrise prin rețele interconectate de unități simple și adesea uniforme.
Conexiunea poate fi urmărită în idei vechi de mai mult de un secol, care au fost mai degrabă speculații până la mijlocul până la sfârșitul secolului al XX-lea.
Abordarea conexionistă predominantă este procesarea distribuită paralelă (PDP), care a subliniat natura paralelă a procesării neuronale și natura distribuită a reprezentărilor neuronale. PDP a devenit populară în anii 1980 odată cu lansarea cărților Parallel Distributed Processing: Explorations in the Microstructure of Cognition – Volume 1 (foundations) și Volume 2 (Psychological and Biological Models), de James L. McClelland, David E. Rumelhart și PDP Research Group, având la bază teoriile perceptron ale unor cercetători precum Frank Rosenblatt din anii 1950 și 1960.
Unii cercetători (Jerry Fodor, Steven Pinker și alții) au reacționat împotriva conexionismului, criticându-l pentru abordarea clasică a computaționalismului.
Problema minte-corp
Problema minte-corp se referă la explicarea relației care există între minți, sau procese mentale, și stări sau procese corporale. Scopul principal al filosofilor care lucrează în acest domeniu este acela de a determina natura stărilor/proceselor minții și mentale, și cum – sau chiar dacă, – mințile sunt afectate și pot afecta corpul (Sfetcu 2020b, 2).
Problema minte-corp a fost de multă vreme o anchetă filosofică centrală, căutând să înțeleagă natura conștiinței și relația ei cu corpul fizic. Pe măsură ce inteligența artificială continuă să avanseze, intersecția dintre inteligența artificială și problema minte-corp ridică întrebări interesante cu privire la potențiala apariție a conștiinței mașinilor.
Problema minte-corp, înrădăcinată în filozofie, se adâncește în natura conștiinței și în legătura dintre tărâmurile mentale și fizice. Pe măsură ce tehnologiile IA progresează, întrebarea dacă mașinile pot poseda conștiință introduce o întorsătură contemporană acestei dezbateri veche. Un aspect fundamental al problemei minte-corp este înțelegerea conștiinței. Pot mașinile, echipate cu algoritmi și rețele neuronale sofisticate, să experimenteze cu adevărat conștientizarea subiectivă?
Dualismul este un set de opinii despre relația dintre minte și materie (sau corp). Începe cu afirmația că fenomenele mentale sunt, în unele privințe, non-fizice. Una dintre cele mai vechi formulări cunoscute ale dualismului minte-corp a fost exprimată în școlile estice de Sankhya și Yoga din filosofia hindusă (circa 650 î.e.n.), care au împărțit lumea în purusha (minte/spirit) și prakriti (substanța ,aterială). Mai exact, Yoga Sutra din Patanjali prezintă o abordare analitică a naturii minții (Sfetcu 2020b, 2).
Filosofii minții numesc aspectele subiective ale evenimentelor mentale „qualia” sau „simțire brută”. Există ceva ca a simți durerea, a vedea o nuanță de albastră cunoscută și așa mai departe? Există qualia implicate în aceste evenimente mentale care par deosebit de greu de redus la nimic fizic? David Chalmers explică acest argument prin faptul că am putea cunoaște în mod conștient toate informațiile obiective despre ceva, cum ar fi stările creierului și lungimile de undă ale luminii implicate în a vedea culoarea roșie, dar încă nu știm ceva fundamental cu privire la situație – cum este să vezi culoarea roșie. Qualia, aspectele subiective, calitative ale experienței conștiente, reprezintă o provocare unică pentru IA. Pot mașinile să înțeleagă și să reproducă cu adevărat bogăția experienței umane?
Spre deosebire de dualism, monismul nu acceptă nicio diviziune fundamentală. Natura fundamental disparată a realității a fost centrală pentru formele filosofiilor orientali de peste două milenii. În filosofia indiană și chineză, monismul este integral pentru modul în care este înțeleasă experiența. Astăzi, cea mai frecventă formă de monism în filosofia occidentală este fizicalismul. Monismul fizicalist afirmă că singura substanță existentă este cea fizică, într-un anumit sens al acestui termen care trebuie clarificat de cea mai bună știință a noastră. Cu toate acestea, sunt posibile o varietate de formulări. O altă formă de monism, idealismul, afirmă că singura substanță existentă este mentală. Deși idealismul pur, precum cel al lui George Berkeley, este neobișnuit în filosofia occidentală contemporană, o variantă mai sofisticată numită panpsihism, conform căreia experiența și proprietățile mentale pot fi la temelia experienței și proprietăților fizice, a fost susținută de unii filosofi, ca Alfred North Whitehead și David Ray Griffin.
Fenomenalismul este teoria conform căreia reprezentările (sau datele de simț) ale obiectelor externe sunt tot ce există. O astfel de viziune a fost adoptată pe scurt de către Bertrand Russell și de mulți dintre pozitivii logici de la începutul secolului XX (Sfetcu 2020b, 2).
Modelele computaționale formează baza multor sisteme IA, ridicând întrebarea dacă conștiința poate fi redusă la calcule și procese funcționale. Pe măsură ce tehnologiile IA avansează, preocupările etice legate de conștiința mașinii devin din ce în ce mai presante. Modelele hibride care combină componente biologice și artificiale ridică posibilitatea apariției fenomenelor emergente. Poate conștiința să apară din interacțiunea dintre elementele biologice și cele artificiale?
Problema minte-corp în inteligența artificială este o provocare cu mai multe fațete care împletește filozofia, neuroștiința și tehnologia. Pe măsură ce IA evoluează, încercarea de a înțelege și replica conștiința în mașini provoacă investigații filozofice profunde și considerații etice.
Inteligența animalelor
Animalele, de la elefanții maiestuoși la furnicile minuscule, prezintă o gamă remarcabilă de comportamente care sugerează abilități cognitive dincolo de ceea ce le-a fost atribuit în mod tradițional. Studiul inteligenței animalelor a dezvăluit perspective fascinante asupra abilităților lor de rezolvare a problemelor, dinamicii sociale și capacitățile emoționale. Inteligența animală poate fi înțeleasă prin mai multe lentile, inclusiv abilitățile de rezolvare a problemelor, comunicarea, utilizarea instrumentelor, memoria și complexitatea socială.
Cogniția animală, sau etologia cognitivă, este numele acordat unei abordări moderne a capacităților mentale ale animalelor. S-a dezvoltat din psihologia comparativă, dar a fost puternic influențată și de abordarea etologiei, ecologiei comportamentale și psihologiei evolutive. O mare parte din ceea ce a fost considerat sub denumirea de „inteligență animală” este considerat acum sub această titulatură. Învățarea limbajului animal, încercarea de a discerne sau de a înțelege gradul în care cunoașterea animalelor poate fi dezvăluită de studiul legat de lingvistică, a fost un subiect controversat printre lingviștii cognitivi (Sfetcu 2020b, 2).
Contrar credinței de mult timp că inteligența este domeniul exclusiv al oamenilor, cercetările științifice au demonstrat că animalele posedă o gamă largă de abilități cognitive. De exemplu, studiile asupra primatelor, cum ar fi cimpanzeii și bonobo, au relevat capacitatea lor de gândire abstractă, utilizarea instrumentelor și chiar forme rudimentare de comunicare lingvistică. Corbii, renumiți pentru abilitățile lor de rezolvare a problemelor, prezintă o memorie remarcabilă și abilitatea de a folosi instrumentele în moduri inovatoare. Delfinii, cu structurile lor sociale complicate și sistemele de comunicare sofisticate, prezintă un nivel de inteligență care rivalizează cu unele capacități umane.
Multe animale navighează în medii sociale complexe cu o finețe remarcabilă, demonstrând o înțelegere profundă a dinamicii grupului, a cooperării și a empatiei. Insectele sociale, precum furnicile și albinele, operează în cadrul unor colonii foarte organizate, unde indivizii îndeplinesc roluri specializate și comunică prin semnale chimice complexe. Lupii prezintă ierarhii sociale complicate și strategii de vânătoare cooperante, bazându-se pe comunicare și munca în echipă pentru a asigura supraviețuirea haitei. Chiar și animalele domestice, cum ar fi câinii și caii, manifestă o abilitate ascuțită de a înțelege gesturile, emoțiile și intențiile umane, reflectând adaptarea lor de a trăi alături de oameni timp de mii de ani.
Dincolo de priceperea cognitivă și complexitatea socială, animalele manifestă și inteligență emoțională, experimentând o gamă largă de emoții, cum ar fi bucuria, frica și durerea. Elefanții, cunoscuți pentru legăturile lor familiale puternice, își plâng morții mângâind oasele însoțitorilor decedați – un comportament care sugerează o conexiune emoțională profundă și conștientizarea mortalității. Câinii, adesea salutați drept cei mai buni prieteni ai omenirii, demonstrează empatie mângâind indivizii suferinzi și formând legături de durată cu îngrijitorii lor umani. Balenele, cu cântecele lor bântuitoare și ritualurile sociale complicate, transmit un sentiment de profunzime emoțională care transcende purul comportament instinctual.
Recunoașterea inteligenței animalelor provoacă noțiunile antropocentrice de superioritate și ne determină să ne reconsiderăm tratamentul față de ființele non-umane. Pe măsură ce dezvăluim misterele cunoașterii animalelor, ne confruntăm cu dileme etice cu privire la bunăstarea, conservarea și utilizarea lor în cercetare și divertisment. Recunoașterea sensibilității animalelor ne obligă să pledăm pentru drepturile lor și să implementăm politici care acordă prioritate bunăstării și autonomiei lor.
Studiul inteligenței animale oferă o privire asupra diversității minunate a vieții de pe Pământ, prezentând ingeniozitatea, adaptabilitatea și rezistența ființelor non-umane. De la abilitățile complicate de rezolvare a problemelor ale corvidelor până la gesturile empatice ale elefanților, animalele sfidează continuu noțiunile noastre preconcepute și ne extind înțelegerea a ceea ce înseamnă a fi inteligent. În calitate de administratori ai acestei planete, este de datoria noastră să prețuim și să protejăm mințile remarcabile care împart lumea noastră, promovând o societate mai plină de compasiune și mai incluzivă pentru toate ființele vii.
Animal-mașină este o teză metafizică, conform căreia animalele sunt mașini. Ca și mașinile, animalele ar fi asamblaje din piese, lipsite de conștiință sau de gândire. Această concepție se integrează într-o viziune mecanicistă a realității. Nașterea acestei ipoteze are loc în momentul în care apar multe păpuși articulate și unde aceste automate marchează și fascinează întreaga lume. În acel moment s-a realizat că omul a putut să conceapă de la zero un obiect asemănător ființelor vii, dar care nu erau totuși vii (Sfetcu 2020b, 2).
Expresia „animal-mașină” este inspirată de textele lui Descartes, unde filosoful compară animalele cu mașinile. Teza sa este expusă în special în Scrisoarea către marchizului de Newcastle pe 23 noiembrie 1646, în a cincea parte a Discursului asupra metodei, și în Scrisoare către Morus din 5 februarie 1649. Descartes declară calm că urletele unui animal din timpul unei vivisecții nu are mai multă semnificație decât „ticăitul unui pendul” (René Descartes 1996).
Descartes (René Descartes 1641) a negat că animalele au rațiune sau inteligență (Sfetcu 2020b, 2). El a argumentat că animalelor nu le lipsesc senzațiile sau percepțiile, dar acestea ar putea fi explicate mecanic. În timp ce oamenii au un suflet sau o minte și pot simți durerea și anxietatea, animalele, în virtutea faptului că nu au suflet, nu pot simți durerea sau anxietatea. În cazul în care animalele simt primejdia, aceasta este doar pentru a proteja organismul de daune, dar starea înnăscută necesară pentru suferință este absentă.
La Mettrie (Mettrie 1996) extinde concepția carteziană a animalului-mașină prin afirmarea conceptului de „om-mașină” (1748). Dar o astfel de extindere a modelului mecanic de înțelegere, așa cum o face La Mettrie, este un gest profund anti-cartezian: prin aceasta, La Mettre contestă în fapt dualismul cartezian de substanță extinsă și substanță gânditoare. Această teorie, demarcându-se de viziunea lui Montaigne despre lumea animală și respingând nominalismul lui hiperbolic, a fost atacată, Descartes fiind acuzat de ”idealism periculos” (Sfetcu 2020b, 2).
De la publicarea sa, a fost combătută de gânditori precum Pierre Gassendi și, mai târziu, de empiriciști precum Condillac în Tratatul animalelor. (Sfetcu 2020b, 2) Lucrările lui Charles Darwin (Rachels 1990) au erodat în cele din urmă imaginea carteziană asupra animalelor.
Filosoful francez Jean-Jacques Rousseau (Rousseau 1999) vede de asemenea în fiecare animal, inclusiv pe om, ca o „mașină ingenioasă”. Dar el distinge omul de animal prin aceea că ”numai natura face totul în cazul sălbăticiunilor, în schimb omul concurează cu proprii semeni, ca agent liber.” Diferența se datorează aici gândirii și capacității de inițiativă și libertate a Omului.
Critica dualismului radical a apelat la teoria continuismului conform căreia animalele posedă reminiscențe (proto-limbaj, proto-cultură, urme de conștiință sau de suflet) a ceea ce omul posedă din plin. Astfel, în această perspectivă spiritualistă filosofică, omul este un animal nu numai printre celelalte, ci și ca celelalte. Un punct de vedere materialist și evoluționist al acestui continuism susține, din contra, teza singularității umane a lui Ian Tattersall, că animalele nu sunt nici raționale, nici înzestrate cu conștiință. (Sfetcu 2020b, 2)
Concluzie
Inteligența este un fenomen caracterizat prin abilități cognitive diverse, metode de evaluare dinamică, mecanisme neuronale subiacente și implicații de anvergură pentru indivizi și societăți. În timp ce înțelegerea noastră a inteligenței a evoluat de-a lungul timpului, multe întrebări rămân fără răspuns, ceea ce determină investigarea și explorarea continuă a naturii cunoașterii umane. Îmbrățișând complexitatea și bogăția inteligenței, putem cultiva o apreciere mai profundă pentru diversitatea potențialului uman și posibilitățile nemărginite ale minții.
Inteligența exercită implicații profunde asupra indivizilor, influențând rezultatele academice, succesul în carieră, interacțiunile sociale și bunăstarea generală. Nivelurile ridicate de inteligență sunt asociate cu abilități îmbunătățite de învățare, adaptabilitate la situații noi și creativitate în rezolvarea problemelor. Cu toate acestea, inteligența nu este sinonimă cu înțelepciunea sau virtutea morală, așa cum o demonstrează diversele manifestări ale comportamentului uman la diferite niveluri de capacitate intelectuală. În plus, noțiunea de inteligență ca trăsătură fixă și imuabilă a fost contestată de teoriile plasticității cognitive și de potențialul de învățare pe tot parcursul vieții și de îmbunătățire cognitivă. Ca atare, promovarea inteligenței necesită o abordare holistică care să cuprindă educația, îmbogățirea mediului, dezvoltarea socioemoțională și structurile sociale de susținere.
Bibliografie
Armstrong, D. M. A Materialist Theory of the Mind. Edited by Ted Honderich. New York: Routledge, 1968.
Binet, Alfred, and Th. Simon. New Methods for the Diagnosis of the Intellectual Level of Subnormals. (L’Année Psych., 1905, Pp. 191-244). The Development of Intelligence in Children (The Binet-Simon Scale). Baltimore, MD, US: Williams & Wilkins Co, 1916. https://doi.org/10.1037/11069-002.
Block, Ned. “What Is Functionalism?” In Readings in the Philosophy of Psychology, edited by Ned Block, 1980.
Bouchard, Thomas J. Review of Review of The Intelligence Controversy, by H. J. Eysenck and Leo Kamin. The American Journal of Psychology 95, no. 2 (1982): 346–49. https://doi.org/10.2307/1422481.
Calvo, Paco, and Antoni Gomila. Handbook of Cognitive Science: An Embodied Approach. Elsevier, 2008.
Clark, Andy. Mindware: An Introduction to the Philosophy of Cognitive Science. Second Edition, New to this Edition:, Second Edition, New to this Edition: Oxford, New York: Oxford University Press, 2013.
Deary, Ian J. “Intelligence.” Current Biology 23, no. 16 (August 19, 2013): R673–76. https://doi.org/10.1016/j.cub.2013.07.021.
Descartes, René. “Discourse on the Method and Meditations on First Philosophy.” Yale University Press (blog), 1996. https://yalebooks.yale.edu/9780300067736/discourse-on-the-method-and-meditations-on-first-philosophy.
———. “Meditations on First Philosophy: Fifth Meditation: ‘The Essence of Material Things, and the Existence of God Considered a Second Time,’” 1641. http://www.sparknotes.com/philosophy/meditations/section10/.
Dictionary.com. “Cognition.” Dictionary.com, April 17, 2024. https://www.dictionary.com/browse/cognition.
Feuerstein, R. “The Dynamic Assessment of Cognitive Modifiability.” Feuerstein Publishing House Ltd., 1990. https://www.feuerstein-pbh.com/products/the-dynamic-assessment-of-cognitive-modifiability.
Gardner, Howard. Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences. New York: Basic Books, 1983.
Garson, James. “Connectionism,” May 18, 1997. https://plato.stanford.edu/archives/fall2018/entries/connectionism/.
Glautier, M. W. E. The Social Conscience. Shepheard-Walwyn, 2007.
Gottfredson, Linda S. “Mainstream Science on Intelligence: An Editorial with 52 Signatories, History, and Bibliography.” Intelligence, Special Issue Intelligence and Social Policy, 24, no. 1 (January 1, 1997): 13–23. https://doi.org/10.1016/S0160-2896(97)90011-8.
Graham, George. “Behaviorism.” In The Stanford Encyclopedia of Philosophy, edited by Edward N. Zalta and Uri Nodelman, Spring 2023. Metaphysics Research Lab, Stanford University, 2023. https://plato.stanford.edu/archives/spr2023/entries/behaviorism/.
Greenfield, Susan. “The Quest for Identity in the 21st Century,” 2008. https://www.abebooks.com/signed-first-edition/Id-Quest-Identity-21st-Century-Greenfield/30252804605/bd.
Guilford, J. P. “The Structure of Intellect.” Psychological Bulletin 53, no. 4 (1956): 267–93. https://doi.org/10.1037/h0040755.
Hobbes, Thomas. Elementorum philosophiae sectio prima De corpore. Excusum sumptibus Andreae Crook sub signo Draconis viridis in Coemeterio B. Pauli, 1655.
Huemer, Wolfgang. “Franz Brentano.” In The Stanford Encyclopedia of Philosophy, edited by Edward N. Zalta, Spring 2019. Metaphysics Research Lab, Stanford University, 2019. https://plato.stanford.edu/archives/spr2019/entries/brentano/.
Humphreys, Lloyd G. “The Construct of General Intelligence.” Intelligence 3, no. 2 (April 1, 1979): 105–20. https://doi.org/10.1016/0160-2896(79)90009-6.
Kim, Jaegwon. Philosophy of Mind (Second Edition). Boulder: Westview Press, 2006.
Legg, Shane, and Marcus Hutter. “A Collection of Definitions of Intelligence.” arXiv, June 25, 2007. https://doi.org/10.48550/arXiv.0706.3639.
———. “Universal Intelligence: A Definition of Machine Intelligence.” Minds and Machines 17, no. 4 (December 1, 2007): 391–444. https://doi.org/10.1007/s11023-007-9079-x.
Lind, Georg. “The Meaning and Measurement of Moral Judgment Competence. A Dual-Aspect Model,” January 1, 2008.
McCarthy, John, and Patrick Hayes. “Some Philosophical Problems From the Standpoint of Artificial Intelligence.” In Machine Intelligence 4, edited by B. Meltzer and Donald Michie, 463–502. Edinburgh University Press, 1969.
Mettrie, Julien Offray de La. La Mettrie: Machine Man and Other Writings. Cambridge University Press, 1996.
Minsky, Marvin. The Society of Mind. Simon and Schuster, 1986.
Moravec, Hans P. Mind Children: The Future of Robot and Human Intelligence. Harvard University Press, 1988.
Piccinini, Gualtiero, and Sonya Bahar. “Neural Computation and the Computational Theory of Cognition.” Cognitive Science 37, no. 3 (2013): 453–88. https://doi.org/10.1111/cogs.12012.
Putnam, Hilary. “Brains and Behavior.” In Analytical Philosophy: Second Series, edited by Ronald J. Butler. Blackwell, 1963.
———. Representation and Reality. MIT Press, 1988.
Rachels, James. Created From Animals: The Moral Implications of Darwinism. New York: Oxford University Press, 1990.
Rescorla, Michael. “The Computational Theory of Mind.” In The Stanford Encyclopedia of Philosophy, edited by Edward N. Zalta, Fall 2020. Metaphysics Research Lab, Stanford University, 2020. https://plato.stanford.edu/archives/fall2020/entries/computational-mind/.
Rousseau, Jean-Jacques. Discourse on the Origin of Inequality. Oxford University Press, 1999.
Salovey, Peter, and John D. Mayer. “Emotional Intelligence:” Imagination, Cognition and Personality, November 28, 2016. https://doi.org/10.2190/DUGG-P24E-52WK-6CDG.
Searle, John R. “Minds, Brains, and Programs.” Behavioral and Brain Sciences 3, no. 3 (September 1980): 417–24. https://doi.org/10.1017/S0140525X00005756.
Sfetcu, Nicolae. Filosofie – Noțiuni de bază, Volumul 2. MultiMedia Publishing, 2020. https://www.telework.ro/ro/e-books/filosofie-notiuni-de-baza-volumul-2/.
———. “Inteligența.” MultiMedia, October 17, 2019. https://www.telework.ro/ro/inteligenta-2/.
Sharma, Radha R. “Emotional Intelligence from 17th Century to 21st Century: Perspectives and Directions for Future Research.” Vision 12, no. 1 (January 1, 2008): 59–66. https://doi.org/10.1177/097226290801200108.
Singer, Peter. Democracy and Disobedience. Oxford University Press, 1974.
Smart, Jjc. “The Mind/Brain Identity Theory.” In Stanford Encyclopedia of Philosophy, edited by Ed Zalta, 2007.
Spearman, C. “‘General Intelligence,’ Objectively Determined and Measured.” The American Journal of Psychology 15, no. 2 (1904): 201–92. https://doi.org/10.2307/1412107.
Sternberg, Robert J. Beyond IQ: A Triarchic Theory of Human Intelligence. CUP Archive, 1985.
———. Handbook of Human Intelligence. CUP Archive, 1982.
Thurstone, L L. “The Nature of Intelligence.” Routledge & CRC Press, 1999. https://www.routledge.com/The-Nature-of-Intelligence/ThurstoneLL/p/book/9781138882553.
Varela, Francisco J., Eleanor Rosch, and Evan Thompson. The Embodied Mind: Cognitive Science and Human Experience. MIT Press, 1992.
Walker, Ronald E., and Jeanne M. Foley. “Social Intelligence: Its History and Measurement.” Psychological Reports 33, no. 3 (December 1, 1973): 839–64. https://doi.org/10.2466/pr0.1973.33.3.839.
Wechsler, David. The Measurement of Adult Intelligence. Williams & Wilkins, 1939.
Wissner-Gross, Alex. “Alex Wissner-Gross: A New Equation for Intelligence | TED Talk,” 2014. https://www.ted.com/talks/alex_wissner_gross_a_new_equation_for_intelligence.
Zelazo, Philip David, Morris Moscovitch, and Evan Thompson, eds. The Cambridge Handbook of Consciousness. Cambridge Handbooks in Psychology. Cambridge: Cambridge University Press, 2007. https://doi.org/10.1017/CBO9780511816789.
Acest material îşi propune să realizeze o prezentare și interpretare corectă, obiectivă și coerentă a datelor din sistemul CDI, raportate la realitățile sale și pe baza unor indicatori, evoluții și propuneri recente. Intenția sa este de a sublinia anumite anomalii, inadvertențe sau potențiale discriminări, departe de orice polemică sau (fals) conflict.
Resursele umane
Este cunoscută reducerea semnificativă, contrară tendințelor europene, a numărului de salariați CDI din România – de la peste 75mii în 1993, la un minim de circa 37 mii în 2000, urmat de o creștere lentă, la puțin peste 47 mii în 2021. În anul 2010 au dispărut din sistem peste 3 mii de salariați, iar în 2019 peste 1 mie de salariați. Exprimată în echivalent normă întreagă, evoluția este și mai dramatică – de la peste 73 mii în 1993, la aproximativ 34mii în 2021. Aceeași evoluție descendentă a cunoscut și numărul cercetătorilor (care a reprezentat în aproape fiecare an circa 50-60% din numărul total al salariaților) – de la peste 39 mii în 1993, la aproximativ 29 mii în 2021 (în echivalent normă întreagă – de la 38 mii în 1993, la circa 19 mii în 2021).
Conform datelor Institutului Naţional de Statistică (INS) la sfârșitul anului 2021 (ultimul an cu date statistice complete):
– 40,5% din salariații CDI activează în învățământul superior (24,3% în echivalent normă întreagă);
– 28,9% din salariații CDI activează în sectorul guvernamental: INCD-uri, Academia Română – AR, ș.a. (35% în echivalent normă întreagă); dintre aceștia, 28% activează în cadrul AR;
– 51,9% din cercetători activează în învățământul superior (31,8% în echivalent normă întreagă);
– 23,5% din cercetători activează în sectorul guvernamental (34% în echivalent normă întreagă); dintre aceștia, 30% activează în cadrul AR (7% din totalul cercetătorilor) și 51% în cadrul INCD-urilor (12,6% din total);
– 1 din 14 cercetători români activează sub tutela AR (aproximativ 1 din 10 raportat la echivalent normă întreagă).
Ponderea salariaților, respectiv cercetătorilor din învățământul superior este mult mai mare decât în celelalte sectoare. Aceste date referitoare la dimensiunea resursei umane trebuie corelate cu performanța științifică (poziții în clasamente CDI, număr de articole, brevete etc.) și cu capacitatea de a atrage fonduri a actorilor CDI români (competiții de proiecte naționale și internaționale).
O eventuală observație referitoare la considerarea ponderii cercetătorilor drept echivalent normă întreagă (în sensul că pentru o mare parte din cercetătorii din învățământul superior norma de predare este cea care primează) este anulată de specificul pozițiilor din sistemul universitar (de exemplu, normă didactică diminuată pentru a putea include și activitățile de cercetare) și, mai apoi, de energia, disponibilitatea, exuberanța, curiozitatea și puterea de muncă a doctoranzilor din sistem (peste 10.000 în învățământul superior, circa 560 în AR).
Similar celor menționate în luarea de poziție a AR ( http://www.marketwatch.ro/articol/18273/Academia_Romana_in_apararea_cercetarii_academice_romanesti/pagina/2) intențiile Executivului de comasare/restrângere a activității plasează AR într-o situație discriminatorie în raport cu sistemul universitar și cu alte organizații de cercetare, care nu intră sub incidența propunerilor normative pe această temă (în forma vehiculată în spațiul public în acest moment). Va dispărea (în cel mai bun caz, vor fi anulate posturile vacante) un număr semnificativ de cercetători și salariați dintr-un pilon de cercetare subdimensionat numeric, fără a ține cont de performanțe.
Din cercetătorii din învățământul superior: 13,7% activează în Științe naturale și exacte, 34,9% activează în Științe inginerești și tehnologice, 33,7% activează în Științe medicale și de sănătate, 7,7% activează în Științe agricole, 7,8% activează în Științe sociale și economice, 2,2% activează în Științe umaniste.
Din cercetătorii din sectorul guvernamental: 45% activează în Științe naturale și exacte, 25,9% activează în Științe inginerești și tehnologice, 3,6% activează în Științe medicale și de sănătate, 7,6% activează în Științe agricole, 7,6% activează în Științe sociale și economice, 10,3% activează în Științe umaniste.
Am subliniat (în Italic) domeniile ale căror rezultate sunt preponderent vizibile în Web of Science (WoS)/baze de date brevete. Ar fi de așteptat, luând în considerare numărul de cercetători (mai mult decât dublu în învățământul superior comparativ cu sectorul guvernamental), ca proporția să se păstreze, iar rezultatele vizibile WoS să fie generate majoritar de învățământul superior, atât calitativ cât și cantitativ, ceea ce nu se întâmplă.
Finanțarea
În pofida măririi bugetului cu 60% (sume brute) în 2023 față de anul precedent, sistemul CDI primeşte doar 0,18% (aprox. 2,8 miliarde lei) din PIB-ul estimat la 1.552 miliarde lei. Mai grav, execuția bugetară (optimist numită) modestă înregistrată la finalul lunii iunie anticipează statutul de „mare perdant al rectificării bugetare” (http://www.marketwatch.ro/articol/1825 /Motive_de_ingrijorare_in_cercetarea_romaneasca/) bugetul CDI (și procentul din PIB) va fi mult mai mic la finalul anului 2023 față de cel prevăzut inițial.
Fragmentarea cronică a sistemului CDI și a resurselor sale și, poate mai important, lipsa de transparență transformă un eventual exercițiu de comparație a bugetului de cercetare al universităților vs sectorul guvernamental (care include și AR) practic imposibil. Folosind datele furnizate de INS, date valabile la sfârșitul anului 2021, se pot extrage următoarele concluzii:
– 5,62 miliarde lei cheltuielile CDI totale: 0,48 % din PIB (0,19% public + 0,29% privat);
– 69,4% din cheltuielile curente ale entităților CDI din învățământul superior sunt utilizate pentru personalul intern direct implicat în activitatea de cercetare-dezvoltare;
– 58,2% din cheltuielile curente ale entităților CDI din sectorul guvernamental sunt utilizate pentru personalul intern direct implicat în activitatea de cercetare-dezvoltare.
Aceste procente (mai ales cele referitoare la ponderea cheltuielilor cu resursa umană din universități) nu reflectă pe deplin realitatea, din cauza raportărilor deficitare, care conduc la rezultate inexacte (cheltuielile cu resursa umană din universități fiind mai mari).
– 65,6% din cheltuielile totale ale entităților CDI din învățământul superior au drept sursă de finanțare fondurile publice, respectiv 4,8% de la unități din învățământul superior;
– 73,1% din cheltuielile totale ale entităților CDI din sectorul guvernamental au drept sursă de finanțare fondurile publice.
Ponderea fondurilor publice în finațarea entităților din cei doi piloni (învățământ superior, respectiv sectorul guvernamental) este foarte apropiată, în ciuda afirmațiilor din raportul PSF 2022(European Commission, Directorate-General for Research and Innovation,Country review of the Romanian research and innovation system – Final report – PSF country, Publications Office of the European Union, 2022,https://data.europa.eu/doi/10.2777/28266). Există o dependență foarte mare de investiițile publice în CDI și „șocuri” care apar în sistem din cauza lipsei predictibilității, sau ori de câte ori bugetele deja aprobate nu sunt cheltuite/competițiile sunt amânate/finanțarea proiectelor întârzie.
– 4,9% din cheltuielile totale ale entităților CDI din învățământul superior au drept sursă de finanțare întreprinderile;
– 16,6% din cheltuielile totale ale entităților CDI din sectorul guvernamental au drept sursă de finanțare întreprinderile.
Aceste valori reflectă capacitatea superioară a INCD-urilor (doar 30% din bugetul lor fiind asigurat de Programul Nucleu) și, într-o măsură mai mică a AR (prin proiecte dedicate și exemple de bune practici – v. http://www.marketwatch.ro/articol/18025/Academia_Romana_astazi/pagina/2) de a colabora cu și de a atrage surse de finanțare din zona privată.
– cheltuielile totale ale entităților CDI din învățământul superior pe tipuri de activități CDI sunt distribuite astfel: 53,5% pentru Cercetare fundamentală, 26,8% pentru Cercetare aplicativă, 19,7% pentru Dezvoltare experimentală;
– cheltuielile totale ale entităților CDI din sectorul guvernamental pe tipuri de activități CDI sunt distribuite astfel: 38,7% pentru Cercetare fundamentală, 42,4% pentru Cercetare aplicativă, 18,9% pentru Dezvoltare experimentală.
Aceste diferențe sunt generate în primul rând de specificul aplicativ al activității
INCD-urilor. Cu toate acestea există un număr mare de universități de profil tehnic de la care e de așteptat să se îndrepte spre zona de cercetare aplicativă, respectiv dezvoltare experimentală. Astfel, se poate considera că cercetarea din zona guvernamentală este mult mai apropiată de cerințele actuale (apropiere de zona privată, de nevoile societății, gradul de adecvare etc.)
Analiza atentă a datelor relevă faptul că Sectorul guvernamental a căutat linii de finanțare și a crescut astfel cheltuielile cu cercetarea aplicativă și dezvoltarea experimentală, în timp ce pilonul universitar (cu finanțarea cercetării asigurată/într-o măsură mai mare) nu a urmat această cale.
Finanțarea din proiecte
Subfinanțarea cronică a sistemului CDI afectează atât cercetarea universitară, cât şi cercetarea guvernamentală. Prin urmare, e de așteptat același tip de răspuns pozitiv, exprimat printr-o participare intensă, proporțională cu dimensiunea resursei umane, la competiții de proiecte de cercetare internaționale și naționale. Realitatea este totuși diferită, subliniind o participare mai puternică și/sau cu rezultate mai bune în cazul entităților CDI din sectorul guvernamental:
– Participarea la programele europene arată că organizațiile de învățământ superior au atras circa 23% din contribuția netă UE (definită drept finanțarea primită de participanții la un proiect după deducerea finanțării partenerilor asociați), iar organizațiile de cercetare guvernamentale circa 27% (https://dashboard.tech.ec.europa.eu/qs_digit_dashboard_mt/public/sense/app/1213b8cd-3ebe-4730-b0f5-fa4e326df2e2/sheet/0c8af38b-b73c-4da2-ba41-73ea34ab7ac4/state/analysis).
– O proporție similară se păstrează atât în cazul programului H2020 (22,6% învățământ superior vs 26% organizații de cercetare guvernamentale, din contribuția netă UE), cât și în cazul programului Horizon Europe (20,7% învățământ superior vs 26% organizații de cercetare guvernamentale, din contribuția netă UE).
– Un Top 10 al entităților CDI românești privind fondurile europene atrase, cuprinde 4 universități (Politehnica București, UTCN, UBB, UB), 2 INCD-uri (INCAS, IMT) și 1 institut al AR (Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” – ICMPP).
– Proporționalitatea mai-sus amintită (de două ori mai mulți cercetători în învățământul superior comparativ cu sectorul guvernamental) nu se respectă nici atunci când e vorba de competițiile naționale.
UEFISCDI listează următoarele (https://uefiscdi.gov.ro/):
o Competiția PD2021: 236 propuneri de la universități (publice şi private) vs 117 de la entități guvernamentale.
o Competiția TE2021: 452 propuneri de la universități (publice şi private) vs 268 de la entități guvernamentale.
În cazul acestor două competiții, au existat criterii de eligibilitate legate de vârsta participanților, universitățile fiind favorizate indirect, întrucât au un număr de cercetători sub 44 ani (7,6 mii) net superior celor din pilonul guvernamental (3,5 mii). Acest lucru este evident și din numărul de instituții unice care au participat la aceste competiții:
o Competiția PD2021: 32 universități publice + 4 universități private vs 22 INCD + 17 institute AR.
o Competiția TE2021: 36 universități publice + 4 universități private vs 31 INCD + 21 institute AR.
Apare deseori teza conform căreia universitățile, sub pretextul legii și al dorinței de a ajuta tinerii să avanseze, renunță la seniori, în timp ce entitățile CDI guvernamentale fac exact contrariul; conform datelor INS,5 în pilonul universitar sunt 624 cercetători care au 65 ani și peste, în timp ce în sectorul guvernamental sunt 587 (procentul este net defavorabil entităților guvernamentale, din cauza numărului mult mai mic de angajați).
o Competiția PED2021: 1024 propuneri de la universități (publice şi private) vs 903 de la entități guvernamentale.
o Competiția PTE2021: 29 propuneri de la universități (publice şi private) vs 41 de la entități guvernamentale.
o Competiția PCCDI2017: 40 proiecte finanțate de la universități publice vs 42 de la entități guvernamentale (31 INCD, 6 AR, 5 academii ramură).
o Competiția PCCF2016: 9 proiecte finanțate de la universități publice vs 11 de la entități guvernamentale (6 INCD, 5 AR).
Fragmentarea CDI. Studiu de caz: număr centre cercetare universități
În spațiul public se vorbește despre fragmentarea excesivă a sistemului CDI. Sunt creionate în același timp paralele și comparații valide cu sisteme funcționale și performante din Germania (Societatea Max Planck), Franța (Centrul Național Francez de Cercetări Științifice) sau Polonia (Rețeaua de Cercetare Łukasiewicz). Această problemă există și trebuie rezolvată într-un mod coerent și judicios, care să permită mai apoi mult-dorita creștere organică a sistemului CDI. Dar modul în care sunt interpretate şi propuse spre a fi implementate măsurile recomandate în raportul PSF este deplorabil şi incorect (http://www.marketwatch.ro/articol/18025/Academia_Romana_astazi/pagina/2).
De fiecare dată, „vinovații de serviciu” sunt Academia Română, academiile de ramură și INCD-urile. Dar nu se vorbește despre fragmentarea din universități, mai amplă decât cea din sistemul CDI în ansamblul său. La o primă vedere, modelul pare a fi importat (doar ca formă, nu și fond) de la unele universități mari, care performează în Topul Shanghai, și poate fi justificat până la un punct de caracterul comprehensiv al multor universități. Dar nu există o conexiune pozitivă validă între această fragmentare și performanța CDI a universităților, din contră:
– Exemplul 1: o universitate clasată în Top 10 în metarankingul universitar, cu aproape 300 posturi de cercetare normate (circa 33% posturi de cercetare ocupate, la care se adaugă norma de cercetare a cadrelor universitare), include peste 80 de entități (institut, centre și grupuri, centru transfer, stațiuni) de cercetare;
– Exemplul 2: o universitate clasată de obicei în Top 10 în metarankingul universitar, cu aproape 600 posturi de cercetare normate (circa 20% ocupate, la care se adaugă norma de cercetare a cadrelor universitare), include aproape 30 de entități (centre, centru transfer, centru suport) de cercetare;
– Exemplul 3: o universitate clasată în Top 10 în metarankingul universitar, cu aproape 300 posturi de cercetare ocupate (nu a fost identificat în rapoartele instituției numărul de posturi de cercetare normate), include circa 90 de entități – institute, centre, baze, stațiune, centru transfer – de cercetare;
– Exemplul 4: o universitate clasată în Top 10 în metarankingul universitar, cu aproape 500 posturi de cercetare (posturi ocupate), include circa 60 de entități (institute, departamente, centre, baze, stații pilot) de cercetare.
Din exemplele anterioare, se evidenţiază o fragmentare excesivă a cercetării în universităţile româneşti:
o pentru Exemplul 1 rezultă un raport mediu de 3,75 cercetători (post normat) sau 1,25 cercetători (post ocupat) per centru de cercetare;
o pentru Exemplul 2 rezultă un raport mediu de 20 cercetători (post normat) sau 4 cercetători (post ocupat) per centru de cercetare;
o pentru Exemplul 3 rezultă un raport mediu de 3,33 cercetători per centru de cercetare, la care se adaugă norma de cercetare a cadrelor didactice;
o pentru Exemplul 4, rezultă un raport mediu de 8,3 cercetători per centru de cercetare; din punct de vedere al numărului de posturi de cercetare, această universitate este mai mare decât AR în ansamblul său și are un număr mai mare de centre de cercetare decât aceasta.
În fiecare caz din cele de mai sus nu se atinge așa-numita „masă critică” de cercetători necesară pentru a atinge o minimă calitate a actului de cercetare (bineînțeles, acestea sunt valori medii, care nu pot include unele „insule de excelență” din cadrul acestor universități); un posibil contraargument bazat pe includerea în aceste cifre a cadrelor didactice cu normă de cercetare și a doctoranzilor este ușor anulat de observațiile făcute la capitolele Resurse umane, Finanțare, Performanță științifică.
– acest status quo are un grad mare de similitudine cu fragmentarea sectorului CDI guvernamental, mai precis cu mult-criticatele centre cu un număr mic de cercetători folosite drept exemple în justificarea intențiilor actuale de a reduce numărul entităților CDI.
– centrele din sistemul universitar sunt sufocate de o birocrație excesivă, superioară celei din entitățile din sectorul guvernamental.
– surprinde numărul foarte mare de posturi de cercetare normate vs ocupate și lipsa raportării corecte și constante a celor vacante din sistem; cu toate acestea, propunerile normative existente în spațiul public se leagă de cele, mult mai puține, din pilonul guvernamental.
Performanța științifică
Bazele de date scientometrice nu pot lua în calcul toate articolele publicate de institutele și centrele Academiei (unele articole nu au afilierea corectă/constantă sau există mai multe denumiri pentru aceeași afiliere; fenomen mai des întâlnit decât în cazul universităților și INCD-urilor) și, prin urmare, numărul de articole cu afiliere AR este mai mare (la o verificare aleatorie, acest lucru nu schimbă semnficativ poziția în topurile de mai jos). În plus, AR este reprezentată în aceste topuri de un număr relativ mic din institutele și centrele sale, cele care se ocupă preponderent cu cercetarea din domeniul științelor exacte; prin urmare, este subreprezentată față de universitățile comprehensive și cele tehnice (ceea ce îi face performanța cu atât mai valoroasă).
Clasamente CDI la nivel internațional
În ierarhia CDI generală a cercetării la nivel EU-28 (SCImago Institutions Ranking, https://www.scimagoir.com/rankings.php?country=ROU, noiembrie 2022 – momentul în care a fost realizat topul la nivel UE-28) în 2021 (ultimul an cu date cunoscute) se află doar 42 de instituții din România, 11 fiind entități de cercetare, dintre care: AR (prima entitate din România în acest clasament, pe poziția 348 în EU-28), Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” (472), Institutul de Matematică „Simion Stoilow”(506), Institutul de Chimie Fizică „Ilie Murgulescu” (535).
Cum ar putea (ce argumente logice/justificare coerentă ar avea) o instituție de pe o poziție inferioară într-un astfel de top să „înghită” de pe o poziție de forță o entitate CDI aflată pe o poziție superioară într-unul din aceste clasamente?
Clasamente CDI la nivel național
– În 2022, AR este plasată pe prima poziție la nivel național, atât în clasamentul CDI general, cât și pe componenta dedicată strict cercetării (Research Rank), pe locul zece în cel al inovării (Innovation Rank, condus de Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” -locul 1, și pe locul cinci în cel referitor la impactul societal (Societal Rank – v. SCImago Institutions Ranking, https://www.scimagoir.com/rankings.php?country=ROU)
– 1 din 10 articole științifice (de tip „article” în WoS) publicate anual (în medie, în ultimii 10 ani încheiați) cu afiliere România provine din rețeaua AR, aceasta fiind cea mai prolifică instituție CDI din România (Web of Science Core Collection, https://www.webofscience.com/wos/woscc/summary/1ed9af0d-fea5-4d79-94c6-d8398eb4799c-43343d27/relevance/1, septembrie 2023, s-au luat în calcul toate tipurile de publicații).
– Gradul ridicat de specializare – Arii de cercetare specifice – al entităților CDI guvernamentale este dovedit de performanța în arii de cercetare specifice: conform Clarivate Web of Science (https://uefiscdi.gov.ro/rapoarte-de-activitate-pncdi-iii) cele mai reprezentative domenii din cercetarea românească (primele trei din punctul de vedere al documentelor științifice de tip „article”, „proceedings paper” și „review article”) cu adresă din România, generate în perioada 2013-2022) sunt:
1. Engineering Electrical Electronic: în primele 10 instituții sunt 2 entități guvernamentale: AR (locul 6), IMT București (locul 9)
2. Materials Science Multidisciplinary: în primele 10 instituții sunt 3 entități guvernamentale: AR (locul 3), INCD Fizica Materialelor (locul 5), INCD Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației (locul 8).
3. Chemistry, Multidisciplinary: în primele 10 instituții sunt 2 entități guvernamentale: AR (locul 2), ICMPP (locul 9).
– Dacă sunt luate în calcul doar publicațiile de tip „article”, topul se modifică:
1. Chemistry, Multidisciplinary: în primele 10 instituții sunt 2 entități guvernamentale: AR (locul 2), ICMPP (locul 9).
2. Materials Science Multidisciplinary: în primele 10 instituții sunt 3 entități guvernamentale: AR (locul 2), INCD Fizica Materialelor (locul 4), INCD Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației (locul 6).
3. Mathematics, în primele 10 instituții sunt 2 entități guvernamentale: AR (locul 1), Institutul de Matematică „Simion Stoilow” AR (locul 2).
– Evaluarea gradului de specializare pe aceleași coordonate, dar raportate la toată perioada acoperită de baza de date scientometrice WoS (1974-2024) păstrează în mare parte aceleași domenii de excelență (doar Mathematics, din clasificarea pe articole este înlocuit de Engineering Chemical) și aduce noi entități CDI guvernamentale în top 10, pe lângă cele deja enumerate: Institutul de Chimie Fizică „Ilie Murgulescu” și INCD Chimie și Petrochimie (în Chemistry, Multidisciplinary); ICMPP (în Materials Science Multidisciplinary); AR (în Engineering Chemical).
Persistă aceeași întrebare, reformulată: care ar fi justificarea pentru a include într-o universitate o entitate CDI superioară d.p.d.v. al performanței și/sau cu un grad de specializare superior, așa cum ministrul a spus că își doresc universitățile (https://www.edupedu.ro/interviu-ministrul-cercetarii-bogdan-ivan-sistemul-romanesc-va-fi-mapat-pana-la-mijlocul-lui-2024-impreuna-cu-banca-mondiala-cu-efect-asupra-trecerii-institutelor-de-cercetare-la/), mai ales că actuala lege de „integrare voluntară” prevede invers)? Și nu, realizarea acestui lucru doar pentru a (re)introduce respectiva universitate în Topul Shanghai nu este un răspuns coerent.
Articole în Q1 și Q2 & brevete
– În 2020 (ultimul an pentru care rapoartele UEFISCDI furnizează date statistice detaliate pentru competiția de premiere a articolelor: https://uefiscdi.gov.ro/rapoarte-de-activitate-pncdi-iii), dintre cele 5.048 de articole (4.056 din 2020 şi 992 din 2019) cu autori din România, publicate în reviste din Q1 sau Q2 (reviste aflate în primele 50% în cadrul unui subdomeniu, un indicator al calității): 68,64% au autori afiliați la universități, 16,84% la INCD-uri, 9,01% la entități AR. Un Top 10 instituții (în funcție de numărul de articole finanțate) cuprinde 8 universități, 1 INCD și un institut al AR (ICMPP).
– În 2021 (ultimul an pentru care rapoartele UEFISCDI furnizează date statistice detaliate pentru competiția de premiere a brevetelor), din cele 192 de brevete (187 OSIM şi 3 EPO (toate INCD) şi 2 USPTO (1 AR şi 1 INCD) cu autori din România, acordate în 2020 și 2021 premiate: 47,3% au autori afiliați la universități, 46,07% la INCD-uri, 6,63% la entități AR. Un Top 10 instituții (în funcție de numărul de brevete premiate) cuprinde 4 universități și 6 INCD-uri.
La o primă vedere, datele referitoare la articole par să respecte proporționalitatea resursei umane amintite anterior sau chiar să îndice o ușoară supraperformanță a universităților. Dar, per total, se consideră, cu argumente, că universitățile nu publică destul (a se vedea analiza pertinentă și obiectivă din referința: http://www.marketwatch.ro/articol/18272/Despre_Shanghai_Ranking_2023/) și că a crescut numărul de derapaje (pe lângă scandalul recent referitor la numărul exagerat/nejustificat de mare al lucrărilor înscrise spre premiere de către unii autori și modalitatea în care acestea au fost publicate, rapoartele UEFISCDI subliniază și astfel de potențiale situații: 6 autori cu peste 30 articole premiate în 2020 (publicate în 2019/2020); 3 autori cu peste 30 articole premiate şi 4 autori cu peste 20 articole premiate (și publicate) în 2021).
Caracterul aparent al supraperformanței universităților este subliniat și de fapul că: (i) o mare parte din rezultatele INCD-urilor performante se traduc în brevete și contracte cu alți parteneri; (ii) AR este reprezentată în aceste topuri de un număr relativ mic din institutele și centrele sale, cele care se ocupă preponderent cu cercetarea din domeniul științelor exacte; (iii) o parte semnificativă a rezultatelor universităților trebuie legată de numărul de doctoranzi din sector (peste 10.000 în învățământul superior, circa 550 în AR), mulți dintre aceștia fiind „constrânși” să publice de limitele temporale ale stagiului.
Articole în Nature și Science (indicator din Top Shanghai)
– Din cele 43 de articole („article” sau „review”, nu şi cele de tip „letter”) cu afiliere la o instituție din România, publicate în Nature în perioada 2013-2022: 26 au minim o afiliere universitară; 12 au o afiliere INCD; 7 au o afiliere AR.
– Din cele 17 de articole cu afiliere la o instituție din România publicate în Science în perioada 2013-2022: 10 au o afiliere universitară; 6 au o afiliere INCD; 4 au o afiliere AR.
Pe baza celor argumentate mai sus, proporția lor subliniază supraperformanța INCD-urilor și AR în comparație cu universitățile.
În loc de concluzii generale
Orice acțiune de „comasare/alipire/înghițire” a unor entități din cele două categorii (a unor institute de cercetare ale AR sau INCD-uri, de către o universitate) trebuie să țină cont de toate categoriile și, mai ales, detaliile descrise mai sus, și să fie axată pe potențialele avantaje ce ar rezulta din aceasta pentru absolut toate entitățile implicate și, mai ales, pentru cercetare în general (ori, cu tot respectul, discuțiile mai mult și, mai ales, mai puțin formale din spațiul public pe această temă nu au deloc de-a face cu astfel de criterii).
În plus, se scapă din vedere un element important (poate cel mai important): resursa umană. Lăsând la o parte potențialele drame ce ar rezulta din comasarea fără logică, coerență și intenții cu adevărat bune a entităților CDI, nimeni nu pare a se gândi la faptul că, pe baza realității creionate de discuțiile actuale, trecerea unor cercetători de la un institut la o universitate prezintă pericolul real de a anula cunoștințele și abilitățile acestora, modificând drastic peisajul tematic în care își desfășoară activitatea, crescând nivelul de frustrare și anxietate și conducând în final (într-un orizont de timp scurt și mediu) la ieșirea lor din sistem și la rezultate din ce în ce mai slabe calitativ și cantitativ, atât pentru entitățile nou-create, cât și pentru cercetarea românească în general.
Experienţele anterioare privind comasarea s-au dovedit dezastruoase. Un exemplu: în România există un institut înfiinţat în anii ´50 şi având iniţial 550 posturi de cercetare. În urma unui proces de comasare desăvârşit după 1990, institutul în cauză dispune astăzi de …7 posturi. Comentariile sunt de prisos.
Anexa 1. Finanțare universități
La o vedere sumară: bugetul de cercetare al universităților este asigurat de Finanțarea Instituțională a acestora prin următoarele componente dedicate (ponderi și valori pentru anul 2022: Raport de activitate UEFISCDI 2022, http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2023/02/FI2022_final.pdf):
– Finanțarea de bază (72% din finanțarea instituțională): poate acoperi cheltuieli de personal (salarii pentru personalul de cercetare, deplasări interne şi internaţionale); cheltuieli cu cercetarea aferente programelor de studii, perfecţionarea personalului etc. Total: 3.382,7 mil. RON (valoarea cheltuielilor dedicate cercetării este necunoscută).
– Finanțarea suplimentară (26,5% din finanțarea instituțională): poate acoperi același tip de cheltuieli. Total: 1.245 mil. RON. Valoarea exactă a cheltuielilor dedicate cercetării este necunoscută, dar în cadrul formulei de calcul a sumelor acestei linii de finanțare există o clasă de indicatori de calitate (Clasa 2) dedicați cercetării, alături de sumele alocate:
o Calitatea resursei umane: 172,9 mil. RON.
o Impactul activității științifice/creației artistice/performanței sportive: 172,9 mil. RON.
o Performanța activității științifice/creației artistice/performanței sportive: 172,9 mil. RON.
o Fondurile pentru cercetare științifică/creație artistică/performanță sportivă: 74,1 mil. RON.
– Fondul pentru Dezvoltare Instituțională (FDI, 1,5% din finanțarea instituțională): domeniul strategic de finanțare D6 – susținere cercetare are un buget (propunere CNFIS după evaluare proiecte FDI 2022) de 12,4 mil. RON în 2022.
– Fondul pentru Situații Speciale (1,5% din finanțarea instituțională): Total: 75 mil. RON (valoarea cheltuielilor dedicate cercetării este necunoscută).
– Granturile doctorale (6,1% din finanțarea instituțională): 309,1 mil. RON pentru un număr de 10.107 granturi doctorale.
– Fondul pentru cercetare universitară: Ministerul Educației constituie un fond dedicat finanțării cercetării științifice din instituțiile de învățământ superior de stat (toate cele 46 de instituții de învățământ superior de stat finanțate din bugetul Ministerului Educației sunt eligibile): pentru anul 2022, în sumă de 100 mil. RON (în 2023 s-a păstrat aceeași sumă: http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2023/02/FI2022_final.pdf).
O parte din cheltuielile CDI ale universităților nu sunt incluse la capitolul cercetare (ex. cele de natură salarială (mai ales pentru cadrele didactice cu normă de cercetare), granturile doctorale (bursele doctoranzilor sunt bugetate separat), deplasări etc.). Pe baza datelor de mai sus, bugetul de cercetare al universităților apare a fi net superior celui raportat.
Anexa 2. Gradul ridicat de specializare – Arii de cercetare specifice, perioada 1974 – 2024
– Gradul ridicat de specializare al entităților CDI guvernamentale este dovedit de performanța în arii de cercetare specifice. Conform Clarivate Web of Science (https://uefiscdi.gov.ro/rapoarte-de-activitate-pncdi-iii), cele mai reprezentative domenii din cercetarea românească (primele trei din punctul de vedere al documentelor științifice de tip „article”, „proceedings paper” și „review article”) cu adresă din România generate în perioada 1974-2024) sunt:
1. Engineering Electrical Electronic: în primele 10 instituții sunt 2 entități guvernamentale: IMT București (locul 6), AR (locul 8).
2. Chemistry, Multidisciplinary: în primele 10 instituții sunt 3 entități guvernamentale: AR (locul 2), Institutul de Chimie Fizică „Ilie Murgulescu” (locul 6), ICMPP (locul 7).
3. Materials Science Multidisciplinary: în primele 10 instituții sunt 3 entități guvernamentale: INCD Fizica Materialelor (locul 2), AR (locul 3), INCD Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației (locul 7).
– Dacă sunt luate în calcul doar publicațiile de tip „article”, topul se modifică și apar mai multe entități din sectorul guvernamental:
1. Chemistry, Multidisciplinary: în primele 10 instituții sunt 4 entități guvernamentale: AR (locul 2), Institutul de Chimie Fizică „Ilie Murgulescu” AR (locul 6), ICMPP (locul 7), INCD Chimie și Petrochimie (locul 9).
2. Materials Science Multidisciplinary: în primele 10 instituții sunt 4 entități guvernamentale: INCD Fizica Materialelor (locul 2), AR (locul 3), INCD Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației (locul 6), ICMPP (locul 9).
3. Engineering Chemical: în primele 10 instituții este 1 entitate guvernamentală: AR (locul 2).
*** Autorul mulțumește domnului dr. Radu Dan Rusu, ICMPP, pentru sprijinul constant
Mazîlu, Dumitru (2024), Dezvoltarea subsecventă a termenului de canon în primele secole creștine, Cunoașterea Științifică, 3:3, 147-156, DOI: 10.58679/CS29064, https://www.cunoasterea.ro/dezvoltarea-subsecventa-a-termenului-de-canon-in-primele-secole-crestine/
